Etichetă: Imperiul Otoman

Despre extremismul religios grecesc (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici
a treia parte aici

Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

  • atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
  • Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
  • Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
  • Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
  • Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
  • În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
  • Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
  • Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
  • În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
  • Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
  • Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
  • Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
  • În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
  • În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
  • La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
  • La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
  • Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
  • Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
  • În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

Harta etnografică a Românilor Sudici (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”1 – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.

1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.



Despre originea răului în societate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1.17)
„Toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bine, feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5.22)

De-a lungul istoriei au existat multe concepte şi instituţii îngrozitoare, ce au rănit foarte mulţi oameni. Cea mai mare sursă a suferinţei omeneşti a fost însă, totdeauna, relativismul moral personal.

Temujin sau Genghis-Han, un psihopat criminal foarte lăudat în ultima vreme, a ucis cel puţin douăzeci de milioane de oameni şi a adus cel puţin 100 de milioane de oameni în sclavie. De ce? Pentru că aşa a vrut! Nu au existat motive politice, economice, religioase ori militare pentru acţiunile sale. Pretextele patetice contemporane – de tipul „a vrut să îşi sature oamenii” – sunt ridicole atât în contextul mărturiilor privind gândurile şi valorile lui Genghis-Han cât şi situaţia practică. Numai după un an de jaf în China oamenii conduşi de Genghis-Han strânseseră averi uriaşe. Nici vorbă să sufere de foame! Ei. Chinezii, însă, au fost aduşi până la canibalism de „eroul” care îi invadase. Erou? Da, însă unul negativ. Ca toţi psihopaţii megalomani, şi Genghis-Han era tolerant cu cei care i se supuneau. Că pentru a ajunge la marea sa toleranţă trebuia să devi un sclav cu moartea deasupra capului… pe cine mai interesează? Tot ce a avut Temujin ca geniu militar sau politic a fost pus în slujba unor pofte dezlănţuite şi contradictorii. De pildă, autorul a nenumărate violuri – nici nu se ştie numărul exact al femeilor pe care le deţinea (da, le deţinea) – era pasionat şi de asceză! Cel care şi-a ucis rude pentru o umbră de bănuială de neascultare a făcut general un duşman care aproape l-a ucis cu o săgeată. „Motivele” invocate de Genghis-Han sunt simple pretexte – dovadă că în contexte similare procedează extrem de diferit… dacă are chef. Pentru că ceea ce l-a condus pe el, de la început şi până la sfârşit, a fost convingerea că ce vrea el trebuie să se facă. Niciun reper moral stabil.

Însă nicio societate nu rezistă fără repere morale stabile.

Romanii s-au ridicat de la o mână de ţărani săraci la o mare putere datorită valorilor morale. Sau, mai bine zis, câtă vreme au avut aceste valori. La început datoria faţă de patrie şi neam erau, pentru ei, absolute. Bogăţia era frumoasă dacă slujea patria şi neamul, altfel devenea otravă. În vremea în care imperialismul grecesc s-a avântat în Italia a aflat că cei pe care încerca să-i cucerească aveau ca aliat Roma. O cetăţuie care fusese vreo două secole sub cizma Imperiului Etrusc. Şi care, uimitor, izbutise să se elibereze… şi începuse să-şi cucerească fostul cuceritor. Trimisul grecilor la Roma s-a izbit de un insucces uluitor. Mitele pe care le pregătise nu au găsit nicio mână care să le primească. Senatorii romani duceau o viaţă spartană. Grecii nu au luat în seamă teama trimisului lor şi au hotărât să-i distrugă pe romani. Ca urmare, statele greceşti implicate au ajuns să fie cucerite de romani. Dar ce se întâmplă după ce grecii, cuceriţi de romani, încep să-i cucerească pe aceştia cultural? Convertindu-i mai ales la hedonism – adică la iubirea de plăceri (trupeşti). Ce se întâmplă? Ţara romanilor slăbeşte şi apoi se prăbuşeşte. Iar partea ei răsăriteană – Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole – este, treptat, preluată cultural, politic, economic, religios etc. (Bineînţeles, de greci.)

Otomanii ce practicau un islamism ascetic-militarist au cucerit teritorii întinse pe trei continente. Ungaria a devenit paşalâc, Polonia le-a plătit tribut ca şi Ţările Române, Africa de Nord a fost sub stăpânirea lor, la fel Arabia, Mesopotamia (Irakul), ba chiar şi mult din Caucaz, Sciţia Mare etc. Acest imperiu ce părea imposibil de oprit s-a prăbuşit de asemenea ca urmare a prăbuşirii valorilor morale (şi aici grecii au aplicat aceeaşi metodă ca faţă de romani, dar cu un succes mult mai limitat; condiţiile se schimbaseră).

Peste tot se vede – în toate locurile, în toate timpurile, la toate grupurile omeneşti de la clan la stat – acelaşi lucru: relativismul moral duce la prăbuşire, valorile morale stabile ridică.

Cei care susţin relativismul moral o fac doar pentru că ştiu că fac lucruri rele. Niciun om care vrea sincer să fie bun, să facă binele, nu va susţine relativismul moral. Va susţine un sistem de valori puternic, fie şi chiar numai ca un ideal absolut necesar. Oamenii au nevoie să tindă spre înălţimi! Dar cei care vor să facă răul au nevoie de relativism moral! Acesta este singurul mijloc pentru a bloca sistemul imunitar al societăţii. Cu un sistem de valori morale stabil, societatea se poate apăra de rău. Cu relativism moral şi răul şi binele devin greu identificabile, ba chiar interschimbabile. Nu doar că sistemul imunitar este cel puţin derutat, dar poate fi chiar folosit împotriva binelui (bunilor). Ducând societatea la autodistrugere.

Fenomen, revin, petrecut de nenumărate ori în istoria omenirii.

Şi singura „plasă de siguranţă” a fost comunitatea celor care şi-au păstrat valorile morale. Fie că vorbim despre Comunism, Nazism, Fascism, Leninism, Stalinism ori alte regimuri politice de extremă-stânga, fie că vorbim despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ori a unor state din Asia, Africa sau Americi, avem, totdeauna, această situaţie.

Dincolo de toată răutatea lumii omul poate să facă binele, să devină bun. Dacă vrea. Şi dacă îşi însuşeşte un bun sistem de valori morale. Pe care să-l urmeze cu statornicie.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmașii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populația creștină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creștinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forță de muncă. Asupra acestui proces – inutil și total absurd negat de unii propagandiști islamici sau patrioți turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării și turcirii.
Dar mai erau aici și alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puțin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică și presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puțin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înțelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea și de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Românii şi reformele fanariote…

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

„Dar ce se întâmplă în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat în Muntenia, unde a aplicat cel mai hotărât „marile” sale „reforme”? După F. G. Bauer şi Jean Luis Carra, Constantin Mavrocordat găseşte 147.000 familii de contribuabili în Ţara Românească şi, după patru ani şi ceva de „reforme”, pleacă lăsând… 35.000! În Moldova, în acelaşi fel, găseşte cca. 200.000 familii de contribuabili şi lasă… 70.000! Această domnie mult lăudată a însemnat un asemenea genocid, cum nu s-a mai văzut în istoria Europei. Muntenia îşi pierde, după cum se poate calcula, 76,2% din populaţie, Moldova 65% ! „Eliberaţi” de sub „exploatarea boierească”, Românii intră sub exploatarea statului, moşnenii sau răzeşii pierzându-şi rostul lor în stat şi devenind aproape una cu clăcaşii. Ciocoii, ca arendaşi ori slujbaşi ai statului fanariot, se reped asupra tuturor, jefuind, ucigând, torturând, violând, dând foc. Oamenii care scapă cu viaţă, mai mult sau mai puţin schilodiţi, fug peste hotare, ajungând şi până în Siberia sau America, de cele mai multe ori pierzându-şi limba şi neamul. Doar pentru Românii din Timoc şi din alte câteva zone aceste fugi sunt un câştig, întărindu-le pentru câteva generaţii – sau chiar secole în cazul Timocului – rezistenţa în faţa deznaţionalizării impuse de „fraţii” filetişi de altă limbă. În acelaşi timp, fanarioţii colonizează – şi tratează mult mai bine decât pe Români – populaţii alogene, precum Bulgarii sau Sârbii fugiţi din Imperiul otoman (în Muntenia şi Oltenia), Rutenii fugiţi din Galiţia (în Moldova).

Am putea spune că, etnic vorbind, doar persecuţiile religioase din Transilvania salvează Muntenia şi Moldova de la nimicire. Căci ardelenii care vin de acolo sunt ceva mai bine trataţi decât românii munteni sau moldoveni , şi asta mai ales după ce roadele cumplite ale „reformelor” lui Constantin Mavrocordat sunt resimţite de următorii domnitori fanarioţi. Depopularea era atât de cumplită încât se impunea limitarea jafului şi crimei, măcar pentru ca să se mai poată găsi cineva de jefuit şi ucis. De aceea se ajunge chiar şi la o bună primire a ideii de colonizare a hughenoţilor francezi în cele două ţări româneşti, idee care s-a materializat în tratative diplomatice complexe între Franţa şi Imperiul otoman. Din fericire pentru noi, intervin pe ascuns şi alte puteri – precum Imperiul austriac şi Imperiul rusesc – ce aveau propriile planuri în privinţa celor două ţări româneşti (evident, nu prietenoase, dar în acest caz interesele lor chiar au coincis cu ale Românilor). Ca urmare, Franţa şi Imperiul otoman nu ajung să se înţeleagă în ceea ce priveşte condiţiile colonizării şi statutul ulterior al formaţiunii ce se va alcătui şi, ca urmare, „Noua Franţă” de la Dunăre, care ar fi nimicit Neamul Românesc, nu se mai naşte.

crucea-manafului

În schimb vin, şi chiar vin!, sprijiniţi de domnitorii fanarioţi, oameni din Imperiul habsburgic, din Imperiul rus şi chiar din Imperiul otoman: Kazari, Ţigani, Ruteni, Găgăuzi, Evrei, Bulgari şi mulţi alţii. Nici nu mai înşirăm colonizările, parcă nesfârşite, organizate de Viena şi ungurime în Crişana, Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Bucovina şi Banat… În paralel se impun Românilor, prin cele mai diverse presiuni, felurite religii şi spiritualităţi străine: Greco-Catolicism, Romano-Catolicism, Protestantism, Masonerie etc. Tradiţiile româneşti slăbesc sau chiar pier pe alocuri, înlocuite de tot felul de influenţe alogene. Totodată, aşa cum am arătat şi mai sus, clasele superioare se lasă duse de curentul vremii, se modelează după tipare străine, îşi astupă nările faţă de ceea ce este românesc – le pute! Cultură este doar ceea ce e cultură străină, ceea ce e românesc are valoare doar dacă are accent şi haină de import. Românii sunt învăţaţi să îşi plece nu doar capul, ci mai ales sufletul în faţa străinilor, în faţa lor ca persoane, în faţa legilor lor, cărţilor lor, ideilor lor…”

(Mihai-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale)

a se vedea şi Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan… 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă