Etichetă: Istorie

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Aflu, fără mirare, că un Liberal, socotit de ai lui un fel de expert, declară că ar fi un fel de băiat de treabă Miklos Horthy. Horthy, adică șeful genocidar al Ungariei interbelice – și în timpul celui de-al doilea război mondial. Horthy, cel care în anii ’20 ai secolului trecut începea persecuția prin lege a Evreilor, primul în Europa. Și este vorba despre Evreii din Ungaria, cei mai patrioți Evrei din istorie, oameni care au avut pentru Ungaria o dragoste aproape fanatică! Revenind, omul apărat de amintitul expert liberal este Miklos Horthy, cel care a redus numărul Românilor din Ungaria de la peste 200,000 (douăsutedemii) în 19201, la sub 20,000 (douăzecidemii) în 1938. Horthy, care a promovat ura față de cei care nu sunt Unguri până la uciderea copiilor. Horthy, care a promovat un asemenea extremism încât prima acțiune a militarilor săi intrați în Județul Sălaj a fost să ucidă o Româncă însărcinată pentru ”vina” de a nu cunoaște limba maghiară: au ucis-o fixând-o la pământ și, înfigându-i un par în pântece i-au scos cu el copilul. Justiția aceluiași Horthy i-a condamnat pe vinovați la amenzi modice – plătite de fapt de Armata Ungară – și câteva zile de arest în unitate. Tot atunci ”glorioasa” Armată Maghiară a săvârșit masacrul de la Ciumărnea și Trăznea. Sorin Ioniță, Liberal și expert, care batjocorește pe cei care nu au învățat istorie ca el, îi ia apărarea lui Horthy, declarându-l un fel de ocrotitor al Evreilor din Ungaria: în 1938 Ungaria avea 800,000 (optsutedemii) de Evrei, iar până în 1944 Regimul Miklos Horthy a ucis aproape 600,000 (șasesutedemii) dintre ei. Dar nu doar atât! Genocidurile multiple comise de Horthy și ciracii lui au cuprins monstruozitățile de la Ip, Moisei, Prundu Bârgăului, Câmpia Turzii, Luduș etc., etc., dar și masacrarea a 150,000 (osutăcincizecidemii) dintre cei 180,000 de Evrei din Transilvania ocupată de Ungaria. Acesta este neomul și acesta este regimul pe care îl apără Sorin Ioniță ”în contrast” cu subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe Mircea Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu, ocrotitor iscusit al Evreilor din România în fața măsurilor antisemite – achitat de acuzațiile de extremism și antisemitism până și de atât de nedreapta justiție sovietică – e declarat de expertul liberal Sorin Ioniță ca mult mai rău decât Horthy!

Nu ne miră acest lucru!

Partidul Liberal din secolul al XIX-lea și până în 1948 a fost o oficină a Extremei Stângi în România și o instituție profund antisemită. Amândouă lucrurile sunt practic necunoscute marelui public de astăzi. Vom da aici doar câteva pilde, care ni se par cu multă greutate, din moștenirea liberală antisemită:

1. De câte ori aveau probleme politice, Liberalii agitau în presă „chestiunea evreiască”, organizau provocări pe temă și începeau expulzări de Evrei2. De multe ori erau expulzați chiar Evrei pământeni, adică născuți în România, nu emigrați.

2. Liberalii au expulzat sistematic oameni geniali și patrioți, doar pentru „vina” de a fi Evrei. Amintesc aici în primul rând de Lazăr Șăineanu, Evreu ploieștean, cel care a făcut enorm pentru Etnologia și Folcloristica din România. El, printre altele, ne-a dat prima sistematizare exhaustivă (și comparativă) a basmului românesc. Profesor de liceu, asistent universitar al lui Hașdeu, devenit el însuși profesor universitar, cu studii la Universitatea din Paris și la Școala Specială de Limbi Orientale din Paris, cu un strălucit Doctorat la Universitatea din Leipzig, Șăineanu era o valoare prețuită de intelectuali de frunte din Franța și Germania. Studiile publicate de el aveau un mare succes atât prin rigoare cât și prin calitatea frazei. Însă realizările lui și faptul că făcuse atâta pentru Țară au aprins și mai mult ura unor Liberali precum Dimitrie A. Sturdza3 și V. A. Urechia împotriva lui. Urechia protestează față de acceptarea lui ca profesor universitar strict din motive antisemite. Vor urma ani întregi de ură și persecuție liberală împotriva sa, condusă de Urechia și Sturdza. Aceștia îl vor ralia și „cauzei” de expulzare a lui Lazăr Șăineanu până și pe Spiru Haret. Acesta, ca Ministrul Școalelor în Guvernul Sturdza îl dă afară din învățământ pe Șăineanu, silindu-l astfel să plece în străinătate. Patriotul român, pedepsit de Liberali pentru că era Evreu, urmază astfel soarta lui Moses Gaster4 (amândoi expulzați de Liberali din Țara pe care o iubeau și în care se născuseră!5).

Acesta din urmă, excepțional filolog și etnolog, a realizat lucrări esențiale despre Cultura Veche Românească, inclusiv din străinătate – cu toată munca uriașă pe care o avea de făcut în calitate de rabin în Anglia, profesor și de om de știință (alături de proiectele personale colabora la reviste din diferite țări). Decorat de Regele Carol I cu Medalia națională în Gradul B, Bucureștean prin naștere și respectat om de știință, Moses Gaster s-a făcut „vinovat”, în concepție liberală, de a lupta și pentru ceea ce socotea el a fi drept pentru Evrei. Cum Stânga, însă, nu poate suporta concurența cinstită, firească unei societăți sănătoase, Partidul Liberal l-a taxat drept „dușman al Nației”, deportându-l. Cu demnitate, și-a continuat munca, inclusiv – cum am arătat – în domenii privitoare la Cultrua Veche Românească. În 1936, simțind apropierea plecării dincolo, donează Academiei Române întreaga sa colecție de cărți vechi și manuscrise de interes pentru istoria, limba și cultura Românilor. Sunt doar două nume dintre multele nume de Evrei muncitori, inteligenți, corecți, persecutați și chiar izgoniți din Țară de Partidul Liberal6.

2. În același timp, corifeii Partidului Liberal nu șovăiau să aibă afaceri necurate exact cu cele mai negative persoane din comunitățile iudaice7.

3. Un bătrân, liberal la începutul studenției, îmi mărturisea, pe patul de moarte, rușinea pentru a fi luat parte, în studenție, la o ”tradiție a studenților liberali”: goana prin/în ghetou. Era o acțiune în cadrul căreia grupe de studenți alergau pe străzile unui cartier evreiesc răsturnând tarabe, șicanând și chiar lovind oamenii. La sfârșit își povesteau „vitejiile” la o bere. Se pare că aceasta este una dintre acele acțiuni antisemite amintite de Baclabașa8.

4. Responsabilii masacrului de la Galați, deși înregimentați politic în Dictatura lui Carol al II-lea (Trădătorul), erau de fapt Liberali9.

Existând o asemenea tradiție a Partidului Liberal, nu este atât de uimitor că un expert al lui este apărător al genocidarului Horthy.

Și, pe aceeași linie, nu este de mirare că același expert îl urăște pe Mircea Vulcănescu, cel care a realizat atâtea pentru Cultura Română, care a ocrotit și salvat mii și zeci de mii de Evrei, în plin război mondial10. Prin cultură, subtilitate, inteligență și aceeași dârzenie Mircea Vulcănescu se aseamănă cu Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Nicolae Steinhardt… Oameni pe care, din păcate (la propriu), mulți Liberali cu greu îi pot pomeni.

Ca de foarte multe ori, ura vinovaților împotriva drepților tinde să fie nesfârșită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rudolph Braham, probabil cel mai mare expert în Shoahul organizat de Miklos Horthy, unul dintre cei despre care expertul liberal pretinde că nu știu istorie
(poză preluată de pe https://israelnoticias.com/fallecimiento/holocausto-randolph-louis-braham-muere/)

1După sursele cultelor – Biserică, Greco-Catolicism, Catolicism etc. – și ale etnologilor neafiliați politicii șovine maghiare, numărul Românilor din Ungaria era la 1920 de peste 400,000 (patrusutedemii), dintre care jumătate în lunca Tisei și în părțile dinspre România, cca. 100,000 în regiunile orașului Baia și înspre Iugoslavia (”Regatul Sârbilor și Croaților”), cca. 60,000 în Budapesta și împrejurimi etc. Datorită bilingvismului accentuat – și a colaborării Vaticanului la declararea în masă ca ”Unguri” a Catolicilor și Greco-Catolicilor – doar jumătate dintre ei erau recunoscuți ca atare. Mai târziu cifra de 200,000 a fost declarată și ea ”prea mare”, fiind scăzută la 180,000, la 120,000 și chiar la 88,000. Chiar și așa, genocidul anti-românesc al Ungariei interbelice este foarte clar.

2Cf. și C. Baclabașa, Bucureștii de altădată, Vol. III, Ed. Ziarului „Universul”, București, 1930, p.26-27, 36, 94-95, 153 etc.

3Printre altele, acesta devine prim-ministru din partea Partidului Liberal în 15.10.1895-2.12.1896, 12.04.1897-23.04.1899, 27.02.1901-4.01.1906, 24.03.1907-9.01.1909. El este cel care, ca parte a „patriotismului”, a înăbușit în sânge Răscoala din 1907.

4Expulzat de „marele” premier liberal I. C. Brătianu, alături de alți zece intelectuali evrei, ca parte a propagandei antisemite liberale.

5Și pentru care au continuat să muncească și din exil, dovedind un patriotism infinit superior acelor ”Români verzi” care își uită extrem de ușor Patria și Graiul, aplicând mizerabilul dicton ubi bene, ibi patria.

6Pro memoria, trebuie amintit gestul reparator al Regelui Carol I, cu sprijinul Partidului Conservator, de a revoca ordinul de deportare liberal în 1891, recunoscându-i cetățenia română și acordându-i Medalia națională în Gradul A. Moses Gaster a mulțumit demn pentru gestul reparator, dar fără a se întoarce într-un stat din care putea fi izgonit după capriciile liberale.

7Cf. și C. Baclabașa, op. cit., p. 42 ș.cl. sau Lazare Sainéan, Une carrière philologique en Roumanie (1885–1900). I. Les péripéties d’une naturalisation; mémoire auto-biographique, Émile Storck & Éditions Larousse, Bucharest & Paris, 1901, p. 24-25

8C. Baclabașa, op. cit., p. 9 ș.cl.

9Informație primită de la un Evreu veteran de război, ofițer în Armata Regală și vechi prieten al bunicului meu (Cpt. rez. Gheorghe Aldea). Informația este foarte credibilă, deoarece în toate cazurile în care vinovații nu sunt Liberali li se indică automat afilierea (ori simpatia) politică.

10Amintim aici faptul că Sorin Ioniță, de altfel batjocoritor și al Românilor în general, nu doar al Evreilor masacrați de Horthy, se laudă că știe istorie. Deci spusele sale sunt o acțiune liberă, informată, conștientă. De minciună și ură.

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Aflu din mass-media că s-ar pregăti o ședință publică a Primăriei Sectorului 2 București privitoare la bustul lui Mircea Vulcănescu și la o cerere a INSHR-EW1 privitoare la demolarea lui. Am intrat pe site-ul Primăriei Sectorului 2, dar nu am găsit nicio informație pe temă. Am dat o căutare ”Mircea Vulcănescu”, nimic. Să fie o greșeală a presei? Dar de ce nu există nicio negație din partea Primăriei Sectorului 2 dacă este o greșeală?

Deoarece INSHR-EV are o veche tradiție în ilegalități, încălcându-și deseori atribuțiile și făcând acțiuni de poliție politică, inclusiv de poliția gândirii, simt că este nevoie, totuși, de un răspuns. Ca urmare, argumentez mai jos părerea mea în fața unei explicații-rechizitoriu făcută publică de INSHR-EW.

1. Bineînțeles, anti-evreismul sau anti-semitismul sunt doctrine absurde și urâte, la fel de absurde și urâte precum jihadul, comunismul și alte asemenea extremisme. Dar INSHR-EW nu are atribuții de combatere a acestor curente, de care se ocupă alte instituții, conform legii2. De asemenea, INSHR-EW nu are atribuții de sesizare sau cerere către autoritățile locale sau alte instituții de stat ori private privind acte ce ar putea să țină de anti-evreism sau anti-semitism. Pentru a acoperi infracțiunile repetate ale membrilor INSHR-EW, s-a emis în 2016 o Hotărâre de Guvern prin care i se acordă INSHR-EW și atribuția de „apărare a memoriei victimelor Holocaustului”. Există, desigur, o dimensiune radical nedemocratică a atribuției – căci un studiu care dovedește că cineva socotit victimă a fost torționar poate fi atacat și interzis pe motiv că „afectează memoria victimelor Holocaustului”. Dar, chiar acceptată ca atare, această apărare poate lua, conform atribuțiilor INSHR-EW, doar forma unor studii, articole etc. menite să arate ce și cum afectează memoria victimelor Șoahului (Holocaustului) și care ar fi adevărul în această privință. Repet, există instituții de stat abilitate pentru combaterea unora sau altora dintre formele (potențiale sau concrete) de extremism în Republica România. Nu INSHR-EW. A cărui conducere îi încalcă sistematic atribuțiile, prin acțiuni ce țin în cel mai direct mod de Codul Penal.

2. Încălcând legea, INSHR-EW a trimis Primăriei Sectorului 2 București, în 2014, după cum recunoaște însuși Alexandru Florian (director al institutului!3), „o solicitare pentru a retrage de pe spațiul public bustul lui Mircea Vulcănescu”. Trebuie observat că prezența monumentelor istorice și artistice în spațiul public nu constituie una dintre atribuțiile INSHR-EW. Așa cum acesta nu este abilitat să trimită asemenea solicitări celorlalte instituții. Voi aminti acum de faptul elementar că dacă d-l Alexandru Florian, sau orice alt cetățean, observă o faptă ilegală, are datoria de a sesiza autoritățile abilitate. Ca cetățean! Nu, abuziv și ilegal, cu folosirea incorectă a funcției întâmplător ocupate. Totuși, iată, Directorul INSHR-EW vorbește public despre ilegalitatea săvârșită cu cea mai mare liniște (amintim că atribuția „apărării memoriei victimelor Holocaustului”, de care se prevalează INSHR-EW în săvârșirea abuzurilor actuale, va fi căpătată după doi ani, în 2016!). Deoarece această ”solicitare” este explicată (?) de d-l Alexandru Florian în articolul din link-ul de mai sus, iar ”argumentele” nu s-au schimbat între timp, voi arăta de ce asemenea solicitări sunt nu doar ilegale, ci și total neîntemeiate, ba chiar anti-evreiești sau anti-semite.

3. Începutul explicației este de o lipsă de onestitate șocantă. Autorul alege să ignore toleranța extremă a INSHR-EW față de o serie de figuri naziste cu greutate precum Armand Călinescu (primul prim-ministru din Regatul României numit la cererea lui Hitler!), Miklos Horthy sau Albert Wass. Totul în numele unei ”corectitudini” stranii, care ingoră, de pildă, că Valeriu Gafencu și-a dat viața pentru a salva de la moarte un Evreu (cu succes, de altfel!).

4. Pe aceeași linie de lipsă de onestitate – și, aș adăuga, practici totalitare – același director al INSHR-EW se plânge de faptul că ar fi „fără fair play” faptul că ”solicitarea” (ilegală!) făcută de dânsul ar fi fost pusă de Primăria Sectorului 2 București la dispoziția presei. Cu toate că lucrează pentru Guvernul României, instituție care teoretic are datoria sacră de a apăra democrația în România, Alexandru Florian susține prin frazele sale atacurile anonime și anularea dreptului la replică și/sau apărare.

5. Următoarea acțiune lipsită de onestitate este transformarea OUG 31/2002 într-o sursă de speculații. Astfel, dânsul își permite să spună că

„În filosofia OUG 31/2002 persoanele condamnate pentru crime de război nu pot fi reprezentate în spațiul public, întrucât nu pot fi purtătoare de mesaj democrat.”

Subliniem că filosofia în cauză îi aparține exclusiv autorului, având valoare juridică zero – deși poate impresiona prin citarea unei OUG pe cei fără pregătire juridică. Altfel spus, este o manipulare în cel mai bun caz, dacă nu o minciună sfruntată.

6. Autorul va continua cu felurite speculații, transformând declarații circumstanțiale în realități absolute – deși într-o categorică lipsă de susținere documentară, esențială pentru asemenea acuzații.

7. Autorul, un participant la regimul tiranic al comunismului ceaușist, fiu de nomenclaturist, îndrăznește să critice faptul că Mircea Vulcănescu nu a făcut opinie separată în fața lui Antonescu în problemele pe care acesta le stabilise cu Hitler. Ceea ce, insinuează Alexandru Florian, l-ar face vinovat pe Mircea Vulcănescu de politica lui Antonescu. Pe aceeași linie, ar însemna că la Târgoviște în 25.12.1989 ar fi trebuit să stea și el în fața plutonului de execuție, de vreme ce a lăudat regimul ceaușist și a beneficiat de roadele abuzurilor acestuia. Evident, este o demonstrație prin reducere la absurd, astfel încât nu doar fractura logică a discursului, ci și lipsa de onestitate personală să poată fi constatate.

8. Un excepțional sofism – atât prin lipsa de logică, dar și prin cea de moralitate – îl realizează d-l Alexandru Florian vorbind despre „condamnarea” lui Mircea Vulcănescu. Acesta recunoaște, și citează direct, că Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru „permiterea intrării trupelor germane în țară” și pentru „declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Este evident că nu a depins de Mircea Vulcănescu permiterea intrării trupelor germane în țară, nici declararea sau continuarea războiului contra URSS: Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Repetăm: subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Adică nici măcar secretar de stat. Totuși Alexandru Florian insinuează că acea condamnare absurdă a lui Mircea Vulcănescu ar avea ceva de-a face cu memoria victimelor Holocaustului! Pe aceeași linie se poate spune că Alexandru Florian și tatăl lui sunt vinovați de crimele lui Vișinescu și ale celorlalți torționari, de înăbușirea de Ceaușescu a dizidenților politici ș.a.m.d. Practic d-l Alexandru Florian demonstrează prin aceste sofisme lipsa totală de argumente la subiect. Și, implicit, nevinovăția lui Mircea Vulcănescu.

9. Ca o paranteză, un individ care își depășește și încalcă atribuțiile de serviciu, ba chiar își asumă atribuții ale altor instituții, își permite să emită fraza

„a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept”.

Zice asta deși el însuși încalcă legea. Zice asta deși legea pe care o invocă vine în contradicție cu Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Ed. Humanitas, București, 2008).

10. Pe aceeași linie a lipsei de argumente și dovezi se află și acuzațiile de antisemitism aduse de Alexandru Florian (în numele INSHR-EW!) lui Mircea Vulcănescu. Se ajunge până la transformarea eforturilor acestuia de evitare a abuzurilor în aplicarea legilor antonesciene în anti-semitism. Un exemplu tipic este textul în care Mircea Vulcănescu izbutește să impună fraza „să fie substituiți patronilor evrei care au fost condamnați pentru sabotaj [s.n.]”. În orice țară trecută printr-un regim totalitar o asemenea frază ar fi salutată ca un mijloc genial pentru salvarea celor mai mulți patroni evrei – evident, cazurile de condamnare pentru sabotaj fiind foarte rare. Total incorect, d-l Alexandru Florian o invocă drept mărturie de… antisemitism! Asta deși amintește de lupta lui Mircea Vulcănescu împotriva funcțiilor economice represive sau informative! La fel este tratată intervenția lui Mircea Vulcănescu pentru apărarea Evreilor săraci, care nu puteau plăti taxa cerută de Antonescu (la stăruințele lui Hitler).

11. Cu aceeași deplină incorectitudine, în materialul semnat (ilegal) în numele INSHR-EW, Alexandru Florian ignoră o acțiune cheie a subsecretarului de stat Mircea Vulcănescu: susținerea Teatrului Evreiesc, știut și sub numele de Teatrul Barașeum (după numele celui care construise clădirea în secolul al XIX-lea, clădire devenită apoi centru cultural în proprietatea statului; adresa actuală Strada Iuliu Barasch, numarul 15, sector 3, București).

Apariția Teatrului Evreiesc, inițiativă exclusivă a lui Radu Gyr, a însemnat salvarea pentru sute de Evrei și familiile lor. În loc să fie trimiși la muncă în cine știe ce condiții, ori chiar pe front, în loc să rămână fără pâine, fără loc de muncă, aceștia au căpătat un salariu și posibilitatea de a-și continua activitatea artistică. Condițiile realizării Teatrului Evreiesc, și mai ales ale finanțării lui, erau foarte grele, pentru că Guvernul Antonescu încă din primele sale zile interzisese

„tot personalul evreiesc de la Teatrele Naționale sau particulare, chiar nesubvenționate de stat, sau de la orice alte înjghebări sau formațiuni cu caracter artistic sau teatral” (Decizia 42181 din 8.09.1940, a Ministerului Cultelor și Artelor)

În ciuda acestei decizii și altor legi antisemite, comandantul legionar Radu Gyr, în calitate de Director General al Teatrelor, a izbutit imposibilul: acordarea de către guvern a unei clădiri pentru artiștii evrei. Pe 1 Martie 1941 are loc primul spectacol, programat de artiștii evrei special spre a-l sărbători astfel pe salvatorul lor (a cărui zi de naștere era pe 2 Martie). De altfel Teatrul Evreiesc este unul dintre motivele arestării lui Radu Gyr de către Antonescu, arestare urmată de trimiterea în lina întâi.

Grija față de Teatrul Evreiesc a fost preluată de Mircea Vulcănescu. Acesta a reușit să găsească mijloace pentru susținerea instituției în plin război, cu toate că alte teatre, românești, își închideau porțile. Numeroși actori, regizori, desenatori etc. au găsit aici adăpost în vremuri foarte grele.

Pretind unii, profund nedrept, că Teatrul Evreiesc (Barașeum) ar fi fost o instituție antisemită pentru că „îi separa pe actorii Evrei de ceilalți cetățeni”. Adevărul este invers: excluși de Guvern din teatrele de stat și private, artiștii Evrei au fost salvați și au putut păstra legătura cu publicul (inclusiv cu numeroșii admiratori Români!) prin Teatrul Evreiesc înființat de Radu Gyr și susținut de Mircea Vulcănescu. Este cutremurător să vezi câți se bucură de existența acestui teatru și de realizările sale impresionante, disprețuindu-i și denigrându-i pe cei care l-au înființat și l-au susținut în cele mai grele timpuri!

Concluzie:

Mircea Vulcănescu a limitat drastic abuzurile împotriva Evreilor – fie că erau patroni sau oameni săraci. Mai mult, a asigurat mijloace de subzistență, chiar cu riscul eliminării personale, pentru mii de Evrei. Iscusita sa colaborare cu Comunitatea Evreiască a ținut în existență și Teatrul Evreiesc și alte instituții culturale iudaice. Zeci de mii de Evrei îi datorează faptul că nu au murit de foame, mii de artiști faptul că și-au putut urma vocația în plină nebunie mondială. A fi împotriva lui Mircea Vulcănescu înseamnă a fi împotriva tuturor Evreilor pe care i-a ocrotit.

Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pentru nicio faptă antisemită, pentru nicio crimă împotriva umanității, ci pentru faptul că a făcut parte dintr-un Guvern care a colaborat cu trupele germane și a fost implicat în război împotriva URSS – acuze lipsite de orice substanță nu doar pentru că lipsește orice răspundere proprie în privința celor două acțiuni, dar și pentru că și-a folosit poziția pentru a face foarte mult bine. Dacă Oskar Schindler, în ciuda funcțiilor și implicării sale directe în mașina de război nazistă, este absolvit prin viețile slavate, cu atât mai mult Mircea Vulcănescu. Acesta, cu mult mai puține mijloace, a făcut infinit mai mult.

Mircea Vulcănescu este חסיד אומות העולם (hasid umot haolam), adică drept între popoare. El se înscrie printre cei care, neevrei fiind, au luptat pentru slavarea Evreilor în Holocaust, asemenea lui Raoul Șorban și alții asemenea. Iar denigrarea lui este o ofensă adusă victimelor Șoahului și un act flagrant de antisemitism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, organizație (teoretic) guvernamentală.

2A se vedea H.G. nr. 902 din 04.08.2005, 866 din 23.08.2012, 1066 din 26.11.2014 și 625 din 31.08.2016.

3Conform informațiilor publice ale INSHR-EW.

Dacă Dr. Fauci ajunge în instanță, pe când Arafat, Cercel, Iohannis etc.?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii
Conform The Post Millennial, Senatorul Dr. Rand Paul cere aducerea în fața justiției a Dr.-ului Fauci, dovedit ca infractor

Unul din rezultatele creșterii prezenței Republicanilor în conducerea SUA este faptul că o serie de dezvăluiri încep să aibă efect. Un rol important îl au și documentele Twitter care, ajunse la Elon Musk, au fost făcute publice: ele au dovedit manipulări politice total anti-democratice – declarate până acum „teoria conspirației” – inclusiv în ceea ce privește Plandemia și, foarte important, originea COVID-19.

Printre altele este deja dovedit în SUA, și se fac pași spre a se pregăti consecințele juridice, că virusul COVID-19 a fost produs în laborator. Producerea lui a fost finanțată de Dr. Fauci, cu bani americani, Dr. Fauci mințind Congresul SUA în mod repetat în această privință.

De asemenea este dovedit că Dr. Fauci și-a folosit fiica ce deținea o poziție în Twitter, precum și alte relații în această rețea de socializare și în altele, pentru a-și promova politica de carantină împotriva dovezilor științifice.
De pildă, cu toate că știa foarte bine că măștile sunt inutile în prevenția transmiterii COVID-19, a militat cu maximă agresivitate pentru impunerea lor. În această privință merită amintit disprețul cu care trata ideea folosirii acestor măști înainte de declanșarea epidemiei Virusului Wushan (COVID-19).

Sunt realități științific dovedite că Virusul Wushan nu poate fi combătut prin carantină (lockdown) și că, de fapt, carantina face foarte mult rău, mai ales copiilor. Cu toate acestea, Twitter și alte rețele de socializare au promovat politica de carantinare generală promovată de Dr. Fauci. Experți precum Dr. Jay Bhattacharya, unul din marile nume de la Stanford, au fost blocați de Twitter prin felurite metode. Unul din motivele pentru care fostul Twitter, dinainte de preluarea Elon Musk, bloca – pe față sau prin umbrire – un cont este, textual „libertatea științei” („Scientific freedom”). Altfel spus, cei care promovau libertatea științei față de politică erau tratați ca dușmani și cenzurați.

Și despre aceste lucruri s-a pretins că sunt teoria conspirației. Iar acum, pe documente, se dovedesc a fi absolut reale.
Iar implicarea vinovată a Dr. Fauci în crimele Plandemiei este mai mult decât dovedită. Tot mai multe voci de prestigiu, de la senatorul american Dr. Rand Paul până la miliardarul Elon Musk cerând urmărirea în justiție a acestuia.
Sunt multe asemenea știri în SUA.
De la dovedirea faptului că impunerea măștilor a fost și este un chin inutil și o jefuire a poporului, până la faptul că a început lupta pentru aducerea vinovaților în instanță.
Dar mass-media din Republica România (mass-medie numai excepțional românească), tace. De ce?

Cel mai probabil, pentru că foarte mulți „puternici” din acest stat (încă) anti-românesc ar trebui să urmeze căderii Dr. Fauci.
Altfel spus, dacă Dr. Fauci ajunge în instanță pentru ceea ce a făcut în Plandemie împotriva practicilor medicale corecte, la ce se pot aștepta complicii săi? La același tratament, desigur!
Iar aici intră și politicianiștii medicinei, precum Arafat și Streinu-Cercel, dar și agenți politici precum Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă și Florin Câțu. Precum și șefii din mass-media care au promovat politica aceasta criminală.
Ca urmare, se tace.
Iar această tăcere este cea mai clară dovadă a vinovăției.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Hramul sau Sărbătoarea Casei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii
Icoană a Sfinților Români de la Biserica Ortodoxă Milano Nord-Menza
(ca simbol al unității Românilor de pretutindeni: oriunde este un Român este o Românie)

Oriunde este un Român
este o Românie

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la trăirea în Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Însă primul rost al sfinților în viața Creștinilor este acela de îndrumători sau călăuzitori pe drumul vieții, către Împărăția Cerurilor.

De aceea și mai jos (ca și în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori) am subliniat (prin îngroșarea literelor, adică „bolduire”) cuvântul esențial pentru o legătură vie și sănătoasă cu sfinții noștri: îndrumător/călăuzitor.

Este deosebirea dintre Viața Veșnică și Moartea Veșnică să înțelegem că zadarnic ne ocrotește un sfânt (sau oricine altcineva!) toate zilele noastre, dacă la sfârșit, din pricina despărțirii de Dumnezeu, ne osândim. Dacă nu îl avem ca îndrumător pe Sfântul Mare Mucenic Mina, de pildă, minunile prin care ne-a ajutat devin, la Judecată, osândire: el ne-a ajutat, noi nu l-am ascultat!

Pe de altă parte, cei care urmează pe sfinți, chiar dacă par să aibă nenumărate „nereușite” în viață, câștigă Cerurile. În fața lumii ei sunt „nenorociți”, „nefericiți”, „vai de capul lor” etc. Însă înaintea lui Dumnezeu strălucesc și se bucură veșnic.

Așa sunt Apostolii și ucenicii lor, cu toate chinurile prin care au trecut. Așa sunt Creștinii ostenitori din Etiopia primelor veacuri. Sau mucenicii din Romania, Armenia, Caucaz, Persia, India etc., de atunci și de mai târziu. Așa sunt Atanasie Todoran și toți cei care au mărturisit Credința în fața prigoanelor catolice și protestante. Așa sunt martirii lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Cneazul Petru, Pitu Guli și altor conducători români ce au apărat Credința în fața prigoanelor islamice. Așa sunt sfinții prigoanelor comuniste, și toți cei care și-au dus crucea pentru Domnul.

Pentru lume viața lor a fost o pierdere și moartea lor o nenorocire. Ei însă au construit dincolo o Împărăție a cărei frumusețe este dincolo de cuvânt.

Sfinții și eroii (buni) sunt veșnici.

Iar pentru Străbunii noștri ei erau Străbunii lor, cei asemenea cărora lucrau și luptau să devină.

Ca urmare, întreaga viață a Românilor de altădată, cu toate laturile ei, chiar și cele mai „banale” pentru omul fără duh, era închinată urcării, devenirii, înălțării duhovnicești.

Și între obiceiurile din vremea în care Românii erau cu adevărat Creștini se află și unul ținut cu multă grijă: Hramul sau Sărbătoarea (Praznicul) Casei (Familiei/Neamului).

Acest hram sau sărbătoare (praznic) se săvârșea fie de un anume sfânt (îndrumător și ocrotitor al casei/familiei/neamului), fie de o zi mare ce avea însemnătate deosebită pentru acea casă (familie/ neam).

Adeseori sfântul îndrumător era știut de la facerea casei. La construcția acesteia trebuia să fie o cruce – care apoi se prindea pe unul dintre pereții din afară ai podului sau în altă parte a casei – și un pom, care putea să fie mai ales brad, măr, alun sau măslin. În unele locuri acest pom era un puiet, ce era sădit apoi fie în curtea casei, fie în alt loc. Adeseori era o creangă – sau un mănunchi de crengi – de brad, măr etc. Acoperișul casei se încheia în ajunul zilei sfântului casei, în dimineața zilei sfântului sădindu-se pomul, dacă era puiet, ori legându-se de o grindă sau de colțul casei. În seara zilei sfântului se prindea crucea în locul în care avea să rămână.

Atunci când Românii veneau, ca familie nouă, într-o casă gata făcută, trebuiau să cinstească și sfântul casei, ales de cei care o făcuseră – dacă se știa cine este acest sfânt. De asemenea, dacă era o casă cumpărată de la rude sau alții, și nu părintească, nou veniții făceau sfințirea casei – ca și cum ar fi fost casă nouă. Apoi se făcea o a doua sfințire a casei de sfântul familiei, care devenea astfel al doilea hram al casei, dacă nu cel dintâi ca însemnătate. În multe părți această a doua sfințire însemna schimbarea praznicului (hramului/sărbătorii), cel vechi fiind uitat.

Se întâmpla ca într-o familie copilul cel mai mic să fie fată, sau ca cea mai mică fată, să rămână să poarte de grijă părinților. De obicei băiatul cel mai mic își lua această sarcină, dar uneori, așa cum am arătat, era luată cea mai mică fată. Atunci când aceasta se căsătorea, ginerele bătrânilor aducea cu el hramul său, casa având de la acea nuntă încolo două hramuri.

Neamurile sau naturile – adică rudeniile, cum se mai numeau, clanuri sau triburi după cum li se zice astăzi – mai purtau și numele de Familie. Am folosit o majusculă deoarece exista o accentuare a cuvântului, o anume intonație, din care se înțelegea că este vorba despre neam sau nat: despre cei care, având un același străbun, stau uniți în fața lui Dumnezeu și a lumii. Sărbătoarea neamului era de obicei sărbătoarea sfântului străbunului.

Pentru Românii ca nat (nație), se socoteau ca sfinții ai neamului, deosebi de Maica Domnului și de Apostoli – socotiți sfinți ai tuturor Creștinilor –, patru sfinți: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu maica sa, Elena. Ca urmare, praznicele celor patru erau sărbători ale natului, adică ceea ce am numi astăzi sărbători naționale (trei zile, căci Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena se prăznuiesc în aceeași zi).

Însă și fiecare casă – cuvânt prin care se înțelegea pe vremuri și clădirea, dar și familia ce ținea acea clădire – avea harmul său. Ba uneori avea și două sau chiar trei; iar în casele care erau de fapt curți cu trei sau patru case – unite între ele, ca la Românii din unele părți ale munților, ori despărțite – puteau să fie și mai multe.

Sfântul îndrumător și ocrotitor al casei era fie ales de familia tânără atunci când își făcea casa, fie era moștenit de la înaintașii care făcuseră casa – mutarea într-o casă mai veche străină era foarte rară pe vremuri. Dacă tânărul construise casa înainte să intre în vorbă cu fata, se păstra hramul dat de el. Dacă atunci când se construia casa erau deja în vorbă cei doi, adică se știa că se vor lua, ori chiar erau logodiți, alegeau împreună. Și așa, dar și când alegerea se făcea de tânăr, de mare greutate era nu doar obiceiul familiei, ci mai ales cuvântul duhovnicului. Acesta, care de obicei îi știa de mici pe tineri, știa cel mai bine care sfinți sunt potriviți ca patroni ai noii familii – sau ai tânărului care cerea sfat.

Cel mai adesea Românii aveau ca sfânt îndrumător și ocrotitor un sfânt militar: Gheorghe Marele Mucenic, Dimitrie din Soluna (Săruna)1, Andrei Generalul (Stratilat), Mina; Mercurie, Teodor și alții asemenea; ori vreunul dintre marii împărați ai Neamului, precum Constantin cel Mare, Iustinian cel Mare, Teodosie cel Mare etc. Aceasta deoarece Românul cu familie era luptător și mirean, deci avea nevoie de îndrumarea și ocrotirea unui sfânt luptător și mirean. Ca o excepție profundă era Sfântul Arhanghel Mihail, sau Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sau Soborul Puterilor Cerești, care apar și ei adeseori ca sfinți ai caselor, familiilor și neamurilor Românilor de altădată.

Icoana sfântului ocrotitor al casei ori familiei era pusă pe peretele cel mai de cinste: cel dinspre Răsărit. Alături de ea se puneau alte icoane, precum cele ale Mântuitorului și Maicii Domnului, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale unui sfânt ierarh (Nicolae al Mirelor, Ambrozie ale Mediolanului, Irineu al Sirmiumului, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Luminătorul etc.), a unui (alt) mucenic (precum Apostolii, Ștefan Întâiul Mucenic, sfinții mucenici mai sus amintiți – dacă nu erau sfinții casei –, Ecaterina, Anastasia, Tecla, Cecilia, Petronia etc.), a unui sfânt cuvios (Pelaghia, Pafnutie, Paraschiva, Chiriac, Maxim Mărturisitorul etc.). Foarte multe case aveau icoana Sfinților Părinți Ioachim și Ana sau/și a sfinților Adrian și Natalia (îndrumători și ocrotitori ai familiilor), a Sfântului Prooroc Ilie (dătătorul de vreme bună și păzitorul de furtuni, trăznete și lovituri năpraznice), a Sfântului Stelian sau Sfântului Spiridon, ocrotitorii copiilor, a vreunui sau vreunor doctori fără de arginți și, desigur, a unui sfânt ocrotitor pentru îndeletnicirea cea mai însemnată a familiei (a se vedea câteva pilde în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori).

Uneori se ivea și o a doua sărbătoare a casei (/familiei), atunci când un anume sfânt îi scotea dintr-o încercare grea; se putea chiar ca o asemenea minune să ducă la schimbarea hramului.

Sărbătoarea casei se făcea, după obiceiul locului, una, două sau trei zile. Sărbătoarea neamului se făcea totdeauna mai multe zile (trei, patru, cinci, șapte sau opt, după putință).

Începem cu hramul casei de o zi, deoarece cuprinde părțile cele mai de seamnă ce se regăsesc și la celelalte forme.

Hramul începea totdeauna, dincolo de pregătiri, prin Înserândă (Vecernie) și Liturghia de la biserica satului, cătunului, târgului sau cetății. Se plătea deosebi un pomelnic mare, cu cei adormiți și cu cei în viață. Se împărțeau bucate alese celor de la biserică – și, dacă existau săraci, erau miluiți. Se dădea pomană pentru cei adormiți. Apoi se mergea acasă, pentru sărbătorirea făcută acolo.

La praznicele casei/familiei de o singură zi, finii veneau în cele șase zile dinainte de hram, ca să cinstească nașii: de obicei aducând colaci (mijlocii ca mărime) și alte daruri (ouă, unt, smântână, pește etc.). Seara avea loc cinișoara – a se vedea mai jos – numai între casnici. În ziua sărbătorii masa se așeza în curte – făcându-se o șatră, adică un acoperământ fără pereți. După Liturghie toată familia venea acasă și se spăla – de multe ori erau anume oameni ce mergeau mai iute acasă, ori bătrâni ce stăteau acasă, și care primeau pe ceilalți cu apă și ștergare. Apoi se puneau la masă, după cuviință. Cel mai mare (bătrân) din casă era în capul mesei. La stânga avea soția, apoi nașa, apoi celelalte femei, după rânduială. La dreapta avea nașul, apoi ceilalți bărbați, fiecare în rândul său. La capătul celălalt al mesei stătea preotul, dacă lua parte la praznic. Nimeni nu se așeza pe scaun înainte să dea preotul binecuvântarea și să se așeze el și capul familiei. Bătrânul sau Bărbatul care era în capul mesei lua colacul mare binecuvântat de preot, rupea din el și îl împărțea mesenilor (de obicei preotului îi dădea, tot cel dintâi, un colac cu cruce, mai mic). Fiind împletit în boabe sau în rânduri etc., colacul se putea împărți ușor fără să se simtă nimeni ridicat în slăvi ori disprețuit. În multe părți preotul binecuvânta, săruta și rupea colacul mare în două și dădea cele două părți capului familiei. Dacă darea se făcea trecându-se din mână în mână cele două părți, fiecare mesean le săruta cu smerenie. Apoi capul familiei făcea împărțirea în bucăți pentru fiecare. Este limpede că această masă este un simbol al Frângerii Pâinii, adică a Liturghiei, din primele veacuri creștine, dar și o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu în toți și în toate, a faptului că prin El se aduc de toate și pentru toate.

Ca urmare, vedem că dincolo de bucatele de ospăț, trebuiau să fie la masă un colac mare și o colivă de obște. Pe masă ardeau câteva lumânări ce se tot înlocuiau ca să fie lumină. Deoarece hramul casei putea să fie și în post, mâncarea putea și ea să fie de post sau de dulce, după vremea la care se făcea sărbătoarea. În multe locuri exista o anume rânduială cu ce trebuie să fie pe masă la asemenea împrejurare. În altele, era la alegerea gazdelor. Totuși, nu puteau să lipească, așa cum am arătat, colacul (colacii) și coliva (sfințită), dar și cuvenitul pahar de vin pentru fiecare de la masă. Desigur, se mânca și bea cu măsură, lăcomia – și mai ales beția – fiind socotite nu doar un păcat propriu, ci și o jignire mare față de sfântul casei și familie, față de Însuși Dumnezeu.

Pe masă, în partea de mijloc, se înșirau talgere (tăvi) și blide (vase) cu mâncare felurită. Pe talgere se puneau colaci și pâini, fructe, mieji prăjiți sau cruzi (de nucă, alună, migdale, castane etc.), poame (fructe feliate și uscate), brânzeturi vechi (maturate), ardei, salată de vinete ș.a.a., dar și „uscături” (cârnați, slănină, șuncă etc.). Dacă era post brânzeturile și cărnurile erau înlocuite de ciuperci noi, ciuperci prăjite sau fripte, ciuperci marinate, ciuperci opărite (sau la abur), nap prăjit, năut prăjit sau fiert, mai târziu cartofi copți sau prăjiți, roșii ș.a.m.d. În blide se afla totdeauna o z(e)amă, adică supă ori ciorbă (borș), după gust. În ulcele mici erau lapte acru, lapte covăsit (iaurt) și smântână pentru cei care își dregeau cu ele zama. Apoi mai erau felurite mâncăruri de ciuperci cu sau fără carne (și lactate). Fiecare lua din acestea – după ce începuseră să mănânce preotul și capul. Pe marginile și în capetele mesei erau blidele mai mici ale mesenilor, cu linguri, furculițe, cuțite și ce mai trebuia. Bineînțeles, de pe masă nu lipsea sarea, iar în vremurile mai vechi erau și vase mici de lut cu mirodenii măcinate – busuioc, chimen, cimbru, piper etc., praf de ciuperci și altele asemenea – cu care unii își mai dregeau bucatele.

În multe locuri masa se punea și după îndeletnicirea casnicilor. De pildă la oieri se putea pune pe masă un blid în care se afla grâu și un colac mai mic făcut cu lapte de la oi. Acesta se ducea la stână după sărbătoarea casei, fie îngropându-se la pragul stânei, fie punându-se la icoana mare a stânei etc. La stăvari se punea un blid cu orz și un colac făcut din grâu sau din grâu și secară, cu aceeași rânduială. Etc. Bineînțeles, chiar și la îndeletniciri (meserii) erau felurite ritualuri locale.

După ce se termina de mâncat, se puneau pe masă cele de vorbă, precum: must tăiat (adică oprit din fermentare, ca să nu devină vin), lapte bătut, lapte covăsit (iaurt), smântână și, bineînțeles, covrigi și colăcei. Se mai puteau pune mieji de nucă și de alună, poame (fructe uscate) și altele asemenea. Apoi venea vremea amintirilor, deci se povestea despre trecut: despre înaintași, încercări din viața familiei, lucrările prin care Dumnezeu i-a învățat, călăuzit și păzit etc. Copiii mititei erau trimiși la somn, cei mai măricei, care știau să stea cuminți, puteau să șeadă cu cei mari, dar în tăcere. Însă cum cele povestite erau și vesele, și triste, dar totdeauna vrednice de auzit, se întâmpla ca și dintre cei mai mici să se pună după ușa casei ca să tragă cu urechea – iar cei mari se făceau că nu îi văd… cel puțin câtă vreme nu făceau gălăgie.

La hramurile casei de două zile, după rânduiala amintită mai sus (și cu Înserânda arătată mai jos), urma o nouă Înserare, în care se citea iar acatistul sfântului. Aceasta se făcea la biserică dacă nu era altă sărbătoare, sau acasă înainte de cinișoară (vezi mai jos). După aceea, ziua a doua era dedicată pomenirii celor adormiți.

La sărbătorile casei ce se țineau mai multe zile, rânduiala era mai bogată.

Se începea cu o Înserare (Înserândă) sau Vecernie „a familiei”, bineânțeles dedicată sfântului zilei (și casei). Aceasta era vecernia praznicului, în care toate cele folosite la slujbă – untdelemn, lumânări de ceară, tămâie, cărbuni, pâine, vin etc. – erau dăruite de familie. De asemenea se împărțeau la această Înserare și ajutoare pentru săraci, pentru bolnița unei mânăstiri etc.

Preotul venea apoi la familie și făcea sfințirea casei, cu rugăciunile (molitfele) de cuviință pentru prunci, pentru pomi, grădini, vite etc. După ce preotul era omenit, pleca. Acum avea loc cinișoara, o masă de seară la care luau parte doar cei care locuiau în casă și, chiar dacă nu stăteau acolo, părinții lor – dacă trăiau și puteau să vină. În capul mesei la cinișoară stătea de obicei tatăl bărbatului casei ori, în lipsa lui, tatăl femeii. Atunci când se întâmpla să vină și bunicii – sau să locuiască în aceeași curte – cel mai bătrân (sau cea mai bătrână) stătea în capul mesei.

Cinișoara se ținea în pridvor sau chiar în casă – după cum era vremea și cât loc era. La masă cele mai de cinste erau colacii și vinul – de obicei sfințit la biserică la slujba de seară. Se mânca și se bea puțin, mai ales mulțumindu-se lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările primite. Atunci când fusese război de la ultimul hram al casei, se aminteau prietenii căzuți sau răniți în război, luptele purtate și martirii familiei – dacă era căzut în luptă și cineva din neam. La fel se aminteau și de alte încercări, slăvindu-se Cel care ajutase familia să mai dăinuiască, slăvindu-se Cel care luase la El pe cei mai buni.

De ziua sfântului, se aduna toată familia la Sfânta Liturghie – și, pe cât se putea, se împărtășeau toți. Se ținea apoi masa mare a familiei, amintită mai sus.

A doua zi se dădea ospățul casei (familie/neamului), fie în curtea casei, dacă veneau puțini oaspeți, fie, mai des, în curtea bisericii – la locul meselor de obște. În multe sate asemenea locuri erau chiar lângă cimitir: în ele se țineau și pomenirile morților, dar și ospețele de nuntă, căci viii și morții erau împreună în Cultura Română Veche. De aceea ospățul casei era închinat și celor în viață, și celor adormiți (Expresia morții cu morții și viii cu viii are alt înțeles, acela al deosebirii între rosturile vieții aici și rosturile vieții dincolo, ca să nu se amestece rânduielile.)

La ospățul casei nu se îngăduiau hore decât pe alocuri, de obicei plecând fiecare oaspete la ale sale după ce trecea vremea amintirilor. Această vreme a amintirilor exista la fiecare dintre mesele amintite.

Dacă într-una din zilele hramului casei era post, bucatele erau și ele de post, dar bucuria era aceeași.

A treia zi era de ospeție, fiind poftiți mulți nu doar din sat sau dintre rude, ci mai ales dintre străini. De multe ori această masă se dădea la câte o mânăstire cu bolniță sau cu mulți bătrâni. Era, de fapt, un fel de pomană pentru vii și adormiți deopotrivă.

Rareori sărbătoarea casei era ținută mai mult de trei zile – de obicei numai la mărimi precum căpitanii de plai, marii preoți (vicari, cum li s-ar spune azi), juzi (judecători), boierii mijlocii cu avere multă, boierii mari etc. Mai era și la praznicul ori sărbătoarea natului (neamului), când veneau sute și sute de rubedenii (cum se mai întâmplă și astăzi pe alocuri).

Atunci când se ținea așa, în a patra și a cincea zi (și următoarele, dacă erau mai multe) erau aduși la masă săracii care puteau fi găsiți; ori, în lipsa lor, se aducea familiile slujitorilor credincioși; ori, dacă era cineva care nu avea slujitori, dar ținea așa mare praznic al casei, dădea mesele la mânăstirile cu bolnițe (spitale) și în alte asemenea locuri.

Desigur, după chipul străinilor fără Dumnezeu, câte unii cădeau în ispita de a face ospețe necuviincioase, cu beție și mâncare fără măsură, și chiar fără milostenie. Acestea erau socotite de Români nu praznice ale casei și blestemarea casei, știindu-se că fără Dumnezeu vine diavolul. Ca urmare cei care erau credincioși nu luau parte la ele.

De obicei atunci când sărbătoarea casei ține mai multe zile, în fiecare seară se face acatistul sfântului. După aceea, preotul vine și binecuvântează casa și masa – în unele locuri face sfințirea casei la fiecare cinișoară. După aceea pleacă, lăsând casnicii să ia cinișoara. Dacă au venit oaspeți care sunt găzduiți, aceștia vor lua parte la mesele de seară.

La încheierea hramului casei capul familiei lua una dintre lumânări și înconjura masa, apoi o stingea de pragul de sus al ușii – mărturisindu-se așezarea casei sub îndrumarea și ocrotirea sfântului, dar și faptul că s-a ținut cu cinstre sărbătoarea de către casnici.

Mai erau și sărbătorile/praznicele/hramurile de obște. Acestea puteau să fie ale cătunului, satului, târgului sau cetății, ale unei mânăstiri sau biserici. De obicei erau de o zi, căci fiind lume multă și treabă pe măsură era greu să fie lungită. Mai ales că era și o oprire a tuturor lucrurilor de obște.

Desigur, pentru mulți dintre cei de astăzi asemenea lucrare pare de poveste.

Omul de astăzi nu prea mai are prieteni – și dacă sunt, nu prea sunt prieteni. Cu rudele se înțelege greu și vorbește puțin. Pentru el Dumnezeu și sfinții sunt un fel de slugi nevrednice, care au obligația să îi facă poftele și să îl ocrotească, dar nu o fac totdeauna și mai ales nu cum vrea el. Străbunii, oricât de minunați, oricât de sfinți, sunt pentru ei „mortăciuni” sau „cadavre”, dacă nu chiar „stârvuri”. Istoria este „pierdere de vreme” și „prea complicată”, dacă nu li se servește vreo imbecilitate simplist-falsificatoare și patetică din gama Lucian Boia și Napoleon Săvescu. Credința Creștină este pentru aceștia „înapoiere”, „superstiție” și „sclavie”, „bigotism” și „fanatism”. Dar ei, „luminații”, se isterizează pentru politicieni din partide diferite și aceeași lojă masonică; ori sunt fanii (adică fanaticii) unor idoli – vedete de carton –, căci adorarea fanatică a idolilor li se pare libertate, inteligență și progres. Apoi se plâng de durerile sufletești care nu se mai termină – alergând iar și iar la aceeași mincinoși care i-au adus în înșelarea în care se află.

Totuși în această lume atât de căzută stă veșnică Biserica lui Dumnezeu. Stă, căci încă sunt oameni care vor Cerurile, încă sunt oameni care caută și iubesc Adevărul.

Pentru aceștia am scris, cu multă cercetare și osteneală, aceste rânduri: o mică zugrăvire a unor foi din viața Românilor iubitori de Christos de altădată. Să fie cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Localitate redenumită de Greci Tesalonic.

Sfinții îndrumători și ocrotitori

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la urmarea lui Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Ca o amintire a vieții înaintașilor, ca o chemare la a trăi asemenea lor și a le duce mai departe moștenirea, dau aici câteva îndeletniciri sau ocupații ori meserii mai vechi și mai noi. Cu sfinții care erau călăuzitorii și ocrotitorilor celor care își făceau îndeletnicirea sau meseria pentru Dumnezeu. Poate facem și noi ca ei.

Pentru oieri erau îndrumători și ocrotitori sfinți precum Proorocii Ilie, Elisei, David, Sfântul Apostol Andrei (socotit păstorul fiarelor, începând cu lupii), Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Dimitrie din Soluna (Săruna), zis și Izvorâtorul de Mir. Un sfânt al pielarilor (cu ramurile acestei îndeletniciri) și al oierilor (spre deosebire de alți păstori) este Sfântul Spiridon, Făcătorul de Minuni.

Aceeași sfinți erau îndrumătorii și ocrotitorii stăvarilor (crescătorilor de cai, măgari și catâri), văcarilor, bivolarilor, căprarilor etc. Căprarii mai ales (aici intrând și Românii care, cândva, mai creșteau cerbi și cerboaice) îl aveau la mare cinste și pe Sfântul Mucenic Mamant, care asemenea a păstorit peste capre sălbatice și cerbi, dar și pe Sfântul Ierarh Spiridon, care și ca episcop mai creștea capre și oi. Pentru stăvari, mai ales pentru cei din părțile Tisei și Dunării de Mijloc, dar și pentru stăvarii români de pe Nistrul de Sus, de pe Pripit (Pripiat) etc., era la mare cinste Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours), fost călăraș1 în armatele romane.

Pe aceeași sfinți Andrei Apostolul, Mamant Mucenicul și Sfântul Dimitrie îi aveau îndrumători și ocrotitori învățătorii sau îmblânzitorii de animale; aceștia sunt cei care dădeau cândva Românimii caii învățați, câinii învățați, fiarele îmblânzite etc. Firește, unii dintre ei erau și stăvari, vânători ș.a.m.d.

Crescătorii de animale de casă, precum găinile, porcii, câinii, pisicile, porumbeii, rațele, gâștele și orice animale din curtea omului au ca îndrumători și ocrotitorii pe Sfinții Mucenici Gheorghe, Elmo (Erasmus), Dimitrie, Pantelimon etc.

Vânătorii cinsteau și se aflau sub călăuzirea Patriarhului Moise și Proorocilor David și Ilie, toți trei călăuzindu-și oamenii prin pustie prin mijlocul dușmanilor și fiarelor sălbatice. De asemenea (adesea și după ținta de seamă a lucrării lor2) i-au mai cinstit mult și pe Sfântul Apostol Andrei, pe Sfântul Mucenic Mamant, pe Sfântul Hubert de Leodium, pe Sfântul Eustațiu etc.

Grădinarii, pomarii, plugarii și vierii îl aveau în cinste în primul rând pe Sfântul Trifon, apoi și pe Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe Proorocul Ilie etc.

Stuparii, adică apicultorii cum mai sunt numiți astăzi, albinarii, lumânărarii (făcătorii de lumânări, adică) și săpunarii (adică cei care fac săpun) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Ambrozie de Mediolan (astăzi Milan). De asemenea îi cinstesc pe Sfântul Trifon (apărător împotriva dăunătorilor, de la gândaci la șoareci), pe Sfântul Prooroc Ilie (pe alocuri ținut mai aproape de albinari decât Sfântul Ambrozie), pe Sfântul Apostol Bartolomeu (de asemenea vechi ocrotitor al albinelor, bondarilor și păstorilor acestora), pe Sfântul Dimitrie etc.

Pe Sfântul Apostol Bartolomeu l-au ținut la cinste ultimele două milenii și făcătorii creștini de mursă3 și de mied (denumire pentru multe băuturi alcoolice având ca temelie mierea, de la unele dulci și slab alcoolice la altele seci și foarte tari, cu felurite variante).

Tot pe Sfântul Apostol Bartolomeu, alături de Sfântul Trifon, îi socoteau îndrumători și apărători cei care se îndeletniceau cu facerea vinului. La fel cei care făceau sicheră, adică cidru. În multe părți Sfântul Trifon este socotit patronul viticultorilor și mustarilor sau vinarilor.

Cei care se îndeletniceau cu ostășia îi aveau, firește, pe sfinții militari, începând cu amintiții mai sus Gheorghe și Dimitrie, dar și pe Sfinții Arhangheli și pe Sfinții Împărați ai Românilor (începând, bineînțeles, de la Constantin cel Mare).

Cei care făceau parte din cler, fie ca zugravi (pictori) bisericești, ca citeți, gropari, ipodiaconi, diaconi, preoți sau chiar vlădici (episcopi), îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Apostoli, pe Sfinții Trei Ierarhi și/sau pe alții dintre cei amintiți mai sus, ori alți clerici care au câștigat mai înainte Împărăția Cerurilor.

Pietrarii, dar și zidarii și constructorii (chiar și în lemn!) îl cinsteau dintre sfinți mai ales pe Apostolul Toma. Același Sfânt Toma este și patronul arhitecților și inginerilor constructori.

Pentru cărămidari un loc deosebit îl avea Sfântul Ierarh Spiridon, cel ce printr-o cărămidă a închipuit Sfânta Treime la Primul Sinod Ecumenic (de la Niceea, 318), prin lutul, apa și focul ce o alcătuiesc.

Rotarii, dogarii, tâmplarii și alți lucrători în lemn îl aveau ca îndrumător și ocrotitor mai cu seamă pe Dreptul Iosif – și nu de puține ori se lăudau că Însuși Domnul nostru Iisus Christos a fost lucrător în lemn! De asemenea mulți dintre ei îl țineau ca patron pe Sfântul Apostol Matia (mai ales la vechii Români din Dalmația, Epir, Acarnania, Etolia, Moreea și Candia).

Minerii sunt călăuziți și ocrotiți mai ales de Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara), ea fiind cea mai vestită patroană a lor. De asemenea mai au pe Sfinții Mucenici Flor și Lavru șij pe Sfântul Cristofor (ca îndrumător la săpături ca să nu se dea de apă – mare – și ca apărător împotriva infiltrațiilor apei sau surpărilor aduse de aceasta).

Sfântul Jula, sau Giula, sau Gilă, sau Egidius (Giles ori Gilles în Occident) este unul dintre patronii făurarilor (fierari, aurari, argintari, potcovari etc.) alături de Sfântul Apostol Iacob, de Sfântul Spiridon (mai ales pentru aurari), Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara) – aceasta mai ales pentru fierari –, Sfinții Mucenici Flor și Lavru (pentru fierari și bijutieri) etc.

Armașii, adică făuritorii de arme și armuri, ca și rotarii făcători de scuturi, meșterii făuritori de arcuri și săgeți etc., stau din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail.

Tot sub îndrumarea și ocrotirea Sfinților Mucenici Flor și Lavru se află din vechime sobarii și coșarii, cei prin care se ține sub stăpânire focul; de asemenea și făcătorii de cuptoare (mari) sau, cum li se zice astăzi, furnale.

Podarii, adică cei care asigură trecerea apelor pe poduri umblătoare (numite astăzi și pontoane) sunt sub ocrotirea Sfântului Cristofor, care s-a îndeletnicit de asemenea cu trecerea apelor. La fel constructorii de poduri și de diguri.

Împletitorii de coșuri (un meșteșug foarte trebuincios în trecut!) îi cinsteau mai ales pe cuvioșii din Egipt, mari împletitori de coșuri, începând cu Sfintul Cuvios Antonie cel Mare.

Ceasornicarii și alții care se îndeletnicesc fie cu măsurarea timpului, fie cu aparate ce fac asta, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Dionisie cel Mic (cel Smerit), de fel din Dicia (Dobrogea).

Pielarii, adică cei care știau să lucreze cu pieile și blănurile, împreună cu blănarii, curelarii, cojocarii etc. sunt patronați de Sfântul Ierarh Spiridon. Între pielarii de demult erau cuprinși și cei care făceau încălțăminte – deoarece tot ei făceau și curele, chimire și altele asemenea – astăzi numiți cizmari. Tot aici intrau și unii dintre cei numiți mai apoi papucari (făcători de papuci), dacă îi lucrau din piele – dacă lucrau cu pânzeturi și sfori papucarii intrau la croitori.

Croitorii îi au ca îndrumători și ocrotitori pe Sfântul Apostol Pavel, făcătorul de corturi, pe Măicuța Domnului, vestită pentru îndemânarea ei în cusut și împletit, pe Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours).

Drumarii sau făcătorii de drumuri sunt călăuziți și apărați de Sfinții Apostoli (care au călătorit din Ierusalim până în Spania și India, și pe apă dar mai ales pe uscat) și îndeosebi de Sfântul Apostol Toma.

Scriitorii creștini sunt sub îndrumarea și călăuzirea Sfântului Prooroc David – și în mare a Sfinților Prooroci –, a Sfântului Ioan Evanghelistul, a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Niceta Romanul și a Sfântului Ieronim (ca și a altor sfinți scriitori). La fel sunt tipografii, legătorii de cărți etc.

Solii sau curierii – cum sunt numiți astăzi –, poștașii vechi și noi (deci și olăcarii de altădată), transmisioniștii moderni și cei care lucrează în orice fel în transmiterea de mesaje, date etc. îl au ca patron, în primul rând, pe purtătorul de vești dumnezeiești Gabriel Arhanghelul.

Vindecătorii sau tămăduitorii sau medicii și-au îndreptat privirile și spre Sfântul Apostol Luca, spre toți doctorii fără de arginți (Ioan, Chir, Damian, Pantelimon, Cozma etc.) dar și spre făcători de minuni ca Sfântul Haralambie, Sfântul Nicolae, Sfântul Grigorie Luminătorul, Sfântul Pantelimon etc. De asemenea Sfântul Vasile cel Mare este patron mai ales al tuturor celor care lucrează în spitale, fie că sunt medici, asistente, tehnicieni medicali sau alt personal. Stomatologii sau vindecătorii (doctorii) de dinți mai au drept patron și pe Sfântul Patric.

Sfântul Mucenic Filimon este îndrumătorul și ocrotitorul actorilor. Un alt sfânt al actorilor este socotit Proorocul David, ca cel care, de nevoie, a jucat (și chiar foarte bine) anume roluri în fața unor mărimi ale vremii sale.

Sfântul Prooroc David, Sfânta Cecilia, Sfântul Andrei Criteanul, Cuvioasa Casiana, Niceta de Remesiana și Sfântul Roman Melodul sunt câțiva dintre îndrumătorii și ocrotitorii cântăreților (din gură și din instrumente muzicale), ai făurarilor de instrumente muzicale, ai compozitorilor și poeților etc.

Zugravii de biserici sau icoane, și de fapt toți pictorii iubitori de Dumnezeu, au ca îndrumător și ocrotitor în primul rând pe Sfântul Apostol Luca, cel care a zugrăvit primele icoane creștine.

Marinarii români îi cinstesc mai ales pe Sfântul Foca, pe Sfântul Apostol Pavel/Paul (scăpat de multe ori din naufragii prin dumnezeiască putere), pe Sfântul Isidor, pe Sfântul Cristofor și pe Sfântul Ierah Nicolae, pe Sfântul Elmo (Erasmus), iar în Apus și pe Sfântul Brandon (în ultimele decenii devenit mai cunoscut la noi, alături de Sfântul Patric (Patrick al Irlandei)4 și alți sfinți ortodocși din Vestul Europei).

Pescarii, în afară de Marele Pescar, stăteau sub călăuzirea și apărarea Sfinților Apostoli, foști pescari, și mai ales a Sfinților Apostoli Andrei, Petru și Ioan.

Negustorii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Nicolae al Mirelor și Cristofor (ocrotitori și ai tututor călătorilor) și pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (care a fost el însuși negustor).

Pentru vameși primul sfânt rămâne totdeauna Sfântul Apostol Matei, vameșul venit la Credință din adorație față de Mântuitorul. Tot el este patronul contabililor și al tuturor celor ce lucrează în finanțe. În vechime era cinstit de către vistiernici (un fel de bancheri ai vremurilor de demult) și Patriarhul Avraam, cel care a administrat multă avere cu înțelepciune și deplină lipsă de lăcomie.

Învățătorii au, alături de Marele Învățător Iisus Christos, mulți sfinți care le sunt călăuzitori și ocrotitori: de la mulți sfinți ierarhi (Ambrozie, Ioan Gură de Aur, Grigore Luminătorul, Vasile cel Mare, Grigore cel Mare, Niceta de Remesiana etc., etc.), la Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, Sfântul Prooroc David și nenumărați alții. Aceeași sfinți îi patronează pe ucenici (alături de sfinții meseriei lor), pe elevi și pe studenți (doctoranzi etc.).

Sfetnicii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Patriarhii Avraam, Isac și Iacob, pe Sfântul Prooroc David și ceilalți prooroci, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfinții Mucenici Serghie și Vah, pe Sfinții Ierarhi Silvestru și Ambrozie, pe Sfântul Daniil Sihastrul, pe Sfântul Antim Ivireanul etc.

Inginerii îți găsesc sfântul care îi patronează după specializarea lor – cei specializați în construcții, asemenea constructorilor, cei specializați în minerit asemenea minerilor etc. Electricienii și toți cei care lucrează cu energia electrică sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Prooroc Ilie. Toți aceștia sunt și sub ocrotirea Sfântului Patric al Irlandei.

Pompierii sau stingătorii de pojar (incendiu) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Florian (prăznuit pe 4 mai). Acest străbun al Românilor, născut aproape de malurile Dunării, a fost nu doar un mare general roman ci și unul dintre cei mai buni conducători ai unităților de stingere a incendiilor din armata romană (acestei armate îi reveneau misiunile ce sunt astăzi ale pompierilor). De asemenea îl au ca patroni și pe Sfântul Prooroc Ilie și pe Sfântul Iosif de la Partoș.

Bombagii – după numirea veche românească –, adică artileriștii și tanchiștii de astăzi, precum și geniștii, o cinsteau mult pe Sfânta Muceniță Barbara (Varvara), dar și pe Sfântul Prooroc Ilie.

Judecătorii au ca îndrumători și ocrotitori, în afară de Marele Judecător, pe Sfântul Prooroc Ilie, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfântul Ambrozie al Mediolanului, pe Sfântul Ioan Gură de Aur etc.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului este socotit și patronul avocaților, alături de Sfântul Apostol Pavel, de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful etc.

Informaticienii și progamatorii, ca unii ce lucrează cu informația în formă electronică, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil și a Sfântului Prooroc Ilie.

Bucătarii și gospodinele, alături de Măicuța Domnului (ea însăși gospodină și bucătăreasă), îl au ca ocrotitor pe Sfântul Eufrosin Bucătarul (11 Septembrie).

Pentru ale lor sfinte rugăciuni și cu ale lor sfinte învățături, Doamne ajută-ne să facem voia Ta și ne miluiește pe noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Așa cum am spus la început, această înșiruire nu este întreagă. Dacă cineva nu își găsește sfântul călăuzitor și îndrumător al îndeletnicirii sale, este liber să îl amintească în comentarii. Și, după putere, voi încerca să întregesc lista. Mulțumesc pentru înțelegere și ajutor!

1Călăraș este denumirea românească pentru luptătorii călare (cavaleri, cum li se spunea în Apus).

2Dintotdeauna vânătorii au fost și păzitori ai bunei rânduieli a firii, adică a naturii sau sălbăticiei.

3Mursă = (lat.) băutură din sucuri de fructe sau sevă (de arțar, de viță de vie etc.), amestcate cu miere și alcoolizate (controlat).

4Amintim faptul că Sfântul Patric(k) este un sfânt ortodox, unul dintre cei care au apărat Biserica lui Dumnezeu din Apus de invoațiile papiste, pricină pentru care a fost urât de mulți dintre promotorii lor.