Prigoniţi-i pe sfinţii şi eroii Românilor!

Marele Mircea Vulcănescu (1904-1952) zicea, în Dimensiunea românească a existenţei: „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o”.

Este în acest cuvânt adevăr, înţelepciune, durere.
Pe de-o parte, Mircea Vulcănescu aminteşte – atât de uitat acest adevăr! – că România este veşnică, este dincolo de existenţa sau nu a ceea ce astăzi numim (atât de nepotrivit!) „stat român”. Pentru că atâta vreme cât există Români există România, pentru că oriunde este un Român (Român, Român!) există o Românie. Statul este o formă de manifestare a României, necesară pentru o mai deplină viaţă românească dacă este românesc, dăunător vieţii naţionale atunci când este anti-românesc. Prin Moldova şi Muntenia, prin Românii de pretutindeni, exista înainte de 1848 o Românie, aşa cum exista o Românime.
Pe de altă parte, Mircea Vulcănescă ştie – şi reaminteşte – că orice neam, orice naţiune, se defineşte prin felul în care trăieşte. Aici intră totul: Credinţă, cântece, structuri sociale, sculptură şi orice alte forme de artă, meşteşuguri, legende, basme, arte marţiale, creşterea vitelor… totul, atât în ceea ce este comun cu alte neamuri sau naţiuni, cât şi în ceea ce este specific, unic, particular, endemic.
Sunt, în cultura sau trăirea unei naţiuni, elemente având importanţă felurită. Unele sunt cu totul trecătoare, sunt amănunte fără vreo greutate în ceea ce înseamnă naţiunea. Altele, dimpotrivă, sunt definitorii, fără ele pierzându-se ceea ce este esenţial
Iar Mircea Vulcănescu proclamă, categoric, ruptura dintre cultura veche românească şi cea livrescă, impusă oficial după 1848.

Dar începuturile rupturii sunt, desigur, vechi.
Ele sunt făcute în Muntenia şi Moldova de fanariotism, adus aici sub influenţa extremismului grecesc – infiltrat în cele două ţări din secolul al XVII-lea. În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş începuturile rupturii sunt făcute de uniatism, proces de imperialism şi rasism religios catolic, iniţiat de Viena şi Roma.
Amândouă curentele au câteva idei comune foarte importante:
(1) Românii sunt o rasă inferioară („o gloată”), cu o cultură inferioară, cu o istorie inferioară, cu o religie inferioară;
(2) Noi [în Moldova şi Muntenia „noi” erau extremiştii greci, în Transilvania şi celelalte ţări de peste munţi, extremiştii catolici], noi suntem superiori din toate punctele de vedere;
(3) Spre a progresa, spre a înceta să fie înapoiaţi, Români trebuie să se schimbe, trebuie să preia ceea ce ne defineşte pe noi.

Aşa a început mare rupere a Românilor nord-dunăreni de propria moştenire. Aşa a început ruperea Românilor de bunii şi străbunii lor, de sfinţii şi eroii Neamului Românesc, de vechea – şi adevărata – cultură românească.
Supusă unor prelucrări livreşti adesea total distrugătoare, deformante şi răstălmăcitoare, străvechea cultură românească devine tot mai mult o taină pentru Români.
Tot felul de aderenţi fanatici ai unor doctrine străine – masonice, politice, religioase etc., dar mereu străine – au născocit şi născocesc idei, creaţii literar-artistice, aşa-zise „obiceiuri populare” şi tot felul de alte asemenea „chestii” pe care le declară „româneşti”, „autentic româneşti”, „venite din Preistorie” etc. Cu toate că, de fapt, sunt strict fanteziile lor, în care, cel mult, folosesc unele motive româneşti doar ca pretext. Ca şi cum ai scrie pe Statuia Libertăţii „made in Romania” şi ai pretinde că este autentic românească.

crucea-manafului.jpg

Trataţi cu cel mai rasist dispreţ, Românii care ţin de România Străveche sunt prigoniţi până astăzi.
Denumiţi în fel şi chip – dar mereu insultător -, ei sunt priviţi ca „duşmani ai progresului Românilor/României”. Pentru că atât duşmanii Românilor ce conduc şi acum clasa politică zis românească, dar şi îndoctrinaţii sistemului cultural colonialist pur şi simplu nu pot gândi un progres românesc, un progres întemeiat pe şi crescut firesc din ceea ce au fost şi sunt cu adevărat Românii.

De aceea Statul zis român – de fapt, anti-român – patronează atacurile împotriva lui Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Iustin Pârvu şi alţi asemenea martiri contemporani.
Pentru că aceştia sunt eroi ai păstrării, trăirii şi creşterii moştenirii României Străvechi.
Ei sunt pilde apropiate, chiar de lângă noi, pentru faptul că poţi trăi ca Român adevărat şi în secolele XX şi XXI, chiar dacă până şi Statul „românesc” încearcă să te oprească. Ei dovedesc prin viaţa şi opera lor că poţi fi un Român în înţelesul străvechi al cuvântului, nu doar un Românofon. Şi că poţi fi astfel la mare înălţime, dând României şi lumii lucruri de mare valoare; de mare valoare morală, intelectuală, ştiinţifică, artistică, religioasă…

sfinţii închisorilor.jpg

Desigur, este de bun simţ că nu e nevoie ca fiecare om dintr-o naţiune să vină cu ceva extraordinar pentru ca naţiunea respectivă să fie valoroasă şi demnă de respect. Da, fiecare om este unic, fiecare om poate face binele, dar nu este nevoie ca această unicitate sau facere de bine să fie la un nivel extraordinar; altfel extraordinarul nu mai este extraordinar, bineînţeles. Pentru ca o naţiune să fie valoroasă şi demnă de respect este nevoie ca cei mai mulţi dintre oamenii ce o alcătuiesc să muncească, să lupte să îşi facă datoria, acolo unde sunt. Să ducă mai departe moştenirea sfinţilor şi eroilor naţiunii, să ducă mai departe tot ceea ce este bun din ceea ce au lăsat înaintaşii. Iar Dumnezeu va ridica dintre aceşti oameni pe sfinţii şi eroii pe care îi ştie de folos; naţiunii şi lumii.
Am amintit aceste adevăruri simple şi pentru că mulţi sunt descurajaţi în a fi Români de momeli veninoase. Aşa cum sunt, de pildă:
– sfinţii şi eroii Români sunt o născocire (aici o lovitură teribilă împotriva minciunii o reprezintă sfinţii şi eroii contemporani, precum Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Nicolae Steinhardt, Sofian Boghiu, Justin Pârvu, Valeriu Gafencu, Nicolae Popovici, Ion Gavrilă Ogoranu, Demostene Andronescu etc., etc.);
– sfinţii şi eroii sunt excepţii, nu poţi fi ca ei (poate poţi, poate nu poţi; datoria ta este să încerci!);
– dacă nu eşti la nivelul sfinţilor şi eroilor te-ai chinuit degeaba (minciună gogonată, fiecare trebuie să îşi facă datoria lui; dacă răzeşii lui Ştefan nu luptau după puteri la Vaslui, Europa era de multă vreme pustiită de Islam).

Adevărul este că sfinţi în înţelesul deplin al cuvântului puţini ajung. Dar sfinţi în înţelesul de iubitori de Adevăr putem fi toţi.
Adevărul este că eroi în înţelesul cel mai înalt al cuvântului puţini ajung. Dar eroi în înţelesul de oameni care şi-au făcut datoria oricât le-a fost de greu putem fi toţi.

Aceasta este învăţătura pentru care sunt urâţi şi prigoniţi astăzi sfinţii şi eroii prigoanelor comuniste.
Pentru că dacă ne însuşim lecţia lor, duşmanii au pierdut. Şi ruptura între România Străveche şi noi începe să se vindece, până la desăvârşirea unităţii dintre noi şi Străbuni.
Dacă învăţăm că oriunde am fi şi oricum am fi putem să ne facem datoria înaintea lui Dumnezeu şi a Străbunilor, şi asta e de ajuns, am câştigat.
Aşa că, dragi şi sărmani duşmani, prigoniţi-i mai departe pe sfinţii şi eroii Românilor! Voi, cei care şi pe noi ne prigoniţi şi umiliţi, voi, cei care ne jefuiţi prin mii de taxe şi impozite – urlând apoi că nu aveţi bani -, voi, cei care ne izgoniţi din ţară şi încercaţi să ne faceţi să ne urâm Ţara şi Neamul, voi, cei care pe banii noştri ne spurcaţi Istoria, Străbunii, tot ceea ce suntem: prigoniţi-i mai departe pe sfinţii şi eroii Românilor!
Prin asta îi uniţi pe Români în jurul lor, prin asta îi aduceţi pe Români mai aproape de sfinţi şi eroi!
Prin asta arătaţi tot mai limpede cine suntem şi că trebuie să ne ferim de voi. Prin asta ne arătaţi pe cine trebuie să ascultăm şi să urmăm: pe sfinţii şi eroii Neamului Românesc!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul VI

În care se porneşte pe un drum foarte greu, dar pe care trebuie mers. (drumul eroilor)

Fortul Nerei, aproape la fel de înalt ca Fortul Ur­şi­­lor dar mult mai puţin întins, stătea pe o măgură înaltă, de pă­­­mânt ne­gru ca cel al Văii Nerei. De aici avea o ve­de­re lim­­pe­de asupra u­nei mari părţi din drumul ce mer­gea spre For­tul Ur­şilor, cât şi a­su­­pra începutului Văii Nerei.

Numele văii era acelaşi cu al râului care trecea prin ea, şi care râu se desfăcea de multe ori în braţe numeroase ce se uneau apoi şi iar se despărţeau. De‑o parte şi de alta a văii pâraie, tot mai numeroase pe măsură ce munţii se î­năl­­ţau, se adăugau şi ele râului. Valea Nerei era caldă, chiar ui­­mi­­tor de cal­dă pentru munţii între care se găsea, şi u­me­­­zea­la ridica de­­­seori ceaţă peste cuprinsul ei. Fru­mu­se­ţea ei era vestită, dar şi sălbăticia ei, de asemenea.

Surdul fusese tare mirat că Nera curgea spre mun­te, în loc să izvorască de‑acolo. Dar căpitanul l‑a lă­murit că ve­­dea doar un cot al Nerei şi al văii făcute de ea.

– De fapt, Nera vine dintr‑acolo, spuse el, dinspre ne­­­­um­blatul Pământ al Dacilor, şi se răsuceşte în apropi­ere de Va­lea Urşilor ca şi când ar lua‑o înapoi. Trece pe aici spre mun­­­te şi, după o vreme, iar se întoarce. Se zice că ajunge în Ţara Lacurilor Verzi, alături de multe alte ape. Dar cu si­gu­ranţă nu ştim, căci nimeni din cei care au ple­cat într‑acolo n‑a mai trăit ca se întoarcă şi să poves­tească ce‑a văzut.
– Dar în Pământul Dacilor, sări Mitu, a fost cineva?
– Da, cum să nu! – spuse mucalit căpitanul. Au fost dacii! – şi râse.
Lui Mitu nu‑i prea pică bine gluma. Poate şi pen­tru faptul că‑şi pierduse calul, poate şi pentru că se gân­dea că multă vreme călărise un cal posedat, poate din altă parte, pă­­­rea să‑şi fi pierdut cheful de glume.
– Şi în afară de daci?
– Ei, au mai fost, recunoscu căpitanul. Au mai fost câ­­­­ţiva. Din câte ştiu eu, deşi n‑am decât zece ani în acest post, au fost vreo şase ori şapte care au cutezat a porni într‑acolo în ultimul veac.
– Şi? – întrebă Mitu, văzând că istorisirea se oprise pe neaşteptate, fără gând să continue.
– Şi! – dădu din umeri căpitanul. Au trăit să se în­toar­­că doi, dintre care unul fusese de fapt trimis cu o solie de un­deva din Derala, de la Vrăjitorul Verde, aşa că nu ne‑am mi­rat prea tare că a venit înapoi. Era un bărbat înalt, blond, care semăna cu el – şi arătă spre Surdul.
Acesta tresări:
– Acum câtă vreme a fost aceasta?
– Păiii, să tot fie vreo cincisprezece sau douăzeci de ani, nu ştiu prea bine.
– Dar de unde ştii cum arăta, dacă încă nu erai în post? – întrebă Dan.
Mitu şi Surdul, care nu se gândiseră la asta, îl pri­vi­ră pe Dan cu mirare şi respect.
– Nu eram aici. Dar eram oştean la Fortul Urşilor. De aici a trecut pe acolo spre Turnul Morţii. Atunci a fost dis­trus Turnul a treia oară. A avut mare ghinion că a fost prins a­colo de atacul urşilor negri, după ce scăpase cu viaţă din Pă­mântul Dacilor şi celelalte primejdii îndurate din Derala şi până aici.
Cei trei aveau altă părere despre ce se întâmplase, dar şi‑o ţinură pentru ei.
– Un cal unde aş putea să găsesc pe‑aici? – întrebă Mitu, pentru a schimba vorba.
– Un cal? În Pământul Dacilor sigur vei găsi cai, aşa, ca cel al prietenului tău – şi căpitanul arătă spre Dan – sau, da­­că mergi mai departe, în Ţara Dacilor Pribegi, vei găsi chiar şi cai mari. Dar n‑am auzit să se fi întors vreo­dată ci­­ne­va de acolo. A­­dică – lămuri căpitanul – din Ţara Da­ci­lor Pribegi.
– Atunci de unde ştii ce cai au?
După o clipă de şovăire căpitanul mărturisi:
– Acum, nu ştiu dacă e bine să vă spun asta, dar cred că nu vă veţi grăbi să ne pârâţi în afară. Uneori mai avem u­ne­­le… neguţătorii cu dacii.
– Cum aşa?! – făcură plini de uimire cei trei.
Căpitanul clătină din cap.
– Ei, mai vor şi ei câte unele din mărfurile din De­ra­la sau Câmpineni, sau din altele… Ca să fiu sincer, mai a­les u­ne­le vinuri le plac, şi vasele frumoase de Hurez şi Să­rună şi altele asemenea. În schimb ne dau cai, miere, u­ne­le lea­curi foar­te folositoare… Din păcate însă rar pri­meş­te de la ei ci­ne­va învoire să vină la noi. Altfel am fi de­venit cu tim­pul o a­de­vă­­rată cetate.
– Era bine! – spuse Mitu. Atunci mi‑aş fi găsit mai u­şor şi eu calul dorit.
Râseră toţi la gluma aceasta, şi Mitu păru a‑şi fi re­gă­sit oarecum voioşia pierdută.

*

Când se lăsă seara, cei trei erau deja adunaţi în ca­meră. Nu doar că oboseala îşi spunea cuvântul, dar aveau mul­te de pregătit, căci, deşi nu spuseseră nimic, toţi trei e­­­rau hotărâţi: aveau să plece în Pământul Dacilor.

– Cel mai bine – spuse Mitu – este să cumpărăm cât mai mult vin care are căutare la ei, şi aşa să ne ducem.
Dan clătină din cap nehotărât.
– Eu ştiu? Dacă stai să te gândeşti, sigur au mai în­cercat şi alţii asta. Şi dacă era o idee bună, s‑ar fi şi întors înapoi. Ai auzit însă cum a fost.
Mitu nu se dădu aşa uşor bătut.
– Lasă tu părerile. Eşti sigur că a mai încercat ci­ne­va? Poate avem noroc şi…
– Şi ne mănâncă urşii – spuse întunecat Surdul.
Mitu îşi stăpâni o ocară cu greu.
– Auzi, acum cine cobeşte?
Surdul îşi plecă într‑o parte capul, privindu‑l cu un ochi:
– Nu cobesc. Dar cu norocul pregătit aşa de bine, la ce crezi că ne putem aştepta?
– Ce tot bălmăjeşti acolo?
– Nu bălmăjesc. De ce crezi că dacii nu lasă pe ni­meni din­tre ai lor să vină mai des după vin, dacă sunt aşa de în­ne­buniţi după el, cum crezi tu? Le‑o fi frică de vitejia noastră!
– Dar de ce?
– Simplu: pentru că nu vor prea mult vin din ăsta la ei. Tocmai pentru că le place.
Mitu se încruntă:
– Mi se pare o idee cam sucită.
– Poate pentru tine, care faci doar ce ai chef. Ia gân­deşte‑te! Să zicem că ai conduce o ţară de războinici teribili, dar înconjuraţi de mulţi duşmani. Ţi‑ai dori să‑i ştii ameţiţi de vin?
– Bineînţeles că nu!
– Vezi? De aceea, dacă îţi aminteşti de poveşti, da­cii au smuls din rădăcini cele mai multe dintre viile pe ca­re le a­veau din vechime. Poate chiar prea multe pentru a­nii în ca­re ro­dul e mai slab. Căci sunt gata să pun prin­soa­re că doar în a­cei ani au venit după vin aici.
– Şi atunci cum vrei să ne apropiem de ei?
– Aşa cum suntem. Poate… poate este de folos a a­min­­­ti şi de Prinţul Roland. Nişte cuvinte de laudă, spuse de un di­plo­mat iscusit ca dragul nostru Dan – zise Surdul cu o umbră de zâmbet – şi… cam atât.
Dan zâmbi şi el.
– Cred că e cea mai bună idee. Aşa vom face. Dar… bănuiţi cumva de ce Prinţul Roland ne‑a trimis la daci?
Mitu râse:
– Cum de ce? Pentru a învăţa să luptăm.
– Oare doar atât? Nu ne‑a spus cu cine vom avea de‑a fa­ce în Ţinutul Negurilor. Nu ne‑a spus cum am putea ob­ţine Ciocanul Zimbrului şi nici cum să‑l folosim pentru a dis­truge fluierele. Şi cine ştie câte alte lucruri nu ne‑a spus. Poa­te vom afla unele dintre ele la daci.

Cei doi prieteni ai săi dădură doar din umeri. Era bi­ne că trăiau, după atâtea peripeţii, dar era şi cam mult pen­tru pu­terile lor. Noaptea încă nu se lăsase deplin, când ei de­­ja dor­meau.

Dincolo de zidurile Fortului Nerei, în marginea pă­du­rii, pe umerii unui urs negru, Prinţul Roland privea că­tre ei, cu ochii verzi strălucind în întuneric.
– Crezi că au să izbutească acolo unde atâţia eroi au dat greş? De atâtea generaţii încercăm să distrugem a­ces­te fluiere blestemate şi nu am izbutit.
Răspunsul veni din umbra pădurii:
– Cred că da. Poate par nişte copilandri, dar au i­nimi cu­­­rate şi foarte curajoase, şi nu‑s nechibzuiţi ca alţii. Le este mi­lă chiar şi de Năluci, şi asta nu‑i puţin lucru. Da­că nu se la­să cu­prinşi de ură, lene, frică sau prostie, vor izbuti.
– Dacă, pufni piticul cu voce sumbră. Mie nu mi‑au fă­­­cut cine ştie ce impresie. Nici ca luptători, nici ca is­cu­sin­ţă a minţii, nici altfel. E drept, sunt uniţi, dar asta‑i tot ce au.
– Ei, poate e de‑ajuns. Unirea e un lucru rar, foarte rar, prinţe, şi trebuie preţuită. Dacă sunt în stare să fie u­niţi, cu toa­­te deosebirile dintre ei, poate sunt mai înţe­lepţi decât par.
Prinţul dădu din umeri.
– Se poate. Drept să spun însă, nu prea vreau să‑mi pun în ei nădejde. De prea multe ori, în lunga mea viaţă, m‑am în­şe­lat crezând în oameni.
– Da. Însă ştii prea bine că doar oamenii pot dis­tru­ge acest blestem.
– Acest blestem pe care tot ei l‑au adus în lume, şi de pe urma căruia au suferit nu doar ei, ci şi restul făptu­ri­­lor. „Co­­­roana Creaţiei”, omul! Ha! Ce glumă amară! O co­roană sumbră şi dureroasă, ca o cunună de spini.
– Prinţe! Nu crezi că eşti prea supărat pe oameni? Doar ai întâlnit şi oameni buni.
– Da, am întâlnit oameni buni. Care mai apoi ori au tră­­dat, ori au fost păcăliţi pentru a lupta de partea ră­ului – ca tatăl Surdului –, ori au fost trădaţi şi distruşi chiar de ai lor. Câţi au izbutit să ţină calea până la capăt? Câţiva.
– Da, câţiva. Dar care este valoarea acelora?
Piticul tăcu. Tăcu atât de mult, încât părea că nici nu va mai răspunde. Într‑un târziu însă, când stelele deja um­plu­­­­­seră cerul nopţii, ochii ca de bufniţă clipiră, şi cu vocea schim­bată spuse:
– Nemărginită!
– Vezi, să sperăm că aşa vor fi şi cei trei.
Şi se topiră în Pădurea cea Mare, Prinţul Roland, ur­sul negru şi bătrânul stareţ al schitului uitat.

*

Ziua următoare prietenii şi‑o petrecură pre­gă­tin­du‑se de drum. Deşi nu spuseseră nimănui aceasta, nu se şti­e cum se răspândise vestea că vor pleca la daci, şi fie­ca­re le dă­dea tot felul de sfaturi. Cel mai des, sfatul era să nu fa­că acest lu­cru, ci să îşi vadă cuminţi de drum sau, şi mai bi­ne, să se în­toar­că la casele lor. Desigur, se găsi în­da­tă un ne­gus­tor care să‑i îmbie cu o afacere cu vin, spre su­părarea lui Mi­tu, care fu nevoit să recunoască dreptatea Sur­dului: nu e­ra primul cu ide­ea de a‑i ispiti pe daci cu bă­utura.

Şi Surdul şi Mitu îşi pregătiră câte două tolbe cu să­­geţi, fiecare săgeată bine îngrijită. Coarda arcului lui Mi­­­­­tu era unsă şi gata să fie înstrunată într‑o clipă. În chip ciu­­dat, arcul dublu al Surdului nu putea fi des­­tru­nat. Cor­­­­­zile sale ciudate păreau a ieşi pur şi sim­plu din lem­nul ne­­­cu­nos­cut al ar­cu­lui. Şi mai neobişnuit era că un astfel de arc minunat nu era amintit de nicio le­gendă, că nimeni nu şti­­­a ni­mic despre el. Să­biile fură şi ele din nou lustruite şi iar lus­­tru­ite, ascuţite şi iar ascuţite.

După victoria de la Turnul Morţii, cei trei se simţi­se­ră foarte puternici. Poate chiar de neînvins. După călă­to­ria cu Prinţul Roland însă, lucrurile se schimbaseră. Chiar dacă nu aveau teama oarecum copilărească de la în­­ceput, şti­­au că nu sunt atât de puternici cum se crezu­seră în ul­ti­ma vreme. Înţelegeau că Pădurea cea Mare as­cunde mari pu­­teri, mai mari decât Nălucile chiar, şi că pri­mejdia plu­tea asupra lor. Dar mai ştiau şi că au aliaţi şi chiar prieteni, poate neştiuţi, dar destul de puternici pen­tru a însemna ceva.

Şi, pentru a doua oară de la intrarea în Pădurea cea Mare – prima oară fusese la adăpostul de la Valea Crivei – şi pentru întâia oară într‑un fort, hotărâră să facă de pa­ză cu schimbul noaptea. Şi nu doar acum, ci în toate nop­ţi­le, pâ­­nă când vor ieşi din umbra primejdiei în care se aflau.

După miezul nopţii, spre dimineaţă, când e som­nul mai dulce, Dan îl înlocuise pe Surdul. Mitu fusese pri­ma stra­jă. Aşezat în umbra peretelui ambrazurii, Dan pri­vea în­gândurat – şi somnoros – camera în care dor­meau pri­e­te­nii săi. Gândul răspunderii pe care o avea nu‑i dă­dea pace. Chiar se gândea să plece pe ascuns, astfel încât să nu‑i mai pună în primejdie şi pe ei. Dar se temea că l‑ar fi urmărit şi s‑ar fi pus astfel într‑o primejdie şi mai mare.

Pe când îşi făcea astfel socotelile cu tulburata sa con­ş­­ti­inţă, Dan simţi că, în loc de a se linişti, mai rău se tul­bura. Un fel de frică, o apăsare grea creştea tot mai mult în el. Se desprinse de gânduri şi, fără a se mişca, îşi îndreptă atenţia în afara camerei. Oare se întâmpla ceva? Dar nu. Nici o miş­ca­re, nici un foşnet sau alt sunet, nimic deosebit. Şi atunci, de ce… O umbră! O umbră urcă aco­perind slaba lumină ce intra prin ambrazură. O umbră din afară aici? Nu era cu pu­tin­­ţă! Şi totuşi era. Ceva în­cerca să se uite, ori chiar să intre în cameră. Pur şi simplu din întâmplare, chiar din în­tâm­pla­re, în timpul gânduri­lor dinainte Dan îşi scosese sabia din teacă, privind cu grijă lama, în căutarea urmelor – acum şter­­se de re­petata ascuţire – a luptei cu Nă­lucile. Acum doar o a­pucă de mâner, ridicându‑o fără nici un sunet. Da, fără su­net, dar o foarte, foarte slabă li­că­rire, o oglindire aproape ne­­­vă­­zu­tă a atât de slabei lumini ca­re mai intra pe partea cea mai de sus a am­brazurii, încă ne­umbrită, lunecă pentru o cli­­­pă pe perete. Dan o văzu. Şi o văzu şi umbra, care se re­tra­se fulgerător.

Dimineaţa îl prinse pe Dan cu sabia în mână, pân­dind încă umbra ce apăruse şi dispăruse atât de tainic. Să le spună şi prietenilor săi? Să nu le spună?
Când zorii se revărsaseră peste Pădurea cea Mare, Dan îndrăznise să se aplece peste zid, pentru a vedea de un­­de ve­nise umbra. Zidul era drept, şi de la o ambrazură la alta niciun om n‑ar fi putut sări. Şi, oricum, chiar de‑ar fi pu­­tut să­ri, cu niciun chip nu s‑ar fi putut mişca precum a­cea um­bră.

Era mai bine să le spună, hotărî el. Trebuiau să ştie, ca să fie pregătiţi. Şi le spuse. Cei doi îl ascultară, dar nu pă­­reau prea siguri că le spune adevărul. Nu cumva îl fu­ra­se somnul şi i se păruse doar că vede acea umbră?

Nu spuseră aceasta, desigur, însă îndoiala se citea în ochii lor. Nici el nu le mai spuse nimic. Ce rost ar fi avut?

Dar încercară din nou să afle drumul către daci. De­si­­gur, nu ştia nimeni nimic. Erau… „undeva într‑acolo”. Doar că acest „într‑acolo” era în toate părţile. De aceea se hotărâră să îşi pună încrederea în cuvântul căpi­tanului, ca­re spunea că râul Nera vine dinspre Pământul Dacilor. Şi por­niră a urca pe Valea Nerei, înspre izvoare.

*

Valea Nerei era umedă şi caldă. Şi foarte greu de străbătut. Un amestec de copaci şi mlădiţe tinere, ferigi î­nal­­te cât calul, curpeni şi viţe de tot fel, şi alte şi alte ier­buri, şi tufe opreau trecătorii la fiecare pas. Chiar de la în­ce­put, spre bu­curia lui Mitu, care era tot pedestraş, Sur­dul şi Dan fură ne­­­­vo­iţi să coboare de pe cai. Mergeau u­nul după altul, schim­bând locul din frunte între ei. Cel din faţă, cu sabia în mâ­nă, deschidea drum tăind lăstări­şul şi curpenii fără încetare.
Nu era aşa greu pentru ei. Obişnuiţi de mici cu pră­şitul, cositul, seceratul şi aratul şi alte asemenea munci gre­le, tre­ceau prin desiş ca prin unt. Dar aveau grijă să se schim­­­be între ei, atât pentru că aşa era drept, ca nu doar u­nul să mun­cească, dar şi pentru ca atenţia celui din faţă să nu slăbească.

De multe ori le fugeau pe lângă picioare guşteri şi şo­pârle şi şerpi speriaţi de trecerea lor. Se opreau uneori, pen­tru a asculta pădurea, spre a nu fi luaţi pe neaşteptate de cine ştie cine sau cine ştie ce. Drumul era greu. De mul­te ori tăiau cale până în marginea unei râpe sau vi­roa­ge de un­de nu se mai putea înainta. Şi trebuiau să o­co­leas­că, ur­când ori coborând, ba uneori luând‑o chiar şi prin apa râului.

Şi cailor le era destul de greu, şi uneori fornăiau su­pă­raţi de plezniturile lăstarilor printre care se strecu­rau.
Nera o cotea ba într‑o parte, ba în cealaltă.
De câteva ori, pe lângă micile reptile pe care le tot tul­burau, văzură urme de mistreţi, şi chiar auziră tropăi­tul u­nei ciurde pe malul celălalt. Pe lângă aceştia, văzură că mai tră­iau pe acolo veveriţe şi pârşi, căpriori şi cerbi şi al­te animale.
– Asta m‑a mai liniştit – zise Surdul. Înseamnă că lo­cul e mai sigur dinspre partea Nălucilor.
– De ce? – întrebă Mitu.
– Cum de ce? – se miră Surdul. Nu ne‑a spus Prin­ţul Ro­land că acestea pustiesc tot locul în care trăiesc?
– Şi ce? A zis cineva că Nălucile se găsesc doar a­co­lo unde‑şi au şi vizuinile?
Surdul fu mirat de acest gând. Însă, trebuia să re­cu­noască, Mitu avea dreptate.
– Staţi aşa, spuse Mitu. Mi‑am rupt opinca.
Asta era într‑adevăr o problemă. Fără încălţări bu­ne, nu puteau merge mai departe.
– Măi Mitule! Cum ai tu noroc doar de chestii d‑astea? Ba rămâi fără cal, ba ţi se rupe opinca… Ia spu­ne, ne mai pre­găteşti multe bucurii?
Mitu râse, deşi nu chiar cu toată gura:
– Ce să zic? Dacă ştii dinainte, care mai e plăcerea?
– Ce să spun, că mare plăcere este! – deveni Surdul din nou serios.
Dan se pusese deja pe reparat opinca lui Mitu. Din fe­­rici­re, nu opinca se rupsese, ci nojiţa din piele care o ţi­nea strân­­­­­să pe picior. Aşa că reparaţia se făcu îndată. Dar tot în­dată pre­găti şi Surdul ceva de‑ale gurii şi se pu­seră pe mân­cat, căci nu putea fi vorba să mănânce în tim­pul mer­sului, ca pe Drumul Tre­cătorii.
– Măi fraţilor, zise Mitu. Mă uit în jur şi nu văd să fi tre­cut pe‑aici picior de om de la facerea lumii. Nu cum­va pier­­­­dem timpul degeaba?
– Cum degeaba, Mitule? – sări Surdul. Nu vezi ce fru­­­museţi sunt în jur?
În jur se vedea un zid pestriţ de lăstari, curpeni, vi­ţe, copaci şi ferigi, pătat de licheni şi muşchi. Râseră.
– Ce credeţi – întrebă Dan – om fi pregătiţi pentru lup­tele grele ce ne aşteaptă, şi mai ales pentru Ţara Negu­rilor?
– Dacă ne luăm după Roland – zise Mitu cu gura plină – nici nu suntem şi nici nu vom fi vreodată pregă­tiţi.
Surdul răspunse însă serios:
– Dacă e să fim cinstiţi, nu prea cred că suntem pre­­gătiţi. Mai avem foarte multe de învăţat, şi din ale lup­tei, şi din ale oamenilor, şi din ale neoamenilor.
– Asta aşa e, recunoscu liniştit Mitu, şi‑şi mai luă niş­te mâncare.
– Hai să pornim iar la drum. Şi ar trebui deja să că­u­tăm un loc de popas.
Mitu încremeni.
– Ai înnebunit? Nu ne întoarcem ca să plecăm iar mâine?
Cei doi prieteni îl priviră uimiţi:
– Cum aşa?
– Păi doar nu vă gândiţi să dormim în Pădurea cea Ma­re fără nici un adăpost, fără nici o apărare mai se­ri­oa­să. Nu ştiţi că din cei care au făcut aşa ceva nici unul nu a scă­pat cu viaţă?
Cei doi dădură din umeri, strângând mai departe ce era de strâns. Mitu îi privea, la fel de mirat:
– Măi, fraţilor! Eu credeam că eu sunt nebun, dar voi mă întreceţi cu mult. Chiar vi s‑a urât cu viaţa?
Aruncând pe cal desagii, şi legându‑i bine, Dan îi răspunse:
– Cred că ştii că nu. Dar de ce faci pe copilul mirat? Chiar nu înţelegi că trebuie să lăsăm cele vechi şi să de­ve­nim alţi oameni?
Se întoarse dintr‑o dată, privindu‑l pe Mitu cu o pri­­vire căruia acesta nu‑i putea rezista. Părea alt Dan, mai bă­­trân şi mai puternic.
– Mitule, ştii că te iubim! Întoarce‑te la Fortul Ur­şi­lor şi aşteaptă‑ne acolo.
– Ce?!
– E bine să faci asta. Dacă nu eşti pregătit, Pădurea si­­gur te va ucide. Nu veni cu noi acum. Atunci când ne în­toar­­­­­cem la Drumul Trecătorii…
– Auzi! – se supără Mitu, dar nu prea convins. Te rog lasă‑mă cu lucrurile astea. De venit, vin. Înţeleg şi eu că tre­bu­ie să învăţăm multe. Dar credeam c‑o facem mai chibzuit.
Mitu şi chibzuiala! Altădată ideea ar fi smuls ho­ho­te de râs. Acum însă, abia dacă aduse o umbră de zâm­bet pe faţa lui Dan.
– Trebuie să ne schimbăm, Mitule. Ori suntem în sta­­­re să facem faţă Pădurii, ori mai bine ne întoarcem şi lă­săm flu­ie­rele urşilor negri.
Mitu plecă îngândurat capul. Avea şi Dan drep­ta­te. Dar nu‑i prea pica bine dreptatea lui Dan.
Porniră iar la drum.
La doar câţiva paşi de locul unde poposiseră Prin­ţul Ro­land stătea tolănit pe nişte tufe de ferigă, as­cuns pri­­vi­ri­lor. În mână răsucea nişte fire argintii din păr de u­ni­corn.
– Se pare că stareţul a avut dreptate să aibă încre­de­re în ei. N‑or fi poate eroii aşteptaţi, dar cel puţin sunt cinstiţi.
În clipa următoare dispăru cu o mişcare atât de iu­te, că puţini oameni ar fi văzut‑o măcar. Făcuse de fapt doar un salt, dar un salt fulgerător, care îl purtă departe prin lăs­­­tăriş, chiar înaintea celor trei, deşi aceştia pleca­seră de mai mul­­­tă vreme.

*

De obicei seara le aducea liniştea. Acum însă lucru­rile se schimbaseră. Doar când umbrele începuseră să se lun­­­gească se gândiseră că îşi făcuseră socoteala cam greşit: era mai bine să doarmă ziua şi să meargă noaptea, de vreme ce aşa făceau şi cele mai multe din făpturile Pă­durii.

De aceea se hotărâseră a face popas, şi a lăsa pe doi să doarmă. Cine să stea însă de strajă? Fireşte, Dan se o­fe­ri primul. Mitu însă îl respinse cu îndârjire:
– Tu ai făcut ultima strajă noaptea asta, şi ca ur­ma­re nu se cuvine să faci şi acum. E rândul meu.
– Îţi dai seama că asta înseamnă că până mâine n‑o să mai apuci să dormi?
– Desigur, stai liniştit. Hai, culcaţi‑vă că pierdem tim­pul!

Locul ales pentru dormit era mai sus de Valea Ne­rei, chiar pe dealul ce o mărginea pe partea pe care mer­geau ei. Era aici o mică poiană între pădure şi lăstăriş. Cei trei se a­şe­zară în poala pădurii, astfel încât să fie greu de vă­zut şi dins­pre pădure, şi dinspre vale, dar ei să vadă bi­ne în am­be­­­le părţi.

Dan şi Surdul se culcară îndată. Mitu îşi pregăti sa­bia şi arcul, şi se aşeză în umbră la pândă. Deodată, un gând fu­gar îi tulbură liniştea. Îşi aminti de povestea pe care o spu­sese Dan despre acea… arătare pe care o vă­zu­se. Nu fap­tul în sine îl tulbura, ci altceva, pe care nu‑l pu­tea în­ţe­lege a­cum. A! Da! Chiar şi când povestise Dan, se gân­dise la fap­tul că, într‑adevăr, luciul săbiilor, ca şi al să­ge­ţilor, îi poa­te da de gol noaptea. Dar ce se putea face? Hei, nu degeaba se jucase el atâta vreme pe coclaurii Şin­dri­liţei! Ştia bine ier­bu­rile din care se scoteau culori, şi mai ales cele care mur­dă­reau atât de tare, încât nici la spă­lat nu scăpai de pete cu uşurinţă. Curând avea în faţă un morman de asemenea bu­ruieni şi începu să mâzgă­leas­că atât săbiile lor cât şi fierul cu­ţitelor, săgeţilor, ţin­te­lor de la harnaşamentele cailor ş.a.m.d. Era o muncă grea mai ales prin atenţia pe care o ce­rea, şi pe care Mitu tre­bu­ia s‑o împartă cu pânda cerută de postul său de străjer. Dar când noaptea se lăsase peste ei, pu­­tea fi mul­ţu­mit: nicio sclipire nu mai luneca pe părţile metalice ale ar­me­­lor sau lucrurilor lor. Desigur, verdele în­tunecat în care le vop­­sise nu era prea arătos. Dar ce dacă? În­semnat era fap­tul că nu mai aveau să fie trădaţi de stră­lu­cirea meta­lului.

Îşi scutură uşor prietenii. În primele clipe aceştia nu înţelegeau unde sunt. Se credeau iarăşi în Şindriliţa, în vre­murile în care hălăduiau noaptea pe dealuri la vână­toare. Fi­reşte însă, îşi amintiră repede că altele erau îm­prejurările de acum. Şi, cu toate că din pricina nopţii vor­beau puţin şi în şoapte, trebuiră să laude fapta lui Mitu, cu adevărat chib­zu­ită şi de trebuinţă. După o vreme şi cei doi abia treziţi se obişnuiră cu întunericul şi hotărâră să urmeze cur­sul apei nu îndeaproape, ca până atunci, ci chiar din mar­ginea pă­du­­­rii, şi cu mare băgare de seamă. Ştiau de mult că seara mul­­te fiare ies la adăpat, şi nu era bine să le iasă în cale. De asemenea, era primejdie să fie conduşi de firul altei ape, ca­re ar fi curs în Nera şi cu care, din pricina întunericului, ar fi putut‑o a­se­mui. Şi cine ştie unde s‑ar fi trezit! O mare pro­ble­mă era şi calul Surdului. Pe Steluţă, Dan îl învăţase de mul­­­tă vreme a umbla în tă­cere ziua şi noaptea. Dar calul lui Sur­dul, Fulger, altfel un cal minunat şi învăţat, nu ştia să stea liniştit, fă­ră să dea glas la apropierea unei fiare sau a u­nui om. Şi acest lu­cru putea fi foarte primejdios la vreme de necaz.

Hotărâră prin urmare ca Dan să meargă primul, ur­mat de Steluţă, apoi Mitu şi apoi Surdul ţinând pe Ful­ger de dâr­logi, pentru a‑l putea opri de la nechezat.
Drumul prin noapte nu era de fapt anevoios din pri­­ci­na întunericului, căci luna era în creştere şi stelele mai mul­te ca la câmpie. Dar nenumărate sunete se auzeau în toa­te păr­ţi­le, şi Surdul stăpânea cu greu pe Fulger, care tre­mura şi tre­­­sărea adeseori. Cei trei prieteni se înţele­geau prin sem­ne. „Ca pe vremea când eram în Şindriliţa” gân­di Surdul, pu­ţin în­du­ioşat, şi apoi tresări. Trecuseră doar trei săp­tă­mâni de când ple­caseră din sat! Doar trei săp­tămâni, dar par­­că e­rau vea­curi. Se schimbaseră atât de mult în doar câteva zile!

Un pâlc de Năluci se ivi deodată în faţă. Cei trei se o­­priră fără un cuvânt, şi săbiile apărură în mâinile lor fără su­net. Chiar şi Fulger stătu încremenit. Nălucile se rotiră câ­­te­va clipe. Părea limpede că i‑au văzut. Dar, în chip ciu­dat, por­ni­ră către vale, fără a‑i băga în seamă. Parcă lu­ne­cau pe faţa pă­­­­mântului, atât de lin se mişcau şi fără zgomot.

Cei trei merseră şi ei mai departe, pândind în toate păr­ţile. Văzură zimbri, bouri şi cerbi coborând la apă. Dintr‑un de­siş mai mare se auziră mişcări grele şi um­brele unor bi­voli sălbatici se iviră, călcând greoi în mo­cir­la de la mar­gi­nea râ­ului. Vietăţi mărunte, ca iepurii, pâr­şii, veveriţele şi al­tele a­se­me­nea, mişunau peste tot. Era greu să te o­preşti de la a vâ­na aici, dar cei trei ştiau că da­că se lasă fu­raţi de pri­velişte pot să‑şi piardă viaţa. De a­ce­ea nici nu se gân­diră să vâ­ne­ze, ci îşi vă­zu­ră de drum.

Alte câteva pâlcuri de Năluci le tăiară calea, ori a­pă­rură într‑o parte sau alta a văii. Lumina lunii, cu care se o­biş­­nuiseră deplin, le dădea voie să vadă până mai de­par­te decât ar fi crezut că se poate, şi de aceea începură a fi tot mai în­gri­joraţi: era limpede că şi ei erau uşor de vă­zut (mai ales pentru făpturi al nopţii, ca duşmanii lor). Oa­re Nă­lu­ci­le în­cer­cau a‑i în­conjura? Oricum, trebuia să mear­gă mai de­parte.

Pentru o clipă, luci sub razele lunii, în iarba înaltă, bla­na roşcată a unui râs. Mai mult decât atâta era şi greu să va­dă, mai ales că de obicei râşii nu ies noaptea la vâ­nă­toa­re, ci sea­­ra sau dimineaţa. Oare de ce se mişca acesta?

Văzură şi urşi, nu o dată, şi o mică ceată de măgari săl­­batici, colunii, care trecu în fugă chiar pe lângă ei, fe­rindu‑se de o fiară mare, pătată şi urâtă, care cobora şi ea spre apă.

Pe deasupra treceau în zbor tot felul de lilieci, vâ­nând fluturii de noapte şi ţânţarii ce roiau peste tot. Mai sus, însă câteodată şi la rasul ierbii, planau bufniţe şi hu­hu­rezi, la o­biş­­nuita lor vânătoare de noapte.

Multe din acestea le mai văzuseră şi acasă. Dar aici domnea o linişte nefirească. Nici măcar bourii, cele mai pu­­ter­­nice făpturi pe care le cunoşteau ei – de două ori mai mari decât cei mai mari zimbri! – nu făceau gălăgia mân­dră pe care o cunoşteau din Ţinutul Câmpinenilor. Nici chiar bi­volii sălbatici, renumiţi pentru furia şi nepă­sa­rea lor, ca şi pentru mugetele lor jalnice, nu scoteau vreun sunet. Părea totul a­dus la tăcere de cine ştie ce vra­jă necunoscută, sau de cine ştie ce primejdie tainică.

Şi prima însemnare a acestei primejdii o cunoscură când ţâşniră din unghiul pădurii mai multe arătări mătă­hă­­loase şi pătate, care atacară cu iuţeala fulgerului un zim­­­bru din marginea lăstărişului. Acesta nu apucă a scoa­te decât un strigăt. Nu avu timp nici măcar să se apere. Se prăbuşi sfâr­te­cat în mijlocul haitei de monştri, care îşi săr­bă­toriră vic­­toria cu urlete lătrate. Era primul strigăt al nop­ţii, şi cei trei, în­cre­meniţi deja, tresăriră. Sur­dul abia pu­­tu să oprească ne­che­za­tul lui Fulger.

Calea le era acum tăiată. Fiecare dintre acele fiare era înaltă cât ei, şi mult mai lungă. Zimbrul părea să fie o gus­tare bună pentru ele, dar în nici un caz o masă adevă­rată. Ce pu­teau face? Cu arcul aveau puţine şanse de iz­bân­­dă, cu sabia nici atât. Porniră uşor şi liniştit în sus, in­trând în pă­dure, pen­tru a le putea ocoli. Dar în pădure se sim­­ţeau şi mai mult în primejdie. Umbrele copacilor se încrucişau pes­te tot, şi era greu să spui dacă sunt umbre sau vietăţi. Ochi mici şi mari luceau prin­tre ramuri şi trun­chiuri, uitându‑se o clipă la ei şi dis­pă­rând îndată sau, dim­potrivă, fixându‑i cu grijă.
Se opriră o clipă, obosiţi nu de greutatea drumului, ci de încordarea în care mereu erau. Umbra unei făpturi hâ­de răsări dintre copaci: era chiar un monstru asemenea ce­lor ce sfârtecaseră zimbrul!

Înainte de a se gândi vreunul ce să facă, Surdul slo­bozi din arcul său dublu o săgeată, drept într‑unul din o­chii fiarei. Aceasta sări o clipă în sus şi apoi se prăbuşi. Moar­tă. Moar­tă dintr‑o singură lovitură! Dan şi Mitu pri­vi­ră fericiţi ar­cul şi arcaşul ce îşi arătaseră astfel puterea. Şi toţi trei prin­­seră curaj. Era limpede că, şi dacă arcul o­biş­nuit al lui Mitu era prea slab, şi la fel sabia lui Dan, în schimb arcul Sur­dului era o armă primejdioasă, în stare să îi apere chiar şi de mon­ştrii Pădurii celei Mari. Şi cu­rând fu din nou ne­vo­ie de el, căci un fel de fiară imensă, un fel de râs uriaş cu colţi îngemănaţi şi lungi, sări înain­tea lor în primul luminiş în care intrară. Sur­dul era însă pre­gătit, iar Mitu îi luase demult calul în gri­jă. Săgeata ni­me­ri la fel de bine, drept în ochi, şi fiara se pră­bu­şi în­da­tă. Dar nu plecară mai departe. Surdul voia trofeu, şi nimic nu l‑ar fi putut smulge de lângă leşul monstrului u­cis. Scoase colţii cei mari (câte doi, aşa cum erau), ba chiar şi ghea­rele imense ale fiarei şi le legă mănunchi cu o frân­ghi­uţă, pentru a şi le face mai târziu colier. Mai prac­tic, Dan în­ce­pu să jupoaie blana foarte frumoasă a ani­ma­lu­lui, spre dis­perarea lui Mitu, care voia să plece cât mai re­pede. Şi, într‑un fel, avea şi el dreptate. Atraşi de mirosul de sânge, mai mulţi lupi se iviră în marginea lu­minişului. Din fericire erau doar nişte lupi obişnuiţi, şi cei trei oa­meni de lângă leş erau destui pentru a‑i face să şo­văie. Dar erau – aceşti lupi – un semn al apropierii altor fiare. Şi Dan fu nevoit să se grăbească iar Sur­dul – care îşi ter­mi­nase treaba sa – fu silit să‑l ajute. Plecară la timp, căci a­bia se topiseră printre copaci şi în urma lor, pu­nând pe goa­nă lupii, sosiră monştrii care sfâşiaseră zimbrul, spre a‑şi întregi gustarea.
„Ce noapte teribilă!” gândi Surdul. „Oare toate vor fi aşa de acum încolo?” Îi era cu atât mai greu cu cât se ba­zau pe el. Iar el, trebui să recunoască, se cam obişnuise a se baza pe Dan.

Se aşteptau la noi primejdii, mai ales după ce Dan îi făcuse să zăbovească lângă un pârâu pentru a spăla pie­lea fiarei cu multă grijă. Şi urlete îngrozitoare răsunară nu o dată în apropierea lor (ca şi în depărtare). În chip ciudat în­să, nicio fiară nu se mai apropie de ei, ba chiar şi vie­tă­ţile mărunte, pe care înainte le întâlniseră peste tot, pă­reau a se topi din jurul lor.

Când zorii se arătară iar peste Valea Nerei, şi fia­rele se ascunseseră cine ştie pe unde, Dan rosti cu un zâmbet:
– Se vede, Surdule, că fiara aceasta ucisă de tine e mult temută pe aici. Vezi, de când i‑am luat blana, toate ce­­­lelalte ne‑au ocolit.
Abia atunci înţeleseră şi cei doi pricina încăpăţână­rii lui Dan în jupuirea fiarei, ca şi pricina liniştii de care se bucuraseră apoi.
– Hai – zise Surdul – e rândul meu! Culcaţi‑vă o­leacă, şi apoi să dorm şi eu.
– Mă scoli pe mine, zise Dan. Mitu e vrednic de mai multă odihnă.
Acesta nu spuse nimic: aruncându‑şi pătura pe pă­mânt, se înfăşură în ea şi adormi într‑o clipă.

*

Petrecură astfel pe drum mai multe zile, sau mai bine zis mai multe nopţi. Căci deşi mergeau şi ziua, mai a­­les spre seară, drumul cel mai însemnat era cel de noap­te. Merindea luată de la Fortul Nerei se terminase de mult, în­lo­cuită de ciuperci şi fructe de pădure, ba chiar şi de ce­va peşte – scos cu mâna ori săgeata din Nera – sau chiar de car­ne. Cunoşteau acum tot mai bine vietăţile Pă­durii ce­lei Mari. Cele mai primejdioase păreau a fi râsul uriaş – ca cel vânat de Surdul în prima noapte –, apoi acele a­ră­tări hâde şi fără nume ce vânau în haită, un şarpe foarte mare, pe care‑l văzuseră – din fericire de departe – doar o dată, dar ale cărui urme le întâlniseră des şi, desi­gur, şer­pii veninoşi, de unii temându‑se chiar şi marile fiare ale pădurii.

Blana luată de Dan îi cam apărase de alte întâlniri. U­neori însă, fusese nevoie iar de arcul Surdului. Puterea lui ne­maiîntâlnită, care făcea ca săgeţile să bată foarte de­par­te, ori să străpungă şi cea mai groasă piele, le era a­cum de ma­re folos. Era cu adevărat o armă de legendă, şi iar şi iar se mi­raseră că nu se auzise până atunci nimic de ea.

Pe măsură ce cunoşteau mai bine Pădurea cea Ma­re, îşi dădeau însă seama că o cunosc mai puţin decât cre­deau. Şi înţeleseseră deja că era şi o anume putere care îi o­cro­tea din umbră. Chiar dacă puteau ucide unele din ce­le mai mari fiare întâlnite, ştiau prea bine că o haită i‑ar fi ni­micit. De asemenea, erau siguri că nu întâlniseră cele mai mari primejdii ale Pădurii, şi aceasta nu pentru că nu e­rau văzuţi sau duşmăniţi.

Mai avuseseră o luptă cu un pâlc de Năluci, pe ca­re le nimiciseră fulgerător. Acum îşi dădeau seama că, de­şi Nă­­­­­­lu­­ci­le erau înspăimântătoare, erau departe de a fi lup­tă­to­rii per­­­­fecţi pe care le credeau îndeobşte oamenii. Şi în­ţe­le­geau într‑un fel dispreţul Prinţului Roland faţă de ei.
– Oare cum de mai rezistă forturile de pe Drumul Tre­cătorii? – se întrebă Mitu în tihna amiezii, într‑una din zi­le. M‑aş fi aşteptat să fi pierit de mult în faţa unor aşa puteri.
– Ei – zise Surdul. Dar tu crezi că Pădurea stă doar cu ochii pe oameni, să‑i distrugă? Nici gând. Făpturile Pă­durii îşi văd de ale lor, şi cu oamenii au legături doar aşa, câ­teo­dată, după cum se întâmplă. Şi mai ales când oa­me­nii îşi ba­gă nasul unde nu trebuie.
Râseră uşor.
– Dar noi – spuse şi Dan –, noi vom reuşi oare să a­jun­­gem să fim aşa cum trebuie? Dacă vă aduceţi aminte, la fa­ce­rea lumii omul trebuia să fie stăpân peste toate.
– Frumos! Aş vrea să văd şi eu cui se supun fiarele as­­­­tea de aici. Omului… n‑aş prea crede.
– Depinde de om! – se auzi o voce din pădure.
Cei trei săriră în picioare într‑o clipă.
Din umbra copacilor ieşise un bărbat voinic, dar cu pri­virea tristă. După arme şi haine îşi dădură într‑o clipită seama că era dac.
– De tine ascultă? – întrebă Mitu cu îndrăzneală.
– De, ce să zic, unele da, altele ba.
Râseră toţi patru.
– Dar voi ce faceţi pe‑aici?
– Căutăm Pământul Dacilor – recunoscu pe loc Mitu.
Necunoscutul începu să râdă.
– Îşi căută unul umbra trei zile. Vreţi să‑l ajungeţi pe acela?
– Adică – se băgă Surdul – am şi intrat în Pământul Da­ci­lor.
– De bună seamă că aţi intrat pe pământul nostru. Dar nu prea ştiu cine va poftit pe‑aici.
Cei trei se priviră îngrijoraţi.
– Ei – spuse străinul –, de fapt nici nu mă priveşte pe mine. Oleacă de vin aveţi?
Prietenii dădură din umeri.
– N‑avem.
– Păi de ce n‑aveţi? Nu veniţi dinspre Drumul Tre­cătorii?
– Ba cum să nu!
– Păi acolo e vin cu grămada. De ce n‑aţi adus cu voi? Sau voi nu beţi vin, ă?
– Ba, câteodată, aşa, se mai întâmplă să bem şi noi. La sărbători. Dar de obicei nu bem şi nici nu luăm la noi.
– Ciudaţi mai sunteţi! – făcu străinul, aşezându‑se lân­gă ei.
În umbra mantalei groase care‑l acoperea se văzu um­­bra unui fluier scurt, din lemn. Dan recunoscu îndată fluierul fără sunet cu care se chemau sau goneau anima­lele de către unii ciobani, mai iscusiţi.
– Auziţi, poate puteţi să‑mi daţi un sfat – zise ne­cu­nos­­cutul. Sunt foarte întristat şi nu ştiu cum să‑mi vin­dec inima.
– Dar de ce eşti întristat? – întrebă Dan.
Acela şovăi.
– Dacă nu ştim pricina întristării, cum am putea să‑i aflăm leacul?
Surdul şi Mitu îl lăsară pe Dan să vorbească. Ei nu prea le aveau nici cu sfaturile, nici cu vindecările de i­ni­mă sau altele asemenea.
– Cum să vă spun? Am avut şi eu o treabă în alte părţi ale Pădurii şi, când m‑am întors, am aflat că vruta mea, crezând…
– Cine? – îl întrerupse Dan.
Omul îl privi cu mirare.
– Vruta mea! A, mândruţa, măi, sau logodnica, du­pă cum îi mai ziceţi voi.
– Aha! – făcu dumirit Dan.
– Aşa. Vruta mea a crezut că am murit. Nu ştiu ci­ne i‑o fi băgat asta în cap, dar s‑a săturat repede de vă­du­vie şi a­cum s‑a măritat cu altul. Şi sunt aşa de amărât, că nu ştiu ce să fac. S‑o pedepsesc, n‑am de ce. Dacă a crezut aşa, nu‑i vi­­no­vată. Să mă pedepsesc, iar n‑am de ce. Dar nici să tră­iesc nu‑mi mai vine. Am plecat aşa pe coclauri ca să scap de du­rere, dar mă tot roade şi roade, şi nu ştiu cum să scap de ea.
Dan dădu din cap cu înţelepciune.
– Păi nu aşa se scapă de durerea din iubit.
– Nu?
– Nici vorbă! Dacă vrei să îţi linişteşti inima, ai doar două căi bărbăteşti.
– I‑auzi! – făcu mirat voinicul. Spune!
– Una este să te laşi de toate ale lumii. Te întorci spre ce­­le ale Cerului, şi te duci frumos la o mânăstire, un schit ce­va.
– Mda, bună idee, dar nu mi se potriveşte! Eu la mâ­năs­­­tire? Poate pe la două – trei sute de ani, cine ştie.
– Atunci ai cealaltă cale. Uită de… vruta aceea sau cum îi zice, şi caută‑ţi altă fată, care să te iubească şi pe ca­­re s‑o iubeşti.
Omul îl privi cu neîncredere.
– Şi crezi că asta m‑ar ajuta cu ceva?
– Păi nu ştii vorba aia, „dragostea n‑are leac decât o­chii care‑ţi plac”? Găseşte alţi ochi care să‑ţi placă şi să vezi ce uiţi de ceilalţi. Că ştii şi vorba aceea „ochii care nu se văd se uită”. Şi dacă‑i uiţi, nu‑ţi mai plânge inima du­pă ei.
Voinicul se ridică şi, săltându‑şi cuşma, se scărpină în cap.
– O fi cum zici tu, că te văd om cu minte. Dar voi ce ziceţi? – se întoarse el către ceilalţi doi.
Ei dădură din umeri:
– La cele sufleteşti Dan se pricepe bine. Noi – şi râ­se­ră – mai mult la cele lumeşti.
– Şi totuşi n‑aţi luat vin la voi? – se miră iar dacul.
– Păi la loc de primejdie numai vinul nu mai tre­bu­ia, recunoscu Mitu.
Străinul încuviinţă din cap.
– Asta aşa e. Păi, ce să vă spun? Mergeţi cu bine şi să ne vedem sănătoşi.
Şi se topi printre copaci.
– Asemenea! – strigară cei trei în urma lui.
Apoi se priviră unul pe altul cu mirare:
– Cam ce fu asta, fraţilor?
– Poate aşa or fi dacii de fel. Vin, întreabă, pleacă… fără vin… – râse într‑o doară Mitu.
Dar şi el, şi Surdul, trăgeau cu coada ochiului la Dan.
– Eu cred – răspunse acesta aşteptării lor – că e vre­mea să plecăm la drum. Am intrat, din câte se pare, în Pă­mân­tul Dacilor. Dar ar trebui să întâlnim o cetate, un sat ce­­va, să ne înfăţişăm la vreun şef de‑al lor, taraboste sau cum îi zice. Avea dreptate omul acesta că nu ne‑a poftit ni­meni pe‑aici. Şi dacă nu facem iute rost de‑o in­vitaţie, s‑ar pu­tea să ne trezim poftiţi fie afară din acest tărâm, fie a­fară din această lume.

Deşi vorbea oarecum în glumă, simţiră că era de fapt foarte serios. De fapt, şi ei aveau cam aceeaşi părere. Dar ar fi vrut să ştie ce crede el şi despre omul care toc­mai îi vi­zi­tase. Dar despre aceasta Dan părea a avea gura legată.

Plecară iar, tot de‑a lungul Nerei, care părea a nu se fi micşorat deloc după atâtea zile de mers. Doar vre­mea era ce­va mai răcoroasă şi, uneori, pe culmile mai î­nal­te pe care a­­jungeau, vedeau în faţă vârfurile semeţe ale u­nor munţi necunoscuţi.

Se lăsă iar – pentru a câta oară? – înserarea. Dar pri­mul sunet al înserării fu uimitor. Un bucium! Dar şi ce bu­­cium! Se vedea că sună de departe, dar clocoteau văile de cân­tul lui.

– Chiar că am intrat în Pământul Dacilor, măi fra­ţi­lor! – spuse bucuros Mitu. Auziţi ce frumos sună buci­umul.
Un corn se auzi peste culme, cu o putere de necre­zut.
– I‑auzi! – şopti el plin de admirare.
Surdul clătină din cap.
– Cred că acum suntem într‑o primejdie mai mare de­cât am fost vreodată.
Se întoarse spre Dan:
– Cum facem să ne întâlnim cu ei fără să creadă că a­vem cine ştie ce gânduri necurate?
– Dar ce gânduri ai, Surdule, de ai venit în Pă­mân­tul Dacilor? – îl întrebă, cu totul neaşteptat, Dan.
– Cum ce gând? Te‑ai bolunzit la cap? Doar ştii şi tu că am venit aici la sfatul Prinţului Roland.
– Bine, dar de ce?
Surdul dădu din umeri.
– Păi n‑am vorbit asta o dată? Cum de ce? Poate ca să învăţăm şi noi să luptăm cum se cuvine.
– Păi, vezi!
– Ce să văd, Dane? Ce‑i cu tine? Io te‑ntreb cum să fa­­­cem să ne întâlnim cu dacii fără să creadă că suntem duş­­mani sau cine ştie ce, şi tu mă iei cu d‑astea?
Dan râse.
– Cu dacii ne‑am întâlnit deja, dragule. Şi dac‑or vrea, ne mai întâlnim. Dar depinde de ce vor ei.
Surdul şi Mitu îl priviră uimiţi:
– Vrei să zici că voinicul acela…
Dan dădu din umeri. Apoi arătă cu bărbia înainte.

Pe culme, pe cerul roşiatic al înserării, cinci călăreţi – toţi pe cai mici ca Steluţă – se vedeau ca nişte umbre în­tunecate.
– Dacii! – murmură Mitu.

Capitolul V                                            magazin online DSV                                      Capitolul VII

Mihai-Andrei Aldea

Cine se face frate cu dracul?

Avem o adevărată prăpastie între Românii de alaltăieri şi cei de astăzi. Cultura Românilor este atât de adânc schimbată, încât ceea ce ţine de trecut este aproape totdeauna răstălmăcit.

Acest fenomen – care nu este întâlnit doar la noi, se poate regăsi şi la Greci, Irlandezi, Suedezi şi mulţi alţii – este foarte vizibil şi în felul în care se raportează Românii de astăzi la zicerile vechi – proverbe şi zicători, cum li se mai spune. Şi vom lua ca pildă zicala a se face frate cu dracul, cu forma să te faci frate cu dracul până treci puntea.

În trecut, cel care se făcea frate cu dracu ca să treacă puntea nu era de laudă! Era un om fie rău, fie atât de slab încât devenea viclean, adică trădător. Era un om în care nu puteai avea încredere şi care ar fi fost bine să nu aibă încredere în el însuşi. Pe scurt, proverbul descria o stare de slăbiciune, de cădere, de alegere greşită. În forma de îndemn, erau unul ce se dădea între ucigaşi, tâlhari, apostaţi… Era o mărturie a unui om fără dumnezeu – cea mai mare insultă existentă pe atunci la Români.

Paradoxal, astăzi aceeaşi zicală a devenit, pentru mulţi, un îndemn, o soluţie, ba chiar un principiu de viaţă. Prăbuşirea morală cumplită a Românilor de astăzi, ruptura dintre ei şi străbuni se vede limpede în această răstălmăcire îngrozitoare a zicalei amintite. Răstălmăcire luată ca „normalitate” de către mulţi… şi care face parte şi din imaginea falsă despre cultura românească veche.

Totuşi, vechiul Român ştia altceva. De pildă, ştia că e bine pe dracu nici să-l vezi, nici să te vadă şi, de asemenea, că e bine ca dracul nici să-ţi iasă înainte, nici să stai să-i dai plăcinte! O mare deosebire faţă de răstălmăcirea amintită mai sus. Dar de ce se ferea atât Românul de cel numit şi Ucigă-l toaca! sau Nefârtatul, sau Necuratul, ÎmpotrivitorulTatăl minciuniiTatăl răutăţiiUcigaşul de oameni şi tot aşa? Desigur, (supra)numele amintite ar trebui să ne fi lămurit deja. Sau am putea să le adăugăm şi pe altele, de asemenea date diavolului, precum ÎnşelătorulIspititorulVicleanul sau Procletul, ori ÎmpiedicătorulDucă-se pe pustii, AscunsulRăutatea VecheSpurcatulÎntunecatulUcigă-l CruceaNăpasta etc. Toate aceste (supra)nume arată limpede cum îl vedeau pe diavol Românii Vechi. Şi faptul că nu putea accepta vreo unire, fie şi trecătoare, cu el. Pentru că nu poţi fi şi cu dracu în buzunar şi cu sufletul în rai, după cum spune un vechi proverb.

Vedem, prin urmare,  că este o deosebire uriaşă, fundamentală, între felul în care se înţelege astăzi primul proverb citat şi felul în era înţeles în trecut. Expresii precum „nici pe dracu’ să-l vezi, nici cruce să-ţi faci” sunt noi şi în contradicţie totală cu toată cultura populară veche românească. În care toţi Românii îşi puneau Crucea pretutindeni – la ferestre şi tocuri, la capetele paturilor, pe pereţi, pe case, pe scoarţe, pe uşi, pe scaune ş.a.m.d. Era lumea în care trăiau cei care puneau troiţe la fiecare răscruce, cei care aveau grijă să sfinţească nu doar casele şi curţile, ci şi ogoarele, turmele, livezile şi pădurile, păşunile şi chiar apele, în care totul trebuia sfinţit: de la unirea dintre soţi la trecerea în Veşnicie.
În această civilizaţie renunţarea la Cruce era o apostazie şi o intrare sub puterea Celui Rău, era un act de o răutate şi gravitate extremă. Inacceptabil, cerând o pocăinţă fierbinte şi lungă, şi care nu se făcea decât foarte rar, de oameni aflaţi în chinurile unor anti-creştini, sau hotărâţi să meargă pe drumul răului prin acte abominabile.

Desigur, schimbările sunt fireşti. Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura. Este de înţeles ca mulţi dintre Românofonii de astăzi să aibă altă credinţă şi alt sistem de valori decât cel ţinut de Români două mii de ani. Problema cea mare este confuzia.
Confuzia între ceea ce sunt astăzi cetăţenii României şi ceea ce au fost Românii din trecut. Confuzia între ceea ce este o persoană sau un grup de persoane şi ceea ce este o naţiune. Confuzia între dreptul de a te rupe de Naţiunea ta, de Străbuni şi de Credinţa lor, şi ne-dreptul să minţi că ei au fost altfel decât au fost.

Cine se face frate cu dracul poate fi românofon; poate să vorbească romgleza de azi, poate să aibă unele cunoştinţe istorice. Dar s-a rupt de Străbunii care pentru Credinţă au înfruntat imperii şi cele mai cumplite prigoane, s-a rupt de ceea ce a fost totdeauna esenţa Românismului: Ortodoxia Românească.

Mihai-Andrei Aldea

„Drumul spre Vozia” pe Hyperliteratura…

Cândva, fluierele celor nouă blesteme se aflau în stăpânirea Nălucilor, oastea nemiloasă de oameni învăluiți în umbra puterilor întunericului. Făurite din sânge și cenușă de copil, cu multe veacuri în urmă, fluierele cheamă asupra ținutului unde sunt folosite nouă din cele zece plăgi ale Egiptului. Dar trei fii de țărani din Șindrilița, Dan, Surdul și Mitu, plecați spre locul unde lumea se termină și totuși continuă, legendara Vozie, primesc o aspră însărcinare: trebuie să ducă fluierele la Cetatea Negurilor, unde le pot distruge pentru totdeauna cu Ciocanul Zimbrului.

În Drumul spre Vozia te așteaptă multe primejdii și multe capcane îți stau în cale, dar niciuna nu mi se pare mai anevoios de ocolit decât cea a cărții în sine, care te soarbe într-însa cu o poftă de nestăvilit. Ai grijă, cititorule, și ține-te bine de scaun sau fotoliu cât timp citești povestea Celor Trei și a fluierelor blestemate…

Cristina Frîncu pe hyperliteratura.ro/drumul-spre-vozia-romanul-fantasy-romanesc-scris-de-un-preot-pasionat-de-folclor/

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul V

În care primejdia pare a lipsi şi se leagă noi prietenii.

Caii coborau cu greu pe treptele de piatră. Deşi largi pen­­­­­tru oameni, erau totuşi cam mici pentru anima­le­le de po­va­­ră. Doar Steluţă, mărunţelul căluţ ce‑l purta pe Dan, mer­­­gea mai u­şor. Drumul părea nesfârşit, ca şi cum ei ar fi plutit un­de­­­va între cer şi pădurea din Valea Urşilor Negri. Uşoare fu­ioa­­­re de ceaţă se a­găţau în ume­zeala dimineţii de coroanele co­­­pa­cilor. Vă­zută de sus, pă­durea părea un covor de nori verzi, stră­puns de nenumă­rate vârfuri şi stânci. Fru­museţea pe­­­i­sa­jului era mult mai mare decât tot ce văzuseră până atunci.

Sus de tot, Turnul Morţii şi stâncile, ascunse de bu­za pră­­­­­pastiei, se făcuseră nevăzute, lăsând loc cerului al­bas­­­tru. Pă­­rea că de acolo coboară ei, într‑o linişte tulbu­ra­tă doar de copitele cailor pe piatra tare a muntelui.

Nici el neştiind de ce, Mitu se apucă să scotocească pa­chetul cel mare pe care‑l primise.
– Băii! – ţipă el de sperie caii. Băii, ăştia mi‑au dat un arc!
Într‑adevăr, smuls din cârpele ce‑l înfăşuraseră şi ca­­re mai adăposteau acum doar o tolbă cu săgeţi, un mi­nunat arc de tisă lucea în soare.
– Nu e o minunăţie? – întrebă Mitu, privindu‑l în­cân­tat, în vreme ce‑şi strunea calul care se clătina pe pia­tra lu­necoasă.
– Ba da, mormăi Surdul, potolindu‑şi şi el calul. E o mi­­­nu­­năţie că n‑am ajuns deja în fundul prăpăstiei cu ur­­le­­te­le tale.

Dan râse. Deşi Steluţă tresărise la ţipătul lui Mitu, nu făcuse mişcările speriate ale celorlalţi. Încă o dată, fu mul­ţu­mit şi de cal, şi de felul în care îl pregătise.
Până jos coborârea se făcu parcă în vis. Mitu îşi tot cer­­ceta arcul – tolba o pusese deja la şa – mormăind în­tru­na tot felul de lucruri. Surdul şi Dan mergeau în tă­cere, ne­bă­gându‑l în seamă.

Norii de frunze crescură tot mai mult. Se vedeau lim­­­pede şi crengile, şi multe, multe păsări se auzeau a­cum ci­ri­pind în frunziş. Rotindu‑şi privirea peste întin­de­rea pă­­du­rii,văzură cu mulţumire că nicăieri zburătoa­rele nu se î­nalţă speriate. Deci nici o fiară nu se preumbla în um­bra dea­să a co­pacilor.
Drumul Trecătorii se ivi deodată limpede, la mar­gi­­­nea ultimei trepte de piatră. Iarba care‑l mărginea până în um­­­­bra copacilor era de un verde minunat, de stră­lu­ci­rea sma­­­­­raldului. Ferigile şi florile ce se iveau pe alocuri trans­for­­mau pădurea într‑un tablou de basm.

– Câtă frumuseţe! – spuse pătruns Mitu, şi de a­ceas­tă dată cei doi prieteni ai săi încuviinţară fără şovă­ire.
Era, într‑adevăr, foarte frumos.
După câteva minute însă, Dan opri calul şi se în­toar­se spre ei.
– Simţiţi că vine furtuna?
Cei doi încuviinţară fără vorbe. Soarele ardea foar­te tare, iar norii alergau fuioare, adunându‑se din ce în ce mai mulţi într‑o pătură tot mai deasă.
– Să ne grăbim, spuse Dan.
Şi – pentru a câta oară de la intrarea în Pădurea cea Mare? – porniră iar la galop. Ştiau că furtuna înseamnă ma­­re primejdie, nu doar din pricina trăsnetelor – şi poate şi a grin­dinii – ci şi pentru că i‑ar fi putut împiedica să a­jun­gă la vre­­me la Fortul Urşilor. Din fericire mai era până la în­ce­pe­rea plo­ii, iar drumul era larg şi îngăduia cu u­şu­rin­­­ţă ga­lo­pul. A­şa că fu­giră, şi fugiră, şi fugiră…

*

Se întunecase deja. Nu a seară, ci a furtună. Dar mai era ceva vreme până la stârnirea vijeliei. Rafale de vânt şu­ie­rau însă câteodată pe deasupra, clătinând cren­gi­le co­pa­ci­lor, vestitori ai puterii ce stătea să se năpus­tească peste ei.

Aflat în frunte, Surdul zări un fel de mică umbră ce se mişca pe Drumul Trecătorii, parcă spre aceeaşi ţintă ca şi ei, dar mult mai încet.
– E ceva în faţă, rosti el din goana calului către pri­e­­­tenii săi.
– Ce?
– Nu văd bine… – şi Surdul şovăi. Parcă ar fi un… pitic!

Uimirea lui o împărtăşiră îndată şi ceilalţi doi. Un pi­­tic aici? Doar departe, către Marea Trecătoare, începeau ţi­­nu­­­tu­ri­le în care se găseau piticii.
Cândva, spuneau legendele, ei se găseau peste tot în Pădurea cea Mare, dar răutatea Nălucilor şi a altor a­se­me­­nea făpturi îi siliseră a se retrage către Munţii cei Mari şi Culmile Îngheţate. Purtarea lor faţă de oameni era schim­­­bă­toa­­re, du­pă cum era şi firea lor. Ce‑i drept, şi oa­me­nii se pur­­tau diferit faţă de pitici, după cum le era fe­lul.

Se spunea, de asemenea, că uneori mai călătoresc şi pi­­ti­cii pe Drumul Trecătorii, cu cine ştie ce treburi as­cun­se. Şi se vede că era adevărat.
– Hei! – strigă Mitu. Mergi spre Fortul Ursului?
Piticul, care se vedea tot mai limpede, întoarse în fu­­­­gă capul spre ei şi se opri.
– Da, zise el. Mă luaţi cu voi?
– Vino, strigă iar Mitu.

Aproape îl ajunseseră, şi Mitu se aplecă spre a‑l ri­di­­­ca de jos. Dar piticul, cu toate că hainele verzi pe care le pur­­­ta e­rau prea largi pentru el, sări cu un salt nemaipo­me­­­nit drept pe şa, chiar în spatele lui Mitu. Săritura fu atât de precisă şi fru­­moasă, că nici Dan, nici Surdul nu‑şi putură stă­­pâni un stri­găt de laudă. După cum nu‑şi pu­tură stă­pâ­ni nici râsul la ve­derea feţei uimite a lui Mitu care, în plin galop, se tot în­tor­cea să se con­­vingă că piticul ajunsese to­­tuşi chiar în spatele lui.

Curând primele picături de ploaie începură să ca­dă peste frunzele copacilor, grele şi reci. Întunericul se­mă­na de­­­ja cu cel al serii. Brusc, Drumul Trecătorii se opri, şi cei trei abia izbutiră a‑şi înfrâna caii. Fortul Urşi­lor, din pia­­tră vi­­­neţie, se înălţa măreţ înaintea lor. În jur un fel de lu­­mi­niş ma­­re, care nu îngăduia vreunui duşman a se a­pro­­pia ne­vă­zut.

Poarta grilaj era întredeschisă, şi trei arcaşi stăteau în spatele ei cu arcurile în mâini.
– Putem intra? – întrebă Surdul.
– Aveţi semn? – li se răspunse.

Pentru a doua oară scoaseră păpuşica de lut dată de judele din Câmpeni. Fu cercetată scurt şi li se dădu dru­­mul înăuntru.
Fortul Urşilor se arătă a fi mai larg decât Fortul Po­du­­lui Strigii. Era aproape o cetate, cu mai mulţi ostaşi şi cu multe turnuri.
La început fură priviţi cu încruntare, mai ales din pri­­­­cina piticului – făptură a Pădurii celei Mari, greu de pri­­mit cu uşurinţă într‑un fort. Curând însă, câţiva dintre ar­ca­şii noi îi re­­­­cunoscură. Şi vestea că eroii Marii Bătălii cu Nă­lu­­­cile a­jun­seseră în Fortul Urşilor se răspândi în­dată. Se ştia şi că Surdul era fiul altui erou, căzut în luptă cu veş­nicii duş­mani ai for­tu­lui, urşii ne­gri, şi fu imediat în­con­ju­rat cu mai mult respect de­cât pri­e­te­nii săi. Neo­bişnuit cu a­­se­me­nea purtări, Surdul se tot în­cur­ca – spre hazul pri­e­te­nilor – în faţa neobişnuitei primiri.

Mitu şi Dan, împreună cu noul său însoţitor, se ur­ca­ră pe scările unui turn până la camera ce le era rezer­vată.
– Aici, le spuse ostaşul care‑i adusese, veţi şi lupta da­­­­că bate toaca, aruncând săgeţi asupra urşilor negri. A! – fă­­cu el privindu‑l pe Dan cu surprindere. Nu ai arc?
Acesta dădu din umeri, arătând spre sabie.
– Cu ea lupt de obicei.
– Cred! – zise ostaşul. Dar vezi, aici nu ajunge sa­bi­a. Chiar şi o sabie de Dochia mânuită cu vitejie nu poate de o­bicei să taie braţul puternic al unui urs negru. Ră­mâne în­­fiptă acolo, şi te vei afla dezarmat în faţa lui. Să­geţile sunt mai bune, mai ales că până să ajungă la tine a­puci să tragi mai multe. Lasă că‑ţi aduc eu un arc din ma­ga­zie, mai a­dă­­u­gă el, şi plecă.

După ce îşi aranjară lucrurile şi priviră pe ambra­zu­ră la pădurea potopită de furtună şi noapte, Mitu şi Dan se în­toarseră spre piticul care îşi pregătise şi el un cul­cuş într‑un colţ. Hainele lui verzi păreau să nu fi fost udate mai deloc de ploaia ce începuse a cădea zdravăn. Doar na­sul roşu stră­lu­cea de picături.
– Hei, spuse Mitu, cum te cheamă?
Piticul strâmbă din nas, ca şi când i s‑ar fi propus să mănânce ceva foarte amar.
Dan şi Mitu râseră.
– Hai, că nu ţi‑o fi ruşine cu numele tău!
Piticul îi privi mânios:
– Dar ce treabă aveţi voi cu numele meu?
– Avem una foarte importantă: vrem să‑l folosim, râ­se iar Mitu. Doar trebuie să‑ţi spunem cumva.
– Sau, zise Dan, te mulţumeşti cu o poreclă, ceva, cam ca Domnia Ta, Măria Ta, Strălucirea Ta sau ceva a­se­mă­nă­tor…
Piticul îi privi cu dispreţ, fără a lua parte la voioşia lor:
– Dacă vreţi neapărat să ştiţi cine sunt, o faceţi pe pie­­lea voastră. Aflaţi că numele meu este bine să rămână o taină, pentru a nu aduce primejdii asupra voastră.
– Şi asupra ta, bănuiesc, îl completă Mitu.
Piticul îşi drese glasul.
– Desigur, dar eu mă descurc. Nu ştiu însă dacă vă puteţi descurca voi.
Şi se aşeză cu un gest regal pe o buturugă ce ţinea loc de scaun, pe care aşternuse o pătură verde ca şi hai­ne­le sale.
Dan dădu din umeri:
– Cum vrei, dar dacă se întâmplă să avem acelaşi drum…
– Mă îndoiesc! – mormăi piticul.
– … va fi neplăcut dacă nu ne cunoaştem numele.
Dan se retrase în colţul său, şi se aşeză la o măsuţă şchioapă, punând pe dânsa opaiţul care lumina încăpe­rea. Scoase din desagă una din cărţile sale şi începu a citi din ea. Pentru o clipă Mitu se uită peste umăr, ca să vadă ce ci­teş­te, dar renunţă îndată: era în elină.
Ca urmare, Mitu se puse pe lustruit sabia de Do­chia şi verificat arcul primit de la ostaşii din Turnul Mor­ţii. Dar tră­gea cu coada ochiului la pitic şi până la urmă nu se putu stăpâni:
– Bine, dacă ţi‑e ruşine să ne spui cum te cheamă – de fapt Mitu nu credea asta, dar spunea aşa ca să‑l stâr­neas­că – măcar spune cât de departe mergi.
Piticul înclină capul într‑o parte:
– Mulţumesc de ajutor. Poate aş fi ajuns puţin mai târziu dacă nu erai tu cu calul tău.
– Poate?! – se miră Mitu. Poate nici n‑ai fi ajuns pâ­nă la căderea serii. Şi rămâneai afară, la cheremul ur­şilor negri.
Piticul râse cu dispreţ.
– La cheremul lor? Poate ei la cheremul meu.
Se văzu însă imediat că îi pare rău de ceea ce spu­sese.
– Oricum însă, fii sigur că aş fi ajuns la timp.
Mitu râse:
– Poate că ai fi ajuns la timp, dar cum te‑ai fi des­cur­cat cu urşii negri?
Dan îşi ridică ochii de pe carte:
– Mitule, de ce superi omul? Dacă nu vrea să spu­nă a­numite lucruri, nu le spune şi gata! Încrederea se câş­ti­gă, nu se dă în dar.
Mitu dădu ochii peste cap:
– Offf! Trebuia să sari tu, apărătorul văduvelor şi a­ju­tă­torul orfanilor, sprijinul săracilor şi al celor fără apă­ra­re. Dar, chiar nu era nevoie! Pun pariu că ştie să se a­pe­re foar­te bi­ne şi fără tine. Nu a făcut‑o însă pentru că mă pla­ce şi ar do­­ri de fapt să vorbească acum cu mine. Nu­mai nu te mai bă­ga!
Piticul începu să râdă în hohote:
– Ce încrezut eşti, „Mitule”! I‑auzi! Eram gata să mă spovedesc, şi prietenul tău m‑a oprit.
– E… nici chiar aşa, dar…
Vorba i se opri însă, căci uşa se deschisese brusc. Intră ostaşul, ud bine şi stânjenit.
– Îmi pare rău, zise el către Dan, dar e neaşteptat de multă lume la fort şi chiar nu mai am niciun arc. Am că­utat în toate magaziile şi nu l‑am găsit decât pe cel vechi, aşa‑zisul Arc de piatră, dar care nu are coardă şi nici nu poate fi încordat, pentru că e de piatră.
Îl scoase de după uşă, arătându‑l.
– Vedeţi?
Într‑adevăr, era un arc din piatră albă ca marmura, gros şi sculptat în chipul unor crengi împletite. De frumos era frumos, dar cum să îndoi un arc din piatră?
Dan se ridică, apropiindu‑se de ostaş.
– Dar de unde a ajuns acesta în magazia voastră?
– Îl cunoşti? – se miră ostaşul.
– Desigur, zâmbi Dan. Mi‑l dai?
– Cu plăcere! – se bucură ostaşul. Oricum, altul nu am. Dar cum o să‑l foloseşti?
– Poate găsesc eu o cale, spuse Dan. Mulţumesc mult pentru el. Dar nu mi‑ai spus, cum a ajuns aici?
Soldatul dădu din umeri:
– Nimeni nu ştie. De multă vreme ne încurcă pe a­ici. O să‑l întreb pe comandant şi, dacă nu are nimic îm­potrivă, cred că îţi poate rămâne.

Abia se închise uşa, şi piticul scrâşni batjocoritor din dinţi:
– Proşti, proşti, proşti! Nici nu înţeleg de ce îi lasă în viaţă Pădurea cea Mare la cât sunt de proşti.
De data asta Mitu se supără, auzind cum sunt jig­niţi cei care‑i primiseră atât de frumos:
– Auzi, datorită proştilor ăştia ai şi tu un adăpost a­cum. De ce le vorbeşti urât?
– Hm! – făcu piticul. O fi şi ăsta un motiv să îi lase Pă­­du­rea să trăiască. Să avem unde trage peste noapte. Sau, mai bi­ne zis, să aveţi, că eu oricum aveam.
Mitu simţi că se sufocă de indignare în faţa trufiei pe care piticul o arăta pe faţă.
Dar chiar atunci uşa se deschise din nou şi intră chiar căpitanul:
– Am înţeles, călătorule, că vrei Arcul de piatră.
– Desigur, zise Dan, dacă primiţi aceasta.
Căpitanul zâmbi:
– Desigur, chiar sunt mulţumit să‑l dau. Va fi mai bi­ne pentru Fortul Urşilor şi va intra şi el pe mâini bune, după a­­tâ­­ta vreme în care a stat degeaba. Chiar îţi mulţu­mesc!
– Mulţumirea este, desigur, de partea mea!
Căpitanul se retrase fără alte vorbe. Doar ostaşul se mai arătă o clipă de pe scară, întinzându‑i lui Dan cu bu­cu­rie şi mirare o tolbă cu săgeţi. Dan îi mulţumi şi lui, apoi în­chi­­­­se liniştit uşa, privind amuzat spre pitic.
– Se pare că nu toţi sunt aşa de proşti cum îi cre­deai.
Acesta se foi, stânjenit pentru o clipă, apoi vorbi la fel de mândru:
– Se poate să mai fie şi rarităţi. Oricum, ştii vorba aia: cu o floare nu se face primăvară.
Mitu simţi că nu mai poate răbda:
– Băi, Dane! Îmi spui şi mie ce se întâmplă? Ce‑i toa­tă păsăreasca asta?
Dan zâmbi.
– Mitule, ia uită‑te bine la arc? Nu‑ţi aduce aminte de nimic?
Acesta rămase pe gânduri, amintindu‑şi una după al­­ta de nenumăratele poveşti ale Pădurii celei Mari. Apoi se schim­­­bă la faţă:
– Arcul de Fildeş? Este Arcul de Fildeş?
– Sigur, râse piticul. Auzi la ăla, „arcul de piatră”. Şi mai zici că sunt rău cu ei.
Ochii lui Mitu străluciră:
– E nemaipomenit! Arcul de Fildeş! Dar, se în­crun­tă din nou, dacă povestea este adevărată, nu poate fi îns­tru­­nat de­cât cu strune din coamă de inorog.
– Aşa e, spuse iar piticul. Doar acelea pot vibra o­dată cu acest fildeş. Şi de aceea doar ele îl pot încorda.
Mitu dădu din umeri.
– Şi unde găseşti tu, Dane, coamă de inorog?
Acesta se aşezase iar la masă, la citit, şi răspunse din­tre foile cărţii:
– Om vedea noi. Ai vreo grabă?
– Sigur, zise Mitu, mai mult în glumă. Dacă ne a­ta­că urşii negri noaptea asta, ce ne facem dacă nu ne ajuţi şi tu cu Arcul de Fildeş?
Dan se mulţumi să zâmbească, văzându‑şi de citit.
Mitu, lăsat fără răspuns, continuă să vorbească mul­­tă vreme de unul singur. Aşa‑l găsi Surdul când se întoarse într‑un târziu, cam ameţit de vinul băut cu osta­şii (deşi de obicei nu prea era voie a se bea vin în aceste locuri).
Se culcară apoi, Mitu supărat, Surdul vesel. Piticul, în colţul lui, privea pe sub sprâncene. Dan, la masă, citi pâ­nă se termină seul din opaiţ. Când rămase în întuneric, în­chi­se car­tea, o puse în desagă, şi rosti încet către pitic:
– Poţi dormi liniştit, prinţe, nimeni nu te va tul­bu­ra. Noapte bună!
Întunericul nu lăsă să se vadă faţa piticului, dar a­ces­ta îşi oprise pentru o clipă respiraţia din pricina sur­prin­derii.

*

Dimineaţa îi întâmpină tot cu ploaie. Deşi furtuna se domolise, o perdea de picături continua să răpăie pe frun­­­­ze şi pământ. Nu era, desigur, o zi de călătorie.

Cu toate acestea, Dan poruncise îndată scularea şi pre­­gătirea de drum. Deşi lucra la fel de liniştit ca tot­dea­una, pri­etenii simţiră că ceva îl frământa.
– E vremea să plecăm – le răspundea el, în loc de o­rice altă lămurire.

Îşi luară repede rămas bun de la ostaşi şi plecară.

Piticul se pregătise şi el, foarte mulţumit de graba lui Dan, şi se suise iar pe calul lui Mitu, fără nicio invita­ţie.

Mitu nu ştia cum să se simtă: mândru că îl găzdu­ieş­­te iar şi se bucură de încrederea lui sau supărat că nu‑i spu­­sese numele şi se suise pe cal fără a fi poftit?
Pentru a se apăra de ploaia ce cădea neîncetat cei trei aveau pelerine de Târgul Morii, cu păr de cal, foarte bune. Pi­ticul avea pelerina lui – tot verde, ca şi hainele – şi părea chiar mai bună decât pelerinele lor. Picurii de apă alunecau pe ea ca şi cum ar fi fost unsă cu grăsime de gâs­că. Totuşi nu era plă­­cut să mergi printr‑o asemenea u­me­zeală, iar caii se po­tic­neau des pe pământul mocirlos şi pe alocuri pietros.

Cu toate că era o vreme aşa de posomorâtă, Mitu nu se putea opri din vorbă. Trăncănea întruna, despre tot fe­lul de năzbâtii care‑i treceau prin cap. Se pare că nu‑i pă­sa că nu‑l ascultă nimeni, nici măcar însoţitorul său. A­ceas­tă pur­­ta­re a lui îi făcuse pe destui în sat să‑l creadă un papă‑lapte vorbăreţ şi prost. Mai apoi înţeleseseră că, ori­cât de fără min­te şi slab ar fi părut, Mitu ascundea în sine şi o altă faţă, de ca­­re era bine să te fereşti cu grijă. Pentru pri­etenii săi a­ces­­te lucruri erau bine cunoscute. Dar ceea ce era uimitor era fap­tul că piticul, altfel cam arţăgos, îl răb­da cu atâta în­ţe­le­gere.

Poate şi din pricina tristeţii ploii, Dan se gândea la Nă­­­­­lucile ucise cu câteva zile înainte. Dacă în primele nopţi o­bo­sea­la îl făcuse să doarmă neîntors, în ultimele do­uă tot vi­­sase bă­­­tălia, cu valuri de sânge şi mormane de ca­davre. Se sim­­ţea vi­novat într‑un fel de nenumăratele vic­time ale ma­rii bă­tălii. Deo­dată tresări. Mitu vorbea tot des­pre asta!

– Până la urmă, şi amărâtele alea de Năluci, aveau şi ele copilărie, culcuş, poate şi părinţi… Păcat de ele că s‑au nă­pustit aşa asupra noastră. Parcă noi am fi vrut să le u­ci­dem… Sau parcă am dorit noi să ne luptăm cu ele! De ce oa­re nu şi‑or fi văzut de ale lor.
– Ba chiar de ale lor şi‑au văzut, numai că nu le‑a mers treaba. Cel puţin de această dată…
Spre surprinderea tuturor, grăise chiar piticul.
– Cum aşa? – interveni Dan.
– Hm! – făcu piticul plin de importanţă. Se vede că nu ştiţi de fapt nimic despre Năluci!
Despre Năluci nu ştia niciun om nimic, în afara fap­­tului că făceau răutăţi nenumărate şi teribile, dar ce rost ar fi avut să‑i spui asta?
– Nu ştim, recunoscu smerit Dan.
– În vremuri vechi, atunci când Pădurea cea Mare, cu toată întinderea şi sălbăticia ei era foarte departe de ceea ce este astăzi, într‑un ţinut îndepărtat din Derala, în a­propi­ere de Ocland, exista o ţară. Hmmm! Nu mai ştiu prea bine cum se numea… Oricum, a dispărut de mult…
Ceva din vocea piticului îi făcea să creadă că nu e chiar aşa. Poate că nu voia să le spună cum se numeşte ţa­ra aceea, cine ştie…
– Aşa! În acea ţară era la conducere de multă vre­me o familie de nobili războinici de o mare răutate. Nu doar că erau mereu în război cu toate ţinuturile din jur, dar se răz­bo­iau chiar şi cu oamenii lor. Ţăranii s‑au răs­cu­lat de mul­te ori, dar erau înfrânţi şi ucişi în chinuri cum­plite, chiar în fa­ţa copiilor lor. De multe ori chiar şi fe­me­ile păţeau la fel, chiar dacă nu participaseră la răs­coală. Iar chinurile, chi­nu­rile erau atât de urâte, cum nici nu se poate povesti.

Piticul tăcu pentru o clipă, cu glasul tulburat, ca şi cum el însuşi ar fi fost martor la acele întâmplări cum­plite.
– Ei, după mai multă vreme, unii dintre cei care îşi vă­zuseră părinţii ucişi în chinuri, şi care îşi văzuseră şi fraţi sau prieteni de asemenea ucişi în chinuri înaintea co­piilor lor, s‑au hotărât să scape pentru totdeauna de a­ceas­tă viaţă. Dar nu ştiau cum. Şi, după multă sfătuire, într‑o noap­te a­dâncă, fur­tunoasă ca cea de aseară, un o­mu­leţ negru a po­posit între ei. Nimeni nu ştia cum îi gă­si­se, ori cum in­tra­se în bordeiul bi­ne ascuns în care se a­du­naseră ei. Vorbirea lui era furioasă şi plină de ură faţă de cei care conduceau a­cea ţară. De aceea, a fost lăsat în via­ţă, ba chiar a fost as­cul­tat. Poate că hainele sa­le negre, o­chii roşii şi scânteietori ar fi spe­riat nişte oameni o­biş­nu­iţi. Dar oamenii aceştia văzuseră a­semenea lucruri, în­cât nu mai aveau decât ura, o ură fără mar­gini. Această ură nu aveau cum s‑o descarce, decât în răscoale şi în lupte cu ve­ci­nii lor. Dar piticul negru le‑a pro­pus o altă cale. „Da, zise el, Pă­durea cea Mare este plină de fiare şi de pri­mej­dii. Dar ni­ciu­na nu este atât de mare ca cele care vă pân­desc aici. Mai bi­ne să mergeţi acolo, şi cres­cându‑vă copiii în libertate să pre­­gătiţi totodată răzbunarea a­su­pra veş­ni­cilor voştri duş­mani.”

Piticul oftă adânc.
– Vedeţi, pentru oamenii aceia plini de ură ideea a pă­­­­­rut a fi minunată. S‑au pregătit, şi‑au luat tot ce puteau, şi au fu­­git către Pădurea cea Mare. Nu a fost uşor. Tre­bu­ia să îşi ta­ie cale prin mijlocul ţărilor ce îi despărţeau de Pă­du­rea cea Mare, să îşi găsească hrană, şi în acelaşi timp să se mişte des­tul de repede pentru a scăpa de nobi­lii care ve­neau din ur­­mă pentru a‑i distruge. Vă daţi seama ce a în­semnat asta pen­­tru ceilalţi locuitori din Derala? O dâră de fum şi sânge în­­­semna tre­cerea fugari­lor, care jefuiau mai săl­batic decât lu­­pii tot ce în­tâlneau: aşa fuseseră în­vă­ţaţi. În urmă, veneau cei care‑i în­vă­ţa­seră cu ura, la fel de groaz­nici. Şi unii, şi cei­lalţi, se miş­cau atât de repede, în­cât vecinii nu au izbutit a aduna vreo armată care să‑i poa­tă înfrunta. Dar vestea mer­gea mai re­pe­de decât ei, şi ţi­nuturile dinspre Pădurea cea Mare s‑au pre­gătit din vreme.
Piticul făcu o pauză, spre disperarea lui Mitu, care as­culta cu sufletul la gură. Şi Surdul şi Dan simţeau ne­răb­dare, dar vedeau – ceea ce Mitu nu putea vedea – că pe faţa pi­ti­cu­lui curgeau, pe lângă picăturile de ploaie, parcă nişte la­crimi. Şi în ochi îi licăreau – se vedea lim­pe­de a­ceas­ta – amin­tiri dureroase.

– Ţinuturile au adunat tot ce‑au putut pentru a se a­păra şi de disperaţii fugari, şi de întunecaţii cavaleri ce ve­neau din urmă. Chiar şi dintre ai noştri s‑au alăturat spre a­părarea acelor ţări. Şi astfel, atunci când într‑o seară fu­ga­rii au urcat pe unul din dealurile Deralei, numit Mun­tele Sur, au văzut venind din urmă, departe, la mar­gi­nea zării, um­bra armatelor negrilor nobili, iar în faţă, rânduite după cum se cuvenea, taberele apărătorilor ţi­nu­tu­rilor dinspre Pă­du­rea cea Mare. Adică, au văzut moar­tea, şi de‑o parte, şi de cea­lal­tă, şi pentru ei, şi pen­tru fe­me­ile lor, şi pentru copiii pe care‑i aduseseră.
Fără să vrea, Mitu oftă, şi piticul oftă şi el. Deşi mer­­geau în trapul săltat al cailor, cei trei se simţeau parcă în al­te vremuri, mult mai îndepărtate.
– Vedeţi, atunci a venit din nou piticul cel negru, pe ca­re din acea noapte nu‑l mai văzuseră. Era furios, şi ros­tea bles­teme şi ocări nenumărate asupra duşmanilor fu­ga­rilor. A­poi le‑a făcut o propunere cumplită: să se u­neas­că pentru tot­deauna, ei, copiii lor, şi urmaşii lor în ve­cii ve­ci­lor, cu for­ţele cele întunecate. Şi astfel vor scăpa. Da­că ar mai fi avut un pic de raţiune, desigur nu ar fi pri­mit. Oare nu chiar for­ţele întunericului îi chinuiau de a­tâ­tea generaţii?

Dar oa­me­nii aceştia înnebuniţi de ură şi ne­pu­tinţă nu mai gândeau.

Piticul tăcu iar.
– Şi au primit! – spuse Mitu în şoaptă.
Ploaia cădea răpăind pe frunze şi drum.
– Au primit, mărturisi cu durere piticul. Au primit, şi s‑au lepădat acolo de lumină, primind întunericul pen­tru ei, pentru copii lor, pentru urmaşii lor. Şi urmau a se fe­­ri de lu­mină toată viaţa, a trăi doar în umbră şi întune­ric şi a a­du­ce asupra tuturor durere şi întuneric. Piticul cel ne­gru i‑a în­vă­ţat atunci a se îmbrăca astfel încât să se piar­dă în noapte, a­co­periţi de neguri şi cenuşă. A chemat a­su­pra lor umbra, şi um­­bra i‑a învăluit. Şi au trecut astfel prin­tre taberele celor ca­re îi aşteptau, şi apoi mai departe, pâ­nă la Pădurea cea Ma­­re. Ei sunt Nălucile, şi de atunci îşi tot cresc copiii în ură şi în­tu­neric. Locuiesc în vizuini să­pate în pământ, în văile u­me­de dintre munţi. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi jaf. Da­că pu­te­rile întunericului le chea­mă, atacă fără nici o milă ori­unde pot ajunge. Acolo un­de îşi au ei sălaşul nu găseşti prea multe vie­ţuitoare: viespi şi tăuni, vipere, năpârci şi alţi şerpi ve­ni­noşi, nori de ţânţari şi altele asemenea. Sunt o a­de­­vărată pla­gă pen­tru Pădurea cea Mare. Golesc de viaţă pă­­­mânturi în­tin­se şi apoi se mută mai departe. Din fericire, mor multe Nă­luci în lupte, căci Pădurea e puternică. Mor şi din­­­tre copiii lor mulţi, căci nu ştiu să le poarte de grijă. Ba, de multe ori, chiar copiii se ucid între ei, însetaţi de mici de sân­ge şi de ură.
– Îngrozitor! – nu se putu stăpâni Mitu. Ştiam mul­te lu­cruri rele despre ele, dar acestea sunt şi mai şi. E în­gro­zitor.
Piticul dădu din umeri şi se cufundă iar în tăcere.
Lui Mitu îi păru rău că vorbise. Şi, cu toate că a­cum ştia mai multe despre răutatea Nălucilor, îi părea rău şi pen­tru ele, şi pentru viaţa blestemată pe care o du­ceau şi ele şi copiii lor.
Deodată, în umbra pădurii, se văzu pentru o clipă o umbră neagră.
– Un urs negru! – spuse Mitu.
Într‑o clipă şi el şi Surdul îşi smulseră arcurile şi le înstrunară4, apoi scoaseră şi săgeţile.
Nici piticul şi nici Dan nu părură însă mişcaţi de a­me­­ninţarea din umbră.
– Staţi liniştiţi, le spuse Dan, nu‑i nicio primejdie.
– Te‑ai bolunzit la cap? – zise Mitu, pe jumătate în glu­­­mă, pe jumătate îngrijorat de prezenţa ursului negru. Tu ştii ce răi sunt?
– V‑am spus să staţi liniştiţi, repetă Dan, ca unor co­pii. Lăsaţi arcurile la locul lor. Ursul acela nu e o ame­ninţare pen­tru noi. Poate pentru duşmanii noştri.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi şi Mitu şi Surdul.
Dan dădu din umeri, fără a răspunde.
Deodată Surdul îşi aţinti privirile în faţă, unde pi­ti­cul se ţinea în şa, în spatele lui Mitu.
– Măi, spuse el, piticul cu haine verzi… nu cum­va… Nu se poate! – îşi zise tot el.
Mitu îl privi peste umăr:
– Ce tot te bâlbâi acolo?
Surdul dădu şi el din umeri, ca şi Dan.
Mitu încercă să privească în spate, la pitic, dar nu iz­buti.
– Băi… „prietenilor”! – strigă supărat. Ia spuneţi‑mi şi mie care‑i treaba, că mă apucă toate cele! Ce faceţi atâta pe deş­­­­­tepţii? Despre ce‑i vorba?
Nimeni nu‑i răspunse nimic.
Mitu dădu să pornească o revărsare nimicitoare de jig­niri, dar se opri deodată, cu un icnet neaşteptat. Înţele­sese!
Şi începu să râdă – de sine însuşi, dar şi de hazul în­tâmplării – de răsuna pădurea.
În marginea pădurii se văzură mai multe umbre ale ur­şilor negri. De această dată însă Mitu nu se mai în­gri­joră de­loc. Dimpotrivă, le făcu cu mâna, râzând vesel şi stri­gând:
– Staţi liniştiţi, prinţul este bine!
Dan şi Surdul râseră uşor de purtarea copilărească a lui Mitu.
– Aha, zise piticul, în sfârşit ţi‑ai dat şi tu seama ci­ne sunt.
– Păi da, zise Mitu. Cine putea să fie pitic îmbrăcat doar în verde, aşa iute în mişcări, arţăgos la purtare şi as­cul­tat de urşii negri, decât Prinţul Roland!
– Hmmm! – făcu încurcat piticul, neştiind cum să ia vorbele lui Mitu. Dar cam greu ţi‑ai dat seama…
Mitu râse liniştit.
– Pun prinsoare că Dan a înţeles primul cine eşti, că doar tot timpul are în cap doar poveştile Pădurii. Eu, mai ma­tur, nu stau cu mintea la asemenea lucruri!
Pretenţia de maturitate a lui Mitu făcu să râdă pe toa­­­tă lumea, chiar şi pe Prinţul Roland.
Dan vorbi şi el:
– De vreme ce acum ne cunoaştem, îndrăznesc a mă întreba dacă întâlnirea noastră a fost chiar întâmplă­toare.
Piticul şovăi o clipă, apoi recunoscu:
– Nu chiar. Drept să vă spun, am fost rugat să vă ies în cale.
– De cine?! – făcu uimit Mitu.
– Hm! De stareţul schitului, desigur. Cine altul cre­deţi că vă mai poartă de grijă pe aici?
– Şi de ce era îngrijorat părintele? – se băgă şi Surdul.
– Păi, se temea de urşii mei. Că, drept să vă spun, v‑ar cam fi ucis.
– De ce să ne ucidă?
– Cum de ce? Ca să vă ia fluierele celor nouă bles­te­me. Credeţi că este cineva în Pădurea cea Mare, în afară de oa­menii care, ca de obicei, află ultimii toate, care să nu şti­e că le aveţi?
– Şi ce să facă urşii negri cu ele?
– Cum ce să facă? Să le apere de Năluci şi de cei­lalţi care voiesc a le lua.
Mitu interveni cu mândrie, deşi puţin enervat că nu‑l putea privi în faţă pe pitic.
– Prinţe, dar credeţi oare că e aşa uşor să le ia ci­ne­va de la noi? Cred că am dovedit cu prisosinţă că…
– Că ce? Ce crezi că ai dovedit? Ai dat o luptă cu Nă­­lu­ci­­­le şi te crezi cineva? Chiar nu înţelegi nimic? Noi ne lup­tăm cu Nălucile mereu. Lupte ca cea pe care aţi dat‑o voi şi ca­re de­ja a intrat în legendele oamenilor sunt pentru noi ce­va o­biş­nu­it. Şi chiar şi în această luptă, n‑aţi fi biruit fără spri­jinul schi­tu­lui.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi toţi trei.
– Păi cum! Voi credeţi că nu se ştia de ce aţi fost în­dru­­maţi către schit? Dacă Drumul Trecătorii v‑ar fi dus drept la Tur­­nul Morţii aţi fi fost deja nimiciţi şi voi, şi tur­nul, şi toţi os­taşii de acolo. Cât v‑aţi odihnit la schit, şi cât aţi mers pe cale spre Turn, călugării s‑au rugat pentru voi fă­ră o­pr­ire. Fără pu­­terea pe care aţi primit‑o astfel, n‑aţi fi răz­bit voi Nălucile nici pe un sfert să fi fost numărul lor.
Cei trei îl ascultau uimiţi, neştiind ce să creadă.
– Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, că aşa sunt oa­me­nii, îngâmfaţi şi plini de ei. Dar să ştiţi, dacă pentru oa­me­ni această luptă cu Nălucile v‑a făcut eroi, pentru noi a­bi­­a dacă începeţi să fiţi demni de atenţie. Păi la noi şi copiii iau parte la aceste lupte!
– Şi eşti sigur, nu se putu stăpâni Mitu, că n‑am fi fă­­­cut faţă urşilor negri?
Dan se supără:
– De ce vorbeşti astfel, Mitule? De asta e vorba?
Sări şi Surdul:
– Poate făceam faţă, poate nu. Dar nu‑i mai bine să tre­­cem cu pace?
Mitu se apără cu îndârjire:
– Auziţi, ce săriţi aşa pe mine? Eu nu spun că nu e bi­­­­­ne cu pace. Dar nu înţeleg nici de ce credea că nu le fa­cem faţă, nici de ce, până la urmă, să ne atace. Ce le tre­bu­ie lor flu­ie­re­le?
Piticul oftă prefăcut.
– Of, băiete, multe mai ai de învăţat! Întâi, urşii ne­gri se luptă de multă vreme cu Nălucile şi toate atacu­rile a­ces­to­­ra asupra Văii Urşilor Negri s‑au terminat cu vic­to­ria su­pu­şilor mei. Deci, ştiind cum luptă şi unii şi al­ţii, şi vă­zâ­n­du‑vă şi pe voi luptând, ştiam cum s‑ar ter­mina o luptă în­­tre voi şi urşii negri.
– Cum!?! – făcură cei trei. Ne‑ai văzut luptând cu Nălucile?!
Prinţul se făcu a nu‑i auzi.
– Iar cât priveşte fluierele, de bună seamă că urşii ne­gri le‑ar şti mai bine păzite la ei, decât în mâinile voastre de copii.
Toţi trei ar fi avut câte ceva de spus, dar erau prea mul­te la care să te gândeşti. Desigur, părea urât că prinţul se ui­tase la lupta lor cu Nălucile fără să îi ajute, dar dacă te gân­deşti că trebuia să‑i vadă cât de în stare sunt să a­pe­re flu­­ierele, era de înţeles. Şi iar părea de înţeles ca ur­şii ne­gri să vrea a lu­a fluierele celor nouă blesteme sub o­cro­tirea lor, spre a le feri de Năluci şi de alte asemenea făp­turi. Dar se sim­­ţeau oa­recum umiliţi de cuvintele piti­cu­lui. Deşi lup­ta cu Nălucile le mai aducea fiori, mai ales noap­tea, bi­ruinţa pe care o câş­ti­ga­seră şi, de ce să nu spu­nem drept, de asemenea şi laudele os­taşilor, îi făcu­seră să se simtă adevăraţi eroi. Acum însă Prin­ţul Ro­land îi a­se­muia cu copiii piticilor şi cu alte mărunte vietăţi ale Pă­du­rii. Era tare neplăcut!
Surdul fu primul care rupse tăcerea:
– Prinţe Roland! De vreme ce am venit la adevă­ru­ri, aş dori să ştiu şi eu ceva!
– Da, spuse piticul. Vrei să afli de ce tatăl tău a fost ucis de supuşii mei.
Surdul se poticni o clipă, în faţa felului atât de bru­tal de a vorbi al prinţului. Sau era o formă de sinceri­tate?
– Da, zise el. Asta vreau să aflu.
– Şi dacă nu, ce? – zise prinţul cu aroganţă.
Surdul simţi că se sufocă de furie în faţa acestui răs­­puns neruşinat. Din fericire, Dan îi sări într‑ajutor.
– Cred că e o neînţelegere. E vorba de prietenie aici şi de dorinţa unui prieten, nu de ameninţări sau alte ase­me­nea lucruri!
Piticul ridică din umeri:
– Prietenie? Ce ţi‑e şi cu oamenii ăştia! Mergi cu ei do­­­uă zile şi gata: „prietenie”! Ce să spun! Şi după alte do­uă zile, au uitat şi de tine şi de „prietenia” cu tine. Pri­e­te­nia în­seam­nă altceva…
Şi prinţul continuă să vorbească întruna, de parcă e­ra Mi­tu însuşi. Dan îi făcu un semn de liniştire Surdului, care‑şi o­pri vorbele usturătoare ce‑i stăteau pe buze. O vre­me mer­se­ră prin ploaia tot mai măruntă însoţiţi pe la­turi de urşii ne­gri, iar dinspre Prinţul Roland de un dis­curs ce nu se mai ter­mina.
Totuşi, chiar şi cele mai lungi cuvântări au un ca­păt. Până la urmă şi piticul fu nevoit să se oprească din vor­bit. Atunci, dând pinteni lui Steluţă, Dan înaintă până lân­gă prinţ şi, privindu‑l în ochi, îl întrebă:
– Totuşi, de ce a fost ucis tatăl Surdului?
Piticul plecă ochii în jos:
– Într‑un fel, a fost o greşeală. Şi din partea lui. A pri­­mit să păzească pe cineva care ne era duşman de moar­te. El nu ştia, dar nici noi nu ştiam că nu ştie. Ne‑am atacat duş­ma­nul, el l‑a apărat… Mai apoi am aflat că nu a vrut să fie de partea răului dar… Asta e! Dacă în viaţă nu deschizi bine o­chii, te trezeşti că faci tot felul de fapte care îţi aduc ne­ca­zuri, ori chiar sfârşitul. Îmi pare şi astăzi rău de el, căci am a­­flat mai a­poi că era un om bun. Şi noi nu ucidem oameni buni ni­cio­dată. Dar, aşa cum am spus, dacă nu deschizi bine ochii…
Surdul plângea, fără suspine, dar şi fără fereală. La­cri­­mile îi curgeau din ochi pur şi simplu.
Piticul vorbea aproape în şoaptă:
– Vedeţi, aceasta este legea noastră, să luptăm cu ră­ul. Şi nu ne putem opri uşor. De trei ori am distrus Turnul din pri­­cina nemernicilor ascunşi în el. Nu aveam cum face alt­­­fel. Răb­da­sem deja mai multe zile, aşteptând ca cei as­cunşi acolo să ple­­ce. Dar nu mai plecau! Şi n‑am avut ce fa­ce, decât să a­ta­căm. Atunci acela a plecat. Era chiar unul din­tre cei care au în­cer­cat să ducă fluierele către Ţinutul Ne­gurilor. Şi trebuia ca flu­ierele să nu ajungă acolo. Dacă ta­tăl lui era în garda a­ce­lui ne­treb­nic vrăji­tor…
Dan şovăi o clipă, apoi grăi:
– Dar şi noi le ducem… – şi se opri.
Piticul dădu din cap:
– Desigur, şi voi le duceţi acolo, dar ca să le distru­geţi. Şi nici nu aveţi cum altfel, căci şi Ciocanul Zimbrului a ajuns la Castelul Negurilor.
– La Voievodul Crişan – completă Mitu, trăgând cu coa­da ochiului la Surdul.
Acesta, surd la toată discuţia, călărea îngândurat, fă­­ră a vedea ceva în jur.
– Hm! – făcu piticul. Nu se ştie dacă la voievod sau la cel din umbră.
– Cine e acesta? – întrebă plin de speranţă Mitu.
De această dată însă Prinţul Roland se întoarse iar la tăcerea lui încăpăţânată de mai înainte.
– Nu crezi că s‑ar cuveni să ştim? – spuse Dan.
Prinţul nu‑l băgă în seamă.
În faţă se ivi o râpă neagră, largă, deschisă înspre dreapta.
– Valea Nerei, spuse piticul, deşi n‑ar fi avut cum s‑o vadă din spatele lui Mitu.
Dintr‑un singur salt sări pe umerii unui uriaş urs ne­gru din marginea drumului.
– Aici ne despărţim. V‑am dus cu bine până aici. Mer­­­­­geţi la Fortul Nerei şi de acolo unde vă va lumina Dum­ne­zeu. Eu în­să v‑aş sfătui ca înainte de a trece în De­ra­la să po­po­siţi mă­­­car o vreme în Pământul Dacilor.
– Unde este acesta?
– De la Fortul Nerei în adâncul munţilor, zise piti­cul cu un zâmbet batjocoritor în colţul gurii.

Dan şi Mitu se priviră uimiţi, în vreme ce Surdul, o­prit din mers, părea la fel de pierdut ca până atunci.
– A! – mai zise piticul. Şi pentru urşii mei, care şi‑au pier­­dut vremea pentru voi, trebuie ceva de mâncare.
– Desigur, spuse Dan, ducând mâna către desagi.
– Nu! – spuse piticul. Nu asemenea mâncare! Un cal!
– Un cal?!
– Da, calul lui Mitu!
Mitu, care coborâse deja de pe cal pentru a scoate mân­­­­­­ca­re din saci, simţi că se sufocă de mânie.
– Cum? – strigă el. Cum…

Dar nu mai apucă să spună nimic. Înainte ca urşii ne­­gri să iasă din umbra pădurii, Dan sărise de pe cal şi îl lo­­vi­se atât de tare pe Mitu, că îl culcase la pământ. Apoi, dintr‑o sin­gură mişcare a sabiei, reteză chingile şeii şi a­ceas­­ta, cu tot cu desagii lui Mitu, se prăbuşi la pământ. Ur­şii ţâşneau deja către cal. Acesta sări în sus uimitor, par­­că în zbor, dar şi ur­şii săreau deja. Două gheare pu­ter­ni­ce loviră calul în coapsă şi îl traseră la pământ. Într‑o cli­pă, cu toată zbaterea lui pu­ternică – uimitor de pu­ter­nică – calul avu capul zdrobit. O um­­bră adâncă şi mare iz­­bucni din leşul calului, stăruind o cli­­pă a­supra dru­mu­lui şi pierind apoi în depărtare, cu o vi­teză de ne­crezut.

– Ce‑i asta? – făcu Mitu, frecându‑şi capul.
Urşii târau deja între copaci leşul calului, iar piticul pie­ri în umbră odată cu ei, făcându‑le cu mâna, poate se­ri­os, poa­te în batjocură… Greu de ştiut cu el!
– O altă primejdie de moarte, din care tot Prinţul Ro­land ne‑a scăpat – spuse Surdul, cu un glas în care se a­mes­te­cau tristeţea şi un fel de amărăciune.
– Să mergem, zise Dan, încălecând.
– Ţi‑e uşor să zici, începu Mitu.

Şi până la Fortul Nerei, care de altfel nu era de­par­te, o ţinu doar într‑o văicăreală. Pe care, desigur, n‑o băgă ni­meni în seamă.

Capitolul IV                                       magazin online DSV                                           Capitolul VI

Mihai-Andrei Aldea