Etichetă: Mihai-Andrei Aldea

Litovoi, mare domnitor român

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii
(materialul a fost publicat şi în „Zbor prin vâltoarea vremilor…”, şi pe vistieria.ro şi în alte locuri; forma prezentă a fost corectată şi completată de autor)

 

În documentele din secolul XIII se arată existenţa unui stat românesc numit Litua sau Ţara lui Litovoi (unul dintre ducatele româneşti nord-dunărene). Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă asupra denumiri atât de asemănătoare cu cea a Lituaniei; este vorba, mai mult ca sigur, de o rădăcină indo-europeană comună zonei baltice şi respectiv dacice, dar poate fi vorba şi de mai mult decât atât (Balticii, de origine română?).

     Ţara lui Litovoi se întindea pe ambele părţi ale Carpaţilor, cuprinzând Ţara Haţegului, Loviştea şi alte ţinuturi din nordul Olteniei de astăzi. Mai târziu, după moartea lui Litovoi şi a lui Bărbat, ultimii conducători ai Lituei, pământul acesteia se va împărţii, Ţara Haţegului intrând în cuprinsul Transilvaniei, iar Ţara Loviştei şi părţile sudice revenind Banatului Olteniei, format în acel timp.
     Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1277. Cu o mare înţelepciune, el şi-a întins autoritatea asupra mai multor cnezate şi ţări româneşti mărunte, formând nucleul de la care vor apărea apoi Banatul Olteniei şi Ţara Românească a Munteniei. Pentru aceasta el a avut de biruit numeroase orgolii locale – atât de puternice şi dureroase la Români – dar şi amestecurile abuzive ale Ungariei. Aceasta a încercat neîncetat să se întindă cât mai departe în Răsărit, peste Carpaţi, parcă vrând să reajungă la ţinuturile îndepărtate (şi, în fapt, necunoscute), din care veniseră Ungurii.
      În ce măsură creşterea lui Litovoi a avut sprijin de la Constantinopol este greu de precizat. Ca şi în cazul altor duci români, şi Litovoi este recunoscut ca atare de Ungaria, nu îşi primeşte titlul de la aceasta! Ceea ce însemna că atât nobleţea casei sale cât şi titlul de dux (duce sau voievod) aveau o altă recunoaştere, mai înaltă (mai înaltă, pentru că altfel ar fi fost contestate de Regatul Ungariei). Dar nu credem că ajutorul constantinopolitan a mers mai departe de nivelul juridic, moral şi religios. Altfel spus, nu există nicio mărturie a vreunei implicări materiale, politice sau militare din partea Oraşului Împăraţilor (Ţarigrad sau Constantinopol).
Încercând să îşi întărească stăpânirea peste ţinuturile româneşti ale Carpaţilor, ba chiar şi pe cele de dincolo de Carpaţi, Bela al IV-lea era lipsit de colonişti dintre Unguri – încă foarte puţini la număr şi risipiţi în masa românească din Panonia, Crişana şi alte regiuni. Mai târziu, prin asimilarea Românilor şi Slavilor din diferite părţi ale regatului, numărul Ungurilor va creşte, pentru ca, spre sfârşitul sec. XIX, să ajungă aproape de 50% din populaţia Regatului Ungar. Atunci însă această proporţie nu era nici măcar un vis îndepărtat, de aceea Bela IV a fost nevoit, ca şi alţi regi ai Ungariei, să apeleze la tot felul de alte neamuri (Secui, Saşi, Şvabi, Sârbi, Cehi etc) pentru a reduce pe cât posibil puterea Neamului Românesc. Ca şi astăzi, şi atunci pentru Ungaria ţinuturile româneşti, începând cu Transilvania, erau colonii de care puteau dispune după voie, iar colonizările absolut necesare întăririi dominaţiei sale. De aceea, printre altele, Bela IV încearcă să îi aducă în 1247 în zona Severinului pe Cavalerii Ioaniţi, dându-le „pe hârtie” autoritate şi asupra cnezatelor dintre Severin şi Olt (aflate de-a lungul Dunării, o zonă piscicolă extraordinar de importantă). Deşi până la urmă încercarea a rămas fără rezultat – cu excepţia păstrării documentelor legate de ea, foarte importante pentru istoria zonei –, ea este o pildă a abuzurilor permanente ale coroanei ungare în statele româneşti.
    Este necesar să înţelegem că, după o veche tradiţie romană, în Evul Mediu european toţi oamenii erau vasalii altora mai sus-puşi, ajungându-se ca la vârf să se afle câţiva Patriarhi şi Împăraţi. Aşa, de pildă, prin aceeaşi perioadă, feluriţi cavaleri şi baroni din Anglia aveau drept vasali o serie de ţărani şi meşteşugari de pe moşiile lor, însă ei înşişi erau vasalii unor conţi, duci, lorzi etc, care şi ei erau vasalii regelui Angliei. Acesta, la rândul său, era vasalul regelui Franţei şi acesta, de asemenea, se considera supus al Papei. Aceasta nu însemna însă că regele Franţei putea hotărî modificări de graniţă sau taxe în Anglia; astfel de încercări se făceau totuşi atunci când părea că vasalul este destul de slab pentru ca un abuzurile să rămână fără răspuns. Prin acest fel de nedreptăţi multe formaţiuni – ducate, comitate, regate etc – s-au întins în dauna altora, profitând de slăbiciunea lor.
     Bela al IV-lea se baza în abuzurile sale pe urmările invaziei tătare din 1241-1242, care slăbiseră şi Ungaria, dar şi mai mult teritoriile dinspre răsărit, de unde veniseră năvălitorii. Este chiar posibil ca Litovoi să fi fost acel domnitor român despre care cancelariile occidentale scriau cu bucurie că a biruit pe tătari – singura victorie europeană asupra lor în timpul acestei campanii – şi de aceea Bela IV să îl fi privit cu teamă, dar şi cu speranţa că pierderile suferite în luptele cu Tătarii îl vor fi slăbit destul pentru a nu putea riposta. Ceea ce ştim cu siguranţă este că oştirile româneşti din Carpaţi înfruntaseră de mai multe ori trupele Tătarilor, cu un mare eroism şi în ciuda izbitoarei diferenţe numerice (şi de experienţă militară).
     Slăbiciunile Ungariei şi refuzul Ioaniţilor de a se stabili în teritoriul oferit de Bela al IV-lea (deşi nu-i aparţinea), au amânat războiul dintre Litua şi Ungaria.
Odată cu trecerea timpului însă, revenindu-şi după invazia tătară, Ungaria a început să se pregătească pentru a-l înfrunta pe Voievodul Litovoi, a cărui putere creştea mereu. Noi cnezate şi voievodate mărunte se alipeau de Ţara Lituei; şi chiar dacă acestea erau mici, numărul dădea greutate acestei creşteri neîncetate. Mai ales că era vorba despre o ţară structural ortodoxă, ca orice ţară românească din istorie. Adică, după gândirea papistă care stăpânea Coroana Ungră, era o ţară „schismatică”. Existenţa ei ameninţa să blocheze imperialismul catolic în Carpaţi, imperialism care după înfrângherea de la Leichfeld (955) devenise singura raţiune de existenţă a Ungariei (din punct de vedere catolico-german).
Ca urmare, Ladislau al IV-lea, noul rege al Ungariei după Bela al IV-lea şi meteoricul Ştefan al V-lea, porneşte la 1272 conflictul, emiţând pretenţii asupra unor teritorii deţinute de Litovoi. Acesta, faţă de încălcare principiilor vasalităţii – care presupuneau ocrotire şi nu jefuire – repinge cu indignare cererile abuzive şi renunţă la a mai plăti dijma regală. Are loc un prim război, şi spre uimirea şi dezamăgirea lui Ladislau al IV-lea domnitorul român obţine o victorie strălucită.
      Puterea Ţării Litua şi aşezarea sa deosebit de sigură, buna organizare militară şi mai ales geniul lui Litovoi făceau ca orice război împotriva Românilor de aici să aibă puţine şanse de izbândă. De aceea, Ladislau al IV-lea a apelat la altă metodă. A stabilit un regim de pace prin trimişii săi la curtea lui Litovoi, dar fără a semna un tratat propriu-zis. În acelaşi timp însă, a căutat din răsputeri găsirea sau strecurarea unui trădător printre oamenii din apropierea domnitorului român (practică ungurească veche, folosită şi în cucerirea altor teritorii româneşti). Şi, după câţiva ani de căutări, s-a izbutit introducerea unui asemenea trădător în suita domnească. Acesta a fost semnalul pentru pornirea celui de-al doilea război. Ladislau al IV-lea a beneficiat de informaţii amănunţite despre mişcările armatei române prin intermediul agentului său. Iar la momentul hotărâtor, Litovoi a fost asasinat. După ce vestea a zguduit oastea românească, a urmat atacul neaşteptat al armatei lui Ladislav al IV-lea, atac îndelung amânat în aşteptarea crimei. În acelaşi timp, tot prin asemenea tertipuri, fusese făcut prizonier şi Bărbat, fratele lui Litovoi, singurul care ar fi putut să conducă trupele după dispariţia acestuia.
     Atacată de armata ungară, armata românească, deşi rămasă fără comandant, s-a luptat eroic, provocând grele pierderi Ungurilor şi izbutind să se retragă în munţi fără a fi distrusă. Acest lucru a împiedicat planurile lui Ladislav al IV-lea de anexare totală a Lituei. Unele teritorii nordice au fost alipite Transilvaniei (Ţara Haţegului în primul rând),însă Litua a rămas mai departe de sine stătătoare, trebuind să plătească însă o grea răscumpărare pentru eliberarea din prizonierat a lui Bărbat, care a devenit apoi noul domnitor al ţării. Este foarte probabil că în această vreme de restrişte capitala se mută de la Râmnicul Vâlcei către răsărit, la Câmpulung¹.

      Legăturile dintre Litovoi, fratele său Bărbat şi Basarab I sunt încă necunoscute. La nivel de ţară este limpede că Litua a fost inima noii Ţări Româneşti pe care Basarabii au construit-o şi au ocrotit-o cu o dăruire uluitoare. Dar este vreo legătură de rudenie între Tihomir şi Basarab I şi, respectiv, Litovoi şi Bărbat? Chiar dacă un răspuns afirmativ pare evident, cercetările încă nu au făcut lumină în această privinţă. Dar sigur este că lupta plină de înţelepciune si curaj a lui Litovoi a fost semnalul redeşteptării Românilor din Carpaţi la lupta pentru neatârnare şi baza de la care, după încă o generaţie, se va ridica Ţara Românească a Munteniei, de la Munţi la Marea cea Mare.

Mihai-Andrei Aldea
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
¹ Deşi este o teorie încă neclarificată, credem că Râmnicu Vâlcea a fost pentru Litua capitala veche. Acest lucru ar fi fost justificat de poziţia sa strategică. Din punct de vedere politic, făcea legătura între cele două ramuri carpatine despărţite de Râul Olt. Din punct de vedere economic, Râmnicu Vâlcea era singura localitate esenţială a zonei, fiind cheia legăturilor comerciale de-a lungul Oltului, fiind punctul prin care se făcea trecerea cea mai bună între Transilvania (Ultrasilvania) şi ţinuturile dinspre Dunăre. Iar cea mai puternică dovadă a faptului că Râmnicu Vâlcea a fost vechea capitală a Ţării, înainte de Câmpulung şi Curtea de Argeş, este faptul că aici a existat statornic o episcopie românească, a doua a Ţării Româneşti a Basarabilor după cea din capitala vremii (Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti). Un asemenea statut religios nu putea fi legat decât de un statut politic semnificativ.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între ieri şi Veşnicie (în sufletul Neamului meu)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Fumul cuvintelor în abur se înalţă
şi risipindu-se aromele-şi adună
pictând culorile pe cerul de aramă
în care amintirile încep s-apună.
Şi adunate ca-ntr-o poezie
se cern cântările picturii de demult
căderea apelor chemând adânc ascult
adânc pierdute şoapte-n veşnicie.

Iar vremea vremuieşte peste lume
lumini viind în cruguri de senin
miroase blând a miere şi pelin
se-nalţă arborii de doruri fără nume
şi Veşnicia se-mplineşte lin.
Ca Ielele, în codrii luminând,
Şi Taina izvorăşte din cuvinte
Privesc şi tac, ascult cu luare-aminte
Povestea vremilor ce astăzi sunt trecând.

Din umbre vii, de secole şi veacuri
se cerne rostul zilelor uitate în făclii
şi-ale durerii clipe scurse, mii de mii,
şi frunza-n vânt, cu necurmate zbateri,
şi bucuria razelor de soare,
răsfrânte-n roua zorilor de zi,
şi stelele seninului de noapte
şi rugăciuni zidite, mii de mii.

Iar când tămâia istovindu-şi zborul
se-ntoarse iar în candela cuminte
Lumina scăpăra peste morminte
şi ieri,
de-acum,
din nou e viitorul.

Mihai-Andrei Aldea

Ducii din Dacia nord-dunăreană în secolele IX-XI

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Mai toată lumea a auzit de ducii sau voievozii Gelu, Glad şi Menumorut. Altul, mai puţin cunoscut, este Ducele Salanus. Mai târziu sunt amintiţi şi alţi duci sau voievozi din Dacia nord-dunăreană, dar ne vom opri la cei dintâi amintiţi. Şi care marchează o trecere foarte importantă pentru istoria Românilor, dar şi a Ungurilor şi a altora.

Ce înseamnă totuşi, duce?
Cuvântul este roman (dux) şi desemna conducătorii militari ai unei provincii din Romania. Tradus de Slavi sub forma de voievod, el va desemna în timp conducătorii locali – cu atribuţii largi – aflaţi sub suzeranitatea unui rege (rex) sau împărat (imperator).

În aceste condiţii, de unde vine numele de duci sau voievozi – în izvoarele medievale apar amândouă variantele – pentru Gelu, Glad şi Menumorut? Cine era suzeranul acestora? Ţineau de un rege, sau de un împărat? (Şi de care anume?)

Lămurirea – foarte categorică – vine dintr-o scrisoare a lui Menumorut, păstrată în cronicile maghiare. Iat-o:

„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“

Textul, extrem de clar şi de categoric, a fost destul de mult neglijat în istoriografie în acest punct.
Evident, Ducatul lui Menumorut sau, după forma încetăţenită, Voievodatul lui Menumorut era parte a Romaniei medievale! Împăratul de la Constantinopol era împăratul lui Menumorut şi al supuşilor lui.
Putem să extindem oare această legătură şi la celelalte ducate – conduse de Salanus, Gelu sau Glad?
Este evident că trebuie să acceptăm aceeaşi legătură şi pentru celelalte ducate/voievodate, pentru motive evidente: sunt ducate (voievodate), se află pe acelaşi nivel cu Ducatul lui Menumorut, sunt „schismatice” până la supunerea lor de către Ungaria „apostolică” şi nu sunt nicio clipă revendicate de altă ţară. Altfel spus, nu găsim nicio menţiune care să arate vreo suzeranitate ungurească – sau de altă factură – asupra acelor ducate, tratate unitar de către cronicarii unguri. Mai mult, avem şi mărturia botezului Ducelui Ahtum la Vidin, într-o vreme în care acesta ţinea de Romania şi Constaninopole.
Adăugând la aceste fapte şi pe aceea a creştinării ortodoxe a primilor Unguri, a legăturii bisericeşti a primilor Unguri creştini cu Constantinopolul – nu cu Roma!! – devine evident că de la sosirea lor în Panonia Ungurii au intrat în contact cu ducate care ţineau de Constantinopole.

Hartă a Romaniei la Dunăre; formaţiunile statale locale; ca urmare a secolelor de migraţii, conducerea politică este majoritar străină şi în teritoriile majoritar româneşti; excepţiile mari sunt în Munţii Pindului şi alte zone muntoase sudice, precum şi în Dacia nord-dunăreană, unde se formează treptat o pătură politică româneascăDucatele şi alte state din Dacia nord-dunăreană sec. IX-XIIIRaporturile dintre Constantinopol şi formaţiunile din Răsăritul Carpaţilor, evidente pe plan comercial şi religios, sunt încă foarte neclare la nivel politic

Legătura dintre aceste ducate nord-dunărene şi Constantinopol a fost asemănătoare celei care există mai apoi între Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – şi Constantinopole. Este vorba în primul rând despre o suzeranitate formală, cu fundament religios şi cultural, cu implicaţii economice – în primul rând pentru negustorii greci – şi cu puţine implicaţii militare şi administrative.
O situaţia similară există şi între Constantinopole şi Trapezunt, ajungându-se chiar ca acesta din urmă să se proclame chiar „imperiu” – tot sub o familie împărătească din Constantinopole şi păstrând legătura cu acesta.

Ducii sau voievozii din Dacia nord-dunăreană păstrează legătura cu Constantinopolul în ciuda opoziţiei ungureşti. Coroana Ungară, subjugată de Papalitate, încerca să subjuge Papalităţii şi pe ortodocşii din jur, de la Sârbii din nord-vestul Iliriei – deveniţi prin catolicizare Croaţi – şi până la Românii, Cumanii, Pecenegii etc. din Dacia nord-dunăreană. Legătura cu Constantinopolul era nu doar o garanţie a păstrării Credinţei Creştine în faţa răstălmăcirilor imperialiste papale, dar şi a unui sprijin – oricât de firav, mai mult decât nimic – în păstrare identităţii naţionale şi a speranţei refacerii României adevărate, de limbă română. Acest ultim aspect explică şi rezerva prelungă a Constantinopolului grecizat şi grecizant faţă de Românii de pretutindeni, adevăraţii moştenitori şi cetăţenii ai Ţării uzurpate de Greci.

Este de observat faptul că această realitate indubitabilă – a legăturii directe între ducii nord-dunăreni şi împăratul de la Constantinopole este sistematic ignorată de hărţile şi atlasele referitoare la epoca respectivă, ba chiar şi de foarte multe lucrări istorice.

 

o hartă corectă politic imperiul bizantinin sec IX-XI.jpg

Pentru Greci(i extremişti), această falsificare este absolut necesară pentru două motive fundamentale ale propagandei ultra-naţionaliste: (1) revendicarea strict pentru Greci a Constantinopolui şi Romaniei constantinopolitane şi (2) ruperea Românilor sud-dunăreni – şi mai ales din Grecia de astăzi – de Românii nord-dunăreni.
Pentru vechii Occidentali, această falsificare făcea parte din (1) revendicarea moştenirii romane, mai ales la nivel de statalitate şi drept, care presupunea negarea sistematică a legăturii dintre Romania constantinopolitană şi Romania străveche (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanus) şi (2) procesul de supunere (forţată) faţă de Papalitate a Românilor şi altor naţiuni ortodoxe; pentru supunerea Românilor era – şi este – esenţială ruperea de Constantinopole şi de Romania constantinopolitană.

Din nefericire pentru adepţii acestor ideologii, izvoarele istorice sunt clare: Dacia nord-dunăreană, împărţită între felurite ducate şi alte formaţiuni statale – hanate, cnezate, judeţe etc. – ţinea totuşi de Romania constantinopolitană, cel puţin de jure, formal, dar şi cultural şi religios, păstrând amintirea Ţării străbune şi nădejdea unei reveniri peste vâltorile Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Trecutul, ca rost

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

M-a ars zãpada altor suflete şi altor vremi,
pe tâmple şi în gând;
Şi port în suflet amintirea ei.
Topitã în Acum,
ca o nãlucã,
în mine încã arde,
strãlucind scântei
şi-mi dã putere,
focul din privire,
dorinţa şi ştiinţa de a merge mai departe,
de a zidi,
de a iubi,
de a avea nãdejde,
de a trãi spre dincolo de moarte.
În lumea lui Acum –
cu fricã-ngrozitoare de pieire,
spoitã în reclame şi durere,
cu suflete pierdute în mulţime –
eliberând,
urcând ascunse trepte,
trecutul greu,
Luminã ne-ncetatã,
zideşte înţeleaptã nemurire.

Mihai-Andrei Aldea

Ce este un hram? Paltin – Petru Vodă şi Sfântul Pantelimon

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am auzit foarte des întrebarea „Ce este un hram?”. Încerc şi eu să dau un răspuns… practic.

Astăzi Mânăstirea Paltin – Petru Vodă, despre care am mai scris aici, şi-a serbat hramul: Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.
Ce este hramul?
Este ziua patronului mânăstirii (sau bisericii, familiei, aşezării…). Este ziua în care se prăznuieşte sfântul ales ca ocrotitor şi îndrumător.
În trecut, înainte de ruptura de România Străveche, Românii alegeau şi un patron al familiei (şi, desigur, al casei), un patron al aşezării (sat, cetate, târg, oraş, cătun… ce era). Hramul familiei sau aşezării fiind sărbătorite cu drag.

Dar ce ar fi de sărbătorit de hram?
Să vedem pilda Mânăstirii Paltin – Petru Vodă şi a sfântului prăznuit astăzi!

Sf.-Pantelimon-Hram-la-Azilul-de-batrane-de-la-Manastirea-Paltin-Petru-Voda.jpgÎn stânga Biserica Mânăstirii Paltin – Petru Vodă, în dreapta Azilul pentru bătrâne, cu camere, cabinete, cantină etc.; în efigie, Sfântul Pantelimon

Născut în anul 284 – adică acum 1.703 ani (omieşaptesutetrei ani)! – Sfântul Pantelimon rămâne unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi ai Bisericii lui Christos.
Cu o mamă creştină care moare devreme, şi un tată păgân ce îl învaţă cinstirea zeilor, copilul şi apoi adolescentul Pantoleon¹ trece de la Credinţa Creştină la politeism, pentru ca apoi, după majorat, ajuns medic (doctor) să revină la Christos (fiind botezat Pantelimon).

Credinţa sa caldă s-a arătat în grija pe care o avea faţă de bolnavi, oricât de săraci ar fi fost. Chiar şi averea moştenită de la părinţi a împărţit-o sărmanilor, iar vindecările sale erau atât de numeroase şi depline încât ceilalţi doctori rămâneau fără pacienţi. Ca urmare, aceştia – pe linia păstrată până astăzi mai ales de slugile corporaţiilor farmaceutice – au complotat să scape de el. Soluţia? L-au denunţat pe doctorul Pantelimon împăratului Maximian (286-305) pentru „crima de a fi creştin” (şi azi motiv de persecuţie în România). Ca urmare, a fost supus la chinuri pentru „reeducare”, adică pentru a se lepăda de Credinţa şi Biserica lui Christos. Pe scurt, atât demnitatea sa, înţelepciunea sa şi tăria în faţa ameninţărilor, batjocurilor şi torturilor, cât şi dragostea sa chiar faţă de soldaţii puşi să-l chinuiască şi ucidă au fost atât de mari, încât au cucerit pe mulţi pentru Credinţă.

Acesta este, foarte pe scurt, sfântul atât de iubit de Români pe care Părintele Iustin Pârvu l-a ales ca hram pentru Mânăstirea Paltin – Petru Vodă.
Şi acum, desigur, trebuie să ne întrebăm: în ce fel ascultă de Sfântul Pantelimon această mânăstire? În ce fel şi în ce măsură îl păstrează cu adevărat ca patron, ca ocrotitor şi îndrumător pe Sfântul Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon?

Ei bine, maicile râvnitoare lucrează de obicei la următoarele:

  1. Îngrijirea bătrânelor din azil. Sunt cca. 30 de bătrâne, unele cu boli grele, pe care maicile le îngrijesc zi şi noapte, la propriu. Se fac gărzi, se iau analize, se dau tratamente, se ţine o legătură neîncetată cu maicile care sunt doctoriţe (aici intrând şi stareţa mânăstirii) dar şi cu doctorii de specialitate – mai ales din Piatra Neamţ şi Iaşi. Bătrânele au o cantină în care li se găteşte de către călugăriţele din Paltin Petru Vodă mâncarea potrivită stării lor de sănătate şi tratamentului. Au şi un paraclis unde li se fac slujbe deosebi, li se aduc – sau iau, după puteri – cărţi din Biblioteca Mânăstirii (de la Hogaş sau Eminescu la Dumitru Stăniloaie sau Radu Gyr), ies în pridvoarele largi sau în curtea mânăstirii, au parte de asistenţă spirituală şi psihologică etc.
  2. Îngrijirea copiilor din „şcoală”. Sub numele de „şcoală” se înţelege în mânăstire un centru pentru copii din familii cu posibilităţi materiale mici. Aceşti copii nu ar putea să fie ţinuţi în şcoală de familiile lor, astfel că sunt ţinuţi de mânăstire. Primesc aici, cu toată dragostea, atât cele materiale cât şi cele duhovniceşti (spirituale) şi intelectuale: haine, rechizite, mâncare făcută special pentru ei, într-o cantină proprie, sfătuire, meditaţii – de la maicile cu studii de specialitate -, asistenţă medicală etc., etc.
  3. Primirea pelerinilor. Fără a avea condiţii de lux, mânăstirea primeşte totuşi, în măsura locurilor libere, pe toţi cei care vin în pelerinaj. Maicile se îngrijesc de curăţenia camerelor, aşternuturilor etc., gătesc zi de zi pentru pelerini, îi îndrumă în vizitarea şi cunoaşterea mânăstirii, în câştigarea liniştii, în găsirea unui duhovnic – dacă au nevoie, desigur – etc. Nu există taxă pentru cele trei zile în care, după vechile rânduieli creştine, un pelerin se poate odihni aici. Mii de călători poposesc, an de an, în inima Munţilor Stânişoarei, în oaza de pace şi har a Mânăstirii Paltin – Petru Vodă.
  4. Ajutorarea săracilor din alte locuri. Resturile rămase de la mese sunt folosite pentru hrănirea porcilor. Dar în mânăstire se mănâncă doar peşte – cu excepţia copiilor şi a bolnavelor din azil. Ca urmare, porcii sunt împărţiţi, an de an, mai ales în apropiere de Crăciun, unor familii sărace. De asemenea, mânăstirea primeşte haine. Dar maicile nu poartă haine mireneşti, cu atât mai puţin hăinuţe pentru copii! Deci toate sunt împărţite fie copiilor din „şcoală” (punctul 2.), fie familiilor acestora, fie foştilor ocrotiţi ai mânăstirii (copii care au crescut şi s-au răspândit, dar încă au nevoie de sprijin), fie altor oameni care au nevoie. Şi exemplele pot continua.
  5. Pentru a face faţă unor asemenea lucrări, cu uriaşele cheltuieli care se ivesc, maicile au trei soluţii. Prima este aceea a gospodăririi; se cresc vaci şi capre pentru lapte, găini, gâşte şi raţe pentru ouă, se face grădinărit – în solariile şi pe tarlalele mânăstirii -, se coseşte fân, se face pâine etc.; prin toate se rezolvă o parte din necesităţile primare. A doua soluţie este aceea a atelierelor; de icoane, de croitorie, de broderie, de tratamente naturiste şi siropuri/dulceţuri etc. Primele două metode sunt baza existenţei mânăstirii şi a rezistenţei lucrărilor bune în vremuri grele. A treia soluţie este aceea a sprijinului unor oameni buni; sau a donaţiilor şi voluntariatului. Acestea, strict benevole şi, ca urmare, mai mult întâmplătoare, sunt de mare ajutor, dar adesea lipsesc în clipe grele. De aceea, după cum am spus, primele două soluţii sunt baza.

Se poate vedea în această scurtă prezentare – veniţi la Paltin Petru Vodă şi o să vedeţi mai pe larg toate!² – că maicile vrednice ascultă de Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Luptând, ca urmare, să împlinească, după puteri, aceeaşi lucrare – sau aceleaşi lucrări! – cu acesta. Mărturisind astfel Credinţa cea vie prin faptele bune, legătura puternică dintre sfinţii primelor veacuri creştine şi creştinii de astăzi. Făcând, practic, dar din şi prin Credinţă, cât mai mult bine, pe aceeaşi linie cu Sfântul Pantelimon.

Ca urmare, este firesc pentru aceste maici să intre în bucuria hramului cu toată inima, cu faţa senină şi sufletul plin de har. Cu atât mai mult cu cât cea mai mare bucurie a hramului Mânăstirii Paltin este, ca în orice obşte creştină adevărată, primirea de oaspeţi. Pentru care se străduiesc – părinţi slujitori şi monahii – să fie slujbe cât mai frumoase. Astfel încât şi bucuria lui Dumnezeu şi a sfântului Lui să fie cât mai deplină. Căci bine este să fie fraţii împreună. Pentru aceiaşi oaspeţi se străduiesc maicile, de hram, să pună o masă cât mai bogată. Şi chiar dacă lipseşte carnea – căci aici peştele este „carnea” de sărbători – toţi oaspeţii se scoală nu doar îndestulaţi, ci şi încântaţi de bunătatea bucatelor.

Vedem, pe scurt, ce înseamnă un hram: o sărbătoare a iubirii lucrătoare, prin care creştinii cresc în Dumnezeu, după Învăţătura lui Christos şi după minunata pildă a ucenicilor Acestuia.

În trecut fiecare familie avea, după tradiţiile sale, după îndeletnicirile sale etc. un sfânt ocrotitor, deci şi un hram. La fel fiecare aşezare. Era o lume în care facerea de bine era tot rostul vieţii. Şi în ea se găseau o pace şi o bucurie ce nu se pot găsi în altă parte. Vă urez s-o aveţi – şi s-o avem – cu toţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

  – – – –

¹ Pantoleon înseamnă „întru toate puternic precum un leu”; Pantelimon (numele de botez al sfântului) înseamnă „întru toate milostiv”.

² Am trecut peste existenţa Muzeului – cu o parte dedicată Părintelui Iustin Pârvu (inclusiv chilia în care acesta şi-a trăit ultimii ani) şi alta Sfinţilor Închisorilor -, peste celebra revistă „Atitudini” şi site-ul dedicat, peste Radio-ul online al mânăstirii etc., etc.