Etichetă: Lumina Adevărului

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă.

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

5. ZIUA DE ODIHNĂ

5.1. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă

Am mai vorbit despre rătăcirea multora dintre sectele adventiste care ţin ca zi a Domnului Sâmbăta, în loc să ţină Duminica, aşa cum au făcut totdeauna creştinii.

Desigur, este greu de înţeles o asemenea practică, ce contrazice toată istoria Bisericii, dacă uităm de trufia care îi stăpâneşte pe eretici.

Dar ce spun ei?

„Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea. Întrucât Cristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi înviere, el este şi rămâne adevărata zi de odihnă. Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de duminică, a fost dedicată în vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura adevărată din zilele apostolice, Sabatul zilei a şaptea a fost înlocuit treptat de prima zi a săptămânii. Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea duminicii nu se găseşte în Biblie.”

Aşa o fi?

Nu! Şi vom răspunde punct cu punct la principalele minciuni pe care le proferează adventiştii sâmbetişti.

Dar, înainte de toate, să subliniem enormitatea, monstruozitatea şi prostia totală a afirmaţiei că „Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de biserica creştină”! Dacă Biserica era creştină – cum spun chiar adventiştii – atunci era condusă de Hristos, deci nu putea greşi! Aşa scrie în Biblie!1 Şi atunci „adoptarea” Duminicii, indiferent când a avut loc, este poruncă dumnezeiască. Iar dacă Biserica nu era creştină, atunci de ce o numesc ei Biserică şi creştină? Simplu, pentru că era şi este creştină, şi pentru că niciodată în istoria Bisericii nu s-a acceptat serbarea Sâmbetei în locul Duminicii! De la începuturile Bisericii ea prăznuia Duminica, după cum se arată în toate documentele istorice. Şi atunci cum să justifice sectanţii serbarea Sâmbetei? În faţa documentelor istorice minciuna nu rezistă! Biserica niciodată nu a ţinut sâmbăta! Şi pentru că adventiştii nu pot apela la istorie, pentru a amăgi pe neştiutori trebuie să lucreze prin falsuri de acest fel, prin răsuciri şi răstălmăciri ale cuvintelor. Deoarece toate documentele istorice despre creştini amintesc, chiar de la începutul secolului II2, la câţiva ani de la moartea Sfântului Apostol Ioan, respectarea Duminicii de către creştini, adventiştii lichidează rapid problema. Ei încearcă să pună o pată urâtă pe Biserica lui Hristos cea fără de pată, dovedindu-se astfel şi farisei mincinoşi şi totodată şi blasfemiatori. Pentru că, repetăm, dacă Biserica lui Hristos, Biserica creştină, stâlp şi temelie a adevărului, serba Duminica, este limpede că Duminica trebuia ţinută de creştini ca zi de odihnă.

Altă urâciune este că adventiştii, căutând să introducă în vreun fel pecetea păgânătăţii asupra Duminicii, încearcă să falsifice istoria şi să bârfească pe oameni cu viaţă sfântă. Astfel, ei pretind că serbarea Duminicii ar fi fost impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. De fapt, care este adevărul? Constantin cel Mare a declarat ziua de Duminică, sărbătoarea creştinilor, ca zi de odihnă în tot Imperiul Roman! Ori, dacă Biserica nu ar fi avut deja Duminica, cum ar fi putut să o declare împăratul ca zi de odihnă pentru tot Imperiul? Dar adventiştii nu ţin cont de adevăr, ci iubesc minciuna. Ca dovadă, este enormitatea aceasta, pe care o completează cu alta similară. Astfel, ei îi învaţă pe neştiutorii care îi ascultă, că Sfântul Constantin cel Mare ar fi impus Bisericii Duminica şi alte învăţături, în cadrul Sinodului universal (ecumenic) de la Nicea (325). Dar cine erau reprezentanţii Bisericii de la Sinodul ecumenic de la Nicea? Erau mucenicii supravieţuitori ai celor mai cumplite persecuţii, cei care fiind torturaţi în chinuri îngrozitoare râseseră de călăi, mărturisind prin cuvintele şi tăria lor puterea credinţei creştine. Trebuie să fie cineva ori complet neştiutor, ori complet nebun, pentru a crede că aceşti sfinţi ai lui Hristos, aceşti apărători neclintiţi ai credinţei, ar fi acceptat orice amestec în Biserică al unui împărat păgân sau al oricărui alt persecutor. Prin minciunile lor ridicole adventiştii se dovedesc, în faţa celor ce cunosc istoria, a fi dintre acei rătăciţi înşelători despre care creştinii adevăraţi au fost preveniţi de Sfânta Scriptură. Iar tentativa lor de a înlocui Duminica, adevărata sărbătoare creştină, cu Sâmbăta, este o lucrare a întunericului. De altfel, trebuie să precizăm acest lucru, ei nu se grăbesc a-şi înşirui minciunile „istorice” în faţa oricui, ci doar în faţa celor pe care îi consideră lipsiţi de cunoştinţe istorice (din păcate mult prea mulţi).

Pe de altă parte, monomania lor sâmbetistă ajunge a fi pur şi simplu ridicolă, când proclamă „ţinerea Sabatului” ca „semn al lui Dumnezeu” şi „ţinerea Duminicii” ca „semn al Satanei”. Şi aceasta în condiţiile în care despre respectivele semne, în Sfânta Scriptură, se spune că vor fi pe frunte şi pe mână!3 Dar chiar trecând peste acest aspect, cei care ţin vinerea, ca musulmanii, unde sunt, după adventişti? Ca să nu mai vorbim de cei care ţin lunea sau alte zile ale săptămânii…

Dar să lăsăm aceste absurdităţi tipic sectante şi să vedem Adevărul, să vedem adică ce ne arată Sfintele şi Dumnezeieştile Scripturi despre ziua de odihnă.

5.2. Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?

Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esenţial – şi foarte mult folosit de adventişti – termenul „sabat”. Acesta înseamnă, tradus exact, „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se munceşte”. Sabatul este pur şi simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident prin urmare că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoştinţă şi se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieţii veşnice întru Hristos.

Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica?
Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi!
A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat. Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?
Da!
Dumnezeu a zis lui Moise aşa:

Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu. Şase zile să se lucreze, iar a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca legământ veşnic. Acesta este semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi s-a odihnit (Ieşirea 31, 13-17).

Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veşnic între Dumnezeu şi fiii lui Israel! Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn şi de cei ce nu sunt evrei? O, desigur că adventiştii vor încerca să dovedească prin răstălmăciri că Apostolii ţineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la întrebare: scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să ţină Sabatul? NU! NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ŢINĂ SÂMBĂTA! De ce? Să ne întoarcem la cuvintele Scripturii.

Căci, dacă vrem să înţelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea: de când a început a se ţine Sâmbăta ca zi de odihnă?
Şi căutând în cartea Ieşirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiţi din Egipt mana, le-a dat şi porunca de care ei până atunci nu ştiau nimic, de a ţine Sâmbăta ca zi de odihnă. Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, şi le-a explicat – căci nu înţelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să ţină ziua a şaptea ca zi de odihnă. Avraam şi toţi Patriarhii până la Moise nu au ţinut Sâmbăta! De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de păcatul strămoşesc4 – şi, prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu. Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieşire de sub blestem, prin Legământul făcut pe munţii Garizim şi Ebal (Deuteronom 10, 11-22 şi 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea urmaşilor lui Avraam, Isaac şi Iacob – marii Profeţi şi Patriarhi, oamenii aleşi ai lui Dumnezeu – binecuvântarea şi blestemul. Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea… dar nu avea cum să fie aşa, căci omul se pleacă spre cele rele din tinereţile lui. De fapt despre alegerea blestemului în locul binecuvântării a proorocit în Domnul şi Moise, zicând:

Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte şi miere, după cum M-am jurat părinţilor lor, şi vor mânca, se vor sătura, se vor îngrăşa, se vor îndrepta spre alţi dumnezei şi vor sluji acelora, iar de Mine se vor lepăda şi vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor (Deuteronom 31, 20).

De aceea şi Dumnezeu a zis:

M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea! (Psalmul 94, 12).

Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune. Şi aceştia erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!

De aceea, Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi.

Iar adventiştii care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii” ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.

Bine, dar Apostolii şi ceilalţi creştini din primii ani ai Bisericii au ţinut Sabatul?

Nu.

Deşi Adventismul de Ziua a şaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba faptele, în realitate Biblia ne arată clar că primii creştini nu serbau Sâmbăta ca Zi a Domnului, ci Duminica.

Cum aşa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor 13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua sabatului şi a predicat pe Hristos atât la evrei cât şi la neamuri? Ba da! Şi tocmai asta dovedeşte clar că Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum aşa? Simplu: Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă. Care era lucrarea la care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la Credinţă, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu5. Şi ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) şi agapă? Nu! El lucra! Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea pâinii şi agapă cu ceilalţi creştini? Duminica! Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua cea obişnuită a creştinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul Apostol Pavel împreună cu sfinţii ce-l însoţeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic şi Trofim în Troa şapte zile! Şi nu au săvârşit Liturghia nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica! De altfel, cum s-ar fi putut săvârşi Liturghia Sâmbăta, în sinagogă, în mijlocul celor necredincioşi? Sau cum ar fi putut participa Sfântul Apostol Pavel la creştineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioşilor? Nu putea. Nu putea să fie la slujba creştină câtă vreme era în adunarea celor necredincioşi. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede:

Sfinţii Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioşilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.

Credem că nu este cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.

Ştim totuşi că activiştii adventişti care înconjoară marea şi pământul să facă prozeliţi sunt lungi la vorbă, ca prin multa vorbărie să amăgească pe cei slabi. Şi pentru cei care doresc să ajute pe cei răniţi de vorbele cele amăgitoare ale adventiştilor, mai lămurim aici câteva din răstălmăcirile lor cu privire la Ziua Domnului.

►Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei. În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris „΄ώστε κύριός εστιν ο υιος του ανθρώπον και του σαββάτου” („oste kirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună astfel căci Domn este Fiul Omului şi sabatului6. După cum se vede şi din traducerea aceasta exactă, şi din contextul întâmplării care conduce către această afirmaţie, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui Iisus Hristos şi asupra Sâmbetei, ca Domn. Cine era proclamat în Vechiul Testament ca Domn al Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu. Dar ce fac „teologii” adventişti? Deşi este interzis a se tăia cuvinte din Scriptură (Apocalipsa 22, 19) ei înlătură cuvântul „και”, adică „şi”. De asemenea, mai schimbă şi topica propoziţiei şi astfel modificat, versetul sună la adventişti „căci Fiul Omului este Domnul Sabatului”! La prima vedere „cam” acelaşi sens. Schimbarea pare mică, dar în fapt este fundamentală şi blasfemiatorie. Nu doar pentru că se face astfel o „corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e destul păcat. Ci şi pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic, este limitat aici la a fi „Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi şi Domn al tuturor celorlalte zile! Dincolo însă de aceasta, rămâne diferenţa clară între cuvântul adevărat lăsat de Dumnezeu şi textul deformat de adventişti pentru a le susţine minciuna.

►De asemenea, adventiştii sunt puşi în încurcătură de alt cuvânt biblic, de la Coloseni 2, 16-17, unde se spune clar: Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul [este] al lui Hristos.

În faţa unor cuvinte atât de clare, ce se mai poate spune? Şi totuşi… Pentru a-şi apăra neadevărul, „teologii” adventişti au găsit o „soluţie”. Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28 scot un cuvânt din Biblie, în această situaţie… adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)

Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbeşte despre sărbătorile Domnului, în care se vor face adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenţie!) iar apoi urmează altele, ca Paştile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume aspecte diferite după sărbătoare se prevede şi odihna, dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se spune clar că, afară de zilele de odihnă [sabatele] Domnului şi de celelalte legi care trebuiau ţinute de iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în ziua întâi şi a opta (Levitic 23, 38-39)7. Iată deci că existau pe lângă Sabat şi alte sărbători de odihnă. Ei bine, deşi niciodată aceste sărbători nu sunt numite de Dumnezeu sabate, adventiştii adaugă la Scriptură imaginaţia lor, numindu-le „sabate anuale” sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, fiind o ruşinoasă născocire adventistă. De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă Dumnezeu asupra lipsei de semnificaţie a ţinerii sâmbetei pentru cei drept-credincioşi, ci şi în alte părţi, chiar în Vechiul Testament! Iar adventiştii ce spun? „Acolo este vorba de sabatele anuale, care erau parte din legea ceremonială, care a încetat cu venirea lui Iisus.” Oare unde scrie aşa ceva în Biblie? Nicăieri. Aşa cum am văzut mai sus, Dumnezeu vorbeşte în acelaşi loc despre Sabat şi celelalte sărbători de odihnă, fără a o declara pe una mai sfântă decât alta. Această răstălmăcire grosolană este doar o batjocorire a Scripturii, prin adăugarea unor cuvinte care nu numai că nu se găsesc în Biblie, dar îi modifică înţelesul după voia omului rătăcit.

Mai mult, prin această răstălmăcire ei îşi dau pe faţă şi mai mult rătăcirea şi păcatul. Căci despre aceste sărbători se spune ca şi despre Sabat, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, oriunde veţi locui” (Levitic 23, 14). Şi iarăşi spune Dumnezeu lui Moise, „acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru, în toate aşezările voastre” (Levitic 23, 21). Şi repetă acest cuvânt iar şi iar (Levitic 23, 31 şi 23, 41). Deci, de vreme ce, la fel cu Sabatul, sunt aşezământ veşnic (iar Dumnezeu este Adevărul), atunci cei care ţin Sabatul sunt obligaţi să ţină şi aceste sărbători. Iar dacă nu le ţin, nu au scuză înaintea lui Dumnezeu, Care a spus evreilor că aceste sunt aşezământ veşnic8. În acest fel adventiştii se dovedesc de două ori vinovaţi. Atât faţă de Legea Nouă pe care o înlătură cu anumite prescripţii vechi-testamentare, ca Sabatul, oprirea de la anumite bucate etc., cât şi faţă de Legea Veche, pe care de asemenea o mutilează după cheful lor, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi îi nimicesc rostul de călăuză către Hristos.

►Altă răstălmăcire a adventiştilor este prilejuită de declaraţia Sfântului Apostol Pavel: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.” (Fapte 25, 8). Căci, se întreabă adventiştii: „Dacă ar fi călcat Sabatul, cum ar fi putut face o asemenea afirmaţie?”. Simplu, pentru că Sabatul nu mai era sărbătoarea Poporului lui Dumnezeu, aşa cum am arătat mai sus. Adventiştii nu înţeleg asemenea afirmaţii, şi nici altele asemenea, pentru că sunt la fel cu fariseii din Sinedriul care voia să îl judece pe Sfântul Apostol Pavel. Şi aceia, când au auzit: Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat, au crezut că este vorba de nădejdea răstălmăcită pe care o aveau ei, şi au început să se certe cu saducheii (Fapte 23, 6-9). Dar oare nădejdea lui Pavel era ca a fariseilor rătăciţi? Pavel găsise pe Mesia Cel ceresc, iar aceia aşteptau un Mesia pământesc. Pentru că aceşti farisei, ca şi adventiştii şi alţi sectanţi, se opreau doar la anumite părţi ale Sfintelor Scripturi, răstălmăcindu-le, şi răstălmăcind apoi şi restul Scripturii spre a se potrivi cu prima răstălmăcire. Deci Pavel avea altă nădejde decât a lor, dar ei pur şi simplu nu puteau înţelege acest lucru, ca adventiştii astăzi. Unde e adevărul în cuvintele N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fapte 25, 8)? În aceea că Legea Veche nu începe de fapt cu prescripţiile date în timpul lui Moise, şi nici nu se limitează la aceasta. Legea Veche cuprinde şi făgăduinţele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciţi uită cu uşurinţă. Căci în făgăduinţa dată lui Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel. Dar este făgăduinţa venirii mântuirii şi a Mântuitorului; şi această făgăduinţă nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar împlinirea făgăduinţei este plinirea Legii. Făgăduinţele au fost rostit lui Avraam şi urmaşului său… Care este Hristos. Deci un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa. Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este făgăduinţă, dar Dumnezeu I-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.

Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui mijlocitor… Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege şi atunci ar fi desfiinţată făgăduinţa. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred. […] Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar dacă a venit credinţa nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 16-25) Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos? De aceea a şi putut zice că nu a greşit nici faţă de Lege, nici faţă de Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Şi cea mai mare fidelitate faţă de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi la Ţinta dorită. Hristos. Şi dacă ai ajuns la ţintă, nu pleci mai departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieşi de sub călăuză. Căci Hristos este Lumina Care a venit în lume să lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El. (Aceasta este de altfel altă dovedire a vinovăţiei adventiştilor, care ţin părţi din Lege, pretinzând în acelaşi timp că sunt cu Hristos. Ca şi când ai putea fi în acelaşi timp pe drumul spre Ierusalim şi în acelaşi timp să te afli şi în mijlocul Ierusalimului. Ori eşti pe drum către ţintă, adică sub călăuză, ori eşti la ţintă, şi nu mai ai nevoie de vechea călăuză, care şi-a împlinit menirea, aducându-te la ţintă.) Şi că Legea este sfântă şi bună şi dreaptă tocmai prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reuşit cu adevărat să-şi împlinească menirea şi să ne ducă la Hristos. Şi că tot ce am arătat mai sus e adevărat o dovedeşte însuşi Sfântul Apostol Pavel, cel invocat nedrept de adventişti, când spune: Eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar (Galateni 2, 19-21).

►Alt atac asupra Adevărului vine de la adventişti, ca urmare a discuţiei asupra Legii Vechi, prin cuvintele: „Dacă Legea ar fi fost desfiinţată, atunci fiecare ar fi fost liber să trăiască o viaţă iresponsabilă, călcând toate poruncile Legii, fără a putea fi tras la răspundere pentru aceasta”.

Această afirmaţie răsucită amestecă ameţitor lucruri diferite, spre a amăgi pe cei neştiutori. Sau, mai simplu spus, e o aiureală! De fapt răspunsul la o asemenea… „afirmaţie” este foarte simplu, şi este chiar cel dat de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, când le-a arătat că făgăduinţa (venirii Legii Noi şi a lui Mesia) a fost înainte de Legea lui Moise. Dar pentru a vorbi mai simplu, e de ajuns să spunem că desfiinţarea unei legi prin înlocuirea ei cu alta nu dă nici o libertate iresponsabilă. O asemenea libertate iresponsabilă poate exista doar unde nu mai este nici un fel de lege! Ori creştinii, deşi nu mai sunt sub Legea Veche – care era pentru cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu – sunt cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, având Împărat pe Hristos Dumnezeu şi supunându-se cu credincioşie Legii Noi pe care Împăratul a proclamat-o! Aceste lucruri sunt de altfel mai pe larg lămurite de Dumnezeu în Epistola către Galateni şi în alte scrieri ale Noului Testament.

Ca şi la punctul de mai sus, greşeala adventiştilor izvorăşte din limitarea pe care ei de la început o impun Bibliei, pornind de la ideea preconcepută că Legea lui Moise trebuie veşnic respectată (cu excepţia părţilor pe care ei, adventiştii, hotărăsc că nu mai sunt valabile!). La această rătăcire am răspuns mai sus prin Cuvântul lui Dumnezeu (Galateni 3, 1-29). Şi cei care îşi asumă libertăţi iresponsabile, prin ciopârţirea adevărului, sunt chiar adventiştii, şi cei asemenea lor.

►Mania adventiştilor în ceea ce priveşte ţinerea Sâmbetei în locul Duminicii merge până la a „prooroci” că „Sabatul va deveni punctul special de controversă în întreaga creştinătate, iar autorităţile religioase şi civile se vor uni să impună păzirea duminicii” (Hellen White). Lăsăm la o parte folosirea termenului de „creştinătate” care îi condamnă deja pe adventişti ca fiind în afara ei. De fapt, poate fi privită (această folosire) ca o simplă greşeală de limbaj. Dar în ceea ce priveşte „profeţia” întemeietoarei adventismului sâmbetist, să spunem doar că oricine priveşte realitatea poate vedea cât de mult s-a înşelat. Nu doar că nu s-a impus nimănui renunţarea la „Sabat” (cu excepţia acelor prigonitori comunişti care au prigonit mult mai tare ţinerea Duminicii şi a celorlalte sărbători ortodoxe), dar sâmbăta a devenit zi liberă pentru tot mai multe ţări, iar dreptul la alegerea zilei libere este prezent în legislaţia mai tuturor statelor democrate. La peste o sută de ani de la cuvintele lui Hellen White lucrurile merg pe cu totul altă cale decât şi-a imaginat ea.

Credem că este de ajuns cât s-a arătat, pentru cine doreşte să înţeleagă adevărul şi să se poată apăra şi de această rătăcire adventistă.

Note

1 I Timotei 3, 15: Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului; sau Efeseni 1, 22-23: Hristos este cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi. Poate trupul lui Hristos să fie cu pată sau păcat? NU! El este fără de prihană, şi aşa este şi Biserica Sa, după cum Sfintele Scripturi ne arată în multe locuri (Efeseni 5, 25-27 şi 29 sau Ioan 17, 19, Ioan 18, 38, sau I Petru 1, 18-19 sau I Corinteni 3, 8-17 ş.a.m.d.)

2 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune despre creştini că cinstesc Duminica, ziua Învierii, şi la fel spune şi Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian în cele mai vechi documente – din afara Bibliei – despre Ziua Sfântă a creştinilor.

3 Apocalipsa 13, 16-17; cel care citeşte va vedea clar că nu are nici o legătură această proorocie cu Ziua de odihnă, ci mai curând cu acele coduri electronice care au început a fi folosite peste tot şi care, în unele ţări (ca SUA, de exemplu) au început a fi puse prin tatuaje sau microcipuri pe mâna şi fruntea deţinuţilor întâi, iar în zilele noastre şi la oamenii obişnuiţi care acceptă acest „experiment” (acest cod electronic cuprinde totdeauna şi cifra 666, fără nici o justificare tehnică sau ştiinţifică, şi în ciuda faptului că se pot face la fel de bine coduri de bare fără această „marcă”).

4 În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat (Facerea 3, 19). Iată deci că nu mai există Odihna din Eden; truda urmează să nu se termine decât odată cu moartea. Şi într-adevăr, oamenii nici nu au mai prăznuit Sabatul până la Ieşirea din Egipt. Dar, cum arată Sfântul Apostol Pavel, nici Legea lui Moise nu le-a adus odihna (Evrei 4, 8) căci cuvântul propovăduirii nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit (Evrei 4, 2). Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4, 9).

5 A se vedea pentru aceasta şi Luca 9, 2 sau 9, 6 şi celelalte locuri care asemenea arată, iar mai ales Faptele Apostolilor 6.2.

6 oste = căci, kirios = Domn, estin = este, o ios = Fiul, tu antropon = Omului, cai = şi, tu sabaton = sâmbetei [sabatului].

7 După cum luminat arată dumnezeieştii părinţi, această prăznuire este o preînchipuire a Duminicii, Ziua Învierii Domnului, căci aceasta (Duminica) este Ziua Întâia şi totodată Ziua a Opta.

8 Desigur, aşezământ veşnic pentru cei care erau sub Legea Veche, pentru vechii evrei. Trecând Legea, trec şi toate tocmelile ei. Inclusiv Sabatul, semn între vechii evrei şi Dumnezeu, înlocuit în Legea Nouă cu Duminica.

< (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

(XI) Credinţă moartă şi credinţă vie >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI

Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiţi sunt adventiştii sâmbetişti – aşa-zişi „de ziua a şaptea” – care sunt însă doar o latură a mişcării adventiste. Chiar şi aceşti sâmbetişti sunt împărţiţi şi ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt gruparea clasică născută de Ellen White şi gruparea reformistă, apărută după primul război mondial şi care şi ea este pe linia aceleiaşi femei mincinoase, care a înşelat nenumărate suflete.

Adventiştii propriu-zişi sunt de fapt milleriştii şi celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, prin eforturile disperate pe care le-au făcut – şi mulţi le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a Judecăţii. Milleriştii au „găsit” – „călăuziţi” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost, întâi 1843, apoi 1844. Ei au aşteptat în mod repetat venirea Domnului pe străzi sau pe acoperişuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule mulţi naivi îşi vânduseră averile, dându-le fie conducătorilor sectei, fie altora, mai realişti ca ei. De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca urmare a acestei rătăciri. Mulţi din cei amăgiţi au trecut la diferite culte, alţii au înfiinţat diverse secte – ca de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului1. Alţii au mers mai departe pe linia lui Miller. Dintre noii propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înţeles mai devreme, alţii mai târziu, că deşi a bate toba pe ideea de sfârşitul lumii e profitabil, e ineficient să stabileşti o dată precisă. Ei au rămas astfel, de un secol sau un secol şi jumătate, amăgind oamenii generaţie după generaţie că în timpul lor va veni sfârşitul lumii şi vor vedea cu ochii lor pământeşti Apocalipsa.

Dintre cei – puţini – care rămăseseră legaţi de ideile adventiste imediat după eşecul lui Miller, s-a detaşat o femeie, Hellen White. Deşi este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă, deşi este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să înveţe pe alţii (I Cor. 14, 34-37), ea tocmai asta s-a apucat să facă, înfiinţând secta adventistă. Şi nu oricum, ci proclamându-se profetesă! Există destule contestări – din afara adventismului – la adresa aşa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există şi răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deşi pornesc de la pretenţie de obiectivitate, prezintă însă numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziţii. Dar, pentru ca orice creştin cu discernământ să înţeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri importante, din Sfânta Scriptură şi respectiv din viaţa lui Hellen White.

În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii!2

În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea desăvârşită a supunerii faţă de Sfinţii Prooroci şi Legea lui Dumnezeu. Iar cele care au trecut peste această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva, soţia lui Adam, şi Mariam, soţia lui Aaron, care au dus pe soţii lor în mari ispite şi căderi atunci când şi-au uitat poziţia şi s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15). În schimb, altă femeie, Estera, deşi ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înţeleptul Mardoheu întru totul, ca şi înainte de a fi regină (Estera 2, 20), şi s-a făcut astfel salvare neamului său şi lucrătoare a voii lui Dumnezeu (Cartea Estera).

De asemenea, în Noul Testament vedem acelaşi lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus Iată de acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (Luca 1, 48-49), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu şi-a luat vreo funcţie în Biserică, deşi se învrednicise a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât şi pe Cruce i-a purtat de grijă (Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcţie văzută sau vreo preoţie în Biserică, nici ei şi nici unei alte femei. Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să ocupe funcţie în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiţă). Chiar şi de la fiicele lui Filip arhidiaconul, de care se spune că prooroceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21, 10-11).

Mai mult, în Noul Testament se şi vorbeşte despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt de aşa natură încât trebuie să gândeşti cel puţin ciudat pentru a te încrede în „călăuzirea” lui Hellen White sau a altui personaj feminin de acelaşi tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc şi la I Petru 3, 1-6, Coloseni 4, 18 etc.).

Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că adventiştii pretind că „nu admit” sfinţii, cinstea pe care o acordă cuvintelor ei şi vieţii ei este exact genul de venerare fără discerământ pe care îl practică romano-catolicii faţă de cei pe care îi consideră sfinţi. Desigur, cu excepţia icoanei, deoarece adventiştii (încă) nu au icoane3. Această idolatrizare a aşa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru mentalitatea adventiştilor sâmbetişti.

A doua contestare ce se aduce lui Hellen White vine din marele număr de texte plagiate după alţi autori, fără cea mai mică menţionare. Cei interesaţi pot găsi comparaţii amănunţite între textele din Spiritul profeţiei şi Advent Herald, Tragedia Veacurilor şi Advent Harbinger, Manuscript Release şi Advent Shield etc care dovedesc limpede „copierea” aproape cuvânt cu cuvânt a unor texte milleriste (dar nu numai) în lucrările „inspirate” (cum le cred adventiştii) ale lui Hellen White.

Ambele contestaţii sunt, după cum am văzut şi vom mai vedea, adevărate. Dar alături de acestea sunt şi altele, asupra cărora nu mai insistăm acum.

Se vede astfel că Hellen White era o femeie răzvrătită împotriva rânduielilor dumnezeieşti şi sigură – fără sfătuirea cea mântuitoare – că „inspiraţia” ei e de sus. Totuşi considera necesar şi să o „completeze” cu texte „împrumutate” fără acordul autorilor şi fără mărturisirea împrumutului… Este limpede ce fel de călăuzire asigură ea celor care fac greşeala s-o urmeze.
Trecând însă peste acest sumbru personaj, să observăm că nici între neoprotestanţii şi protestanţii americani religia adventistă nu a fost socotită, până în anii ’50, ca religie creştină. Doar după ce doi cercetători americani, Grey Barnhouse şi Walter Martin, au declarat că Adventismul de Ziua a Şaptea „ar putea fi” considerat „nu un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului)” unii dintre protestanţi şi-au schimbat opinia. Pentru cei mai mulţi însă, imaginea Adventismului de Ziua a Şaptea rămâne aceeaşi ca în vechime: cult străin de creştinism. Şi, de fapt, aşa şi este. Desigur, „depărtaţi de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului” sunt toţi ereticii, nu doar adventiştii. Dar este foarte sugestiv pentru adâncimea rătăcirii adventiste faptul că nici măcar ceilalţi sectanţi nu i-au putut – şi, în majoritate, nici acum nu pot – să-i accepte ca religie „creştină”, deoarece caracterul anti-creştin al adventismului de ziua a şaptea este mult prea limpede.

*

Dar, dincolo de ce spun alţii, să vedem ce spun adventiştii despre ei înşişi. Şi să auzim întâi cum îşi mărturisesc propria apariţie, ca să vedem dacă sunt sau nu creştini:

„De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum urmează: «Noi, subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi angajându-ne prin legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus»”. (J. Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 352)

„Noi ne asociem ca biserică”!!!
„Ne asociem ca biserică”!!! Nu tu continuare a Bisericii întemeiate de Hristos, nu tu unitate cu primele veacuri creştine, nu tu legătură cu Duhul Sfânt şi Cincizecimea… „subsemnaţii, ne asociem ca biserică”! Cât de ridicol!

Oare cum sună aceste cuvinte în lumina Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi?
Oare se pot apuca nişte „subsemnaţi„ să formeze o biserică, să se asocieze ca biserică, adoptând un nume oarecare – fără nici o legătură cu Scriptura, de fapt – şi pretinzând că se angajează prin legământ să păzească nişte porunci şi o credinţă care vorbesc despre o Biserică întemeiată de Hristos4? Acea Biserică a fost întemeiată de Hristos în vremea venirii Sale în lume, iar după Înălţarea Sa la cer Duhul Sfânt o declara prin Sfântul Apostol Pavel Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Unde a dispărut această Biserică, stâlp şi temelie a adevărului, până la „asocierea” adventiştilor? Că, pe de-o parte, un stâlp trebuie să fie întreg, nu întrerupt, nu stalactită sau stalagmită, că atunci nu mai e stâlp şi nu mai poate susţine nimic (şi cu atât mai puţin adevărul). Iar pe de altă parte, nu a existat în istorie nici un cult care să aibă învăţătura de credinţă adventistă. Şi, de fapt, dacă citim Sfânta Scriptură, vom vedea că nici nu există vreo legătură între ei şi Hristos, decât prin faptul că Hristos a proorocit despre cei ca ei zicând: Mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 10-11).

La fel sunt şi aceste grupări religioase, făcute de oameni după voia lor, iar nu întemeiate de Dumnezeu.

Oare Biserica este o „asociaţie” de oameni, formată de ei, când au vrut ei? Oare nu este „Trupul lui Hristos” zidit de Dumnezeu şi dat de Dumnezeu la plinirea vremii? Citiţi în Scriptură şi veţi vedea că pe Hristos nu oamenii (subsemnaţi ori nu) L-au adus în lume, ci Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23). Şi atunci cum îi vom numi pe cei ce au pretenţia că se substituie lui Dumnezeu şi „se asociază” într-o aşa-zisă „biserică”? Cum vom numi pe cei ce pretind că respectă credinţa lui Hristos dar, după cum am văzut, o batjocoresc? Eretici sau sectanţi, desigur. Tot una e.

Dar faptul că este vorba de grupări omeneşti fără suport dumnezeiesc se vede şi din schimbările de credinţă ce au loc în cadrul sectelor, ca şi din faptul că aşa-zisa lor credinţă contrazice de fapt Sfânta Scriptură (Biblia). Şi vom vedea aceasta cu claritate.

Să lămurim însă, în primul rând, altă problemă:
În ce cred adventiştii?
Deşi vom analiza mai jos părerile lor principale în lumina adevărului, pe rând şi mai pe larg, dăm şi aici câteva repere.
Astfel, adventiştii consideră că punctul central şi suprem al învăţăturii biblice îl constituie… cele zece porunci!
Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă, şi le interpretează – după cum spun chiar ei – în sensul lor „literar şi evident”. (Evident pentru cine? Ei între ei nu s-au înţeles asupra acestui sens „evident”, motiv pentru care s-au şi despărţit unii de alţii în mai multe secte.) De fapt, acest obicei, de a separa o parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi a-i declara o autoritate superioară în comparaţie cu restul Dumnezeieştilor Scripturi, este tipic pentru eretici. Şi în cazul de faţă, „autoritatea supremă” a celor zece porunci este de fapt o amăgire. Şi a crede că cele zece porunci „acoperă datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii săi” – cum spun adventiştii – este, de asemenea, o amăgire cumplită. Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor foarte clar, în Duhul Sfânt, că: Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă; iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Iar Fiul lui Dumnezeu ne-a spus şi el că ne dă Lege nouă, pe care suntem datori s-o respectăm pentru a ne număra printre cei aleşi ai Săi! (Ioan 13, 34)

Deci creştinii nu mai sunt sub Legea Veche, ci sub Legea Nouă, sub Legea lui Hristos. Dacă Legea Veche nu ar fi fost doar „bună şi dreaptă”, ci şi suficientă pentru mântuire, „acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii lui”, nu era nevoie de Legea Nouă. Iar dacă a venit Legea Nouă, Legea Noului Testament, pecetluită cu sângele lui Hristos, nu mai suntem sub Legea Veche! Şi cu atât mai mult nu o putem considera nici pe ea şi mai ales o mică parte a ei, „autoritate supremă”, anulând importanţa Cuvântului Fiului Omului. Dar de fapt nici adventiştii nu ţin de Legea Veche, deoarece ea era călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24), iar scăzând autoritatea lui Hristos sub pretextul ţinerii Legii, de fapt nici pe aceasta nu o ţin! 

Adventiştii, şi în special adventiştii de ziua a şaptea – spre deosebire de alţi neoprotestanţi milenarişti, din care mulţi doar aşteaptă cu nerăbdare „mileniul” care nu va veni niciodată –, adventiştii, deci, au o serie întreagă de reguli „vechi-testamentare”, abrogate pentru toţi creştinii adevăraţi, dar pe care ei le ţin. Şi se consideră totuşi creştini, deşi cred în Hellen White mai mult ca în Hristos, după cum vom vedea mai jos, iar pe deasupra peste tot critică purtarea „Bisericii creştine” sau „bisericilor creştine” (de care, dacă ar fi creştini, ar ţine şi ei).
Trebuie să subliniem iar şi iar faptul că sectele, inclusiv cele adventiste, sunt multe şi variate, atât de variate încât nici enciclopediile nu ajung să le cuprindă pe toate. Aceasta deoarece sectele se bazează pe trufia unor oameni, iar oamenii sunt mulţi şi variaţi. Şi mereu se găsesc noi „pastori”, noi „(i)luminaţi”, noi „inspiraţi”, care să înfiinţeze o nouă grupare… De aceea există şi multe secte „milenariste” şi „adventiste”, care aşteaptă „venirea grabnică a Domnului” şi „mileniul păcii”. Pentru unele, aceste idei sunt centrale, iar pentru altele secundare. Printre cei „axaţi” pe ideile milenariste se numără în primul rând feluritele secte adventiste şi milenariste clasice, ca milleriştii. Dar şi acestea, ca şi multe alte secte, au aceeaşi învăţătură mincinoasă a „mileniului” şi chiar şi o asemănătoare şi bolnăvicioasă preocupare pentru data venirii Domnului. Aşa sunt, de exemplu, iehoviştii, care au stabilit şi ei de vreo şase-şapte ori data venirii Domnului, greşind, desigur, de fiecare dată.

Adventiştii, care „s-au fript” şi ei cu aceste „calcule” de nenumărate ori, s-au resemnat în final – cel puţin din punct de vedere oficial – la o aşteptare „nedeterminată”, deşi în fiecare zi precizează că „sfârşitul este foarte aproape” şi că „profeţiile privind sfârşitul s-au împlinit”. Deşi, dacă era aşa, dacă s-au împlinit aceste profeţii, trebuia de mult să vină sfârşitul lumii, că doar de mai bine de 150 de ani ei spun asta tot timpul. Desigur, creştinii adevăraţi ştiu că va veni şi sfârşitul lumii, va veni şi Fiul lui Dumnezeu în Slava Sa, dar nu se străduiesc să ghicească data, ci să trăiască în priveghere permanentă, după porunca lui Dumnezeu. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi şi mai jos.

Printre minciunile comune atât adventiştilor cât şi altor secte neoprotestante se numără şi respingerea preoţiei creştine autentice care este înlocuită cu o aşa zisă preoţie generală şi ideea absurdă că te poţi mântui fără a face nici o faptă bună.
Totodată, adventiştii sunt şi iconoclaşti, adică duşmani declaraţi ai sfintelor icoane, împotriva cărora manifestă o fariseică obsesie. Şi despre acestea vom vorbi mai jos.
Altă învăţătură rătăcită a acestor sectanţi adventişti este ţinerea zilei a şaptea, Sâmbăta sau „Sabatul” cum îi zic ei în locul zilei de Duminică, ziua Învierii lui Hristos.
De la acest obicei ei au primit şi porecla de „sâmbetişti”. De altfel, aşa cum am văzut, de când s-a organizat mai bine această sectă şi-a luat numele de „Adventişti de ziua a şaptea”, mărturisindu-şi pe faţă greşita învăţătură. De această rătăcire ne vom ocupa imediat.

Note

1 Şi acestuia, ca şi celorlalţi ereziarhi, i potriveşte cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi: cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste (Iuda 1, 16).

2 Desigur, ar fi poate bine să amintim de erezia mult răspândită la anglicani, protestanţi, neoprotestanţi etc, care dă femeilor funcţii pastorale. Dar lăsăm acesta pentru alt prilej.

3 Spunem „încă nu au icoane” deoarece sectele din România, pentru a amăgi pe credincioşii ortodocşi, adoptă tot felul de practici ortodoxe pe care la început le batjocoreau cu neruşinare. Astfel, de exemplu, ei considerau iniţial ca „un mare păcat” faptul că ortodocşii îşi numesc lăcaşurile de cult biserici şi uzau în schimb de termenul „casă de rugăciune”. Astăzi, casele de rugăciune sectante şi-au schimbat denumirea în „biserici”! Nu mai e păcat? Când au minţit? La început sau acum? Sau tot timpul? Şi la fel este, de exemplu, cu Sfânta Cruce. Aceia care au avut de-a face cu sectanţii în perioada 1990-1997 (şi mai înainte) ştiu bine cât de înverşunaţi erau toţi sectanţii, inclusiv adventiştii, contra Crucii. Acum majoritatea o au pe casele lor de rugăciune, zise „biserici”! Iar întreb: când au minţit? Atunci, acum sau tot timpul? Mai mult, deşi în permanenţă au respins ideea de icoană sau de imagine religioasă în trecut, acum unii acceptă „tablourile religioase” în casele oamenilor şi chiar în casele de rugăciune poreclite „biserici”! Şi iar, aceeaşi întrebare – la care răspunsul este, credem, clar: când au minţit? Atunci? Acum? Tot timpul.

4 Faptele Apostolilor 20, 28; Matei 21, 42; Romani 9, 33 şi 12, 5; Efeseni 1, 22-23; 2, 20 şi 5, 30-32; I Corinteni 6, 11; I Timotei 3, 15; II Corinteni 6, 16; Coloseni 1, 18-24 etc. etc. etc.

< (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

(X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

3.4. Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaiţii, docheţii şi alţi asemenea rătăciţi (Apocalipsa 2, 14-15; 20; 3, 9) au făcut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul să scrie creştinilor cu durere o epistolă de mare importanţă pentru a înţelege şi existenţa şi gravitatea ereziilor şi adâncimea prăbuşirii celor înşelaţi:

Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.

Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Voiesc deci să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.

Asemenea deci, şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle.

Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”.

Aceştia însă, defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.

Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core (Iuda 1, 3-11).

Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar şi iar la aceste cuvinte zguduitoare, pentru a le înţelege cât mai bine.

Vedem în primul rând că Sfântul Duh îl îndeamnă să scrie tuturor creştinilor despre mântuirea cea de obşte. Această chinis imon sotirias (κοινης ημον σωτηριας) se traduce ad-literam prin mântuirea noastră comună (generală). Este vorba deci de o învăţătură de care depinde mântuirea tuturor. Iar această învăţătură atât de importantă se referă tocmai la eretici şi erezii!

Şi cum începe învăţătura despre acest subiect atât de grav?

Simţit-am nevoia să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.

Vedeţi? Porunca apostolică este foarte clară. E o poruncă pentru toţi creştinii, şi cere imperativ să se păstreze credinţa dată de la început şi pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important să ţinem minte că s-a dat credinţa de la început şi o dată pentru totdeauna!

Prin urmare, toate „credinţele” sau „confesiunile” apărute ulterior sunt altceva decât credinţa dată o dată pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor şi ucenicilor Săi. De aceea şi Sfântul Apostol Iuda Tadeul arată mai departe că cei ce vin cu noi credinţe schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru că Hristos este Adevărul şi Cel care are – şi ne-a dat – cuvintele vieţii veşnice. Astfel că orice propovăduire a unei învăţături greşite înseamnă o luptă împotriva lui Hristos şi a învăţăturii Sale. De aceea spune Duhul Sfânt acest cuvânt, profund adevărat, că ereticii schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Vă daţi seama de gravitatea acestui cuvânt? Vă daţi seama cât de important, cât de inexprimabil de important, este să păstrezi cu toată tăria adevărata credinţă, cea dată dintru început şi pentru totdeauna? Vă daţi seama sub ce osândă cumplită cad cei ce, în loc să păstreze adevărul, credinţa dată sfinţilor, o schimbă? Vă daţi seama sub ce blestem înfricoşător se află cei care, schimbând învăţătura lui Hristos după placul lor, se fac tăgăduitori ai Acestuia?

Dacă nu, dacă nu vă daţi seama de aceasta, vă lămureşte mai departe tot Sfânta Scriptură.

Voiesc deci să vă aduc aminte […] că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce nu au crezut.

Se cuvine şi noi să ne amintim că Egiptul era pământul păcatului, că ieşirea din Egipt înseamnă tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învăţătură de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Şi dacă şi îngerii care nu şi-au păzit vrednicia au fost aspru pedepsiţi, ce poate aştepta pe cei ce schimbă harul Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului veşnic, după pilda dată prin Sodoma, Gomora şi celelalte cetăţi asemenea lor?

Căci aceştia, care sunt numiţi nelegiuiţi, adică fără lege – fără Legea lui Dumnezeu, desigur – visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc (blasfemiază) măririle. Şi cât de mare este vina lor ne arată Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparaţia dintre atitudinea lor de răzvrătire faţă de preoţi şi episcopi şi atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, deşi comandant al oştirilor îngereşti, nu a îndrăznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a făcut apel la Dumnezeu. Şi ca să înţelegem şi mai deplin cât de mare este rătăcirea şi vina lor, se adaugă:

Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.

Care e calea lui Cain? Calea celor care, văzând că din pricina răutăţii lor jertfa nu le e primită de Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a cărui jertfă e primită. Care e rătăcirea lui Balaam? A blestema – „pentru plată”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvântează şi îi are ca aleşi ai Săi şi a încerca să-i atragi în păcat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e răzvrătirea lui Core? S-a ridicat Core, împreună cu Datan, Abiron şi mulţi alţii împotriva lui Moise şi Aaron, zicând: Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului! Şi pentru aceasta a deschis Dumnezeu pământul şi acesta i-a înghiţit de vii pe răzvrătiţi şi familiile lor, care-i urmaseră în răzvrătire (Numeri 16, 1-50).

Toate aceste lucruri le fac şi sectanţii.

Şi atunci, cum îi priveşte Dumnezeu pe sectanţi şi pe toţi ceilalţi eretici?

pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti1, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie (Iuda 1, 12-13).

Sau, după cum este scris: Sminteala (adică, rătăcirea) trebuie să vină, dar vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.

Şi …mai bine i-ar fi fost să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în mare.

Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viaţă s-o aibă şi s-o aibă din belşug preferă moartea smintelii! Cutremurător cuvânt!

Oare mai e ceva de adăugat aici? Credem că nu.

Note

1 La „mesele voastre obşteşti”? Ca „agapele ecumenice”, de pildă, sau ca în cazul mult prea numeroasei prezenţe a reprezentanţilor eretici la întruniri ce ar fi de bun simţ să fie exclusiv ortodoxe…

< (VII) Orice credinţă mântuieşte?

(IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VII) Orice credinţă mântuieşte?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

3.3. Orice credinţă mântuieşte? (adică: sectanţii se mântuiesc?)

Nu.
Dacă orice credinţă ar mântui, dacă budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul şi orice altă credinţă ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie să vină Hristos.

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Iată deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, că cine nu crede în El piere. Şi doar cel ce crede în El are viaţă veşnică. Deci, repetăm, cei ce nu cred în Hristos se osândesc. (Desigur, vorbim aici despre cei ce au auzit de Hristos şi nu L-au primit, căci cei care n-au auzit de El se vor judeca după cum au fost judecaţi cei dinainte de venirea Sa.)
Dar sectanţii nu cred şi ei în Hristos? Doar mereu declară că Îl iubesc foarte mult.
Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsă pe care şi-o fac despre El. Hristos este Adevărul, şi cel care vrea să Îl iubească pe Hristos trebuie să înveţe a iubi Adevărul. Cel care iubeşte imagini false este pur şi simplu idolatru; şi nu poate fi numit creştin. Sectanţii sunt idolatrii.

Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte (Ioan 14, 21).

Or sectele nu au toate poruncile lui Hristos, şi nici pe cele pe care le au nu le păzesc. Şi de vreme ce sectanţii nu au învăţătura adevărată despre Hristos şi credinţa pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciună. Iar minciuna nu mântuieşte, ci duce la moartea veşnică. Să nu uităm că Hristos este Adevărul! Deci nu poate fi părtăşie între Adevăr şi minciună, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciună. Şi nici nu poate avea pe Hristos cel ce trăieşte în minciună.
Dar fără de Hristos nu este mântuire?
Nu.
Cel care crede că există mântuire în afară de Hristos este păgân, indiferent din ce cult face parte, dar în nici un caz creştin. Creştinii sunt ucenicii lui Hristos, cei care cunosc învăţăturile Lui şi luptă pentru a învăţa şi să trăiască după ele. Creştinii sunt cei care cred cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa şi că nimeni nu ajunge la Dumnezeu decât prin El. Creştinii sunt cei care cred că nu este alt nume dat oamenilor în care să fie mântuire decât numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.
De ce a venit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a propovăduit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce şi-a întărit Hristos cuvântul cu mărturia a nenumărate minuni? Pentru mântuirea noastră. De ce s-a jertfit Hristos? Pentru mântuirea noastră. Insulte, batjocuri, bătăi, scuipări, chinuri şi nedreaptă judecată, de ce a răbdat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a curs sângele lui Hristos în ţărâna şi praful Ţării Sfinte? Pentru mântuirea noastră. De ce a murit Hristos pe cruce? Pentru mântuirea noastră. De ce a răbdat Hristos îngropare ca un mort oarecare? Pentru mântuirea noastră. De ce S-a pogorât Hristos la iad? Pentru mântuirea noastră. De ce a Înviat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce Hristos S-a înălţat la ceruri cu trupul Său omenesc, şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu? Pentru mântuirea noastră.
Toate acestea sunt adevăruri elementare ale credinţei creştine, pe care oricine trebuie să le ştie. De ce le-am repetat? Ca să le amintesc celor ce pun întrebări necugetate.

De vreme ce Hristos a făcut toate acestea pentru mântuirea noastră, înseamnă că fără ele şi fără Hristos nu ne putem mântui.
Deci nu mântuieşte nici una din religiile păgâne.
Cum, va întreba cineva mai slab în credinţă, cum să se ducă în iad atâta mulţime de oameni şi să se mântuiască doar o parte din cele câteva sute de milioane de ortodocşi?
Astfel:
precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin, pentru aceasta vrednici fiind de moartea veşnică (Romani 1, 28-32);
şi nu e de mirare că atâţia oameni aleg drumul spre iad, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află, şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14).

Desigur, aceste cuvinte sună atât de înfricoşător, încât mulţi oameni se grăbesc să le respingă. Dar dacă nu vrem să credem Adevărul nu înseamnă că Adevărul se schimbă, ci doar că ne înşelăm pe noi înşine şi ne lansăm pe drumul pieirii. Fie că ne place, fie că nu, acesta este Adevărul: în afara Bisericii lui Hristos nu există mântuire.

< (VI) Ce sunt sectele? Când şi cum au apărut sectele?

(VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu >

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când şi cum au apărut sectele?

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

3. SECTE ŞI EREZII

3.1. Ce sunt sectele?

Sectele sunt grupări religioase ce pun în locul adevăratei credinţe felurite erezii (credinţe mincinoase), dar se pretind a fi „adevărata religie creştină”. Această pretenţie le deosebeşte de altfel de feluritele culte păgâne (iudaism, islamism, budhism etc.) care, deşi se pretind religii adevărate, măcar nu se pretind creştine. Însă, dincolo de pretenţiile lor, sectele nu au valoare creştină, fiind rătăciri iscate de setea de putere, glorie sau avere a unor oameni corupţi. Aceştia pretind a primi „de undeva” – sursa variază după fiecare ereziarh1 – o înţelegere „nouă”, „superioară”, diferită faţă de învăţătura de credinţă a celorlalţi, dar şi faţă de învăţătura Bisericii lui Dumnezeu, împotriva căreia ei (chiar fără să îşi dea seama) luptă. De fapt diavolul lucrează prin aceşti mincinoşi răsucind cu iscusinţă diabolică adevărul pentru a impresiona şi înşela pe cei nepregătiţi. Iar cei ce-i cercetează pe ei şi afirmaţiile lor cu sinceritate, cu dorinţa de a găsi adevărul chiar dacă este neplăcut, descoperă totdeauna minciunile în care ei se învăluie.

3.2. Când şi cum au apărut sectele?

Învăţători mincinoşi, erezii şi secte au existat de la începuturile Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de creştinii din Efes, pentru luminarea cărora făcuse nevoinţe imense, le spune preoţilor şi episcopilor:

…ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez harului lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi (Fapte 20, 29-32).

Iată, deci, că deşi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi şi pe preoţi, ştia că dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, că şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeaşi tristă situaţie cu apostolii, pentru că dintre cei doisprezece unsprezece cu adevărat sfinţi au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul.
De altfel, despre aceşti învăţători mincinoşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând:

Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Matei 24, 4-5).

şi

Mulţi prooroci mincinoşi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 11).

Iată deci că amăgirea – şi, deci, amăgitorul – trebuie să vină, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.
Iar Sfântul Apostol Petru avertizează şi el pe creştini asupra sectelor ce vor apărea prin feluriţi învăţători mincinoşi cu pretenţii de „sfinţi”, zicând:

Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (II Petru 2, 1-2).

Aşa cum era de aşteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin.
Chiar din acele prime zile ale creştinismului s-a ridicat Simon Magul care, nemulţumit că nu a primit statutul de conducător pe care şi-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiinţat o „biserică” proprie, anti-creştină. Alţi eretici au fost docheţii, nicolaiţii, iudaizanţii etc. Toate aceste grupări s-au stins cu vremea, dar mereu au apărut alţii şi alţii. Aceştia au venit cu noi înşelăciuni, sau au preluat ceea ce li se părea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Şi la fel au făcut şi alţi ereziarhi după ei. Alte secte au apărut nu din intenţia unor oameni de a prelua puterea religioasă, ci din căderea lor (personală) faţă de alte laturi ale adevărului de credinţă. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane să susţină învăţături mincinoase din ultranaţionalism. Deşi creştinii sunt în primul rând cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus naţionalitatea mai presus de credinţa lui Hristos, ceea ce este erezie. Aşa au apărut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învăţători mincinoşi, ci şi pe baza naţionalismului religios, o erezie foarte gravă. Astfel de manifestări au avut de-a lungul timpului o serie pe aşa-zişi creştini, care în loc să urmeze învăţăturile lui Hristos, au încercat să subordoneze Biserica naţionalismului. Astfel de înşelăciuni au apărut şi la bulgari, ruşi sau la alte popoare. Au fost, desigur, şi alte căderi personale ce au dus la despărţirea de Biserică, la formarea de felurite grupări schismatice sau eretice.

Indiferent de motivul din care apare, erezia rămâne erezie, adică lepădare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adoptă, iadul, iar pentru Biserică, dezbinarea. Aşa s-a întâmplat atunci când la Roma a biruit în secolul VIII, prin rătăcitul papă Nicolae, papismul (papistăşismul), erezia după care papa de la Roma este „locţiitorul lui Hristos pe pământ”, deşi Hristos a spus ucenicilor Săi Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Biruiţi de trufia acestei idei care contrazicea mărturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc2 apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decăderea care a urmat a determinat apariţia în apus a multor erezii, cea mai gravă dezbinare apărând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât şi de ura faţă de fariseismul şi lăcomia din Romano-catolicism – unde mulţi preoţi, episcopi, cardinali şi până şi papii aveau ibovnice, mergeau la vânătoare şi petreceri şi chiar la război. În condiţiile în care el însuşi trăia în păcat şi la fel şi capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea că, după învăţătura Romano-catolică, nu există şansă de mântuire pentru el şi ceilalţi asemenea lui. De aceea el a hotărât să înlăture învăţătura ce spunea credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2, 20) şi ierarhia care îl deranja. A folosit pentru aceasta puterea politică a prinţilor germani – altă practică păgânească, totdeauna interzisă de Biserică – iar exemplul său a fost urmat şi de alţii. La fel ca şi alţi eretici, şi el a maltratat Sfintele Scripturi – deşi pretindea că le respectă – tăind din ele învăţăturile care nu îi conveneau3 şi tratându-le cu dispreţ. Desigur, o asemenea purtare este cu totul străină de teama de Dumnezeu – care este începutul înţelepciunii – şi este cu totul opusă evlaviei creştine.
Zwingli, Calvin şi alţii asemenea lor s-au alăturat lui Luther, inventând noi religii aşa-zis creştine, iar apoi duhul dezbinării s-a întărit şi mai mult, apărând tot felul de secte noi, ca baptiştii (urmaşi de fapt ai anabaptiştilor), menoniţii, prezbiterienii, quakerii ş.a.m.d. Astăzi s-a ajuns ca aproape imediat după înfiinţarea unei secte să apară tot felul de dizidenţe şi ramuri ale sectei respective. În Occident există peste 10.000 de secte, numărul lor schimbându-se mereu, după cum feluritele „asociaţii religioase” apar şi dispar.
Toate aceste grupări nu au nici o legătură cu Adevărul şi nu sunt creştine, deşi pretind a fi.
Toate aceste secte se bazează pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede că poţi înţelege Biblia singur, deşi chiar Biblia spune că aşa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalţi. Trufia de a nu sta în locul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfinţenia altora. Trufia de a te crede „mai deştept”, „mai bun”, „mai curat” ş.a.m.d. Trufia de a crede că eşti „ales” să scoţi paiul din ochiul celuilalt, deşi tu ai în ochi o bârnă cât toate zilele. Trufia de a crede că eşti călăuză orbilor, deşi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învăţător, deşi nici măcar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminător al lumii, deşi lumina din tine este întuneric. Şi multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.

Note

1 Ereziarh = întemeietor de erezie (primul cunoscut – Simon Magul); adică om – slugă a diavolului – ce întemeiază o nouă religie (pseudo-creştină), pentru a despărţi pe oameni de adevăr cât mai mult şi a-şi satisface dorinţa de mărire (trufia); de multe ori se ajunge de la o (aparent) mică abatere iniţială la religii total păgâne.

2 A se vedea pentru aceasta Vladimir Guette, Papalitatea schismatică, o lucrare fundamentală.

3 Astfel, el a rupt din Biblie Epistola Sfântului Apostol Iacob, aruncând-o în Elba şi zicând că „este de paie” (ciudată formă de respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu!) pentru că aceasta arăta necesitatea faptelor credinţei pentru mântuire. Dar nu doar această parte a Bibliei a înlăturat-o, ci şi cuvintele zise de Duhul Sfânt prin Pavel Apostolul Neamurilor care arată că în ziua judecăţii Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2, 6); şi, de altfel, Însuşi Mântuitorul Hristos spune că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 28).

< (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) faţă de Biserică

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă