Etichetă: Iustin Pârvu

Un sfânt printre noi – lansare de carte

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mai am o neliniște: să îi văd pe acești martiri
canonizați.
Părintele Iustin Pârvu

Miercuri, 6 Martie 2024, ora 18:00, are loc la Librăria SOPHIA, București, lansarea de carte pentru lucrarea Un sfânt dintre noi.

Ca de atâtea ori, Danion Vasile s-a ostenit și acum pentru a scoate la lumina cunoștinței noastre un sfânt. Un sfânt prea puțin cunoscut – ca cei mai mulți sfinți ai ultimului veac. Îngropați de circul politicii, de dreptatea măruntă, de păcatele și patimile noastre, acești sfinți sunt o mustrare grea. Căci ei dovedesc absolut că „scuzele” noastre pentru necredință sunt minciuni gogonate. Ei mărturisesc prin viața lor că s-a putut și se poate trăi Credința cu același foc precum primii Creștini.

Printre acești sfinți se numără și Părintele Constantin Sârbu.
Viața sa este o stăruitoare lucrare a binelui, o mărturisire a lui Dumnezeu prin propriile fapte înainte de cuvinte.
Au fost multe greutățile și răutățile aduse asupra sa, fie de firescul societății păgânizate, fi de răutățile unor frați mincinoși, fie de Comunism sau alți slujitori ai răului. Și le-a prefăcut în trepte către Cer, urcând mereu pe calea care duce la Viață.

Despre toate acestea, și despre altele, multe, pe care nu le-am amintit, Miercuri, 6 Martie 2024, ora 18:00, la Librăria SOPHIA, Strada Bibescu Vodă nr. 19, București.

Despre neîntemeierea unui „Sinod panorotodx”

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

În urmă cu peste opt ani de zile, pe 2 Februarie 2016, apărea un material scris de mine despre ciudățenia fanariotă zisă „Sinod panortodox”.
După atâta vreme, încă nu s-a revenit la gândirea sănătoasă, la bunul-simț ortodox. Și încă se flutură momâia Sinaxei din Creta, cu același nume fanariot și rătăcit de „Sfânt și Mare Sinod”, din care abia de a căzut termenul „panortodox”.
Ca urmare, postez iarăși acel material, căci văd încă actuale cele mărturisite în el.

materialul a fost publicat pentru prima dată pe 2 Februarie 2016 în Revista Atitudini, întemeiată de Părintele Iustin Pârvu (link aici). Iată cuvintele:

Despre Adunarea din Creta

Mă tot întreabă fii și fiice duhovnicești, precum și alții, care este părerea mea despre numitul „Sfântul și Marele Sinod Panortodox” ce ar urma să se adune în Creta în acest an.
Părerea mea este prea puțin importantă, fiind eu neînsemnat și cel din urmă dintre clericii Bisericii lui Dumnezeu.
Dar, chiar și așa fiind, am datoria să răspund la întrebare, mai ales că este stăruitoare, spre a nu fi numărat cu cei care tac atunci când li se cere să mărturisească.
Nu există în toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu vreo adunare a clericilor de orice fel care să se numească „sinod panortodox”. Un asemenea organ al Bisericii nu a existat niciodată.
Este adevărat, Biserica are puterea de a institui multe lucruri noi, ca de pildă sărbători, timpuri ale întrunirii sinoadelor, îndreptări ale calendarului și altele asemenea. Dar numai într-un sinod canonic! Fie el local – pentru sărbători locale și alte asemenea lucruri -, fie sinod ecumenic pentru chestiunile ce privesc întreaga Biserică – precum îndreptarea calendarului sau altele probleme universale.
Iar canonic, un nou fel de sinod al întregii Biserici se poate înființa numai și numai într-un sinod ecumenic!
Or, cum nu există un sinod ecumenic ce să fi înființat tipul de întrunire clericală numit „sinod panortodox”, în Biserică nu există așa ceva („sinod panortodox”).
Deci întrunirea unui „sinod panortodox” nu este ortodoxă. Este doar o adunare politică, după cum vom dovedi îndată.
Negarea canonicității unui așa-zis „sinod panortodox” „doar” pe baza lipsei oricăror canoane care să îl aducă la ființă din neființă poate părea, unora, un formalism. Eventual exagerat. Însă întreaga lucrare a Bisericii se realizează în temeiul unei depline organicități, în care nu există rupturi, salturi mortale, mutații genetice. Dimpotrivă, totul se întemeiază și crește printr-o dezvoltare continuă, coerentă, neîntreruptă, armonică (simphonică). Nu sunt îngăduite în Biserica lui Dumnezeu contradicții doctrinare, nu se îngăduie în Biserica lui Dumnezeu acceptarea de „adevăruri” ce stau împotriva Adevărului revelat și mărturisit de veacuri, sau alte asemenea abateri și auto-contraziceri.
Din acest punct de vedere așa-zisul „sinod panortodox” suferă de o profundă necanonicitate și ne-ortodoxie încă din titlu. Titlu care, trebuie să o spunem cu maximă tristețe, este ne-ortodox. Sau, ca să fim pe deplin în adevăr, este eretic.
Afirmația este extrem de grea și o facem cu mare durere, după ani de zile în care am tăcut și ne-am rugat să nu fie nevoie să o facem.
Dar de ce spunem că este eretic titlul de „Sfântul și Marele Sinod Panortodox”?
Pentru că „pan-ortodox” înseamnă „a tot ceea ce este ortodox”. Deci un asemenea sinod ar fi unul al întregii Ortodoxii.
Ceea ce înseamnă că:
1. Dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei este Biserica lui Dumnezeu, un asemenea sinod este pur și simplu sinod ecumenic şi ar fi trebuit numit ca atare.
2. Dacă un asemenea sinod nu este ecumenic, atunci Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Dumnezeu, ci este o erezie.

Prin urmare, ortodocșii care acceptă denumirea de „sinod panortodox” săvârșesc o greșeală uriașă, negând ortodoxia Bisericii de care aparțin!
Faptul că, de fapt, această rătăcire animă pe unii dintre cei care au produs, impus și/sau susținut o astfel de ciudată denumire se vede și prin justificările absurde pe care le dau poziției lor.

Trecem peste faptul că nu văd – așa cum se întâmplă adesea cu cei orbiți de învățături străine – contradicția logică elementară prezentată mai sus.
Trecem peste acest fapt deoarece „scuzele” pentru o asemenea purtare şi stranie denumire sunt cele care arată limpede rătăcirea. Și se împart, din câte am văzut noi, în două:
1. Spun unii că sinodul nu se poate denumi ecumenic pentru că „lipsește Biserica Romei”.
Afirmația este neadevărată de două ori.
În primul rând, pentru că Biserica Romei nu lipsește, de vreme ce la Roma există biserici ortodoxe și clerici ortodocși, ce vor fi reprezentați în Creta. Ba chiar există Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, având sediul episcopal… la Roma!
Deci, în chip categoric, Italia în general și Roma în particular nu lipsesc din adunarea clericală denumită „sinod panortodox”.
În al doilea rând, pentru că niciodată nu a fost condiționată canonic ecumenicitatea unui sinod ecumenic de prezența unei episcopii, fie ea a Romei, Constantinopolului sau Ierusalimului, chiar dacă este foarte bine să fie prezente cât mai multe dintre ele, iar acceptul lor ulterior – chiar și în lipsa reprezentanților la sinod – este vital.

  1. Spun unii că sinodul nu se poate numi ecumenic pentru că „există o ruptură în Biserică”.
    Prin „ruptură” înțeleg acești „unii” faptul că o serie de grupări ce se bazează într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată deplină – pe Sfânta Scriptură nu sunt în comuniune cu Biserica lui Christos. (Aici intră, după ideologiile ecumeniste ale acelor „unii”, ba Papalitatea, ba unele sau altele din grupările protestante ori neoprotestante, ba copții sau iacobiții etc.)
    Dar niciodată nu au fost toți cei care se revendică ai Scripturii în comuniune!
    În vremea Întrupării Domnului nostru Iisus Christos cei care se revendicau ca fiind ai Scripturii erau împărțiți în farisei, saduchei, esenieni și alții asemenea. Dar nu formau, nici pe departe, un întreg.
    În vremea creșterii Bisericii şi propovăduirii apostolice erau pe lângă adevărații creștini și nicolaiții, simoniştii și alții asemenea. Care se revendicau a fi ai Scripturii, dar nu erau.
    La fel a fost și în timpul Sinoadelor Ecumenice, când grupări mai multe sau mai puține, mai largi sau mai restrânse, după epocă, pretindeau a fi ale Scripturii, fără să fi fost.
    Fie în vremea Sfinților Apostoli, fie în vremea Sinoadelor Ecumenice, orice sinod ortodox a fost sinod deplin fără participarea celor care se pretindeau ai Bibliei deși o încălcau! Cu atât mai mult Sinoadele Ecumenice au fost depline şi ecumenice indiferent de lipsa unora sau altora din grupările eterodoxe.
    De fapt și prima grupă de pretexte pentru denumirea eretică „sinod panortodox”, și a doua grupă de pretexte țin de una și aceeași rătăcire, aceea care confundă Biserica și ucenicii lui Christos cu toți cei care se pretind a fi așa ceva.
    Pare greu de crezut că un om logic poate să facă o asemenea confuzie.
    Dar acolo unde sentimentalismele și interesele subiective domină, orice confuzie devine posibilă.
    Desigur, se poate pretinde că eu sunt cel care greșește (și cei care au aceeași părere cu mine). Că fie sentimentalismele, fie interesele subiective mi-ar putea întuneca discernământul, astfel încât eu să fiu cel confuz.
    Și, desigur, o asemenea ipoteză trebuie acceptată ca probabilă pentru oricare părere personală.
    Doar că se poate vedea în ceea ce am prezentat nu doar o logică foarte clară – ceea ce este insuficient într-un asemenea caz – ci și mărturia Bisericii de-a lungul veacurilor. Care constituie o mărturie invincibilă!
    Cei numiți „creștini” sociologic sau social – cum vrem să spunem -, adică indiferent de apartenența lor la Biserică sau la alte grupări, erau în jurul anului 300 sub 10% din populația Romaniei (denumită astăzi „Imperiul Roman”).
    În vremea unor sinoade ecumenice membrii Bisericii alcătuiau o minoritate din masa „creștinilor după nume”.
    Și totuși niciodată Biserica nu s-a împiedicat de problema raportului numeric, teritorial, de prestigiu etc. între ea și eterodocși.
    Nici una dintre cele două tipuri de scuze pentru denumirea „sinod panortodox” nu există în Istoria Bisericii!
    Există cel mult texte ale eterodocșilor (ereticilor) care se plâng împotriva Sinoadelor Ecumenice sau împotriva Bisericii în baza unor asemenea scuze…
    De aceea, de altfel, nici nu a existat vreodată în Istoria Bisericii ideea sau termenul de „sinod panortodox”, pentru că nicicând nu a fost primită în Biserică ideea eretică a „lipsei” sau „mutilării” Bisericii prin faptul că există eterodocși (în afara ei, unde le este, logic, locul).
    O a treia grupare de scuze vede în denumirea necanonică de „sinod panortodox” un fel de „pogorământ” pentru cei din afara Bisericii. Care, pentru mulți din cei afectați de rătăcirea ecumenistă, sunt mai importanți în neadevărul lor decât ortodocșii sau Adevărul Dumnezeiesc.
    Pentru că, de fapt, nu ascunzând lumina sub obroc sau adevărul sub denumiri „diplomatice” îi putem ajuta pe cei din afara Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să trăim în Lumină astfel încât să fim lumină, spre a-i putea elibera pe cei care vor să vadă Adevărul și să fie în Lumină. Aceasta este datoria Bisericii și a ucenicilor lui Christos. Iar diplomația iubirii, deși necesară în lucrarea misionară, devine rătăcire atunci când afectează Învățătura Bisericii sau organicitatea ei. Ceea ce denumirea de „sinod panortodox” o face din plin.
    Pentru toate aceste pricini socotesc, plin de tristețe, că întrunirea sau adunarea din Creta nu este de fapt un sinod, ci o adunare politică, sortită eșecului. Am spus acest lucru în particular de câte ori am fost întrebat și, iar fiind întrebat, o spun din nou și public.
    De altfel, dată fiind pretenția de sobornicitate și unanimitate a adunării din Creta denumită „sinod panortodox” putem vedea că a eșuat deja! Nu doar pentru faptul că din ultra-clericalism a închis dintru început porțile fundamentalei deschideri către plinătatea Bisericii (în limba română nici astăzi majoritatea documentelor nu au fost măcar traduse, cu atât mai puțin să fie cercetate de întreaga Biserică). Nu doar prin disprețul arătat față de toți creștinii și clericii ne-înregimentați administrativ, care nu au avut nici un cuvânt de spus pe temă – atitudine total necanonică ce adaugă la necanonicitatea așa-numitului „sinod panortodox”.
    Mai mult decât atât, opoziția Patriarhiei Georgiei (Gruziei), dar și a multor ierarhi a căror ortodoxie și jertfelnicie creștină este binecunoscută, au făcut din această adunare un copil mort înainte de a se naște.
    Din fericire, spun eu, pentru că astfel se ușurează durerile cumplite prin care, altfel, ar fi trecut Biserica. Și care, de altfel, nu sunt încă îndepărtate cu totul, deși sunt mari șanse ca adunarea din Creta să rămână, asemenea altor pseudo-sinoade și întruniri necanonice, doar sursa unor documente sterpe, diplomatice și pseudo-teologice, și un exemplu despre cum nu trebuie să lucreze ortodocșii.
    Ultra-clericalismul, monahomania, ecumenismul, etnofobia și filetismul sunt câteva din rătăcirile ce au dus izvodirea unui asemenea mutant eterodox denumit „sinod panortodox”. Nu am atins această problemă, așa cum nu am atins nici problema convocării canonice a unui sinod ecumenic – ceea ce ar fi fost adunarea din Creta dacă era canonică – și nici alte probleme foarte grave ce ar fi trebuit lămurite de foarte multă vreme. Și care au fost acoperite de cele cinci rătăciri amintite mai sus, cele mai grave, din câte știu eu, din toate cele care luptă Biserica din interior în aceste vremuri.

Îmi cer iertare înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce nu am izbutit să exprim îndeajuns de limpede şi adevărat!
Îmi cer iertare înaintea celor care citesc ori aud aceste cuvinte pentru orice supărare pe care ele le-ar pricinui-o!
Dar cred întru Dumnezeu că acesta este adevărul, oricât de neplăcut sau dureros ar fi de auzit şi asumat!

Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Noua editie. Ortodoxia si artele martiale

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Noua ediție. Ortodoxia și artele marțiale

Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”

Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”.
Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.

Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care?
Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.

Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești.
Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu.
”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”

Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine?
Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost?
Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi?
Ori este învechită și nepotrivită?
Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.

A început munca la ea prin 2010.
În paralel cu multe alte lucrări.
Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit.
La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului.
Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:

Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele?
Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare?
Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale?
Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea?
Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.

La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”.
I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit.
„Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”

Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul!
Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.

Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!

Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa.
Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!

Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”!
Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum,
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale:
– interesul multora pentru carte
– refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică
Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt!
Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați.
Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină.
Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc.
Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult.
Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!

Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat.
Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte!
După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.

Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție.
Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare.
Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.

Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării.
Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.

Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!

Vă doresc citire cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Donald Trump – ultimul Președinte al SUA. Sinteză istorică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

English translation here

Viața este un război între binele și răul din noi. Un război ce se va încheia prin A Doua Venire a lui Iisus Christos – până atunci, trebuie purtat mereu, de către toți, zi de zi, noapte de noapte, an de an. Mereu, o repet, de către fiecare generație și de către fiecare om.
De ce repet aceste lucruri?
Pentru că cei care le uită pierd războiul.
Cum s-a întâmplat acum cu SUA.
Și, de fiecare dată, pierderea acestui război de către o persoană se răsfrânge asupra altora.
Cu atât mai mult înfrângerea unei super-puteri.

L-am văzut pentru prima oară pe Donald Trump atunci când am venit într-o vizită. Prietenii se uitau cu multă pasiune la un serial numit Ucenicul (în engleză, Apprentice; 2004-2017). Serialul era dedicat eforturilor unora de a deveni ucenicul unui miliardar american, Donald Trump.
Cunoșteam cultura americană (adică a SUA) din cărți – cărți comuniste, antiamericane, cărți americane (pro sau anti americane), cărți ale altora despre SUA.
Ceea ce vedeam în serial mi s-a părut foarte tipic american.
Cine a citit (despre) David Crockett, Jack London (mai ales The Valley of the Moon și The Sea-Wolf) cunoaște acest „tipic american”: un amestec de aventură și (clipe de) lenevie, sentimentalism și nepăsare, bădărănie și inteligență, curaj și obligatoriu lăudăroșenie, muncă și înclinație pentru lucruri țipătoare, iar lăudăroșenie…

Cât am văzut din serialul Ucenicul – vreo două sau trei episoade, printre care cel cu Nadia Comăneci – a fost un câștig: în primul rând, a dat un chip mai concret celor cunoscute din cărți.
Desigur, cineva ar putea să se gândească la faptul că poate mai văzusem unele filme americane – westernuri mai ales, serialul Dallas etc. – ce redau și ele același „tipic american”. Da, așa este. Dar am păstrat totdeauna o rezervă față de cărți și mai ales filme – creații artistice, până la urmă, supuse unor prejudecăți și subiectivisme. Ele nu pot înlocui observația fenomenului, nu pot înlocui experiența propriu-zisă, chiar dacă pot ajuta mult în înțelegerea ei (sau dimpotrivă, dacă am preluat din ele prejudecăți ce care nu ne eliberăm!).

Revin: serialul Ucenicul (Apprentice) a dat un chip mai concret stilului american.
Nu îmi place.
Nu îmi place acest stil. De aceea nu am plecat în SUA, deși am rude și cunoscuți ce și-au găsit acolo un loc (bun). Deși am avut oferte de studiu și muncă (pentru care păstrez un sentiment frumos celor care mi le-au dat).
Sunt însă Român, cu cele bune și rele ale mele, și un Român legat de acest pământ, pe care nu îl pot părăsi. Este al meu, dar mai ales sunt al lui, și al străbunilor mei, în vecii vecilor.
Ca urmare, stilul american mi-a fost și îmi este străin.

Îmi rămâne străin, oricât de obișnuit aș fi cu acest stil – prin filmele americane ce ne-au invadat, emisiunile americane ce au fost preluate de televiziunile și radiourile de la noi etc.
Miliardarul Donald Trump, inima serialului Ucenicul, a fost și rămâne o reprezentare perfectă a stilului american.
Calitățile lui Donald Trump – de la cele de afacerist la cele de filantrop – sunt greu de văzut și de recunoscut pentru un Român tradițional: primele virtuți românești sunt Credința și bunul-simț. Ca urmare, gura mare, lăudăroșenia, sunt printre primele patimi cu care Cultura Românească Veche luptă.
Dimpotrivă, pentru American gura mare și lăudăroșenia sunt ceva firesc.
De la țipetele băiatului ce vinde ziare la luxul cât mai țipător al bogătașului, David Crockett se regăsește în mai tot ce are SUA tradițional.

Am fost, atunci, mai puțin interesat de Donald Trump.
Era un bogătaș american tipic, după cum am spus. De aceea era și foarte iubit de mass-media americană: de la numeroasele sale acțiuni de binefacere până la viața sa socială, avea ce să toace – de asemenea în stil american.

Nu m-a mirat, peste ani, atunci când s-a hotărât să candideze la Președinția SUA.
Știam că au mai fost milionari sau miliardari ce s-au angajat în această aventură – de a încerca să ajungă în cea mai înaltă funcție oficială a Statelor Unite. Fără succes, atâta vreme cât mafia politică și financiară nu era în spatele lor.
Deci nu m-a mirat acțiunea lui, nici nu m-a interesat (nici măcar cât să văd în ce măsură este ambiția excentricității tipice a Americanului sau acoperirea unui grup de interese destul de puternic pentru a-i da șanse reale în alegeri).

Dar mi-a atras atenția ceva: schimbarea radicală a poziției mass-mediei față de Donald Trump.

Până atunci, Donald Trump era pentru mass-media Americanul ideal: realizat, competent, lăudăros, spectaculos, amuzant, uneori ridicol, sociabil, uneori genial etc.
Acum, dintr-o dată, mass-media îl prezenta pe Donald Trump exclusiv negativ. În același stil american, plin de superlative, Donald Trump devenise pentru mass-media chipul prostiei sau, paradoxal, chipul Răului.
Situația era absurdă, ridicolă, grotescă!
Plină de nerușinare, mass-media care îl ținuse în brațe decenii întregi îl umplea acum de scuipați din cap până în picioare.
Până ieri îl lăudase, acum nu îi mai găsea nicio calitate posibilă.
Și nu îi îngăduia nicio șansă de a deveni Președintele SUA.

Tot în clasicul stil Davy Crockett, Donald Trump privea cu un zâmbet superior această revărsare isterică de insulte și acuzații, batjocură și trădare. Și, uluitor, spunea adevăruri esențiale despre corupția din SUA, despre felul în care mafia neocomunistă – în primul rând prin clasa politică – a preluat controlul Statelor Unite și luptă să anuleze libertățile și drepturile omului obișnuit.

Acest discurs – mereu definit drept „teoria conspirației” de mafioții conspiratori și slugile lor – avea o foarte mare greutate, venind din partea unui miliardar. Adică a unui om aflat exact în cercurile de putere despre care vorbește!
Sau, ar fi avut o foarte mare greutate, dacă mass-media nu ar fi îngropat acest om în acuzații, insulte și bătaie de joc.

Schimbarea totală a purtării instrumentelor mediatice mi-a atras atenția real, pentru prima dată, asupra lui Donald Trump.
Am constatat că, dincolo de stilul campaniei lui (pentru mine foarte neplăcut), ceea ce spunea era corect, era adevărat. Ceea ce propunea el, ca program electoral, erau lucrurile de care Statele Unite aveau nevoie pentru a se întoarce la țara care fusese un chip al libertății – și care, de decenii, devenise un chip al fățărniciei, un pumn de fier într-o mănușă ce s-ar fi vrut de catifea.
Chiar lozinca, „Fă America iar măreață!” (Make America Great Again) era de bun simț pentru orice American. Este firesc pentru oricare cetățean să vrea ca țara lui să fie (iar) măreață. Doar un dement comunist, obsedat patologic de globalizare, poate să fie împotriva unei asemenea idei.
Donald Trump prezenta fapte.
Campania împotriva lui, doar o revărsare de ură, dispreț și răutate. Ba chiar disperare.
Căci, în ciuda faptului că toată mass-media mainstream era împotriva lui, Donald Trump creștea în sondaje, tot mai mult.

Desigur, m-am întrebat și eu cât de reală este campania lui, cât de real este angajamentul lui în apărarea valorilor americane.
Dar nu am putut să nu simpatizez cu el, văzând cât de urât se întorseseră împotriva lui admiratorii și „prietenii” de până mai ieri.
Mai ales când am văzut că are drept contra-candidat pentru Președinția SUA pe Hillary Clinton, criminala care, alături de soțul ei, a luat parte la crime împotriva umanității în Iugoslavia, Serbia, Siria și în alte părți.

Hillary Clinton este escroacă acoperită de mass-media, care a distrus dovezi esențiale într-un caz de trădare națională și a scăpat prin scuza ridicolă „le-am distrus din greșeală”. Este vorba, atenție!, despre peste 2,000 (două mii) de emailuri pe care, într-o cercetare federală (FBI!), Hillary Clinton le-a șters „din greșeală”. O parte dintre aceste emailuri fiind deja confirmate ca având informații clasificate – fie la nivelul „secret”, fie la nivelul „top secret”.
Orice alt funcționar american ce ar fi făcut un asemenea gest, venind cu o asemenea scuză, ar fi ajuns în pușcărie.
Și, bineînțeles, scuza ar fi fost cel mult subiectul ridicolului general.
Totuși aceeași mass-media care îl toca pe Donald Trump și îl declara o satană care va instaura o dictatură fascistă în SUA, o lua în brațe pe această individă!

Față de această stare de lucruri, Donald Trump vorbea public despre „mlaștina” care sufocă SUA, și din care Familia Clinton este parte.
Ca și despre alte adevăruri asemănătoare.

M-am întrebat repetat cât de sincer este Donald Trump în dorința de a îndrepta lucrurile în SUA, de a promova adevăratele valori americane, de a „seca mlaștina”.
Putea ușor să fie vorba doar despre obișnuitele minciuni electorale ale politicienilor.
Dar disperarea clasei politice, disperarea unor megalomani cu complex mesianic (precum Bill Gates ori George Soros), virulența patologică a atacurilor mediatice, complicitatea autorităților la violențele fizice împotriva simpatizanților MAGA etc. arătau altceva.
Arătau, pe de-o parte, existența și întinderea „mlaștinii” despre care tot amintea Donald Trump. Erau, adică, cea mai concretă dovadă a existenței mafiei pretins inexistentă.
Totodată, arătau că această mafie se teme de Donald Trump.

Iarăși, putea să fie o teamă simulată. O altă manevră electorală. Dar…
De la începutul anilor ’90 mă lămurisem că SUA fusese preluată de Comuniști. Amintiții Bill Gates ori George Soros, dar și alții asemenea, erau promotorii unor doctrine și politici de Extremă-Stânga. Adeseori identice doctrinelor de tip bolșevic, nazist ori fascist.
Susținerea pentru regimuri patologice precum Iliescu sau Constantinescu, pentru distrugerea României (cea mai pro-americană țară din Eurasia!), dovedeau că Statele Unite sunt conduse de o grupare în aceeași măsură anti-umană și anti-americană.
Acțiunile inumane din Irak și Iugoslavia au confirmat 1000% această realitate.
În numele unor minciuni evidente (arme de distrugere în masă inexistente, de pildă) s-au săvârșit atrocități teribile de către forțele armate ale SUA. Sub conducerea nominală a celor susținuți de amintiții miliardari (gen Bill Clinton, George W. Bush Jr., Hillary Clinton, Colin Powell, Condoleezza Rice etc.).

S-a văzut astfel că Statele Unite ale Americii fuseseră preluate de forțe extremiste, care nu aveau nicio șovăire în săvârșirea oricăror atrocități.
Atât prin SUA în Vest, cât și prin China Comunistă în Est, lumea înainta cu pași mari către dictatura globală din cărțile s.f. și din prevenirile multor Sfinți din Prigoanele Comuniste.
Cuvântul unor preoți precum Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și alții asemenea se confirma, din nenorocire, an de an: lumea se lasă cucerită de Rău, îl laudă și îl susține, urăște Binele, fuge de El, îi urăște pe cei care Îl (mai) iubesc, Îl (mai) caută.

Ca urmare, nu exista nicio nevoie a acestei grupări pentru cineva ca Donald Trump.
Nu era nevoie de cineva care să pună pe masă mizeriile acestei mafii.
Nu era nevoie de cineva care să dea speranțe iubitorilor de libertate – cei mai mulți deja resemnați în fața inevitabilei dictaturi totale, biometrice, care se prefigura tot mai clar.
Să fi fost Donald Trump „nebunul” care, din iubire de Patrie, e gata să se jertfească pentru SUA?

Deși o asemenea idee este frumoasă, părea cu totul imposibilă.
Era adevărat că Donald Trump își folosea banii proprii pentru campania electorală, în loc să depindă de cercurile de influență, ca ceilalți candidați.
Era adevărat că până și în Partidul Republican – al cărui candidat era – vocile mafioților dădeau în el.
Era adevărat că unitatea mass-mediei împotriva lui, complicitatea autorităților la atacuri violente împotriva simpatizanților și unitatea campaniilor hollywoodiene împotriva lui atingeau niveluri record, unice în istoria SUA.
Dar cum să crezi că omul până ieri scăldat în luminile presei, răsfățat în viața socială a luxului miliardarilor, este de-o dată gata să jertfească totul?
Nu era mai logică o manevră electorală?

Apoi a venit șocul: Donald Trump a câștigat alegerile.
A urmat cel mai greu mandat prezidențial din istoria SUA.
Donald Trump a trebuit să guverneze având împotriva lui instituțiile pe care, legal, ar fi trebuit să le conducă.
În același timp, a fost sub un continuu atac al Partidului Democrat, al instrumentelor de tip Facebook sau Twitter, al mass-mediei.
În același timp, a fost confruntat cu atacuri împotriva SUA și împotriva sa de tip război hibrid.

Un exemplu tipic – inclusiv prin nerușinarea infinită ce l-a însoțit și îl însoțește – este pretextul George Floyd pentru tentativa de lovitură de stat BLM („Black Lives Matter”).
Black Lives Matter este o mișcare extremist-rasistă de Extremă-Stânga ce a incendiat, bătut, jefuit, ucis etc. în SUA. Lansarea violențelor extreme ale BLM a fost pretextată prin moartea produsă de droguri a infractorului George Floyd (un individ care, printre alte infracțiuni, a săvârșit violențe și amenințări cu moartea asupra mai multor femei, inclusiv însărcinate, și care a fost declarat „erou” și chiar „martir”). Trebuie subliniat faptul că există o înregistrare video, răspândită în întreaga lume, a arestării lui George Floyd. Mass-media mainstream a susținut că George Floyd ar fi fost sufocat de polițistul care l-a imobilizat; asta deși se vede în înregistrare că George Floyd vorbește și strigă foarte clar în timpul în care se pretinde că era sufocat. Precizăm pentru cei care nu știu că sufocarea face imposibilă vorbirea și strigătele, cu atât mai mult vorbirea clară. Deși nevinovat, polițistul care l-a arestat pe acest infractor recidivist a fost condamnat – încă o dovadă a politizării extreme a Justiției în SUA.
Campania extremist-rasistă a BLM a fost susținută de cercuri largi la nivel mondial.
S-a dovedit astfel absolut clar existența unei conspirații internaționale de Extremă-Stânga, însoțită de o ură rasistă extremă împotriva „albilor”.

Dar violențele BLM, susținute fățiș de Partidul Democrat, au fost doar o parte din campania împotriva lui Donald Trump.
Partidul Democrat a contestat fără încetare rezultatul alegerilor din 2016, sub cele mai absurde pretext și cele mai nerușinate acuzații.
Faceboo, Twitter și alte rețele similare au preluat și propagat aceste minciuni – și orice murdărie la adresa lui Donald Trump.
Totodată, s-a promovat un rasism feroce împotriva „albilor”, incitându-se permanent la un război al Americanilor „negri” împotriva „albilor”.
De asemenea, s-a promovat un extremism LGBT din ce în ce mai agresiv. Toți părinții care au vrut să își ferească copiii de implicarea în campania de sexualizare au fost declarați ca „amenințare la adresa securității SUA”; nu doar de către activiștii grupărilor LGBT, dar și de autorități de stat și federale, precum FBI.
Etc., etc.

La toate acestea se adaugă Plandemia, adică pandemia planificată declanșată la sfârșitul lui 2019, începutul lui 2020, în China.
Dovedite astăzi prin milioanele de dolari livrate de sursele chineze Familiei Biden, legăturile acestei familii cu China fac din implicarea Chinei în Plandemie un factor esențial.
De asemenea este dovedit și faptul că realizarea virusului COVID-19, o lucrare a ingineriei genetice și nu un fenomen natural, s-a făcut întâi în SUA, sub conducerea Dr. Fauci. Lucrările la COVID-19 au fost mutate în China după ce Congresul SUA a interzis asemenea cercetări și mai ales finanțarea lor de către stat. Dr. Fauci a continuat finanțarea lor prin subterfugii.

Toate cele amintite mai sus, plus altele peste care am trecut, fac din mandatul lui Donald Trump cel mai greu mandat prezidențial din istoria SUA.
În aceste condiții se poate spune că, totuși, Donald Trump s-a descurcat uimitor de bine.
Nu s-a plecat mafiei care încerca să îl distrugă,
a devenit primul Președinte SUA care a luat parte la Marșul pentru Viață,
a încurajat respectarea primelor amendamente și celorlalte prevederi ale Constituției Statelor Unite,
a obținut o creștere economică exemplară,
a îmbunătățit viața Americanilor de culoare (negri și hispanici în primul rând),
a refăcut controlul SUA asupra graniței sudice,
a scăzut influxul de droguri,
a sprijinit reducerea fiscalității,
a scăzut masiv birocrația,
a luptat să redea cetățenilor cât mai mult din libertățile lor firești confiscate de mafia stângistă în ultimele decenii.
Pe plan internațional Donald Trump a obținut revenirea la respectul față de SUA (pierdut masiv prin mandatele anterioare).
De asemenea, a fost primul Președinte SUA, după foarte multă vreme, care nu a început niciun nou conflict armat, ba chiar a izbutit să aducă pace reală în unele părți ale lumii.
Tratatul de pace din Orientul Apropiat pe care l-a realizat ar fi adus oricărui alt președinte (din SUA și nu numai) nenumărate laude și premii pentru pace.
A izbutit să reducă tensiunile din Irak, Iran, Afganistan, să scadă prezența militară internațională a SUA și, în mai multe împrejurări, să o aducă la raporturi de normalitate: adică de relații bilaterale, pe picior de egalitate, în locul relației unilaterale susținută de „dreptul forței” practicată de Obama, Clinton, Bush Jr. etc.
Până și Coreea de Nord a renunțat la aluziile sau amenințările deschise nucleare.
Pe fundalul atacurilor mai sus amintite, pe fundalul războiului anti-american și implicit anti-Trump al Partidului Democrat și grupării Gates-Soros, rezultatele mandatului lui Donald Trump sunt absolut excepționale.

Apoi, la alegerile din 2020, a avut parte de cele mai falsificate alegeri din istoria SUA.
Trebuie subliniat că frauda electorală este un fenomen des întâlnit, pretutindeni în lume. Cu atât mai de așteptat cu cât miza este mai mare.
La alegerile din 2020 Partidul Democrat l-a pus drept candidat pe Joe Biden, zis și Joke Biden, un vechi slujitor al Stângii. Astăzi este dovedit clar că Joe Biden este un pedofil care și-a abuzat sexual propria fiică, un ins corupt implicat în afaceri murdare în și cu Rusia, Ucraina, China etc. Totodată, este reprezentantul ideal pentru Partidul Democrat din SUA.
Este dovedit astăzi că grupuri importante din FBI și alte organizații federale au conspirat la impunerea lui Joke Biden ca Președinte al SUA și la înlăturarea lui Donald Trump.
Este dovedit faptul că Facebook, Twitter, CNN și alte asemenea instrumente au luat parte la conspirația amintită. În primul rând mințind opinia publică – așa cum au făcut-o și în Plandemie în privința măsurilor dictatoriale cerute de Stânga, a „vaccinurilor”, a politicii sinistrei organizații OMS etc. În al doilea rând cenzurând până la patologic orice ar fi contrazis discursul oficial.

Ca urmare, s-a izbutit înlăturarea lui Donald Trump, inclusiv cu ajutorul unor acte de trădare ale unor colaboratori iluștrii ai acestuia, precum Mike Pence sau Bill Barr. Care s-au dovedit a fi niște oportuniști lipsiți de orice urmă de onoare și demnitate, gata să își vândă Credința și Patria pentru „prețul potrivit”.
Dar Extrema-Stângă nu a fost mulțumită cu atât.
Știindu-se vinovată, și văzând că Donald Trump scoate la iveală falsificarea alegerilor, Mlaștina a organizat operațiunea 6 Ianuarie, în care agenți FBI au ucis o femeie nevinovată și au săvârșit nenumărate alte acte de incitare la violență. Totul în nădejdea izbucnirii unei isterii similară BLM, dar de sens opus, care să justifice arestarea lui Donald Trump și a celor ce îi rămăseseră alături.
Operațiunea nu a izbutit, deoarece oamenii nu s-au lăsat atrași în violențele dorite de Mlaștină.
Dar, oricum, a fost folosită ca pretext pentru persecuții politice – și este folosită până astăzi în același fel.

Ridicolul Președinției lui Joe Biden este nelimitat. Susținerea disperată a mass-mediei nu a putut să acopere cu totul nici rasismul acestuia, nici incompetența lui, nici ieșirile sau căderile produse de vârsta înaintată și sănătatea mintală redusă a acestuia.
Dar acest ridicol este întrecut de tragismul Președinției lui Joke Biden.
Măsurile economice și fiscale ale Mlaștinii au fost executate imediat și fidel de Joke Biden și gașca din jurul lui. Ca urmare, economia SUA s-a prăbușit.
Mai mult, Clanul Clinton-Biden a târât SUA, UE și întreaga lume în ceea ce astăzi se cunoaște drept Războiul din Ucraina.
Un lung șir de așa-zise accidente, ce par mai mult un șir de sabotaje economice bine executate, a lovit și lovește SUA.
Orașele controlate de Partidul Democrat (de la Detroit și Philadelphia la San Francisco și New York) se prăbușesc economic și social. La fel tot mai multe din state controlate de Democrați, în frunte cu California – care anul trecut a fost campioana SUA la afaceri pierdute și cetățeni fugiți, la numărul de oameni ai străzii etc.
Tabloul pare să fie din filme s.f. distopice, precum RoboCop sau Escape from L.A., doar că este realitate concretă.

Pe acest fundal, tot mai mulți Americani se îndreaptă către viitoarele alegeri SUA ca spre ultima speranță pentru revenirea la normalitate, la libertate, la valorile americane.
Ca urmare, Mlaștina a recurs la „Justiția” coruptă pentru a-l elimina pe Donald Trump din alegeri.
A încercat asta întâi prin grupările corupte din FBI, prin așa-zisa anchetare a „documentelor secrete” deținute de Donald Trump.
În această privință lucrurile sunt simple: Președintele SUA are autoritate absolută în declasificarea documentelor de stat. Ca urmare, un Președinte SUA poate declasifica documente – respectiv să le ia și să le țină acasă – după voia lui. Este o practică firească, legală, pe care o întâlnim la toți Președinții SUA. Acuzațiile FBI nu doar că sunt o încălcare a atribuțiilor FBI, dar sunt o totală aberație juridică.
Mai grav, s-a dovedit între timp, absolut clar, că Joe Biden a furat documente clasificate (inclusiv „top secret”!), folosindu-se de pozițiile ocupate de-a lungul deceniilor în Administrație. Adică fără să fi avut vreo funcție care să îi permită, legal, declasificarea sau extragerea vreunui document.
De asemenea, am amintit mai sus, Hillary Clinton a făcut publice documente și informații clasificate prin emailurile sale – activitatea infracțională dovedită de FBI.
Niciunul dintre ei nu a fost urmărit legal pentru aceste acțiuni.
În schimb Donald Trump, care a acționat 100% legal, este urmărit de procurori pentru această acțiune legală, invocându-se prevederi legale care nu se aplică Președintelui SUA.

Cum acest lucru nu era de ajuns, s-a recurs la altă mârșăvie „juridică”.
În New York-ul distopic de astăzi infractorii violenți sunt lăsați în libertate de către autorități. Procurorul Șef fiind unii dintre principalii responsabili pentru jafurile, violurile și crimele săvârșite de recidiviștii eliberați.
Totuși, același procuror a cheltuit enorm de multe resurse pentru a găsi un pretext pentru punerea sub acuzare a lui Donald Trump.
Am mai vorbit despre această farsă juridică, o persecuție politică la scenă deschisă, în cel mai clasic stil nazisto-bolșevic (aici); nu mai revin acum.

Voi sublinia însă abuzul din 13 Iunie 2023, prin care Donald Trump a fost pus sub arest, absolut aberant, ca parte a „urmăririi în Justiție” oganizată de Mlaștină.
Gestul are o singură „justificare”, dorința celor îngroziți de ideea „secării Mlaștinii” de a se răzbuna pe cel de care se tem. Însă, din punctul meu de vedere, are o însemnătate istorică:

mi se pare ultimul pas între SUA liberă și SUA tiranică.
Din această clipă
SUA este o dictatură de Extremă-Stânga în cel mai clasic înțeles al expresiei.

Regimul marionetă Joke Biden a fost instrumentul de trecere de la ultima Președinție americană adevărată la noul regim.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Ce urmează?
Probabil asasinarea… scuze, moartea ”accidentală” sau ”incidentală” a lui Donald Trump.
Apoi, un joc de marionete asemănător trecerii de la Iliescu la Constantinescu, în timpul căruia se vor rade ultimele libertăți și drepturi ale Americanilor.
Idioții mesianiști de Stânga vor jubila.
După care va urma un nou val de prăbușire, haos, suferințe cumplite.
Dar cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Cine face politică?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

„Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
– mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
– clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea