Etichetă: Mihai-Andrei Aldea

Mică Tâlcuire la Pilda Fiului Risipitor

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: ”Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.
Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: ”Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!”
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: ”Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”
Şi a zis tatăl către slugile sale: ”Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!”
Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: ”Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: ”Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”.
Tatăl însă i-a zis: ”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
(Evanghelia după Luca 15.11-32)

Încerc totdeauna să ascult cuvântul lui Dumnezeu ca pe îndrumare, ceea ce vă îndemn și pe voi.
Prin acest cuvânt al lui Dumnezeu, adică, aflăm ce trebuie să face, care simțiri și gânduri sunt bune și trebuie să stăm în ele, care fapte, simțiri, gânduri și vorbe sunt rele și trebuie fugit de ele.
Se poate spune că este o viziune pragmatică. Se poate spune și că este o viziune utilitaristă, ce caută de-a dreptul felul în care să folosim cuvântul Domnului. În loc, ar zice unii, să ne desfătăm de dulceața lui, să ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Dar cum să ne desfătăm de dulceața lui fără trăire? La ce folosește minunarea de înălțimea lui fără făptuire? Sau sunt acestea cu putință?

Să ne gândim la un munte dintr-o pictură sau fotografie. Îl vedem și ne desfătăm de frumusețea lui, ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Cât de adevărate și roditoare sunt aceste simțiri ale noastre? Și să ne gândim la cel care se duce la acel munte și încearcă, după puterile lui, să îl colinde și să îl urce. Chiar dacă nu a ajuns mai sus de poalele lui, l-a cunoscut mai bine decât cei care l-au privit în oglindirea picturii sau pozei!
La fel este și cuvântul lui Dumnezeu: doar munca și lupta de a-l trăi deschide loc harului înțelegerii și simțirii adevărate. Chiar dacă doar am încercat să-l împlinim, dar nu am reușit, tot suntem mai aproape de el decât cei care îl privesc intelectual și estetic de departe.

Să luăm deci această pildă, pas cu pas.
Un om avea doi fii – ne spune Domnul.
Deci prima învățătură este aceea a multitudinii armonice.
Dumnezeu este al unicității, dar nu al singurătății.

Și tatăl, și fiecare dintre cei doi fii, sunt unici. Dar toți sunt oameni și, mai mult, o familie. Vedem astfel că Dumnezeu pecetluiește și unicitatea fiecăruia, dar și nevoia fiecăruia de ceilalți. Prin lucrarea Sfintei Treimi lumea a fost umplută de lucruri unice, dar care sunt, totodată, dintr-o familie cu altele, dintr-un neam cu și mai multe, și tot așa. Creația este caracterizată întru început, prin multitudine armonică.
Așa erau Adam și Eva la început: deosebiți, fiecare unic, dar în armonie, într-o familie. Până când Eva s-a hotărât să stea fără Adam, să lucreze și să trăiască singură, sau și singură.
La fel se întâmplă și aici!

Unul dintre cei trei, cel mai tânăr – așa cum și Eva era mai tânără decât Adam – vine la tatăl său și îi zice: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!
Se cuvine să ne întrebăm: i se cuvenea vreo parte din avere?
După dreptate, nu, nu i se cuvenea: era averea tatălui său. Iar înțelesul cererii, pe care mai fiecare cititor o intuiește, este de fapt acesta: Tată, dă-mi partea din avere ce mi s-ar cuveni ca moștenitor după ce mori!
Însă tatăl fiind viu – și Dumnezeu veșnic este viu – ce parte din avere i se cuvenea fiului cel tânăr? Nimic, bineînțeles. Chiar nimic!
Însă tatăl – fie pământesc, fie ceresc – este plin de milă. Și împlinește cererea nedreaptă: împarte averea sa ca și cum ar fi murit. Și dă celui tânăr partea pe care ar fi moștenit-o.

Desigur, tatăl fiind viu, averea creștea cu fiecare an. Așa cum Dumnezeu fiind viu, Împărăția Cerească mereu crește, și ar fi crescut și Lumea Materială dacă fiul risipitor nu o supunea răului. Ca urmare, contabilicește vorbind, fiul cel tânăr are o primă pierdere: pierde tot ce ar fi câștigat prin răbdare, ascultare și împreună lucrare cu familia sa.
De aceea nici nu face față ispitelor și încercărilor, mai apoi, căci nu are alături aliați: tovarășii de desfrânări nu sunt niciodată prieteni adevărați, totdeauna te lasă la greu.
Vedem această pierdere a fiului cel tânăr, cu toate cele care urmează, la mulți dintre cei de astăzi. Căci își irosesc darurile primite de la Dumnezeu în desfrânări, departe de familie, în cine știe ce anturaje. Ba chiar vedem cum cei care au făcut așa în tinerețe, deși au pierdut, își încurajează copiii să facă asemenea! La fel cum a făcut Eva: a mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului, a văzut că nu a făcut-o dumnezeie, ci doar i-a adus răul; dar s-a dus repede să îi dea lui Adam, ca să fie și el vinovat împreună cu ea. „Justificările” nu înseamnă nimic: este ceea ce ți-a făcut ție rău; deci de ce ai da și altuia? Și mai ales cuiva drag!
Totuși, așa se întâmplă. Căci omul uită că ceea ce a primit a primit nu pentru că i se cuvine – cum spune tânărul acesta rătăcit, cum adesea ne mințim noi înșine. Ceea ce avem am primit din munca, bunătatea și mila lui Dumnezeu, din munca și bunătatea înaintașilor.
Căci dacă cineva are înaintași răi, aceia vor risipi în desfrânări. Și vor lăsa moștenire sărăcie și boli. Și nu vorbesc aici, așa cum ar crede mulți, de bogăția milionarilor și miliardarilor. Nici măcar de bogăția așa-zisului om obișnuit – care are totuși o stare mai bună decât majoritatea bogătașilor din trecut. Căci bogăția cea adevărată este înțelepciunea: ea este mai scumpă decât argintul și prețul ei mai mare decât al celui mai curat aur și mai prețioasă decât pietrele scumpe (Pilde 3.14-15). Deci dacă înaintașii sunt răi, pot lăsa ca moștenire căruțe de aur și care de pietre scumpe, moșii peste moșii, bijuterii grămadă și hambare și corăbii; căci vor lăsa moștenire și păcate, patimi și slăbiciuni prin care urmașii nu doar că vor pierde averile, dar mai ales își vor pierde sufletele, ca și înaintașii lor. Și zadarnic vor cere, ca bogatul nemilostiv lui Avraam, ceva prin care să își izbăvească urmașii pe care i-au întărit în răzvrătire: căci aceștia s-au învățat, după pilda lor, să asculte de cel rău și să își astupe urechile la glasul îngerilor, al sfinților și al lui Dumnezeu Însuși.
Așa se întâmplă cu cel care își adună comori sieși și nu în Domnul se îmbogățește (Luca 12.21). Și este ceea ce a făcut acest frate mai mic, răzvrătit față de familia sa și față de Dumnezeu: s-a proclamat posesor al averii pe care trebuia să o îngrijească pentru Dumnezeu și urmașii săi. Căci orice avere pe care o primim este ca o investiție pe care Domnul o face în noi ca noi să înmulțim binele. Iar el a luat-o ca și cum ar fi pentru el însuși, despărțindu-se de Dumnezeu și familia sa, ca să își facă poftele.

Deci, luând averea s-a dus printre străini.
Câți nu fac așa?

Căci le dăruiesc părinții, cu și fără măsură, antrenamente și meditații, haine și încălțăminte, mâncare și vitamine, și tot ce pot să le dea mai bun. Ca să fie copilul sănătos și puternic, fericit și priceput. Iar tânărul ia aceste averi părintești fără nicio răspundere, ca și cum ar fi ale lui și de la el. Și le risipește cu străinii: cu fățarnici prieteni care îl învață să fumeze, să se drogheze, să facă desfrânări, să se uite la toate mizeriile și minciunile, să își disprețuiască părinții trupești și duhovnicești. Această disprețuire este plecarea într-o țară străină. Care se întâmplă, din păcate, zi de zi: mulți copii și tineri de astăzi trăiesc într-o lume pe care părinții nu o cunosc. O lume plină de aroganță prostească, de culori strălucitoare care acoperă golul și mizeria. O lume plină de curvie și perversiuni, de droguri și mizerie. Și sunt învățați, acești copii, în jocurile online pe care le joacă, în chaturi și rețele de socializare, că toată această destrăbălare prostească și distructivă îi face superiori. Și că părinții care nu știu de ea sunt înapoiați, învechiți, proști. Iar dacă părinții știu de această lume și își previn copiii împotriva ei, sunt tratați ca dușmani și îngropați în insulte.
Am văzut asemenea tineri risipitori după câțiva ani: tăvălindu-se de durere în spitale, în boscheți sau în canale, rupți de suferință, măcinați de boli. Sau, în cazurile aparent bune, răpiți de cine știe ce sectă în care munceau ca sclavii pentru binele unei corporații guvernatoare despre care nu știau mai nimic. Așa cum tânărul din pilda Mântuitorului ajunsese să îngrijească porcii într-o sărăcie mai cruntă decât a animalelor.

În fața acestui tablou cumplit, mulți se întreabă: de ce nu se trezesc? De ce nu se întorc spre părinții trupești, dar mai ales către cei sufletești? De ce nu vin să se spele, să se curețe prin Sfânta Mărturisire, ca să fie îndreptați și vindecați?
Durerosul răspuns este: din mândrie prostească.

Le vine greu să își recunoască greșeala, mai ales în fața celor care îi iubesc.
Îmi spusese un bătrân cândva: ai grijă de cei care ți-au greșit, că greu te iartă, dacă te iartă vreodată.
Și după ani de zile am înțeles: da, de prea multe ori ne este mai greu să îi iertăm pe cei cărora le-am greșit decât pe cei care ne-au greșit. Iertându-i pe cei care ne-au greșit ne simțim mai buni. Dar să ne plecăm în fața celor cărora le-am greșit înseamnă să ne smerim – și împotriva smeririi se înalță viforul mândriei noastre cu furie și disperare.

Și dacă, totuși, ne cerem iertare?
Diavolul șoptește: nu poți fi iertat!
Dumnezeu spune: pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (Ioan 6.37)

Fiul cel risipitor a avut, în adâncurile disperării, străfulgerarea de înțelepciune: sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15.18)
Se împlinește aici cuvântul Domnului din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12.34).
Fără să își dea seama, fiul cel tânăr și-a mărturisit căderea și întunecarea, căci a zis, sculându-mă. Într-adevăr, cufundarea în patimi este și ca o prăbușire în adâncuri, și ca o cufundare în somnul negru al morții sufletești. Iar întoarcerea către părinte, către duhovnic sau, altfel spus, către Dumnezeu, este trezire și ridicare, este trecerea din întuneric la lumină, din moarte la viață.

Și dacă acel copil pierdut vine către părintele său, ce se întâmplă?
Părintele îl aștepta, deci încă departe fiind îl vede tatăl său și îi aleargă în întâmpinare, plin de milă (Luca 15.20).
Așa s-a întâmplat și atunci când, săturându-se de încrederea în propriile puteri și în viclenii, de desfrânări și răutăți, Evreii și Neamurile au început să caute pe Domnul – dintre Evrei mulți încercând să ducă o viață curată, după puterea și priceperea lor; iar dintre Neamuri, mulți devenind prozeliți într-o sinceră căutare a Dumnezeului Celui Viu. Atunci a alergat Părintele Ceresc înspre ei, și i-a îmbrățișat și i-a sărutat, cum este scris:

Pământul lui Zabulon și Pământul lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor care ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit! (Matei 4.15-16)

Să ne gândim câtă durere și cât zbucium avea în suflet acel tânăr risipitor!
Batjocorise respectul cuvenit tatălui; îi ceruse moștenirea ca și cum acela ar fi murit; o luase și fugise de el și fratele său în străinătate. Apoi, cu străinii, risipise averea părintească în desfrânări, disprețuind învățătura tatălui său și cuvântul lui Dumnezeu. Și, cum era de așteptat, ajunsese cu animalele, tăvălindu-se în mizerie și sărăcie.
Venea acum, cu hainele rupte și murdare, cu mirosul de cocină de porci, cu stomacul ars de foame, cu mădularele subțiate de păcate, la cel pe care îl părăsise și îl disprețuise.

La fiecare pas diavolul îi spunea: nu te va ierta! nu poți fi iertat!
Și pașii i se poticneau, după cum se vede din aceea că tatăl cel bătrân a alergat în întâmpinarea lui, iar el nici nu mai putea să meargă să-și întâmpine tatăl! De ce? Pentru că îl măcina deznădejdea. Deznădejdea, care este o prostie abisală prin care diavolul mândriei pe mulți i-a înșelat. Este o prostie abisală, pentru că de vreme ce dragostea dintre oameni acoperă mulțime de păcate (I Petru 4.8), infinit mai mult acoperă dragostea lui Dumnezeu!
Cum ar putea să nu-l primească pe cel întors Acela Care a venit ca lumea să aibă viață, și să aibă din belșug (Ioan 10.10)? Când El Însuși sufletul Lui și L-a pus ca să îi mântuiască pe cei care Îl caută! (Ioan 10.11-18)

Ești împuțit, zice diavolul, oricui i-ar fi scârbă de tine!
Dar iată, cel murdar de scârna porcilor este întâmpinat și îmbrățișat de tatăl său și îl sărută. Nici vorbă de scârbă, nici cuvânt de respingere. Diavolul se arată mincinos, iar dragostea biruiește.

Ești zdrențăros, zice diavolul, ești cu totul sărac, desculț și de rușine, nimeni nu te-ar primi și nu ar sta alături de tine!
Dar iată, cel zdrențăros și sărăcit este primit cu dragoste, i se dă haină nouă, încălțăminte nouă și inel în mâna sa. Și se face petrecere pentru el, cu friptură bună, cu jocuri și cântece. Nici vorbă de dispreț, nici urmă de rușinare! Diavolul e dovedit mincinos, iubirea triumfă.

O, de ne-am aduce mereu aminte de acestea! Și mai ales atunci când demonul trufaș al deznădejdii ne atacă sufletul!
Căci nu există păcat și cădere pentru care Dumnezeu să nu aibă vindecare și mângâiere, câtă vreme omul se întoarce la El! Și nu există om întors la El pe care Dumnezeu să nu-l primească!

Deci, am văzut rădăcinile căderii: mândria, despărțirea de părinți și mai ales de Părintele Ceresc, mutarea între străinii care ne mint că ne iubesc și ne fac să ne risipim în desfrânări.
Am văzut și roadele căderii: păcate, patimi, sărăcie sufletească, mizerie, boli, foame nesfârșită, însingurare și pustiire.
Și am văzut și lupta cu deznădejdea, precum și nesfârșita milă iubitoare a lui Dumnezeu.
Ajungem acum la două mari lecții ale acestei pilde: judecata nedreaptă a celui bun și arvuna harului pentru începători.

Fiul cel mare a fost drept și bun.
A rămas cu tatăl său, nu și-a primit partea sa de avere, ci a lucrat mai departe, ostenindu-se mereu.
El a văzut durerea tatălui său atunci când fratele și-a cerut moștenirea, ca și cum părintele i-ar fi fost mort. I-a văzut durerea atunci când același frate și-a adunat averea și a fugit cu ea printre străini. I-a văzut așteptarea neîncetată. I-a văzut durerea la fiecare știre despre desfrânările și risipirile prostești ale fiului fugit. I-a văzut zilnicele ieșiri pe drumul pe care putea să vină, dorul de a-l vedea înapoi. I-a văzut durerea cănd răutatea a adus vestea căderii fiului risipitor printre cele mai de jos slugi, în sărăcie și spurcăciune. Și iar, i-a văzut nesfârșita răbdare în așteptarea celui plecat.
Totodată, el, fiul cel mare, muncea.
Muncea zi de zi, se ostenea mereu.
Ca un om care, de ceva vreme venit în Credință, se tot ostenește să se curețe.

Și cel care a făcut aceasta, știe cât de greu vine, pentru noi cei prea mândri, curățirea. Căci azi ne spală puțin harul lui Dumnezeu, ne bucurăm o clipă de puritate, și până seara iar ne-am murdări. Și o luăm de la capăt, zi de zi. Citim Psalmi și facem rugăciuni; ascultăm cuvintele Sfinților, ca să ne învățăm cu Binele. Facem milostenie și ne străduim să fim iertători. Încercăm să trăim Sfânta Liturghie și, dacă se poate, primim cu frică și bucurie Sfintele Taine.
Și încercăm, nedumeriți dar dornici, să păstrăm și să înmulțim harul care este în noi. Mereu căzând, mereu ridicându-ne. Mereu voind să ajungem la curăție, la nepăcătuire, la viața cea sfântă. Și mereu descoperindu-ne foarte departe de acestea. Dar o luăm de la capăt, în fiecare zi, căci așa ne învață Tatăl nostru cel ceresc, așa ne-a spus Iisus Christos Domnul, că
Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Matei 11.12)
Și, iată, în vreme ce noi ne ostenim și ne chinuim cu încredere în Cel care ne-a poruncit această străduință și silire de sine, vine și păcătosul abia pocăit – și care nici nu înțelege prea bine ce este pocăința, ce este îndreptarea.
Și, ce să vezi?
Lumină din lumină și har peste har: cel abia venit este primit cu bucurie de preot, care îl bagă în seamă mai mult decât pe noi. În timp ce noi, după atâta vreme, cu greu ajungem la spovedanie sau să cerem un cuvânt de îndrumare, cu el preotul petrece zeci de minute și chiar ore întregi. Mai mult, binecuvântarea lui Dumnezeu se ține după acesta: nenumărate lucruri pe care cu greu le înțelegem le prinde îndată, gustă bucurii harice pe care noi abia dacă le mai știm, are parte de minuni de ne încearcă invidia.
Unde este dreptatea?! – ne vine să urlăm către Cer.
Și unii nu mai vor să se apropie. Nici de duhovnic, nici de biserică, pentru că s-au supărat că acest copil risipitor – bărbat sau femeie – primește atâtea. Iar ei, nici măcar un ied ca să se bucure cu prietenii lor.
La prima vedere plângerea poate să pară dreaptă. Căci așa este nedreptatea omenească, în ochii celui care o are parte mai dreaptă decât dreptatea lui Dumnezeu.
Căci ostenindu-se cu devenirea sa întru Duhul Sfânt, Creștinul a uitat că a fost altoit în Viță și că este parte a trupului al cărei cap este Christos.
Iar cel abia întors, este o mlădiță slabă, abia pe cale să fie salvată. Ce trebuie îngrijită ca să poată fi altoită în Viță, căci fără îngrijire și sprijin nu se poate prinde, ci cade și se usucă.
Sau este ca un organ singuratic, ce trebuie transplantat. Are nevoie să fie ținut în condiții speciale, să fie însoțit de multă delicatețe, de tratamente și îngrijire, căci altfel va cădea din trup și va putrezi.
În ispita sa cel bun își vede osteneala și vede binecuvântările fiului risipitor. Dar uită să îi vadă acestuia slăbiciunile și înstrăinarea – care nu s-au vindecat încă, ci doar sunt biruite de dorul revenirii la părinte și familie. De aceea e nevoie și de ieșirea înainte; e nevoie și de îmbrățișare și de sărutare; este nevoie și de haină, și de inel, și de încălțăminte; este nevoie și de mâncarea cea bună și de petrecere. Ca sufletul să nu mai fie rănit de deznădejde, ci hrănit de dragoste. Ca să treacă de la mizerie la curățenie, de la sărăcie la bogăția duhovnicească. Și pentru ca să treacă de la petrecerile desfrânării la cele ale iubirii familiale, la agapele mântuitoare ale Bisericii.
Doar așa va putea face față la cele ce urmează.

Căci haina nu se păstrează curată și întreagă de la sine, ci prin osteneala purtătorului.
Inelul nu rămâne pe deget la cel care stă printre străinii furi, ci la cel care este așezat printre ai lui
Încălțămintea nu stă bună și folositoare în picioarele care rătăcesc drumul.
Iar cel care nu este hrănit nu are putere de muncă.
Ostenelile fratelui mai mare devin și ostenelile fratelui mai mic, deși acesta încă nu are avere – căci trebuie să și-o construiască prin munca sa, prin roadele sale.
Iar fratele cel mare, cel credincios părintelui în toate, are deja moștenire bogată, fiind împreună locuitor cu tatăl său în bunătățile acestuia.

Și, până la urmă, ce este cu adevărat prețios?
Pe de-o parte, scris este:
Iată acum ce este frumos și ce este bun, decât să fie frații împreună! (Psalm 132.1 ș.u.)
pe de alta, stă scris ca primă și ultimă și deplină binecuvântare
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui și Însuși Domnul va fi cu ei! (Apocalipsa 21.3)

Și aceasta spune și tatăl din pildă, care este Tatăl Ceresc, fiului cel mare:

”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15.32)

Este aici o învățătură pe care am primit-o în suflet la puțină vreme după ce am venit la Credință.
Căci am auzit pe mulți vorbind care este mai mare dintre duhovnicii vremii, și care este mai mare dintre Sfinții Bisericii din Ceruri.
Și privind puținul har pe care îl puteam vedea, puțin din Lumina cea Minunată a Răsăritului Celui de Sus, cutremurat de fericire, m-am întrebat:
Ce însemnătate are cât de sus ori de jos ești în Biserică sau în Rai, dacă ești în bucuria lui Dumnezeu?
Și întrebându-mi duhovnicul, mi-a spus
Aceasta este calea cea adevărată, căci scris este, ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu mai bine decât a locui în locașurile păcătoșilor că mai bună este o zi în curțile Tale decât mii (Psalmi 83.11-12). Cu adevărat, pentru cel care se bucură de Dumnezeu Acesta contează, nu locul pe o scară sau alta.

Și înțelegând aceasta fiul cel mare a intrat și s-a bucurat cu tatăl și cu fratele mai mic.
Înțelegem că a intrat din faptul că nu mai este niciun cuvânt în pilda lui Iisus după cuvântul tatălui – iar dacă fiul ar fi fost răzvrătit, am fi aflat că nu a primit cuvântul și a căzut. Așa însă, înțelegem că, înțelepțindu-se, a înaintat în iubire cuprinzând în ea și pe fratele ce se întorsese.
Așa cum și cei care sunt în Biserică trebuie să îi primească pe cei care se întorc.

Închei acest cuvânt amintind de faptul că Domnul nostru Iisus Christos cuvântează despre tată și cei doi ca despre o familie: tată și doi fii, frate mai mare și frate mai mic. Aceasta este adevărata multitudine armonică sau, cum zic unii astăzi fără să înțeleagă ce spun, unitatea în diversitate: familia.
Aceasta pentru că cei care cu adevărat Îl iubesc pe Dumnezeu sunt o familie, sunt frații și copii ai Sfintei Treimi.

Însingurarea din multe biserici, nepăsarea dintre credincioși, ba chiar ostilitatea față de cei necunoscuți, uneori chiar furia față de cei care nu cunosc obiceiurile locului – și nici nu au cum, căci sunt nou veniți – sunt mai rele decât supărarea fratelui cel mare. Ele trebuie să fie un teribil clopot de alarmă pentru clerici și popor deopotrivă: sunt semnele celor care nu știu să fie împreună în Domnul, simptome ale formalismului, fariseismului chiar. Și trebuie luptat împotriva lor cu toată hotărârea.
Căci aceia care nu știu să fie o familie în obștea unei bisericii pământești nu vor putea să fie o familie nici în obștea Bisericii Cerești. După cum este scris
Noi știm că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte (I Ioan 3.14)
și iar
cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4.20)
De aceea să ne ostenim să fim aici, pe pământ, familiile sfinte ale lui Dumnezeu, acolo unde ne aflăm. Și vom auzi la Judecată cuvântul
Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău! (Matei 25.21, 23)

Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dragostea de neam ca trăire crestină

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

De-a lungul anilor am încercat să dăruiesc adevăr celor dornici să îl găsească.
Despre istoria noastră și a străbunilor noștri; despre Comunism; despre Mihai Viteazul; despre Sfinții din Prigoanele Comuniste etc., etc.
Și, pe cât am putut, am combătut felurite minciuni – voite sau nu – care încearcă să acopere adevărul.
De ce?
Pentru că doar cunoscând Adevărul putem să fim liberi.
Și doar făcându-ne datoria – de la cele mici la cele mari, de la cele de jos la cele de sus – trăim în Adevăr.

Deviza mea este Dumnezeu și Neamul meu.
O deviză limitată, ar spune unii: cei care nu se țin cu adevărat de nimic, așa că își închipuie că se pricep la toate și că sunt buni cu toți – dar sunt așa doar dacă nu au de-a face cu ei.
Deviza, mi se pare mie, este de bun-simț: Dumnezeu cuprinde toate, dar eu sunt mărginit – și nu pot fi nemărginit decât prin El.
Ca urmare, trebuie să mă îngrijesc de sufletul și trupul meu, adică de mine, de familia mea, de obștea mea. Care, vrem sau nu, se oprește la neam sau națiune.
Dacă cineva nu înțelege de ce se oprește aici, ori nu s-a gândit niciodată la asta, ori a preluat minciunile stângiste de tipul sunt cetățean planetar sau ce bine ar fi fără națiuni și țări. Iar aceste minciuni, repetate de milioane și miliarde de ori – în presă, la radio, la televizor, în filme, videoclipuri, jocuri pe calculator etc. – sunt puternic întipărite în mințile și sufletele multora.
Totuși, după cum ne îndemna Părintele Nicolae Steinhardt, să folosim bunul simț țărănesc: ce structuri omenești s-au păstrat în ultimii 300 de ani?

Neamurile sau națiunile.
Statele s-au păstrat pe alocuri, dar s-au schimbat radical în multe părți.
Republica Federală Germania de acum este radical diferită de Germania de la 1900. Nu doar ca hotare, ci și ca spiritualitate, politică, educație, cultură ș.a.m.d.
Republica Populară Chineză de acum este radical diferită de China de la 1900. Și ca hotare (mai ales Rusia știe de ce!), dar în primul rând ca spiritualitate, cultură, politică etc.
În ultimii 300 de ani au apărut și dispărut imperii, republici, regate, ducate, federații etc.
În ultimii 300 de ani s-au format și rupt nenumărate alianțe.
Dar sunt foarte puține națiuni care să fi apărut sau dispărut în ultimii 300 de ani.
Este limpede, neamurile sau națiunile sunt cele mai largi obști durabile.

Iar grija față de alte națiuni și naționalități, care izbucnește mai mereu la cei care nu fac nimic pentru propria națiune, este o imposibilitate absolută, ca grijă reală, fără Dumnezeu și Neamul meu.
Căci fără Dumnezeu tot ce facem devine, mai devreme sau mai târziu, rău sau mijloc al răului.
Și chiar cu Dumnezeu, fără neam sau națiune, suntem ca cel care nu a crescut în viața lui o plantă, însă își închipuie că este expert în grădinărit; ori ca cineva care nu a crescut niciun copil, dar se dă expert în creșterea copiilor.

Este adevărat, să Îl avem pe Dumnezeu ca Lumină, Călăuzire, Învățător, Împărat etc. nu este totdeauna ceea ce ne dorim – chiar și când vrem să fim Creștini (Creștin = ucenic al lui Christos).
Atunci când vrem să ne lenevim puțin, sau să ne lăudăm un pic, ori să muncim peste măsură (din smerenie!) etc., Îl dăm puțin pe Dumnezeu deoparte. Sună urât, este urât, dar o facem (aproape) zilnic.
Dar ne ridicăm atâta vreme cât avem dragoste față de Dumnezeu, față de neamul nostru – mai mic (familie, parohie, sat etc.) ori mai mare (Țara, Națiunea).
Și învățăm, precum un ucenic de grădinar: de la mic, la mare. Căci scris este că cel care în cele mici este necredincios, și în cele mari este necredincios. Iar cel care nu știe să își iubească familia și apropiații, minte absolut atunci când pretinde că îl arde grija de îndepărtați – alte comunități, popoare sau religii, dar mai ales omenirea ca întreg.

La călugări există o străveche rânduială: cel care vrea să devină sihastru (pustnic) trebuie întâi să se arate bun în viața de obște.
Asemenea, la mireni, cel care vrea să fie bun în cele mari, largi, cuprinzătoare, trebuie întâi să se arate bun în cele mici, strâmte, sărace.
Începem de la camera noastră, casa noastră, curtea noastră, urcăm în împlinirea binelui la parohia noastră, satul ori cartierul nostru. Și, dacă avem atâta putere, mergem și mai sus, la cele județene, regionale, naționale etc.

Dar să nu ne lăsăm înșelați, căci sunt două extreme primejdioase:

Înălțarea:
Cel care face binele în micuța sa cameră, în casă și în curte, se va mântui.
Iar cel care se va trufi înălțându-se la cele la care nu se pricepe și pe care nu le poate duce, se va osândi.

Lepădarea:
Cel care deși poate face binele mai sus nu vrea, sub vorbă de ”smerenie” sau ”neputință”, se osândește.
Ca dovadă amintesc de rânduiala Bisericii pentru clerici: acela care fiind chemat la o slujire mai înaltă fuge de ea, își pierde și slujirea avută, pedepsindu-se pentru fuga de cruce.
Căci smerenia nu poate să fie acolo unde se încalcă ascultarea cea bună.

Asemenea, și în slujirea neamului sunt cele două extreme: nedreapta înălțare de sine și nedreapta fugă de datorie.

Dimpotrivă, se cuvine a se împlini toată rânduiala.
Și fiecare să facă ceea ce este în puterile lui:

Să învețe cât mai mult despre Istoria Neamului Românesc și vechea sa cultură (în afară de lucrările poruncite subsemnatului de Părinții Adrian Făgețeanu și Iustin Pârvu sunt și folositoarele lucrări ale lui Mihail Diaconescu, Ernest Bernea; Sabina Ispas și Ioan-Aurel Pop, Studii istorice de Ioan Caragiani, cărțile lui Theodor Capidan și Gheorghe Buzatu, Geneza și dezvoltarea conștiinței naționale la Macedo-Români de Constantin Papanace etc., etc.).
Să își pună bună-rânduială în camera sa și, pe cât i se cuvine, în casa sa.
Dacă este copil sau adolescent să se pregătească pentru a fi un părinte bun și un soț sau o soție așa cum se cuvine – după Credință și așezarea duhovnicească a Neamului Românesc.
Acasă, la locul de muncă și oriunde merge să trăiască după Legea Românească.

Făcând acestea omul, orice îndeletnicire are, își împlinește deja datoria față de Dumnezeu și neam.

Iar dacă darurile Duhului Sfânt îl cheamă către rosturi mai mari, le va împlini și pe acelea, cu priceperea căpătata prin acestea de la început – „mici” la prima vedere, însă, precum semințele, izvoare pentru tot binele.

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Veganismul – salvare sau genocid?

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Biserica lui Dumnezeu a muncit și luptat dintotdeauna pentru armonie sau, cum se mai numea în trecut, simfonie (symphonia). În limba română veche noțiunea era cuprinsă în cuvinte și expresii precum pace, bună-înțelegere, bine, bună-rânduială, rânduială etc. Pe scurt, este vorba despre împreună lucrarea, în Bine și spre Bine, a tuturor lucrurilor care există. Un ideal ce pare de neatins, de vreme ce Răul există și macină lumea, lucrând nimicirea.

Însă Biserica a știut totdeauna deosebirea dintre ideal și starea de acum. De aceea ni se spune, de nenumărate ori, puneți început bun. Căci răul trebuie lăsat în urmă, iar ochii ațintiți către idealul Binelui spre care urcăm.

În lumea de astăzi, atât de plină de tulburare, există multe frici și chiar panici – de obicei întreținute cu grijă și iscusință de anume puteri, mai mult sau mai puțin văzute.

Printre aceste frici se numără schimbarea climei și lipsa hranei.

Fenomene despre care ni se spune, de mii de mii de ori și în mii și mii de feluri, că duc la o catastrofă uriașă, care va nimici o (foarte) mare parte din omenire. Voi trece aici peste dizarmonia dintre dorința clar exprimată de aceeași grijulii ai planetei de a scădea populația planetei și, respectiv, pretinsa lor teamă de scăderea populației planetei.

Mă voi opri însă, după porunca lui Dumnezeu1, la una dintre „soluțiile salvatoare” venite de la aceleași surse. O „soluție salvatoare” promovată din ce în ce mai masiv de mass-media, și pentru care se vine și cu argumente preluate din viața și scrierile Bisericii: vegetarianismul și, mai ales, veganismul. Dar ce sunt acestea?

Drept „soluții salvatoare pentru schimbările climatice și criza alimentelor”, definițiile sunt

vegetarianism = sistem alimentar predominant vegetal, folosind uneori și produse de origine animală precum ouă, lapte, miere, dar niciodată carne.

veganism = sistem alimentar exclusiv vegetal.

Propaganda spune că vegetarianismul, dar mai ales veganismul, sunt mai sănătoase decât regimul omnivor și mult mai ecologice.

În eseul de față voi consemna câteva observații istorice, etnologice, teologice, ecologice, zoologice etc. în ceea ce privește cultivarea plantelor în paralel cu creșterea animalelor, precum și alte elemente conexe. Ca să vedem în ce măsură vegetarianismul și mai ales veganismul

  • sunt creștine
  • sunt ecologice
  • rezolvă problema schimbărilor climatice și crizei alimentare

Trăirea creștină

În Biserică există numeroși sfinți vestiți pentru postire – adică pentru o alimentație dinadins săracă. Mai mult, Biserica are vreme de post, care cuprinde patru (două) posturi mari2 și zilele de miercuri și vineri în restul anului. De asemenea, există și posturi proprii, care țin de anumite cereri, făgăduințe, mulțumiri etc. făcute de un Creștin lui Dumnezeu.

Se poate aminti că postul bisericesc nu a fost și nu este totdeauna vegan: sunt locuri în care postul s-a ținut totdeauna cu mâncarea de fructe de mare (vietăți acvatice fără sânge roșu), de insecte (precum lăcuste sau greieri), sau chiar de pește (în părțile foarte reci ale Ortodoxiei). De asemenea, sunt zile de harți, adică zile în care se dezleagă, în post, la unele alimente – de obicei la pește.

Pe de altă parte, sunt populații creștine care au ținut din vechime un post vegan sau chiar și mai aspru: călugării, multe ramuri ale Românimii, unii Copți și Etiopieni etc. Dar trebuie subliniat aici un fapt esențial:

Biserica nu a cerut și nu a declarat veganismul ca normă creștină sau ideal creștin.

Este un fapt esențial, care este sistematic ocolit de către cei care pretind că veganismul este de fapt starea firească a omului, și din punct de vedere creștin.

Se citează, în această privință, faptul că în Rai, înainte de Cădere, omul era cel puțin vegetarian, dacă nu vegan:

A zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană.” (Facerea 1.29-30)

Ceea ce ascund – sau uită – propagandiștii ce folosesc acest citat este faptul că starea omului în Rai era profund diferită de cea a omului după Cădere.

Este adevărat că omul avea atunci ca hrană doar vegetalele, dar, totodată, omul nu suferea de frig sau arșiță, toate vietățile i se supuneau, nu existau emoțiile și munca de după Cădere, nu existau animale carnivore, nu existau paraziți, oamenii umblau în pielea goală fără să aibă gânduri erotice (și cu atât mai puțin perverse) etc.

În schimb, după Cădere, Adam și Eva îi vor avea pe Cain și Abel.

Și, lămuritor pentru cine vrea să afle adevărul, pe când Cain era lucrător al pământului, Abel era crescător de oi.

Dintr-o dată, avem o hrănire vegetariană și chiar omnivoră – după cum se vede mai departe în Biblie.

Mai mult, Dumnezeu Însuși poruncește omului să mănânce și carne:

Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. (Facerea 9.3-4)

Acest pasaj este combătut – ca și cum ar avea logică să Îl combați pe Dumnezeu! – de propagandiștii vegani „creștini” sub pretextul: Dumnezeu a zis asta pentru că omul decăzuse, dar nu e normal așa.

Istoria Bisericii dă acestui sofism următorul răspuns:

Dacă tu te poți ridica la o stare în care să trăiești sănătos mâncând vegetarian sau vegan, foarte bine, dar nu sili pe nimeni la aceasta!

Într-adevăr, Sfântul Antonie cel Mare a trăit peste o sută de ani mâncând numai pâine cu apă; dar nu a silit pe nimeni să trăiască asemenea lui.
Sunt sfinți păscători, cum li s-a spus, ce mâncau numai ierburi, asemenea cerbilor; dar nu au silit pe nimeni să facă la fel.
Sunt sfinți ce au postit zeci de ani mâncând numai grăunțe de grâu sau secară, de orz sau ovăz; dar nu au pus pe nimeni să facă precum ei.
Astăzi Biserica are mânăstiri în care nu se mănâncă niciodată carne, ba chiar și unele în care nu se mănâncă nici ouă, nici lapte, nici pește… Dar niciodată Biserica nu a silit pe cineva să trăiască astfel, niciodată Biserica nu a pretins oamenilor să fie vegetarieni sau vegani.
Căci nu a venit Christos a doua oară, ca să nimicească tot păcatul și să șteargă neputințele noastre. Suntem tot în lumea căzută, în lumea supusă deșertăciunii prin supunerea omului față de diavol (Romani 8.20).

Biserica cere cumpătare și smerenie, oricare ar fi hrana Creștinului.

În zadar postești, dacă disprețuiești pe cel care nu ține post!
În zadar postești, dacă osândești pe cel care nu postește!
Căci Lucifer în Rai nu mânca nici carne, nici lapte, nici ouă, nici alte asemenea produse, și în fundul Iadului s-a prăbușit. Iar Avraam, și lapte, și carne mâncând, s-a făcut părinte pentru toți cei care se mântuiesc3.

Vedem, prin urmare, că veganismul nu este o „soluție salvatoare creștină”. Dacă este sau nu o „soluție salvatoare” din punct de vedere științific, vom vedea mai jos.

Viziunea științifică

Știința este, în înțeles propriu, ceea ce știm despre ceva. De multe ori în știință există bănuieli, numite ipoteze, presupuneri credibile, numite teorii, și fapte limpezi, ușor de constatat (direct sau prin instrumentarul științific), numite adevăruri științifice, legi și principii etc.

Să plecăm de la bănuiala, adică de la ipoteza, că există, într-adevăr, o mare criză mondială prin schimbări climatice și criză alimentară. Și că amândouă sunt provocate nu de fenomene naturale sau de lăcomia unor mari negustori de alimente ai planetei, ci de industrie, agricultură, turism etc.

Ca adevăr științific, adică fapt, vedem că alimentația omului provine din patru mari surse – exceptăm aici sarea și apa:

  1. creșterea animalelor
  2. creșterea plantelor
  3. creșterea plantelor și animalelor de apă
  4. vânătoare și pescuit

Dintre acestea, mișcările ecologiste promovează extrem de mult creșterea plantelor (cultivarea plantelor) ca cea mai sănătoasă pentru planetă și pentru om.

Aici apare o primă provocare: istoria și etnologia ne arată că populațiile dominant vegetariene sau vegetariene au avut și au probleme de sănătat semnificative. Există un necesar de aminoacizi esențiali, proteină animală etc., în lipsa căruia se ivesc numeroase boli – care tind să devină congenitale.

Față de această provocare, veganismul răspunde cu felurite vegetale exotice, care pot într-o măsură mai mare decât în trecut să acopere necesarul amintit.

Însă există o altă problemă: vegetalele exotice amintite sunt greu de cultivat și nu pot ocupa suprafețe mari, astfel încât impactul ecologic produs de cultura lor este foarte nociv.

Revenind la istorie și etnologie, merită consemnat că uriașa majoritate a speciilor de plante și animale exterminate de om au fost exterminate pentru industrie și lucrarea pământului.

De pildă, Dimitrie Cantemir consemnează că în Moldova anilor 1690-1715 se vindeau anual către negustorii din Danțig (azi Gdansk) 40,000 (patruzeci de mii) de boi mari, îngrășați!4 Subliniem că în aceleași pagini Dimitrie Cantemir amintește de bivolii sălbatici și zimbrii ce pasc în Moldova, dar și de multe alte fiare sălbatice. Și că pentru a vinde anual 40,000 de boi este nevoie de un fond uriaș de vaci, viței, junci, juncani și bouleni5: mergând pe o creștere de numai cinci ani de la fătare, cu o mortalitate zero (imposibilă real), este nevoie de cel puțin 120,000 de vaci și câte 40,000 de viței, junci etc. pentru fiecare an. Cu totul sunt necesare peste 200,000 de capete numai pentru negoțul cu Polonia. Care, desigur, nu cuprinde negoțul cu Transilvania, pe cel cu Imperiul Otoman, numărul mare de vite folosite local – inclusiv în construcții etc. Cu toate acestea, iată, vitele sălbatice prosperau, ba chiar zimbrii din Moldova era pe atunci singurii pe o rază foarte mare (se mai găseau unii în Mazovia și alții dincolo de Nipru, în răsărit). Observăm că, prin urmare, chiar și o creștere a animalelor pe scară largă nu a dus la dispariția „concurenței” sălbatice. În schimb extinderea ogoarelor și a fabricilor duce, inevitabil, la exterminarea vietăților sălbatice.

În schimb Tătarii, Turcii și Rușii într-o parte, și Ungurii, Germanii și Polonezii în alta, au masacrat bourii, zimbri și alte asemenea animale spre a face loc ogoarelor sau pentru comerțul cu negustorii Venețieni și Genovezi – care își aprovizionau industriile cu pieile și blănurile vânate în Răsărit.

Fenomenul se repetă de numeroase ori în numeroase locuri.

Alte fapte istorice și etnologice – dar, desigur, și ecologice, ca și cele de mai sus – țin de deșertificare.

Merită observat faptul că ținuturi precum Sahara, Patagonia sau Asia Centrală au fost cândva pline de verdeață. Pe măsură ce s-au pustiit, oamenii s-au adaptat la viața aspră a noilor climate. Totdeauna cu ajutorul creșterii animalelor. Nu prin lucrarea pământului, cel mult secundară (dacă nu imposibilă) în asemenea climat, ci prin creșterea animalelor.

Creșterea caprelor, oilor, cămilelor, lamelor, cailor, renilor, măgarilor etc. au fost esențiale pentru supraviețuirea oamenilor din Deșertul Gobi în Deșertul Atacama, din pustiile înghețate ale Nordului în Sahara sau Kalahari.

Desigur, vânătoarea și pescuitul au avut rostul lor: au suplimentat sursele de hrană, fiind adesea „o plasă de siguranță” în cazul unor molime sau catastrofe ce au ucis multe animale – ori în alte asemenea împrejurări. Dar vânătoarea și pescuitul nu au putut asigura supraviețuirea decât în locuri bogate și foarte bogate în viață, nu în zonele deșertice.

Or ceea ce se spune acum, este exact că planeta se deșertifică. Ceea ce înseamnă, conform datelor oferite de istorie și etnologie, că cea mai eficientă soluție este creșterea animalelor și, unde se poate, creșterea plantelor și animalelor de apă.

Dar de ce nu agricultura, adică lucrarea pământului sau creșterea plantelor?

Din punct de vedere ecologic, lucrarea pământului sau creșterea plantelor, și mai ales a plantelor anuale și bienale este o catastrofă extrem de gravă!

De ce?

Pentru că presupune

  • distrugerea buruienilor
  • distrugerea dăunătorilor vegetali
  • distrugerea dăunătorilor animali
  • lucrări continue

Pentru a avea un câmp de soia, de grâu, de porumb, orez ori altă asemenea plantă, este nevoie de eliminarea speciilor concurente: toate speciile în afară de cea cultivată. Ca urmare, terenuri care în pășunat sunt pline de vegetație variată devin întinse monoculturi. Diversitatea speciilor vegetale este nimicită pe suprafețe uriașe.

Pentru a avea un câmp de soia, grâu, porumb, orez etc. se fac arături prin care sunt ucise nenumărate insecte, sunt nimicite toate păsările ce cuibăresc la sol, sunt nimicite broaște, șerpi, țestoase, iepuri și orice alte vietăți care trăiesc obișnuit în acest mediu. În pășunat nu există acest proces. Dimpotrivă, sunt studii care arată limpede că pășunatul crește biodiversitatea locală, și în cel mai rău caz nu o scade. Însă lucrarea pământului nimicește vietățile de la sol și din sol pe suprafețe imense.

Pentru a avea un câmp de soia, grâu, porumb, orez etc. se fac tratamente chimice intense: împotriva dăunătorilor animali și vegetali și împotriva speciilor vegetale care nu sunt dăunătoare în sine, dar pot face concurență culturii. Tratamentele care ucid insecte, mucegaiuri, buruieni etc. ucid albinele și bondarii, ucid toate păsările ce se hrănesc din insectele sau plantele „tratate”. Ca urmare, pentru, de pildă, un kilogram de soia mor nenumărate vietăți – de la cârtițe și greieri la potârnichi, privighetori și rândunele. Mai mult, mor albinele și bondarii, ceea ce duce la exterminarea plantelor care depind de polenizarea lor, și a animalelor care depind de aceste plante. Prin contrast, creșterea obișnuită a animalelor – nu industrială, sprijinită de agricultură6 intensivă, ci prin pășunat și fânețe – asigură înmulțirea albinelor și bondarilor și asigură supraviețuirea speciilor dependente de terenurile folosite pentru pășunat și fâneață.

Merită să amintim aici că în Legea Românească era poruncă sfântă să se lase locuri nelucrare în marginea ogoarelor. Fiecare proprietar avea câteva brazde pe care nu le ara și nu le lucra. Aici își găsea adăpost diversitatea biologică ce ar fi fost altfel distrusă. De asemenea, Legea Românească poruncea odihna pământului. Aceasta se făcea după rânduiala locului, fie la șapte sau nouă ani unde pământul era mai sărac, fie la 30 sau 49 de ani unde pământul era bogat. Totuși Românii odihneau pământul mai des, „că și pământul este bun cu noi”. Și dat fiind că aceste ogoare erau, în trecut, presărate în întinderile de păduri, pășuni, livezi, fânețe și vii (care nu se cultivau cu exterminările de mai târziu), impactul ecologic era foarte scăzut. Mai mult, o bună parte dintre culturile românești erau perene: pomăriile sau livezile și respectiv viile. În pomării, alături de pomii care dădeau miere și roade, iar la bătrânețe și lemn bun, se pășteau animalele; în urma lor ieșea un belșug de ciuperci, care bineînțeles și integrau dejecțiile în pământ, îmbogățindu-l. Această lucrare a pământului era, cum am spune astăzi, integrativă: integra ogorul, grădina, pomăria etc. și plantele cultivate în sistemul ecologic mai larg în care se aflau.

Dimpotrivă, în agricultura contemporană se face o lucrare intensivă și exclusivă a pământului. Se elimină pe cât posibil toate spațiile nelucrate, chiar și drumurile. Se elimină toate speciile care nu fac parte din cultură – fie că sunt vegetale sau animale. Se otrăvește pământul cu pesticide, ierbicide și îngrășăminte. Și mai ales cu pesticide, ierbicide și îngrășăminte făcute pentru organismele specializate ce sunt acum „inima agriculturii moderne”. Fie că sunt hibrizi adaptați, fie că sunt plante modificate genetic, acestea fac față condițiilor artificiale create cu substanțele amintite; condiții care, bineînțeles, extermină „concurența”, adică viața naturală. Și distrug, se pare ireversibil, echilibrul ecologic.

Pentru a înțelege realitatea uciderilor care însoțesc o bucată de tofu sau alte pretins ecologice alimente vegane, să vedem un caz tipic:

În 2013 Guvernul SUA condus de Barack Obama a ucis peste 4,000,000 (patru milioane) de animale sălbatice, prin Departamentul Agriculturii, ca să protejeze culturile de cereale, rapiță etc. Printre aceste animale se numără aproape o mie de râși roșii, peste 500 de vidre, aproape 4,000 de vulpi, peste 400 de urși negri etc., etc. Toate în numele apărării industriei agricole! Iar cifra include doar animalele ucise de Guvernul American, nu și cele ucise de marii fermieri americani (în frunte cu Bill Gates). Prin comparație, în același an, ocrotirea celor peste 90,000,000 (nouăzeci de milioane) de animale domestice a însemnat uciderea a câteva sute de vietăți „dedulcite” (în special coioți și vulpi); un procent care nu afectează în niciun fel sporul natural al animalelor. Și aceste statistici nu discută despre nenumăratele vietăți mărunte ucise prin culturile de plante!

Se poate constata că pentru o farfurie cu carne este ucis „un procent dintr-un animal” – căci acesta este împărțit între mai multe persoane sau cel puțin porții – dar pentru orice farfurie vegană sunt ucise cel puțin sute de animale.

Trebuie observat că în timp ce creșterea animalelor, și mai ales creșterea pastorală a animalelor, au un impact ecologic minimal, cultura plantelor schimbă echilibrul ecologic și cel mai adesea îl distruge ireversibil pe suprafețe uriașe. Aceste schimbări duc, după studiile privitoare la schimbările de mediu și schimbările climatice, la o agravare a schimbărilor climatice – deci și la o agravare a crizei alimentelor.

În sfârșit, se mai pretinde că turmele, cârdurile de păsări etc. ar produce „gaze” cu efecte nocive. Pretenția este cu atât mai ridicolă cu cât aceleași „surse îngrijorate” laudă vremurile în care planeta era bântuită de turme uriașe de zimbri, bouri, elefanți, rinoceri etc. Ierbivore cel puțin la fel de „producătoare de gaz” precum cele de astăzi, dacă nu de departe mai „productive”. Mai mult, se laudă și vremurile în care Pământul era plin de turme de dinozauri ierbivori – pe uscat și în mare –, despre care este decent să presupunem că aveau o digestie și mai „productivă” (de „gaz”). Mai mult, „gazele” produse de dejecțiile vitelor sunt în imensă majoritate datorate creșterii industriale: atunci când se practică formele pastorale, dejecțiile sunt integrate rapid în natură de miliarde de vietăți microscopice, de insecte, ciuperci și alte plante; astfel încât emisia de „gaze” este foarte scăzută. Și mai mult, deja frizând patologicul, este faptul că agricultura presupune nenumărate mașini puternice care să lucreze pământul, să „trateze” culturile, să culeagă sau secere etc. Toate acestea poluează de mii de ori mai mult decât „gazele” produse în imensă majoritate de creșterea industrială a animalelor (și extrem de puține în creșterea pastorală). Și poluează nu doar prin funcționare și reparare, ci și prin producere și casare, prin obținerea și stocarea combustibilului, a acumulatorilor etc.!

Faptele acestea ne arată că „amenințarea gazelor animale” este un pretext de o stupiditate abisală.

Concluzii

Creșterea animalelor – pentru lapte, ouă, blană, carne etc. – s-a dovedit o metodă superioară moral și ecologic atât lucrării pământului cât și vânătorii.

Ultima atârnă foarte mult de întâmplare și riscă să amenințe populații vulnerabile.

Despre cultivarea plantelor am vorbit mai sus.

Deși creșterea animalelor include anumite suferințe evidente – mai ales sacrificarea – există o compensație absolută prin ocrotirea superioară a mediului, numărul mult mai mic de animale sacrificate față de agricultură și poluarea mult mai mică, eficiența alimentară crescută, valoarea economică multiplă etc.

Prin urmare, impunerea veganismului este imorală iar alimentația omnivoră este firească, morală și ecologică.
Vegetarianismul și veganismul în formele promovate de mass-media sunt doar o altă formă de consumerism, nu sunt nici creștine, nici ecologice. Și, evident, nu pot rezolva problema schimbărilor climatice și a crizei alimentare, doar o pot agrava.

Un veganism moral este veganismul patristic, un vegan moral este un vegan patristic, adică un pustnic. Este omul a cărui devenire duhovnicească îi scade foarte mult necesarul de hrană. Ca urmare, el consumă puțin și local, fără pretenții. Altfel spus, nu consumă vegetale scumpe, pretențioase, aduse cu transporturi poluante de la sute și mii de kilometri, „tratate” și conservate cu chimicale ce îmbolnăvesc și omul și natura, obținute din culturi ce distrug biotopuri unice pe suprafețe uriașe etc., etc. Este un ideal spre care merită să tindem, rațional și fără exagerări – și pe care nu îl putem impune cuiva decât dacă suntem loviți de un fanatism orb.

Până spre 1970-1980 încă trăiau ultimii tigrii din Caucaz.
Înrudite cu tigrii siberieni, aceste animale nobile au fost exterminate pentru a face loc agriculturii.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Eseul de față, ca orice eseu, nu este o lucrare exhaustivă. Deci ar fi absurd să aveți așteptări de tratat de specialitate. Este viziunea mea, cu argumentele mele și cu limitele firești.

P.P.S. Îmi pun întrebarea în ce măsură uciderea lui Abel de către Cain – care, nepocăit, rămâne pe vecie în întunericul Iadului – este o prevestire pentru vremurile în care agricultura industrială masacrează păstorii și risipește turmele…

1Toate să le cercetați, păstrați ce este bun! (I Tesaloniceni 5.21)

2Postul Paștilor (cu Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare); Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel; Postul Adormirii Maicii Domnului; Postul Nașterii Domnului (Crăciunului). Merită amintit că tradiția universală a Bisericii are doar două posturi mari – Postul Paștilor (cu Săptămâna Patimilor) și Postul Nașterii Domnului (Crăciunului). Celelalte două sunt posturi locale, apărute târziu, și care nu au trecut prin pecetluirea unui sinod ecumenic.

3A se vedea și Isaia 58, I Corinteni 8.8 (Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu, căci nici dacă vom mânca nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca nu ne lipsește.), Coloseni 2.18-23 etc.

4Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Chișinău, 2001, p. 53 ș.u.

5Vițelul este de la fătare până spre 2 ani. Juncul este de la doi până la trei ani. Juncanul este între trei și patru ani. Bouleanul este între patru și șase ani. În unele locuri boulean sau juncan este același lucru.

6Aici folosim termenul de agricultură în înțelesul de lucrare a pământului, de cultivare a plantelor, nu și în cel de creștere a animalelor.

Cine face politică?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

„Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
– mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
– clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa”, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.