Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Câteva cuvinte de început

După cum am amintit în eseul dinainte, limba greacă veche este principala limbă pentru cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. De aceea, vom folosi și noi manuscrisele în greaca veche drept punct de plecare pentru înțelegerea traducerii celei mai bune în limba română1.
Subliniem aici faptul că ceea ce propunem este după cât putem înțelege noi, cu puțina noastră pricepere duhovnicească și lumească. De aceea propunem, lăsând ca cei mai pricepuți decât noi să aleagă ceea ce este bun – dacă este ceva bun – din puținul pe care noi îl punem înainte.

Ca o primă notă, o să ne oprim puțin asupra cuvintelor
scrisoare și epistolă.
De ce nu sunt numite, oare, scrisori acele scrisori ale Apostolilor din Noul Testament?

Nu am putut primi pentru asta, multă vreme, nicio explicație logică de la cei care sunt pasionați de traducerea Bibliei. De fapt, nici măcar nu se interesaseră vreodată de subiect. Totuși, până la urmă cineva mi-a dat o explicație pe care o parafrazez în următoarele rânduri.

Mergând pe sensurile originare, epistola ar fi o scrisoare cu caracter general, un fel de trimitere de știri urbi et orbi; în timp ce scrisoarea ar fi o trimitere de știri cu țintă precisă, cu anume adresanți sau un anume adresant. Deoarece aceste scrisori apostolice au fost primite de Biserică drept universal folositoare se folosește pentru ele termenul de epistole.

Altcineva spunea că s-ar cuveni folosirea termenului de epistole pentru scrisorile sobornicești ale Apostolilor, și de scrisoare pentru cele cu destinatari cunoscuți (Filipeni, Efeseni, Tit, Timotei etc.). Asta cu atât mai mult cu cât expresia „epistole sobornicești” este pleonastică, de vreme ce epistola este „sobornicească” prin definiție!
Mi se pare dreaptă această părere, după care avem scrisorile Apostolilor către Tit, Timotei, Filipeni etc. și epistolele Apostolilor care, implicit, sunt sobornicești sau universale.
Dar, desigur, aceasta este o precizie cu mică greutate în context. Totuși, voi folosi forma Epistola nr. a Sfântului Apostol numele, fără pleonastica precizare „sobornicească”. Iar scrierile cu adresant ale Sfinților Apostoli, Scrisoarea către numele a Sfântului Apostol Pavel (fiind singurul ce are asemenea cărți nou-testamentare).

O greșeală de la începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Plecăm de la începutul scrierii biblice numită A doua epistolă (sobornicească) a Sfântului Apostol Ioan; mai precis, de la primele trei versete (despre împărțirea pe capitole și versete, poate altădată).

Traducerea obișnuită în limba română2 este următoarea:

Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste
. (III Ioan 1.1-3)

De când am început să citesc într-adevăr Biblia (în 1992), am văzut că traducerile felurite (Cornilescu, alte traduceri protestante, felurite versiuni ortodoxe) au forme identice sau aproape identice ale acestui început de epistolă. Scrisoarea este, ca și celelalte două ale Evanghelistului Ioan, plină de dragoste și adevăr. De aceea, atunci când am obținut Noul Testament în greaca veche, a fost unul dintre primele texte pe care le-am citit.

Iată originalul grecesc:

Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς, οὓς ἐγὼ ἀγαπῶ ἐν ἀληθείᾳ, καὶ οὐκ ἐγὼ μόνος ἀλλὰ καὶ πάντες οἱ ἐγνωκότες τὴν ἀλήθειαν, διὰ τὴν ἀλήθειαν τὴν μένουσαν ἐν ἡμῖν, καὶ μεθ’ ἡμῶν ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα: 
ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη παρὰ θεοῦ πατρός, καὶ παρὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ υἱοῦ τοῦ πατρός, ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ.  (III Ioan 1.1-3)

Transliterarea mea1:

Ho presbiuteros eclectei kiuria kai tois tecnois aiutes, hus ego agapo en aleteia, kai uc ego monos ala kai pantes hoi egnoketes ten aleteian, dia ten aleteian ten menusan en hemin, kai met hemon estai eis ton aiona:
Estai met hemon haris eleos eirene para Teu Patros, kai para Iesu Kristu tu Hiuiu ton Patros, en aleteia kai agape. (III Ioan 1.1-3)

Textul grecesc m-a uimit, pentru că, în ciuda foarte slabelor mele cunoștințe de greacă veche, mi-a dezvăluit multe înțelesuri deosebite (unele profund deosebite!) de varianta obișnuită.

Ca să înțelegeți uimirea mea, o să dau o pildă; una între mai multe.
Și, chiar dacă nu cunoașteți greaca veche, sau o cunoașteți mai puțin, veți înțelege dacă plecăm de la un text mai scurt și ușor de înțeles: începutul Rugăciunii Domnești – Tatăl nostru.
Această rugăciune se numește Domnească, deoarece ne-a fost dată chiar de Împăratul sau Domnitorul nostru Iisus Christos.
În Noul Testament, ea apare pentru prima oară în Evanghelia după Matei.
Și așa cum a fost împărțită prin secolul al XII-lea în capitole și versete, găsim începutul Rugăciunii Domnești la Capitolul 6, versetul 9 din Evanghelia după Matei (notat de noi Matei 6.92).

Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Matei 6.9)

Sau, după originalul grecesc,

Οὕτως οὖν προσεύχεσθε ὑμεῖς: Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου (Matei 6.9)

Transliterarea mea:

Hutos un proseiuheste hiumeis: Pater hemon ho en tois uranois, agiasteto to onoma su (Matei 6.9)

Este de observat aici că Tatăl nostru se scrie în greaca veche Πάτερἡμῶν, transliterat Pater hemon.

În paralel, avem în al treilea verset din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan forma

Har, milă, pace fie cu voi

care în originalul grecesc este

„ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη”

transliterat fiind

Estai met hemon haris eleos eirene

Ceea ce, tradus ad-litteram, înseamnă

Fie cu noi har, milă, pace

Am amintit textul din Tatăl nostru, deoarece acel „hemon” din „Pater hemon” (Πάτερ ἡμῶν), totdeauna tradus cu „nostru” și în Rugăciunea domnească, și în alte părți, devine aici, dintr-o dată, „voi”.

Am discutat cu Înaltul Bartolomeu Anania această ciudată (=greșită) traducere, care, spre tristețea mea, am găsit-o și în versiunea sa de traducere a Bibliei. și mi-a recunoscut ceea ce presupusesem și eu, că este o preluare fără cernere a traducerilor mai vechi – sau o preluare fără cernere după Vulgata.
Iar aici merită să facem o mică paranteză.

Cam între anii 347 și 420 a trăit Sfântul Ieronim, unul dintre străbunii noștri cei mai cunoscuți – dar pe care cei mai mulți Români l-au uitat ca străbun.
Este unul dintre străbunii noștri deoarece atunci când s-a născut latina macedo-carpatică, folosită din Grecia și Slovenia de astăzi până cel puțin în Crimeea, era deja închegată în formele devenite esența limbii române. De asemenea, exista închegată o bogată spiritualitate locală – esențială pentru Cultura Română Veche. Spiritualitate exprimată și prin așa-numitele școli străromâne, dar și prin personalități precum Sfântul Ieronim, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie cel Mic (Smerit) și mulți alții. În această privință recomandăm Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu, celelalte scrieri pe subiect ale acestuia, precum și materialele despre primele veacuri române ale unor Artur Silvestri, I. G. Coman, Dumitru Stăniloae etc.
Ei bine, dacă Ioan Casian este întemeietorul adevărat al monahismului în Vestul Europei – prin mânăstiri întemeiate lângă Roma și Marsilia –, iar Dionisie cel Mic este întemeietorul epocilor folosite și astăzi – determinând la Roma, din vechile arhive, anul Nașterii Domnului –, Sfântul Ieronim este primul care traduce în întregime Biblia în limba latină.
Și pentru că a folosit pentru această traducere mai ales latina „populară” (latina macedo-carpatică în care crescuse), traducerea aceasta s-a numit Vulgata.
Din păcate, ca operă a unui singur om, ba și făcută în mare grabă – și cu un efort supra-omenesc –, Vulgata are strecurate multe greșeli.
Printre care și aceasta amintită; în care în locul formei originale autorul pare să fi folosit o formulă liturgică în uz în patria sa (Dalmația, Prefectura Dacia).
De pildă, și în zilele noastre, de multe ori, în loc de „Capetele noastre Domnului să le plecăm!” în foarte multe locuri clericii spun la slujbă „Capetele voastre Domnului să le plecați!”.

O asemenea înlocuire pare să fi fost preluată de Sfântul Ieronim și în acest loc din Vulgata.
și, din nefericire, a fost preluată mai departe în multe traduceri ale Bibliei.

a să nu lungesc peste măsură discuția în acest eseu, voi trece de-a dreptul la propunerea pe care o facem pentru textul biblic amintit. Doritorii vor vedea în note scurta lămurire a versiunii – pe cât ne-a stat în putere. Îndemn la o citire (repetată) a scrisorii apostolice fără note, spre a-i simți duhul; doar apoi este de folos și urmărirea notelor.
Desigur, se prea poate ca cei care sunt cunoscători de greacă veche, dar și ai marilor discuții de înțelesuri lexicale și gramaticale, de traduceri și versiuni în felurite limbi, să aibă altă părere în vreun punct sau altul. Ne bucurăm și îndemnăm și noi, asemenea celor dinaintea noastră, cu aceeași subtilă aducere aminte: cine știe mai bine, mai bine să facă (fiind subînțeles de înțelepciunea veche românească și „dacă știi că nu știi mai bine, stăpânește-te ca să nu faci mai rău”).

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan
propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)3

1 Părintele4, Alesei Doamne5 și copiilor6 ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii7 adevărului,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 8Fie cu noi9 har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste10!
4 Fericitu-ma nespus11, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr12, precum primit-am13 poruncă de la Tatăl.
5 și acum rogu-te14, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm15 de la început, ca să ne iubim unii pe alții16.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați17 dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup18; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă19 pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină20!
9 Oricine se abate21 și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul22.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează23 învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște]24 și să nu-i ziceți: Te fericim!25
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele26.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie27 și cu negreală28, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină29.
13 Te îmbrățișează30 copiii surorii tale celei alese31!

*

Paralelă între traducerea clasică în limba română și propunerea noastră pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea)A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (traducerea clasică)



(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)

1 Părintele, Alesei Doamne și copiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii adevărului,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Fie cu noi har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste!
4 Fericitu-ma nespus, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr, precum primit-am poruncă de la Tatăl.
5 și acum rogu-te, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină!
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează învățătura aceasta, să nu-l primiți în
casă [obște] și să nu-i ziceți: Te fericim!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu negreală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese!
Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să fugim de amăgitori.


1 Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste.
4 M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl.
5 și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină.
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!
11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează fiii surorii tale celei alese.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am folosit în versiunea noastră semnul exclamării („!”) acolo unde am socotit că acesta este impus de text, conform normelor noastre (românești) de folosire a semnelor de punctuație.


1 Vom folosi pentru textul grecesc în primul rând New Greek Testament, 4th Revised Edition (Greek Edition), United Bible Society, London, 1993; secundar The Holy Bible in the Original Hebrew and Greek, Myer Levi Letteris și Westcott and Hord, Ed. Elwood G. Tewksbury, Boston-Hartford, 1888 (în format pdf pe archive.org). Dar și situri precum http://greekbible.com

2 Pentru traducerea în limba română folosim Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019. Acolo unde se va întâmpla să folosim alte versiuni vom preciza.

3 Există mai multe feluri în care se citesc textele din greaca veche, fiecare cu motivațiile sale (mai mult sau mai puțin obiective). În cazul de față folosesc o variantă cât mai apropiată de pronunția din epocă, deși se poate ca local – deci și în Palestina sau în Patmos etc. – să fi fost o pronunție diferită. De pildă, citesc ου ca u, οι ca oi, υ ca iu, ει ca ei etc. Spre deosebire de unii adepți fanatici ai unui anume sistem de citire sunt de părere că fiecare dintre aceste sisteme de citire are avantaje și dezavantaje și, în fapt, este o opțiune personală ce nu trebuie absolutizată. Cu acesta m-am obișnuit în Facultatea de Teologie, așa că pe acesta îl folosesc.

4 Prefer să folosesc punctul („.”) între capitol și verset deoarece sunt lucruri semnificativ diferite, iar virgula apare într-o înșiruire de lucruri cu statul relativ egal (în context cel puțin).

5 Acest subtitlu nu face parte din cuvântul revelat. Este o scurtă prezentare a textului, adăugată mai târziu. Biserica folosește acest titlu doar ca mijloc de memorare, niciodată în texte liturgice, catehetice etc. De aceea l-am pus în paranteze.

6 Termenul vechi-grecesc folosit aici (presbiuteros) are și înțelesul de vârstnic, bătrân, dar și pe cel de preot, cleric. Deoarece aici Apostolul Ioan vorbește cu Biserica (Doamna) și toți credincioșii, înțelesul este de cleric, purtător al Preoției. Dar este și un joc de cuvinte. Pe de-o parte, deoarece Sfântul Apostol Ioan era deja bătrân când a scris această epistolă (având peste 60 de ani, poate chiar peste 80). Pe de altă parte, pentru că vorbește ca îndrumător al adresanților – copiii Bisericii. În limba română cuvântul cu aceleași înțelesuri ca presb(i)uteros este părintele. În limba română părinte se folosește la singular fie în documente oficiale, fie atunci când tatăl este în vârstă, fie când este vorba despre un cleric (diacon, preot sau episcop, ori chiar, ca aici, apostol). Atitudinea părintească a Apostolului Ioan, arătată în această epistolă, face şi mai firească traducerea.

7 Este limpede – și din vechime înțeles – că termenul Aleasa Doamnă folosit aici se referă la o Biserică locală. Salutarea de sfârșit (Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese) arată limpede că Apostolul Ioan vorbește de la o biserică spre alta. Cuvântul este de mare însemnătate, căci arată ființarea bisericilor locale încă din vremurile apostolice, faptul că ele sunt văzute ca de sine stătătoare – căci o Doamnă este o Stăpână (pe sine și pe casa sa). Pe de altă parte, respingem traducerea „către aleasa Doamnă/doamnă”, pentru că Apostolul Ioan nu folosește o asemenea expresie formală (precum „προσ” (pentru) ori „τῷ” (lui…, către…), de pildă); ci, dimpotrivă, una apropiată, caldă, ca și în restul epistolei.

8 Termenul vechi-grecesc folosit aici (teknois) poate să aibă înțelesul de copii sau, contextual, de fii. Încercarea limpede a Sfântului Apostol Ioan de a-i cuprinde pe toți credincioșii face ca excluderea femeilor printr-o traducere rigidă (fiii) să fie (foarte) nepotrivită. Mai mult, fiii pot avea orice vârstă. Însă și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Apostolul Ioan face apel la ierarhia dragostei. Dacă el este părintele, se înțelege că ei sunt copiii. De altfel și Sfântul Apostol Pavel privește pe cei pe care i-a adus la lumină ca fiind copiii săi (Galateni 4.19). Ca urmare, cuvântul potrivit aici este copiii. La fel și mai jos. Este de observat că sunt mai multe traduceri în limba engleză ce folosesc, foarte drept, termenul de children – de obicei ce mai potrivit pentru „teknois”.

9 Din punctul nostru de vedere termenul grecesc folosit aici „ἐγνωκότες” poate fi tradus cel mai bine prin „cunoscătorii”. Forma care, poate, ar fi și mai corectă, „știutorii” sau „cei care știu”, este greu de înțeles astăzi. Atât forma grecească, dar și această traducere, presupun și o cunoaștere anterioară a adevărului, dar și o rămânere în adevăr. Ni se pare că au cunoscut este mai puțin sugestiv pentru permanența stării decât cunoscătorii. Totodată, este o variantă mai personală, și prin aceasta ni se pare mai apropiată de duhul epistolei.

10 În limba română se pot folosi foarte bine și formele „Har, milă, pace (să) fie cu noi”, dar și „(Să) fie cu noi har, milă, pace”. Forma „Fie cu noi har, milă, pace” ni se pare oarecum colocvială și, de aceea, mai caldă; totodată, mai personală.

11 Termenul vechi-grecesc folosit aici (hemon) este exact același cu cel folosit în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru). Și înseamnă „noi”, „al nostru”. Termenul este îmbrățișător, cuprinzând pe Părinte (Apostolul Ioan) și copiii Alesei Doamne într-un singur har, o singură milă, o singură pace a lui Dumnezeu, prin Iisus Christos Domnul.

12 În originalul grec se folosește forma „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ”, pe care am tradus-o ca atare. Aceasta deoarece a fost preferată de autor, deși putea foarte bine să scrie „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἐν ἀγάπῃ” („în adevăr și în dragoste”). Ca urmare, credem dă Duhul Sfânt a subliniat prin această formă unitatea organică dintre adevăr și dragoste. Căci așa cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevărul, deci adevărul există doar în iubire, și iubirea există doar în adevăr; iar acest principiu ni se pare exprimat prin forma originală grecească și, respectiv, această traducere în română. A se vedea și nota 14.

13 Și aici, ca în toată epistola, cuvântul autorului este o deplină unire între statura de Părinte al Creștinilor și smerenie. Deși în limba română pentru expresia Ἐχάρηνλίαν (Eharen lian) se impune gramatical o anume formă pronominală, în greaca veche lipsește (nu este, de pildă, un ἐγὼἐχάρηνλίαν). Am ales pentru cuvântul ἐχάρην traducerea fericire (respectiv, fericitu-ma), deoarece ca salutare se traduce așa în limba română (spunem „i-a fericit pe ei” sau „i-a felicitat pe ei”, nu „i-a bucurat pe ei”; amintim aici că a felicita înseamnă a ferici). De asemenea, am ales pentru traducerea lui λίαν varianta nespus deoarece ni se pare că aici are un înțeles mai puternic decât foarte (care e întrebuințat de obicei); nemărginit ni s-a părut nepotrivit, deoarece la Dumnezeu există rânduială în toate (a se vedea nota anterioară și cea posterioară acesteia), iar nemărginit putea să dea ideea de lipsă de măsură în bucurie/fericire, ceea ce nu este creștinesc.

14 Umblând pe calea care duce la Viață (Matei 7.13-14), adică trăind în Iisus Christos, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6). Nemărginirea desăvârșirii care este Dumnezeu și în Dumnezeu face ca urcușul să fie și el nesfârșit. Astfel omul care Îl iubește tinde să fie tot mai aproape de el, trecând prin noi începuturi către noi începuturi. și această umblare se face prin adevărul iubirii, căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste; fapt a cărei amintire Apostolul a sugerat-o mai devreme, prin acea egalitate subtilă pusă între adevăr și dragoste în versetul anterior (vezi și nota de mai sus). De aceea ni se spune îngustă este calea care duce la viață, pentru că abaterea de la adevăr duce la pieire. Astfel încât iubirea este să umblăm după poruncile Lui (II Ioan 1.6), după cum Însuși ne-A zis: De mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14.15), și Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15.10).

15 Forma grecească pune primitorii (noi, adică noi care am primit) secundar față de Cel care a dat porunca.

16 Ni se pare că rogu-te redă mai bine căldura părintească a scrisorii decât te rog (ce poate să pară puțin mai formal).

17 Termenul grecesc este εἴχομεν, ce are înțelesuri precum a ține, a păstra, a avea în proprietate, a fi strâns legat de, a deține etc. Ca urmare, ni s-a părut că o avem redă mai puțin înțelesul duhovnicesc originar. Am șovăit între o ținem (care în limba română veche este cel mai potrivit) și o păstrăm (care este mai ușor de înțeles drept în româna de azi).

18 Termenul grecesc ἀλλήλους poate fi tradus, contextual, și „unii pe alții”, și mutual sau reciproc, și între noi. El cuprinde o relație de legătură și reciprocitate între părți. În limba română unii pe alții are însă, adeseori, un caracter vag, nedeterminat. Aici Apostolul Ioan vorbește despre iubirea dintre Creștini, deci există o delimitare clară a grupului de referință. Din acest punct de vedere o traducere mai bună este să ne iubim între noi. Dar din pricina înclinațiilor păcătoase din ultimele decenii există primejdia unei răstălmăciri a acestei forme, chiar dacă literar mult mai corectă. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că aici este vorba despre agape (iubire duhovnicească, spirituală) și respectiv despre iubire între Creștini, între copiii Bisericii – și ca Biserică locală, și din Biserica Universală.

19 După cum am mai arătat, se pune accentul pe Cel care a cuvântat/poruncit (Dumnezeu), primitorii fiind secundari. Ni se pare că formele acestea – ca primit-am sau auzit-ați – redau mai bine acest duh.

20Aceşti amăgitori erau dochetiștii, o grupare gnostică din Orientul Apropiat ce nega realitatea trupului uman al Mântuitorului. Negarea avea fie forma nălucirii – adică oamenii au văzut un trup deși nu exista unul –, fie a aparenței – adică trupul ar fi fost unul (semi)eteric, dar oamenilor li se părea material. Lipsa asumării firii omenești – asumare imposibilă fără trup – făcea și imposibilă mântuirea oamenilor. Ca urmare, treptat dochetiștii au născocit un sistem complicat (cu un dumnezeu retras, un demiurg și numeroși arhoni), în care „mântuirea” este pierderea trupului („desprinderea de carne”). De la început și până la sfârșit dochetiștii au stat împotriva Adevărului, denigrând moștenirea apostolică și pe Dumnezeu. (Atunci când te străduiești să născocești un dumnezeu imaginar este evident că te-ai lepădat de Cel adevărat și îi stai împotrivă). Cuvântul biblic folosit (și) aici este sarx (sarki), un cuvânt ce înseamnă și carne și trup material („din carne și oase”, cum s-ar spune în română). Este un cuvânt ce arată foarte limpede că trupul lui Iisus Christos era trup omenesc în cel mai deplin înțeles.

21 Cuvântul grecesc folosit este βλέπετε (blepete). Blepo (βλέπο) înseamnă a vedea (cu ochii tăi), a avea vedere, a zări, a vedea (un adevăr, o idee; a înțelege), a veghea, a supraveghea, a păzi cu privirea, a măsura din priviri etc. Cuvântul folosit de obicei în traducerile românești (păziți-vă) nu redă această „deschidere a ochilor”, această nevoie de a ne vedea pe noi înșine spre a ne păzi de rău, această nevoie de a fi treji. Toate acestea fiind impuse prin legarea păzirii de vedere în original. Ca urmare, credem că privegheați-vă este cea mai bună traducere cu putință în română, deoarece redă toate cele trei înțelesuri originare: pază, privire, trezvie. Se poate folosi și vegheați-vă, însă în limba română a priveghea presupune o implicare personală și o dimensiune spirituală ce lipsesc din forma a veghea.

22 Acest cuvânt este același pe care îl găsim la Sfântul Apostol Petru (I Petru 1.7) și la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3.10-15): din tot ceea ce facem va rămâne doar ceea ce este făcut cu adevărat pentru Dumnezeu. Viața Creștinului este o luptă pentru unirea cu Dumnezeu și deplina lipire de el. Luptă în care și obișnuințele rele, dar și nepriceperea, clipele de slăbiciune etc. ne sunt piedici și chiar ispite, căci prin ele facem răul, chiar fără să ne dăm seama, pierzând răsplata ce am primi-o de la Dumnezeu pentru faptele bune.

23 Abaterea este ieșirea de pe Cale, Calea fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu. El este Cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul pe care ni l-A lăsat este adevărul (Ioan 17.17). De aceea ni se spune că îngustă este calea care duce la viaţă. Această îngustime poate să pară ciudată, însă de fapt ea reprezintă deosebirea dintre Adevăr (unic!) și minciuni (nesfârșit de multe). Cine alege să creadă minciunile s-a despărțit de adevăr (este un fapt evident, dar pe care mulți îl ocolesc și îl ascund cu furie). Iar despărțirea de adevăr este despărțire de Dumnezeu.

24 Cuvântul acesta arată deoființimea Tatălui și Fiului, faptul că în ființă sunt Una.

25 S-a tradus în română „nu aduce învățătura aceasta” deși în original se folosește termenul φέρει (ferei), adică a duce ceva (deci nu „a aduce”), a păstra ceva, a duce (ceva) mai departe, a continua o lucrare etc. Ca urmare sensul aduce este exact opus față de înțelesul biblic pentru φέρει (ferei), care înseamnă care păstrează sau duce mai departe (ține cu stăruință). Cuvântul φέρει (ferei) arată tocmai faptul că există o singură Învățătură a lui Dumnezeu și nu poate fi alta. Păstrezi această învățătură sau Îl pierzi pe Iisus, Cel care a dat-o, Îl pierzi pe Dumnezeu.

26 Cuvântul vechi-grecesc are și înțelesul de casă, dar și pe acelea de familie, de adăpost (pentru oameni), de avere (familială). Deoarece Apostolii au cercetat pe păgâni și în casele acestora, sau i-au primit în casele în care se aflau ca să îi învețe, această poruncă poate să pară stranie (și în contradicție cu porunca misionarismului creștin, a milosteniei și ospitalității). Dar dacă ne uităm și la celelalte înțelesuri, vedem că aici casă înseamnă obștea creștină ori parohie, sau, respectiv, locașul de cult. Termenul eis oikian folosit aici, tradus de obicei prin în casă, începuse, în limbajul deja prigoniților Creștini, să însemne cei din biserică (așa cum casa împărătească devine basilica sau biserică, adică… biserică). Practic Apostolul nu cere Creștinilor să lase în stradă un om din pricină că este eretic, ci să nu îl primească în biserică (locaș și comunitate), să nu îl trateze ca și cum ar fi creștin, să nu îi dea salutareafrățească a Creștinilor. Pentru că altfel ar însemna să se accepte erezia ca și cum ar fi egală cu adevărul – cei care îi primesc în obște se fac părtași la răspândirea rătăcirii, cum se arată mai departe în scrisoarea Sfântului Apostol Ioan. M-am gândit mult la forma „să nu-l primiți în obște”, care este mult mai corectă, dar nu m-am putut hotărî dacă este, totuși, cea potrivită, căci pierde alte înțelesuri față de termenul original.

27 Cuvântul original este același despre care vorbim și în nota 13, acela de fericire sau felicitare; în forma de aici, Te fericim (felicităm)! Acest salut creștin avea înțelesul de Fericit ești pentru că ești în Adevăr/cu Dumnezeu sau Te fericim că ești în Adevăr/cu Dumnezeu. Traducerea „Bun venit” ni se pare foarte departe de înțelesul biblic – fiind nevoie de forțări de tâlcuire pentru a o aduce la sensul inițial al textului. A ferici pe cineva – care apare și în Biblie, și în Cultura Veche Românească – este mult mai mult decât a-l întâmpina frumos ori cu bucurie: înseamnă o cinstire înaltă a stării lui, a principiilor după care se călăuzește. Sau, a unei stări ori gândiri particulare, atunci când există precizare. De pildă, fraza „Te fericesc pentru copiii tăi mulți și frumoși!”. În această frază este imposibil de înlocuit te fericesc prin bun venit. Asemenea ni se pare foarte puțin potrivită înlocuirea lui „Te fericim!” prin impersonalul și departele de subiect „Bun venit!”. Care este tot o formă de salutare, e adevărat, dar foarte depărtată ca sens.

28 Cuvântul ἔργοις (ergois) este pluralul lui ἔργον, ergon, adică meșteșug, îndeletnicire, lucrare (sistematică). Este mai mult decât fapta sau faptele, care pot să fie izolate, excepționale. Apostolul previne aici că un om ce nu păstrează Învățătura lui Christos, ci ține o răstălmăcire (erezie), împotrivindu-se astfel Apostolilor și Bisericii, lucrează răul, nu doar „face (unele) greșeli”. Iar această lucrare a răului – aceste lucrări rele – sunt în directă opoziție cu Biserica și cu rostul vieții creștine. Ca urmare părtășia (complicitatea) la aceste lucrări ale răului înseamnă pierderea lui Iisus Christos și a Tatălui (a se vedea și versetul 9 al acestei epistole pentru comparație).

29 Cuvântul original aici este χάρτου, sau hartu, care se poate traduce corect și prin hârtie, și prin papirus; căci papirusul era hârtia făcută de Egipteni din planta papirus (Cyperus papyrus). Termenul s-a folosit mai apoi în limba român și pentru alte feluri de hârtie.

30 În original, μέλανος (melanos), adică negreală, adică cerneală neagră făcută din funingine. Cuvântul cerneală, impus în ultimul secol, este în fapt identic semantic: din cerno, care înseamnă în rusă și slavonă negru, s-a făcut cerneală, așa cum din negru s-a făcut negreală; real și cerneală înseamnă în rusă/slavonă tot negreală. Impunerea slavonismelor sub ocupație sovietică a generalizat termenul slavic cerneală, înlăturându-l pe cel latinesc negreală (așa cum forma greco-latină Cristos ori Christos a fost înlocuită prin slavonismul Hristos). Desigur, este absurdă respingerea unui cuvânt doar pentru că este de origine slavonă, dar trebuie înlăturate slavonismele impuse politic și mai ales deznaționalizator. În cazul de față, cerneală a căpătat un înțeles general, în vreme ce negreală redă înțelesul textual și simbolic al originalului: „scris negru pe alb”. Mai mult, negreală dă natural și o anume aromă poetică, o aromă a vechimii textului, în același timp cu păstrarea înțelesurilor originare; iar acest fapt ni se pare de asemenea prețios.

31 Această frază arată în primul rând o dimensiune superioară a comunicării orale față de cea în scris. Dacă ultima e superioară prin durabilitate și vârtute, prima este superioară prin complexitate, adaptabilitate și bogăție. Comunicarea orală cuprinde o legătură față către față, sau gură către gură (cum se scrie aici), foarte personală. În al doilea rând, se vede aici însemnătatea Sfintei Predanii (Tradiții) în paralel cu Sfânta Scriptură: Apostolii și toți Creștinii primului veac le-au văzut cel puțin egale, dacă nu s-a întâmplat să fie un anume accent pe Predanie: primirea Învățăturii lui Dumnezeu prin ascultarea vie a martorilor era mai deplină decât aceea prin scris (de unde și începutul foarte personal, de mărturie cunoscută direct prin Predanie, a Evangheliei după Luca).

32 Cuvântul vechi-grecesc folosit aici, Ἀσπάζεταί (Aspazetai) are înțelesul de a saluta prin îmbrățișare, sărutare frățească etc. Ca urmare traducerea Te îmbrățișează este foarte potrivită.

33 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

Ce este iubirea/dragostea?

Ce este iubirea/dragostea?

(din cartea în lucru Calea Mirenilor)

Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi!

Dragostea (sau iubirea) este un cuvânt care, în unul sau altul dintre numele purtate, a fost de nenumărate ori folosit de poeți, scriitor, cântăreți, compozitori, filosofi etc. Din păcate, într-o covârșitoare majoritate, ceea ce au lăudat, slăvit, criticat sau urât drept dragoste (sau iubire) a fost o patimă sau alta. Pentru cei mai mulți iubirea (sau dragostea) a rămas cel mult o noțiune înțeleasă doar în parte, dacă nu cu totul stricată.

Și totul pleacă de la confuzia între ceea ce bucură sau place și ceea ce iubim/îndrăgim.

Da, cei mai mulți oameni cred că „iubesc” sau „sunt îndrăgostiți de” lucrurile sau persoanele care îi bucură sau le plac.
Prin urmare, se pretinde că X „iubește dulciurile”, Y „iubește florile”, Q „îl/o iubește pe Z” (puteți înlocui „iubește” cu „e îndrăgostit de”; sau, după creolo-româna de mahala snoabă, „adoră”).
Însă, de fapt, X e lacom la dulciuri, Y se bucură văzând flori, Q are plăceri/bucurii la Z. Adică niciuna dintre aceste sentimente nu este dragoste/iubire.

Dacă X ar iubi sau îndrăgi cu adevărat dulciurile, ce ar face?
Ar căuta să facă cele mai sănătoase și gustoase dulciuri, atât pentru el cât mai ales pentru alții.

Dacă Y într-adevăr ar iubi/îndrăgi florile, ce ar face?
Ar crește cu grijă flori, le-ar înmulți și răspândi, le-ar dărui și altora, ar încerca să creeze soiuri noi etc.

Dacă Q îl/o iubește/îndrăgește pe Z cu adevărat, ce face?
Face ceea ce îi face bine lui Z.

Pentru că dragostea sau iubirea înseamnă a dori cu adevărat – adică în fapte! – să dorești din suflet binele lui/ei și să lucrezi pentru acest bine.

Desigur, aici există hotarul priceperii noastre. Aici pricepere însemnând și înțelegere, și făptuire. (Minunata limbă română veche!)
Iar acest hotar este legat și de cât cunoaștem și înțelegem din cele ale lumii, dar mai ales cât cunoaștem și înțelegem cele ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este Binele, Adevărul, Iubirea. Și doar prin el putem scăpa de păcatele și patimile care otrăvesc iubirea/dragostea și o prefac și pe aceasta în patimă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ridicările si scăderile graiului. Câteva rânduri

Ridicările și scăderile graiului. Câteva rânduri

Limba română este floarea sufletului românesc.
(Mihai Eminescu)

Sufletul, trăirea, schimbă graiul sau limba unei obști – fie ea o familie, un cătun, un sat, un târg, o cetate, un plai, o țară sau oricare alta.
Schimbările aduse de trăire, de suflet, sunt de obicei greu de prevăzut: există prea puțină pricepere și/sau preocupare pentru Teologia Istoriei; ca urmare, legitățile sale sunt aproape mereu de neînțeles, ba adesea răstălmăcite chiar și acolo unde sunt, cât de cât, știute (mai ales la nivelul relației persoanei cu legile morale ale Creației).

Mă opresc uneori (precum Newton pe plaja fizicii) în veciile graiului român, minunându-mă de trăirea înaltă a unor Străbuni, de scăderile (afunde) ale unor contemporani ai lor, de faptele graiului ce pecetluiesc trăiri, ridicări, înălțări, scăderi, prăbușiri…

De pildă, întrebuințarea nepotrivită, fără nicio măsură, a formei „românesc”, „românească”.
Spunem „limba franceză”, „limba italiană”, „limba japoneză”, nu „limba franțuzească”, „limba italienească”, „limba japonezească”. Ultimele forme sunt cel puțin pedantice, dacă nu de-a dreptul barbarisme. Totuși adesea aud pe unii spunând „limba românească”, fără să se tulbure nimeni.
E semnul unei scăderi, unei căderi, dacă nu al unei prăbușiri.

Dincolo văd și lipsa de mirare cu prețuire ce ar trebui să însoțească (re)întâlnirea cu forma moldovenească bataie a verbului a bate. Cuvântul vine din latinescul battere, astfel încât forma păstrată de graiul moldovenesc este mai aproape de original. Dar o face asta mai frumoasă ori mai sănătoasă decât bătaie (forma literară unanim acceptată)?
Să ne amintim că ă are o cantitate vocalică mai mică decât a. Și că tinde să aibă o cantitate mai mică de optimism. A…, este o afirmație, o lămurire, o minunare; în caz negativ, un țipăt (de uimire, de spaimă, de durere). Ă.., pe de altă parte, este o afirmare slabă a nehotărârii, neștiinței, nepriceperii, șovăielii. (În loc de „puncte puncte” puteți pune mai multe litere similare.)
Pare limpede că puterea superioară a lui a se și potrivește mult mai bine cu bataie sau bătaie, date fiind înțelesurile cuvântului.

În alt loc văd slăbirea devenind fapt de limbă prin folosirea lui „nu” în fraze ori expresii ce s-ar vrea puternice și optimiste.
În loc de

Eroii sunt veșnici! ori Eroii trăiesc veșnic!

sau, în cel mai rău caz,

Eroii sunt nemuritori!

(în care negația pare o sfidare aruncată Morții – ca înger ucigaș, ca Iad, ca pieire), avem

Eroii nu mor niciodată!

O succesiune de negații care dă o sonoritate tristă frazei, în ciuda ideii frumoase pe care vrea să o exprime.
Fraza pare mai mult o încercare de auto-convingere, decât o proclamare biruitoare a adevărului – cum sună primele trei forme.

În sfârșit, mai văd și cuvântul frumos, care nu sună chiar foarte frumos. Are patru consoane și numai două vocale. E o moștenire latină: pentru Latini frumusețea era secundară, esențiale erau patriotismul, cinstea, virtutea, hărnicia, curajul, priceperea, folosul etc. Până la răspândirea hedonismului grecesc, cei care puneau accentul pe frumusețe (în locul valorii practice, virtuții etc.) erau disprețuiți – dacă nu pedepsiți pentru otrăvirea minților și sufletelor. Nici formosus, nici pulchra nu strălucesc muzical.
Este adevărat că flexiunile limbii române dau valențe noi cuvântului frumos, dar aici mă opresc la cuvânt în sine. Și văd păstrată în el o anume scară de valori străveche.

Totuși, în gândirea creștină, frumosul a căpătat alte înțelesuri (după cum este scris, în limbi noi veți grăi..).
Care leagă frumusețea de dumnezeiesc, duhovnicesc, ceresc.
Și s-au ivit în limba română formele mai muzicale frumușat(ă), frumușeat/frumușeață, ba chiar mușat și mușată.
S-au ivit undeva către sfârșitul Antichității: Marea Invazie Slavă din 602, ce a despărțit Românii din Carpați de Românii din Peninsula Tracică (azi „Balcanică”), găsește mușata ca frumoasa în amândouă ramurile Românimii.

Cuvintele mușat (= frumos, la masculin) și mușată (= frumoasă, la feminin), au o încărcătură ce mi se pare minunat cumpănită, deplin trăită.
Mușată sau mușata are două consoane surde (ș, t), o consoană ocluzivă și nu mai puțin de trei vocale. Chiar dacă în prima formă ă este o vocală mai moale, cu o cantitate vocalică scăzută, acest fapt de limbă ajută la exprimarea ideii: prin încărcătura de șovăire a literei ă pune o anume depărtare între afirmație („e frumoasă”, „e mușată”) și obiectul afirmației („frumoasa”, „mușata”); depărtare ce înseamnă, de fapt, o cinstire a frumuseții feminine, o formă de respect. Cuvântul mușată este, astfel, atât armonios cât și respectuos; este încărcat, prin urmare, de gândirea creștină (ortodoxă) față de femeie și feminin (pentru care prototipurile culturale românești sunt Maica Domnului, Sfânta Ana, Sfânta Elisabeta, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Muceniță Ecaterina etc.).
Mușat este mai dur: are doar două vocale la trei consoane. Stă mai bine decât frumos (2:4), asta și pentru că are consoane mai moi (mai „frumoase”), dar este limpede mai dur decât mușată. Și acest lucru este după gândirea românească veche: bărbatul trebuie să fie harnic și viteaz, nu frumos. De ce această gândire? Pentru că bărbatul care muncește și luptă nu va avea o înfățișare feminină, ci una aspră. Pentru că bărbatul care muncește și luptă are chipul ars de vânturi, soare și ger, are mâinile asprite de muncă, are răni sau urmele acestora pe trupul său – și, nu de puține ori, chiar pe chip. Asta e frumusețea bărbătească românească: a bărbatului harnic și viteaz, nu a parazitului papițoi epilat și manichiurat. O frumusețe mai aspră: dacă femeia e mușată, bărbatul e mușat.
De aici și Mușatinii, Domnitorii Moldovei din secolul al XIV-lea încolo pentru câteva veacuri.

Sunt doar câteva popasuri și câteva rânduri de pe tărâmul bogat și mușat al graiului român, al limbii române, al sufletului românesc…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mihai Cimpoi – Limba Româna este Patria mea. De citit

<object class="wp-block-file__embed" data="https://mihaiandreialdea.org/wp-content/uploads/2023/09/cimpoi-mihai-limba-romana-este-patria-mea.pdf&quot; type="application/pdf" style="width:100%;height:600px" aria-label="Mihai Cimpoi <em>Limba Română este patria meaMihai Cimpoi Limba Română este patria meaDownload

preluare de pe archive.org

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice
sau la afirmația (făcută de această dată)
Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiascădacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.