Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței.
Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26).
Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.).
Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)

„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)

La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu…
Însă de fapt e mai mult decât atât!
Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)!
Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți.
Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.?
La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.

Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă!
Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:

Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.

Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos.
Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!

Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune.
Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici.
Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept.
Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat.
Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului.
Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!

„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!”
În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare:
„Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?”
Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune.
Este preotul de la tine din parohie de neîncredere?
Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci!
Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele.
Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc.
Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.

Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dragostea nu cade niciodată

20171210_130309_075 mic

Dragostea de părinţi, de fraţi, de familie, până la urmă, face parte din fiinţa omului. Este ceva atât de firesc, atât de înnăscut, încât lipsa acestei iubiri îl face pe om să fie mutilat. Nevoia nesfârşită a ofranului, a celui abandonat, de a-şi cunoaşte rădăcinile este la fel de naturală ca setea celui mutilat după mâna sau piciorul pierdute.
Există, este drept, şi părinţi denaturaţi, fraţi denaturaţi, familii distruse. Răutatea ce se revarsă în asemenea împrejurări dovedeşte cât de satanică este încălcarea iubirii familiale. Şi ce nepreţuită este iubirea familială pentru pace – pentru pacea fiecăruia dintre oamenii familiei. 
Dragostea de Patrie, dragostea de Neam, sunt forme, fireşti, înnăscute, ale iubirii familiale. Lipsa acestei iubiri – de Patrie, de Neam – îl face pe om să fie orfan, abandonat, mutilat, singur.
Cel care ajunge să-şi urască familia pe nedrept se duce întotdeauna către rele. Se întovărăşeşte cu hoţii sau criminalii, se aruncă în droguri – de la beţie până la oricare altele.
Cel care uită de iubirea de Neam, de Patrie, se va duce întotdeauna către rele. În lipsa rostului, fundamental, pe care îl are, dezrădăcinat şi însingurat, se va întovărăşi cu cine se nimereşte. Şi cum uitarea iubirii de Neam şi de Patrie nu din bunătate vine, se va întovărăşi cu oameni de asemenea înstrăinaţi; de Neam, de Patrie, de bunătate. În cel mai bun caz, îşi va petrece viaţa în irosire, doar în faţa morţii (şi uneori nici atunci) recunoscând ce sterpe i-au fost zilele. Dar de obicei această irosire, această sterpiciune, oricât de ascunsă sub laudă de sine şi alte droguri, roade, doare. Astfel încât omul adună o suferinţă, o mânie, o ură, a căror origine nu vrea să o vadă. Şi, ca urmare, o atribuie altora. Adică celor diferiţi, celor care mai au dragoste de familie, de Patrie, de Neam… chiar de Dumnezeu. (Vina supremă, pentru că Dumnezeu este Iubirea, deci este ţinta supremă a urii celor ce au căzut din iubire.)
Şi totuşi, veac după veac, iubirea de familieiubirea de Patrieiubirea de Neam şi, da, iubirea de Dumnezeu, rămân. În fiecare epocă, în fiecare generaţie, sunt unii – câteodată mulţi, alteori puţini – ce ţin aprinsă această flacără.
Lumea merge mai departe prin ei, nu prin fiii urii.
Şi Împărăţia Cerurilor, în care se oglindeşte nesfârşit tot ce e binecuvântat aici, tot prin ei se zideşte.
România Cerească există prin Ştefan cel Mare şi Sfânt care, împreună cu boierii săi mari, mijlocii şi mici (răzeşii), a mărturisit dragostea de Patrie şi Neam cu sânge şi trudăRomânia Cerească există prin eroii români care în Munţii Pindului, în Tesalia ori Moreea, în Negroponte sau Macedonia, au păstrat CredinţaNeamul şi limba strămoşească sub toate ocupaţiile străine. România Cerească există prin oamenii simpli ai Ardealului care au ţinut Credinţa şi sub tunurile şi rugurile Calvinismului sau Uniatismului. România Cerească a câştigat o Siberie frumoasă, caldă, înfloritoare, prin jertfele milioanelor de Români care au păstrat acolo dragostea de familie, de Patrie, de Neam, de Dumnezeu.
Şi ce voi mai spune? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc despre Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Ionel Zeana, Horea, Cloşca, Iancu, Neagoe Basarab, Constantin cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Daniil Sihastru, Bretanion al Constanţei, Iosif de la Partoş, Atanasie Todoran şi atâţia şi atâţia martiri şi eroi! Care, prin credinţă, au biruit împărăţii, de la cea hună, germană ori turcească la cea sovietică, au ţinut sfânta Lege Românească (trăirea de către Români a Legii lui Dumnezeu), au îndreptat nedreptăţile, au amuţit răutatea prigonitorilor, au stins puterea focului, au biruit lagărele de exterminare comuniste, au scăpat de ascuţişul sabiei, de glonţ şi de celelalte unelte de ucidere ce li se pregătiseră, din slabi şi pierduţi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă… Într-adevăr, nimic din cele suferite şi săvârşite minunat de sfinţii Vechiului şi Noului Testament nu lipseşte din lucrarea acestor eroi şi martiri. De la răspândirea Evangheliei de la o margine a lumii la cealaltă şi până la cei care au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere. Şi cu adevărat au trecut prin batjocură şi bici, prin lanţuri şi închisoare; cu adevărat au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, rupţi pe roată, sfâşiaţi de fiare, ucişi cu sabia; cu adevărat au pribegit, deseori neavând nici măcar piei de oaie şi de capră să-şi acopere goliciunea în ger, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au fost torturaţi satanic la Piteşti şi Aiud, la Gherla, Târgu Ocna, la Canal, la Vorkuta şi în mii şi mii de alte locuri. Au rătăcit – precum Părintele Cleopa, Gogu Puiu, Fraţii Arnăuţoiu şi nenumăraţi alţii – prin pustii şi munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului.
Şi dincolo de toate încercările, au biruit, căci aveau ca întărire şi călăuzire Iubirea, cea mai adevărată şi veşnică Lumină, Iubirea care este însuşi Dumnezeu. 

Şi care începe de la iubirea de familie, de Patrie şi de Neam, adică de la iubirea de frate.
Căci dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească!
Şi aceasta nu o spun eu, ci Însuşi Dumnezeu. 

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă