Despre sfințenie. Studiu de caz: văzător cu duhul

Zice înțelepciunea veche românească: omul gândește și Domnul hotărăște.
Sau, cum se zice mai nou, omul propune și Dumnezeu dispune.
Lucram la alt material pentru site-ul (blogul?) de față, dar s-a întâmplat ceva.

După cum știu mulți dintre apropiații mei, am o plăcere și trebuință de a citi Sfintele Scripturi (Biblia) în fiecare zi. După ”Evanghelia și Apostolul zilei”, după cele care mă preocupă sau le cercetez, după cum mi se face dor de un cuvânt sau altul.
Uneori (cam la un an), recitesc Biblia de la un cap la celălalt.
Și am ajuns, ieri, la Capitolul 4 de la IV Regi. Capitol dedicat unora dintre minunile făcute de Sfântul Prooroc Elisei.

Și mi-a revenit o amintire, însoțită de nevoia de a scrie cele de față.

Părintele Justin Pârvu – preluare de pe atitudini.com

În urmă cu ceva ani (patru? cinci? mai mulți?) primesc de la Maica Fotini un mesaj. Un videoclip, însoțit de întrebarea
Părinte, ce părere aveți de ceea ce spune aici Părintele X?

M-am uitat la videoclip.
În care un cleric foarte autoritar își prezenta ca adevăruri absolute părerea că Părintele Justin Pârvu nu a fost ceva mare și, mai ales, nu a fost văzător cu duhul.
Desigur, sunt mulți care încearcă să denigreze pe sfinți, mecanismul este vechi și binecunoscut. Dostoievski, în prezentarea Starețului Zosima din Frații Karamazov, i-a făcut o strălucită prezentare.

Un sofism evident, adică o eroare logică evidentă, în cazul de față numită și non sequitur, adică nu decurge, nu rezultă.
Dacă un om are sau nu un har excepțional, aceasta nu îl face sfânt sau nesfânt.
Vrăjitorul Balaam a proorocit, dar asta nu l-a făcut sfânt.
Sunt sfinți despre care nu se cunoaște nicio manifestare de tipul înainte vedere (= văzător cu duhul), dar tot sfinți sunt.

Ca urmare, eventuala lipsă a darului înainte vederii de la Părintele Justin este total nesemnificativă pentru a demonstra existența sau lipsa sfințeniei sale.

Totuși, urmărirea cu răbdare a videoclipului mi-a adus și o lămurire.
Însoțită de o mare bucurie pentru înțelepciunea Părintelui Justin, și de o adâncă tristețe pentru lipsa de discernământ a clericului în cauză.
Dar ce povestea părintele drept argument pentru părerea sa că Părintele Justin nu avea darul vederii cu duhul?

Faptul că Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit că a trecut la o grupare pseudo-ortodoxă, din afara Bisericii.
Părintele X s-a indignat și s-a apărat că este o minciună.
Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit asta de la oameni de încredere.
Părintele X i-a spus că mint.
Părintele Justin i-a spus că totuși înclină să îi creadă pe aceia.
Părintele X i-a spus că atunci să rămână cu aceia, și a plecat, renunțând să îl mai aibă ca duhovnic și să îi mai ceară sfatul.
Și încheia, întrebând:
”Dacă Părintele Justin era văzător cu duhul, nu ar fi știut adevărul?”

Ascultând relatarea, după mirarea pe care mi-a trezit-o, am început să râd.
Și i-am răspuns Maicii Fotini, zicându-i că îi mulțumesc pentru videoclip, care m-a ajutat să înțeleg o anume întâmplare.

Mă dusesem la Părintele Justin, iar acesta îmi zice, după binețuri:
– Părinte, am auzit că ai trecut la gruparea Y [din afara Bisericii n.m.].
Mă mir și spun zâmbind:
– Nu, părinte, sunt tot la aceeași biserică, aceeași protoierie, în aceeași Arhiepiscopie a Bucureștilor.
Părintele Justin dă din cap și zice:
– Da, da… Da’ mie mi-au zis asta niște oameni de încredere, măi! Cum să nu îi cred?
Dau din umeri și spun:
– Cine știe, părinte, cum s-o fi iscat zvonul? Poate le-a spus și lor cineva în care au încredere, dar care nu știa ce spune. Dar să fiți cu pace, tot acolo sunt, nu am ieșit din Biserică.
Părintele stă puțin, cu capul într-o parte, ca pe gânduri, apoi îmi spune:
– Măi, da’ parcă mai curând îi cred pe ei.
Când am auzit eu că duhovnicul se îndoiește așa de mine, m-am îngrijorat. Să mă aștepte vreo ispită, vreo cădere? – m-am întrebat. Și m-am plecat pentru binecuvântare:
– Părinte, nu s-a întâmplat, dar rugați-vă pentru mine și mă binecuvântați să nu se întâmple asemenea cădere!
Părintele m-a binecuvântat, și totul a mers mai departe firesc.

Uitasem de acea întâmplare în cine știe ce colțișor al amintirilor, până când victimizarea trufașă a clericului în cauză mi-a adus-o în amintire.
Și m-a ajutat să îmi dau mai bine seama câtă nevoie avem să ne păzim de mândrie, mai ales în fața duhovnicului.

Desigur, se poate înțelege că Părintele Justin și-a pus la încercare câțiva copii duhovnicești. Căci aceeași întâmplare au mai trăit-o câțiva.
Și este frumos că dintre toți, unul singur a făcut din această întâmplare piatră de poticnire și pretext de bârfire a sfinților, instrument de trufie și de înșelare a ascultătorilor.
Desigur, era și mai bine dacă nu cădea niciunul, sau dacă cel căzut se ridica, în loc să împrăștie înșelare.
Dumnezeu să îl ridice și să îi dea pocăință mântuitoare!

Acum, totuși, există două întrebări interesante – după ce am lămurit că un sfânt nu are nevoie de darul vederii cu duhul pentru a fi sfânt.

1. Se poate ca un sfânt văzător cu duhul să nu vadă adevărul, să fie păcălit?

De aici au plecat, de fapt, cuvintele de față.
Căci vedem la IV Regi 4:27, cum marele Prooroc Elisei spune că Dumnezeu a ascuns de el faptul că murise băiatul femeii care îl respecta și le purta de grijă lui și slugii sale. După care Proorocul Elisei învie pe copil.
Este deci absolut clar pentru orice om rațional că un sfânt văzător cu duhul NU este atotștiutor, NU este atotvăzător, NU este atotînțelept etc. Caracteristici care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu.
Ca urmare, un văzător cu duhul vede doar ce și cât vrea Dumnezeu să îi descopere, nu tot ce vrea el.

Aceeași realitate se vede în viața Sfântului Epifanie de Salamina, marele făcător de minuni, renumit văzător cu duhul.
Mărturiile despre minunile sale, ca și despre înainte-vederea sa, sunt binecunoscute și numeroase.
Cu toate acestea, atunci când i-a fost bârfit Sfântul Ioan Gură de Aur ca origenist (= eretic), Sfântul Epifanie a crezut și l-a scos pe Ioan al Constantinopolului din diptice.
Această greșeală din neștiință a făcut-o Sfântul Epifanie multă vreme, până când, la un sinod, s-a întâlnit cu Sfântul Ioan. Acesta a venit la el și i-a făcut plecăciune, întrebându-l de ce îl ține de eretic. Și i-a adus multe din scrierile sale, în care se vedea că nu este origenist.
Rușinat, Sfântul Epifanie i-a făcut metanie, s-au îmbrățișat și s-au despărțit în duhovnicească frăție și dragoste.
Iar întorcându-se în Cipru, în Salamina, Sfântul Epifanie i-a pus sub aspru canon pe bârfitori.

Dau doar două mărturii, deși se pot da multe alte, pe care orice călugăr se cuvine să le știe, căci se găsesc în Pateric, Limonariu și alte cărți ce se citesc obligatoriu de monahi.

Este absolut clar, prin urmare, că darul vederii cu duhul sau al înainte-vederii nu face pe nimeni nici atotștiutor, nici infailibil.
Ceea ce este evident pentru orice ortodox, pentru că în Ortodoxie nu se admite ca infailibil sau atotștiutor decât Unul Dumnezeu.

2. A fost Părintele Justin Pârvu și văzător cu duhul?

După cum am văzut, această întrebare ține prea puțin de sfințenia Părintelui Justin.
Darul vederii în duh este dat de Dumnezeu unor sfinți, dar și unor oameni străini sfințeniei.
Deci nu asemenea daruri definesc sfințenia.

Sfințenia Părintelui Justin a izvorât din dragostea sa curată și veșnică pentru Dumnezeu și Sfinții Săi, începând cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cuprinzând dragostea curată și veșnică pentru Sfinții Neamului Românesc.
Sfințenia Părintelui Justin s-a construit prin săvârșirea datoriei cu conștiința slugii nevrednice care face ceea ce i s-a poruncit.
Sfințenia Părintelui Justin s-a întărit prin dorința jertfelnică de a-i ajuta pe ceilalți, întru Dumnezeu.
Sfințenia Părintelui Justin a strălucit prin mărturiile nenumărate date înaintea anticriștilor (pro) sovietici, înaintea satanelor de la răsărit și a slugilor acestora. Prin mucenicia plină de bărbăție cu care a dus amenințări, batjocuri, bătăi, foamete, frig, arșiță, încercări de crimă mascate ca accidente.
Dar a strălucit mai ales prin unirea între smerenie și tărie, astfel încât Părintele Justin s-a știut până la capăt slugă nevrednică pe când toți care nu erau orbiți de trufie îl vedeau strălucind de har.
Sfințenia Părintelui Justin s-a înălțat tot mai sus prin dragostea sa lucrătoare și neobosită, prin lipsa oricărei încrederi în merite personale, prin arta duhovnicească de a da și a primi, mereu spre zidire.

Și multe alte se mai pot spune despre Părintele Justin, dintre care faptul că a fost văzător cu duhul este între cele mai mici.
Căci, da, Părintele Justin era văzător cu duhul.

Cred că a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, când, după ce mi-am plâns păcatele, cu multă rușine, mi-am dat seama că părintele plângea.
– De ce plângeți, părinte? – l-am întrebat mirat.
– Pentru păcatele mele, mi-a răspuns. Am asemenea păcate că Dumnezeu nu a vrut să mă ia la Aiud cu Sfinții Săi!
M-am speriat:
– Părinte, Dumnezeu vă iubește și v-a ținut, și ne iubește și v-a ținut și pentru noi. Eu, am adăugat, nu am curajul să spun că aș fi răbdat la Aiud și nu aș fi căzut.
Părintele s-a uitat deodată la mine, fulgerându-mă cu privirea sa de lumină albastră:
– Măi, tu ai Aiudul acasă!
Și m-am blocat, pentru că nu îi spusesem nimic despre suferințele mele, ci doar despre păcatele mele.

Altă întâmplare este cu unul dintre epitropii mei.
Voi spune întâi că am fost binecuvântat cu niște epitropi care, dincolo de păcatele pe care toți le avem, au înțeles cu adevărat să Îl iubească și să Îl adore pe Dumnezeu.
Unul dintre ei, zis Moșul, Marian Ștefănescu pe numele întreg, a dorit să îl cunoască pe Părintele Justin.
Așa că mi-a propus să mă ducă el, cu Dacia lui, în loc să merg cu trenul, ca de obicei.
Toate bune, doar că în ziua călătoriei, Fratele Marian era plin de nerăbdare. Și, în consecință, a început să șofeze cu cea mai mare viteză posibilă.
– Ia-o ușor, i-am zis. Nu avem grabă!
Dar el mi-a spus îngrijorat:
– Dacă pleacă undeva părintele? Trebuie să ajungem cât mai repede.
Pe scurt, nu l-am putut convinge să meargă mai încet.
Dacia zăngănea din pricina vitezei, eu mă rugam la Dumnezeu să ne păzească. Și încercam din când în când, în zadar, să îmi conving epitropul să o ia mai ușor. Dacă ne-ar fi văzut Luis de Funes, cred că mai făcea un film!

Deci, într-o suflare, străbatem cei peste 700 de kilometri cu o singură oprire pentru benzină.
Desigur, Părintele Justin mă aștepta, așa cum vorbiserăm la telefon.
Și, când am intrat la dânsul, i-am zis Fratelui Marian:
– Intră să iei binecuvântare!
Pe cât de grăbit fusese, pe atât de sfios devenise de-o dată.
Mă așteptam, pentru că harul Părintelui Justin se simțea de departe.
– Intră! – îi zic din nou.
Și îi spun părintelui:
– El este Marian, epitrop la noi la biserică. El m-a adus astăzi.
Părintele se apropia deja și ridică mâna să îl binecuvânteze.
Marian se apleacă, dar Părintele Justin după ce îi pune mâna pe cap o ține acolo, blocându-l.
– Măi, măi, măi! – zice părintele. Da’ de ce ai gonit așa, măi?
Eu, uimit, Marian, încremenit.
– Păi… – bâiguiește epitropul meu.
Părintele Justin nu îl așteaptă:
– Măi, dacă i-am zis părintelui că îl aștept, aștept. La întoarcere să nu mai gonești, ai înțeles?
– Da, răspunde pierdut Marian.
Și Părintele Justin ridică mâna, eliberându-l.

Primele două ore din drum epitropul meu m-a întrebat de cel puțin douăzeci de ori:
– De unde știa Părintele Justin că m-am grăbit?

Dau doar aceste două mărturii, deși sunt departe de a fi singurele.

Și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu: da, Părintele Justin a avut darul vederii în duh (cu duhul).
Dar mai mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și că acesta a fost unul dintre cele mai mici daruri ale sale.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni,
Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Ziua lui Mihai Eminescu vs. Moldova Mare

Suntem Români și punctum! (Mihai Eminescu)

Ziua nașterii lui Mihai Eminescu este o zi esențială pentru cultură. Și este sărbătorită oficial atât în Republica România cât și în Republica Moldova.
Sărbătoarea ocolește însă, de obicei, acele puncte esențiale ale sufletului eminescian ce sunt trădate de autorități. Practică întâlnită de amândouă părțile Prutului.

De pildă, Mihai Eminescu a fost unul dintre susținătorii Românilor de la sud de Dunăre. Români „uitați” (a se citi, trădați) sistematic de autoritățile de la București sau Chișinău. De altfel amintitele autorități „centrale” își uită (= trădează) și localnicii – dacă nu fac parte din grupul particular de interese al acelor autorități.

O linie interesantă mai ales la est de Prut este așa-zisul moldovenism.
Este un sistem de gândire și trăire care, cu mărunte nuanțe, se regăsește și în alte părți ale Românimii.
La vest de linia principală a Carpaților se numește ardelenism.
Între Românii Sudici apare sub forma armânismului sau „limbii armâne/aromâne”.
Alte forme se găsesc și în Banat sau Timoc (aici știut și ca vlăhism), Moravia etc.

Ca să ne întoarcem la moldovenism, trebuie subliniat faptul că, asemenea armânismului, este un curent recent în raport cu populația și cultura pe care trăiește astăzi.
Așa cum toți Armânii mari din trecut s-au știut Români – de la Ioan Caragiani sau Pericle Papahagi la Sf. Sfințiți Mc. Haralambie Balamace și Atanasie Papanace –, la fel și marii Moldoveni din trecut s-au știut Români – de la Ștefan cel Mare până la Sf. Sfințit Mc. și Cuv. Iustin Pârvu.
Totuși, în Republica Moldova există unele grupări ce pretind că visează la „Moldova Mare”; pretind că nu ar sluji unor interese dușmane (ca cele rusești, de pildă); pretind că Moldovenii sunt altă națiune decât Românii și că vorbesc altă limbă.
Ei nu vor, ca Moldovenii din România, o Moldovă Mare ca parte a României Mari. Ci vor să își extindă puterea – căpătată prin înșelarea poporului și slujirea unor interese străine – asupra Moldovenilor din România ca să o distrugă pe aceasta.

Desigur, aceste grupări nu vor răspunde nimic, sau vor ocoli cu viclenie un răspuns deschis, la observații și întrebări anume lămuritoare.
De pildă, nu vor explica în ce fel patru milioane de oameni ținând de Republica Moldova ar avea dreptul să hotărască soarta celor cam zece milioane de Moldoveni care sunt cetățeni români din tată în fiu.
Nu vor explica de ce zic ei că există limba moldovenească, deși Moldovenii din România au același grai cu cei din Republica Moldova, și se înțeleg deplin cu restul Românilor.
Vor fugi de faptul că Gheorghe Sion, Moldovean din Ducatul Bucovinei (teritoriu al Moldovei ocupat de Austrieci) îndemna cu dor „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”.
Vor ascunde faptul că Părintele Mucenic Alexei Mateevici a spus clar și răspicat, în plină ocupație țaristă

Da, suntem Moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al Românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi!

Mai urât decât atât, asemenea grupuri înșeală lumea cum că patrioți ca cei amintiți mai sus ar fi fost susținători ai moldovenismului. Mint anume despre marii creatori ai Moldovei, ca să păcălească pe cei care nu caută să cunoască adevărul.
Și despre Alexei Mateevici spun așa minciuni, dar fac asta până și cu Mihai Eminescu.
Așa că astăzi, de ziua nașterii marelui patriot, marelui jurnalist și politolog român Mihai Eminescu, poet național și chip al frumuseții sufletului românesc, redăm cititorilor o poezie esențială a acestuia. Care anulează dintru început și moldovenismul, și minciunile că Eminescu ar fi susținut moldovenismul. Și pune în loc adevărul acela pe care fiecare Moldovean trebuie să îl aibă adânc în suflet:

Suntem Români și punctum!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
de Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra hidrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când se-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a’ nopții stele, ca ai zilei zori,

Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Un sfânt printre noi – lansare de carte

Mai am o neliniște: să îi văd pe acești martiri
canonizați
.
Părintele Iustin Pârvu

Miercuri, 6 Martie 2024, ora 18:00, are loc la Librăria SOPHIA, București, lansarea de carte pentru lucrarea Un sfânt dintre noi.

Ca de atâtea ori, Danion Vasile s-a ostenit și acum pentru a scoate la lumina cunoștinței noastre un sfânt. Un sfânt prea puțin cunoscut – ca cei mai mulți sfinți ai ultimului veac. Îngropați de circul politicii, de dreptatea măruntă, de păcatele și patimile noastre, acești sfinți sunt o mustrare grea. Căci ei dovedesc absolut că „scuzele” noastre pentru necredință sunt minciuni gogonate. Ei mărturisesc prin viața lor că s-a putut și se poate trăi Credința cu același foc precum primii Creștini.

Printre acești sfinți se numără și Părintele Constantin Sârbu.
Viața sa este o stăruitoare lucrare a binelui, o mărturisire a lui Dumnezeu prin propriile fapte înainte de cuvinte.
Au fost multe greutățile și răutățile aduse asupra sa, fie de firescul societății păgânizate, fi de răutățile unor frați mincinoși, fie de Comunism sau alți slujitori ai răului. Și le-a prefăcut în trepte către Cer, urcând mereu pe calea care duce la Viață.

Despre toate acestea, și despre altele, multe, pe care nu le-am amintit, Miercuri, 6 Martie 2024, ora 18:00, la Librăria SOPHIA, Strada Bibescu Vodă nr. 19, București.

Despre neîntemeierea unui „Sinod panorotodx”

În urmă cu peste opt ani de zile, pe 2 Februarie 2016, apărea un material scris de mine despre ciudățenia fanariotă zisă „Sinod panortodox”.
După atâta vreme, încă nu s-a revenit la gândirea sănătoasă, la bunul-simț ortodox. Și încă se flutură momâia Sinaxei din Creta, cu același nume fanariot și rătăcit de „Sfânt și Mare Sinod”, din care abia de a căzut termenul „panortodox”.
Ca urmare, postez iarăși acel material, căci văd încă actuale cele mărturisite în el.

materialul a fost publicat pentru prima dată pe 2 Februarie 2016 în Revista Atitudini, întemeiată de Părintele Iustin Pârvu (link aici). Iată cuvintele:

Despre Adunarea din Creta

Mă tot întreabă fii și fiice duhovnicești, precum și alții, care este părerea mea despre numitul „Sfântul și Marele Sinod Panortodox” ce ar urma să se adune în Creta în acest an.
Părerea mea este prea puțin importantă, fiind eu neînsemnat și cel din urmă dintre clericii Bisericii lui Dumnezeu.
Dar, chiar și așa fiind, am datoria să răspund la întrebare, mai ales că este stăruitoare, spre a nu fi numărat cu cei care tac atunci când li se cere să mărturisească.
Nu există în toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu vreo adunare a clericilor de orice fel care să se numească „sinod panortodox”. Un asemenea organ al Bisericii nu a existat niciodată.
Este adevărat, Biserica are puterea de a institui multe lucruri noi, ca de pildă sărbători, timpuri ale întrunirii sinoadelor, îndreptări ale calendarului și altele asemenea. Dar numai într-un sinod canonic! Fie el local – pentru sărbători locale și alte asemenea lucruri -, fie sinod ecumenic pentru chestiunile ce privesc întreaga Biserică – precum îndreptarea calendarului sau altele probleme universale.
Iar canonic, un nou fel de sinod al întregii Biserici se poate înființa numai și numai într-un sinod ecumenic!
Or, cum nu există un sinod ecumenic ce să fi înființat tipul de întrunire clericală numit „sinod panortodox”, în Biserică nu există așa ceva („sinod panortodox”).
Deci întrunirea unui „sinod panortodox” nu este ortodoxă. Este doar o adunare politică, după cum vom dovedi îndată.
Negarea canonicității unui așa-zis „sinod panortodox” „doar” pe baza lipsei oricăror canoane care să îl aducă la ființă din neființă poate părea, unora, un formalism. Eventual exagerat. Însă întreaga lucrare a Bisericii se realizează în temeiul unei depline organicități, în care nu există rupturi, salturi mortale, mutații genetice. Dimpotrivă, totul se întemeiază și crește printr-o dezvoltare continuă, coerentă, neîntreruptă, armonică (simphonică). Nu sunt îngăduite în Biserica lui Dumnezeu contradicții doctrinare, nu se îngăduie în Biserica lui Dumnezeu acceptarea de „adevăruri” ce stau împotriva Adevărului revelat și mărturisit de veacuri, sau alte asemenea abateri și auto-contraziceri.
Din acest punct de vedere așa-zisul „sinod panortodox” suferă de o profundă necanonicitate și ne-ortodoxie încă din titlu. Titlu care, trebuie să o spunem cu maximă tristețe, este ne-ortodox. Sau, ca să fim pe deplin în adevăr, este eretic.
Afirmația este extrem de grea și o facem cu mare durere, după ani de zile în care am tăcut și ne-am rugat să nu fie nevoie să o facem.
Dar de ce spunem că este eretic titlul de „Sfântul și Marele Sinod Panortodox”?
Pentru că „pan-ortodox” înseamnă „a tot ceea ce este ortodox”. Deci un asemenea sinod ar fi unul al întregii Ortodoxii.
Ceea ce înseamnă că:
1. Dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei este Biserica lui Dumnezeu, un asemenea sinod este pur și simplu sinod ecumenic şi ar fi trebuit numit ca atare.
2. Dacă un asemenea sinod nu este ecumenic, atunci Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Dumnezeu, ci este o erezie.

Prin urmare, ortodocșii care acceptă denumirea de „sinod panortodox” săvârșesc o greșeală uriașă, negând ortodoxia Bisericii de care aparțin!
Faptul că, de fapt, această rătăcire animă pe unii dintre cei care au produs, impus și/sau susținut o astfel de ciudată denumire se vede și prin justificările absurde pe care le dau poziției lor.

Trecem peste faptul că nu văd – așa cum se întâmplă adesea cu cei orbiți de învățături străine – contradicția logică elementară prezentată mai sus.
Trecem peste acest fapt deoarece „scuzele” pentru o asemenea purtare şi stranie denumire sunt cele care arată limpede rătăcirea. Și se împart, din câte am văzut noi, în două:
1. Spun unii că sinodul nu se poate denumi ecumenic pentru că „lipsește Biserica Romei”.
Afirmația este neadevărată de două ori.
În primul rând, pentru că Biserica Romei nu lipsește, de vreme ce la Roma există biserici ortodoxe și clerici ortodocși, ce vor fi reprezentați în Creta. Ba chiar există Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, având sediul episcopal… la Roma!
Deci, în chip categoric, Italia în general și Roma în particular nu lipsesc din adunarea clericală denumită „sinod panortodox”.
În al doilea rând, pentru că niciodată nu a fost condiționată canonic ecumenicitatea unui sinod ecumenic de prezența unei episcopii, fie ea a Romei, Constantinopolului sau Ierusalimului, chiar dacă este foarte bine să fie prezente cât mai multe dintre ele, iar acceptul lor ulterior – chiar și în lipsa reprezentanților la sinod – este vital.

  1. Spun unii că sinodul nu se poate numi ecumenic pentru că „există o ruptură în Biserică”.
    Prin „ruptură” înțeleg acești „unii” faptul că o serie de grupări ce se bazează într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată deplină – pe Sfânta Scriptură nu sunt în comuniune cu Biserica lui Christos. (Aici intră, după ideologiile ecumeniste ale acelor „unii”, ba Papalitatea, ba unele sau altele din grupările protestante ori neoprotestante, ba copții sau iacobiții etc.)
    Dar niciodată nu au fost toți cei care se revendică ai Scripturii în comuniune!
    În vremea Întrupării Domnului nostru Iisus Christos cei care se revendicau ca fiind ai Scripturii erau împărțiți în farisei, saduchei, esenieni și alții asemenea. Dar nu formau, nici pe departe, un întreg.
    În vremea creșterii Bisericii şi propovăduirii apostolice erau pe lângă adevărații creștini și nicolaiții, simoniştii și alții asemenea. Care se revendicau a fi ai Scripturii, dar nu erau.
    La fel a fost și în timpul Sinoadelor Ecumenice, când grupări mai multe sau mai puține, mai largi sau mai restrânse, după epocă, pretindeau a fi ale Scripturii, fără să fi fost.
    Fie în vremea Sfinților Apostoli, fie în vremea Sinoadelor Ecumenice, orice sinod ortodox a fost sinod deplin fără participarea celor care se pretindeau ai Bibliei deși o încălcau! Cu atât mai mult Sinoadele Ecumenice au fost depline şi ecumenice indiferent de lipsa unora sau altora din grupările eterodoxe.
    De fapt și prima grupă de pretexte pentru denumirea eretică „sinod panortodox”, și a doua grupă de pretexte țin de una și aceeași rătăcire, aceea care confundă Biserica și ucenicii lui Christos cu toți cei care se pretind a fi așa ceva.
    Pare greu de crezut că un om logic poate să facă o asemenea confuzie.
    Dar acolo unde sentimentalismele și interesele subiective domină, orice confuzie devine posibilă.
    Desigur, se poate pretinde că eu sunt cel care greșește (și cei care au aceeași părere cu mine). Că fie sentimentalismele, fie interesele subiective mi-ar putea întuneca discernământul, astfel încât eu să fiu cel confuz.
    Și, desigur, o asemenea ipoteză trebuie acceptată ca probabilă pentru oricare părere personală.
    Doar că se poate vedea în ceea ce am prezentat nu doar o logică foarte clară – ceea ce este insuficient într-un asemenea caz – ci și mărturia Bisericii de-a lungul veacurilor. Care constituie o mărturie invincibilă!
    Cei numiți „creștini” sociologic sau social – cum vrem să spunem -, adică indiferent de apartenența lor la Biserică sau la alte grupări, erau în jurul anului 300 sub 10% din populația Romaniei (denumită astăzi „Imperiul Roman”).
    În vremea unor sinoade ecumenice membrii Bisericii alcătuiau o minoritate din masa „creștinilor după nume”.
    Și totuși niciodată Biserica nu s-a împiedicat de problema raportului numeric, teritorial, de prestigiu etc. între ea și eterodocși.
    Nici una dintre cele două tipuri de scuze pentru denumirea „sinod panortodox” nu există în Istoria Bisericii!
    Există cel mult texte ale eterodocșilor (ereticilor) care se plâng împotriva Sinoadelor Ecumenice sau împotriva Bisericii în baza unor asemenea scuze…
    De aceea, de altfel, nici nu a existat vreodată în Istoria Bisericii ideea sau termenul de „sinod panortodox”, pentru că nicicând nu a fost primită în Biserică ideea eretică a „lipsei” sau „mutilării” Bisericii prin faptul că există eterodocși (în afara ei, unde le este, logic, locul).
    O a treia grupare de scuze vede în denumirea necanonică de „sinod panortodox” un fel de „pogorământ” pentru cei din afara Bisericii. Care, pentru mulți din cei afectați de rătăcirea ecumenistă, sunt mai importanți în neadevărul lor decât ortodocșii sau Adevărul Dumnezeiesc.
    Pentru că, de fapt, nu ascunzând lumina sub obroc sau adevărul sub denumiri „diplomatice” îi putem ajuta pe cei din afara Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să trăim în Lumină astfel încât să fim lumină, spre a-i putea elibera pe cei care vor să vadă Adevărul și să fie în Lumină. Aceasta este datoria Bisericii și a ucenicilor lui Christos. Iar diplomația iubirii, deși necesară în lucrarea misionară, devine rătăcire atunci când afectează Învățătura Bisericii sau organicitatea ei. Ceea ce denumirea de „sinod panortodox” o face din plin.
    Pentru toate aceste pricini socotesc, plin de tristețe, că întrunirea sau adunarea din Creta nu este de fapt un sinod, ci o adunare politică, sortită eșecului. Am spus acest lucru în particular de câte ori am fost întrebat și, iar fiind întrebat, o spun din nou și public.
    De altfel, dată fiind pretenția de sobornicitate și unanimitate a adunării din Creta denumită „sinod panortodox” putem vedea că a eșuat deja! Nu doar pentru faptul că din ultra-clericalism a închis dintru început porțile fundamentalei deschideri către plinătatea Bisericii (în limba română nici astăzi majoritatea documentelor nu au fost măcar traduse, cu atât mai puțin să fie cercetate de întreaga Biserică). Nu doar prin disprețul arătat față de toți creștinii și clericii ne-înregimentați administrativ, care nu au avut nici un cuvânt de spus pe temă – atitudine total necanonică ce adaugă la necanonicitatea așa-numitului „sinod panortodox”.
    Mai mult decât atât, opoziția Patriarhiei Georgiei (Gruziei), dar și a multor ierarhi a căror ortodoxie și jertfelnicie creștină este binecunoscută, au făcut din această adunare un copil mort înainte de a se naște.
    Din fericire, spun eu, pentru că astfel se ușurează durerile cumplite prin care, altfel, ar fi trecut Biserica. Și care, de altfel, nu sunt încă îndepărtate cu totul, deși sunt mari șanse ca adunarea din Creta să rămână, asemenea altor pseudo-sinoade și întruniri necanonice, doar sursa unor documente sterpe, diplomatice și pseudo-teologice, și un exemplu despre cum nu trebuie să lucreze ortodocșii.
    Ultra-clericalismul, monahomania, ecumenismul, etnofobia și filetismul sunt câteva din rătăcirile ce au dus izvodirea unui asemenea mutant eterodox denumit „sinod panortodox”. Nu am atins această problemă, așa cum nu am atins nici problema convocării canonice a unui sinod ecumenic – ceea ce ar fi fost adunarea din Creta dacă era canonică – și nici alte probleme foarte grave ce ar fi trebuit lămurite de foarte multă vreme. Și care au fost acoperite de cele cinci rătăciri amintite mai sus, cele mai grave, din câte știu eu, din toate cele care luptă Biserica din interior în aceste vremuri.

Îmi cer iertare înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce nu am izbutit să exprim îndeajuns de limpede şi adevărat!
Îmi cer iertare înaintea celor care citesc ori aud aceste cuvinte pentru orice supărare pe care ele le-ar pricinui-o!
Dar cred întru Dumnezeu că acesta este adevărul, oricât de neplăcut sau dureros ar fi de auzit şi asumat!

Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Noua editie. Ortodoxia si artele martiale

Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”

Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”.
Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.

Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care?
Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.

Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești.
Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu.
”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”

Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine?
Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost?
Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi?
Ori este învechită și nepotrivită?
Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.

A început munca la ea prin 2010.
În paralel cu multe alte lucrări.
Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit.
La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului.
Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:

Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele?
Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare?
Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale?
Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea?
Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.

La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”.
I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit.
„Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”

Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul!
Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.

Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!

Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa.
Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!

Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”!
Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum,
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale:
– interesul multora pentru carte
– refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică
Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt!
Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați.
Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină.
Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc.
Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult.
Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!

Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat.
Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte!
După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.

Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție.
Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare.
Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.

Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării.
Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.

Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea