Joke Biden, Kamela Horroris şi Talibanii. Esenţe istorice (I)

Prima parte din Talibanii şi eliberarea Afganistanului

Despre istoria mai veche şi despre cultura Paştunilor (Afganilor)

majoritatea Afganilor – şi cei care dau linia vieţii afgane – sunt Paştunii

Afganistanul are rădăcini străvechi.

Inzii, Sciţii, Tracii, Armenii, Parţii, Perşii, Cuşanii, Grecii; Mezii, Sasanizii şi alţi membri ai unor neamuri celebre sau nu au avut aici prezenţă şi influenţă. Despre aceste vremuri se poate scrie mult. Esenţial însă pentru istoria Afganistanului este cucerirea de către musulmani. Cucerirea s-a făcut pas cu pas, din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea (cu excepţia Caşmirului). Şi a avut ca rost, bineînţeles, islamizarea Afganilor.

Trebuie observat aici faptul că Afganii au fost islamizaţi forţat. Islamul nu reprezintă de fapt cultura afgană adevărată, ci o cultură impusă prin violenţă. Este consemnat că de câte ori forţele musulmane se retrăgeau – fie învinse, fie pentru că aveau alte ţinte – Afganii reveneau la credinţele străbune. Dar nu toţi. Pas cu pas, ocupaţie cu ocupaţie, Afganii au cedat. Şi, în cea mai mare parte, au trecut la Islam.

Merită amintit că din cea mai veche antichitate cunoscută locuitorii Afganistanului au fost războinici. Paştunii, în primul rând, au avut această înclinaţie nesfârşită către lupte. Au fost războinici în felul Tracilor: dacă nu aveau duşmani în afară se băteau pe viaţă şi pe moarte între ei. Ca urmare, tentativele de extindere a stăpânirii unei dinastii sau alteia în Vest ori Est au fost multe. Şi uneori încununate de succes.

De pildă, Dinastria Guridă a pus stăpânire pe jumătate din Iranul de astăzi, pe cam jumătate din Uzbekistanul şi Tadjikistanul de astăzi, pe Kârgâstanul, Afganistanul, Pakistanul, Buthanul, Nepalul şi Bangladeshul de astăzi şi pe nordul Indiei actuale. Peste două milioane de kilometri pătraţi, de zece ori suprafaţa României de astăzi (unele surse dau o suprafaţă cu până la 50% mai mare). Teritorii în care Paştunii erau fie foarte puţini, fie lipseau.

Sistematic, Afganistanul a fost împărţit în felurite provincii, iar acestea între triburi – deşi unele triburi se regăseau în mai multe provincii. Spre exemplu, în anul 1600 părţi din Afganistan erau în Hanatul de Buhara, altele sub stăpânirea Safadiţilor (din Iran), altele sub Mughalii din India. În acea vreme Provincia Kandahar era socotită zonă tampon între ultimele două puteri.

Afganii luptau de partea acestor puteri, luptau împotriva lor, luptau unii cu alţii.

Uniuni de triburi se făceau şi se desfăceau, hani erau aleşi, urmaţi, trădaţi, ucişi.

Alt exemplu:

Primul conducător afgan propriu-zis poate fi socotit Hanul Mirwais Hotak din tribul Ghjili (Paştun). Organizând o revoltă împotriva guvernatorului persan el transformă în 1709 Kandaharul Mare (până atunci provincie persană) într-un stat independent. A refuzat titlul de rege, devenind „Prinţ de Kandahar şi General al trupelor naţionale”. În 1715 moare, se zice din cauze naturale, fiind înlocuit de fratele său Abdul Aziz Hotak (nimic suspect aici). După doar doi ani fiul lui Mirwais, pe numele său… Mahmud, pretinde că unchiul său vrea să predea Kandaharul către Persia. Şi îl ucide, bineînţeles. Apoi organizează o armată şi, în 1722, invadează Persia… al căre Şah devine! Practicând, bineînţeles, masacrarea civililor care prezentau importanţă pentru Persia.

Bineînţeles, în ciuda succesului temporar al Imperiului Hotak, Perşii se eliberează şi apoi se răzbună pe ceea ce socoteau a fi o provincie răzvrătită. Să nu uităm că Persia avea o foarte lungă istorie în această zonă!

Nadir Şah, cuceritorul Imperiului Hotak, va fi… da, asasinat. Imperiul Afşarid, condus de el, se… sparge în bucăţi. Iar. Lupte civile, din nou.

În Octombrie 1747 are loc adunarea Afganilor războinici1 în Kandahar. Ahmad Durrani din tribul Abdali (Paştun) este ales han. Dar la încoronare se proclamă Şah şi apoi „Rege, Perla Erei”. Tribul Abdali este rebotezat, după numele său, tribul Durrani. Le promite Paştunilor – şi altor Afgani – un mare imperiu. Şi, cel puţin pentru o vreme, îl realizează: ajunge să stăpânească nu doar Afganistanul de astăzi, ci şi Pakistanul de astăzi, alte părţi din India (inclusiv Amriţar şi Dheli), Khorasanul şi Kohistanul. Pierde cele mai multe dintre cuceriri şi moare de moarte naturală în 1772. Din varii motive, el este declarat primul conducător al Afganistanului, nu Mirwis Hotak. Aducerea la putere a tribului Abdali/Durrani are şi ea rolul său în această privinţă.

Fiul lui Ahmad Durrani, Timur, va prelua puterea şi va muta capitala de la Kandahar la Kabul. Timur este urmat de fiul său Zaman şi fraţii săi. Făcând exces de expulzări, arderi de ochi şi execuţii, determină ieşirea unor provincii (precum Kaşmirul) din Imperiul Durrani (zis şi Imperiul Afgan). Au loc lupte interne şi externe, atât în vremea lui Zaman cât şi după aceea.

Merită amintite repetatele invazii asupra Indiei, primii loviţi, cu multă răutate, fiind Sikhşii. Se ajunge până la distrugerea celui mai preţuit templu Sikh, cel din Amriţar. Mai mult, se toarnă peste el sânge de vacă, spre a fi spurcat. Baba Deep Singh, cel mai preţuit conducător religios al Sikhşilor este decapitat. Până la urmă, exasperaţi, Sikhşii organizează sub Ranjit Singh o contra-ofensivă încheiată cu preluarea – sau eliberarea – unei mari părţi răsăritene din Imperiul Durrani.

În aceeaşi perioadă are loc extinderea britanică în India şi cea rusească în Asia centrală. Iar această extinderea are loc diplomatic şi politic la sute şi mii de kilometri de hotarele administrative.

Trebuie spus înainte de toate că Paştunii, deşi cu origini comune celorlalţi indo-europeni, nu au avut până după 1950 relaţii semnificative cu Românii, Bulgarii, Albanezii, Sârbii, Italienii, Elveţienii, Polonezii, Slovacii, Spaniolii, Cehii, Belgienii etc. Relaţiile au fost în primul rând cu Rusia – urmată de Uniunea Sovietică – şi Marea Britanie. De la sfârşitul anilor ’70 (secolul XX) şi cu SUA. (Voi reveni în următorul material din serie)

În schimb Afganii au avut relaţii vechi şi chiar antice cu India şi Persia (în care unii i-au inclus), cu China şi Asia Centrală, cu Imperiul Otoman chiar. Şi, de la introducerea Islamului (prin forţă) cu Arabia.

Odată ce din Cultura Afgană Veche au mai rămas doar nevoia luptelor şi fărâme înghiţite de Islam, Islamul a devenit miezul spiritualităţii paştune.

Pashtunwali este sinteza acestei spiritualităţi.

După unii cele mai importante principii ale ei sunt trei: ospitalitate, adăpost, dreptate şi răzbunare. După alţii, cele mai importante principii ale Pashtunwali sunt: curaj, răzbunare, ospitalitate şi milă faţă de cel învins.

Mai sunt şi: Curaj (dacă nu este inclus în principiile cele mai importante este cel mai important dintre următoarele); Loialitate; Prietenie; Judecată (adică supunerea faţă de jirga, adunările bărbaţilor); Credinţă (absolută în Alah); Respect şi mândrie; Onorarea femeii (interzicerea, în teorie, a uciderii sau necinstirii femeii); Onoarea ocrotirii celor slabi; Bărbăţie; Patriotism.

Toate aceste principii sună frumos, atâta vreme cât sunt citite în cheie creştină sau „traduse” de corecţii politici. Totuşi înţelesul real, afgan, nu este acela din culturile de influenţă creştină ale Europei, Americii şi altor asemenea zone.

Curaj înseamnă, de fapt, sete de luptă, dorinţa de violenţă. Cel care nu o are nu este socotit curajos.

Răzbunarea este mai importantă decât toate celelalte. Pentru ea, Paştunul are voie să renunţe la cinste, la curaj, la ospitalitate, la mila faţă de cel învins etc.

Ospitalitatea este mult lăudată de Paştuni, însă popoarele conlocuitoare – din Afgan sau din afară – nu o consideră de încredere. Aceasta deoarece în multe triburi – sau ramuri ale triburilor – ospitalitatea este condiţionată masiv. Oaspetele are o serie de îndatoriri pe care dacă nu este localnic nu le ştie; iar încălcarea lor, oricât de nevinovată, se poate pedepsi chiar cu moartea. Mai mult, ospitalitatea poate fi condiţionată de şeful tribului, sau de hanul aflat deasupra acestuia. Astfel încât, deşi există unele cazuri de exemplară ospitalitate paştună, ele sunt pure excepţii.

Mila faţă de cel învins este mai mult un mit. Există aşa ceva… doar între prietenii sau camarazii care se antrenează ori se întrec. Ceea ce înseamnă, de fapt, că nu este vorba despre un duşman învins în luptă, ci despre un amic învins într-o întrecere paşnică.

Onorarea femeii este în fapt interzicerea uciderii, chinuirii sau violării femeii „pe nedrept”. Adică atunci când bărbatului sau bărbaţilor li se pare drept, pot aplica oricare dintre aceste metode în cultura Paştună. Ca exemplu, în Pakistan (18-20% Paştuni), concentraţia maximă de Afgani este provincia Khyber Pakhtunkhwa. Aici limba paştună este limbă provincială. Şi tot în această provincie paştună a Pakistanului violurile sunt des întâlnite. Ca să luăm numai anul 2016, onorarea femeii de către Paştunii din Khyber Pakhtunkhwa s-a manifestat prin 72 de violuri recunoscute legal. Dat fiind greutatea extremă a recunoaşterii violului în Pakistan cifra reală a acestor tragedii este incomparabil mai mare. Şi asemenea bestialităţi se repetă în provincia amintită an de an (în decembrie 2020 s-a înregistrat un viol în grup, însoţit de torturi groaznice. Cetăţeni indignaţi au ajutat Poliţia Pakistaneză la prinderea unora dintre vinovaţi… în vreme ce alţi cetăţeni îi ajutau să se ascundă.

În Afganistanul propriu-zis violurile nu erau pedepsite până la venirea invadatorilor Americani. Se aplica Sharia, care cere cel puţin patru martori credincioşi pentru a accepta că o femeie a fost violată. Dacă femeia violată nu se sinucidea în cel mai bun caz îşi petrecea viaţa în ruşine. De multe ori era omorâtă de propria familie „pentru spălarea onoarei” (aşa numitele „crime de onoare”, iertate de Sharia). După venirea Americanilor lucrurile au început să se îmbunătăţească, încet, dar constant, pentru femeile afgane. De exemplu, Preşedintele Hamid Karzai a graţiat o femeie de nouăsprezece ani care fusese aruncată în puşcărie pentru adulter: fusese violată de o rudă. Da, se ştia că a fost violată, dar a fost aruncată în închisoare. Aici, în puşcărie, a născut copilul rezultat din viol. Şi, da, a fost graţiată, dar şi silită să se căsătorească cu violatorul. Cu care trebuie să facă sex, conform Sharia, cel puţin o dată la patru zile (exceptând cazul când este bolnavă).

Tot sub presiunea Americanilor a început recunoaşterea de către autorităţi a crimelor de onoare şi a violurilor. Cu greu. În 2012, de exemplu, se recunoşteau în Afganistan 240 de crime „de onoare” şi 160 de violuri. Ceea ce înseamnă cel puţin 400 de violuri şi cel puţin tot atâtea crime „de onoare”, de fapt. Cam asta este onorarea femeii, după Pashtunwali, la Paştunii de azi.

Ar mai fi de adăugat o imagine actuală: în clipa de faţă, onorarea femeii se manifestă în Afganistan prin violuri, bătăi şi crime. Martorii spun că „eroicii eliberatori Afgani” [ca să citez propaganda comunistă] răpesc fete tinere – de la vârsta de 12 ani în sus – spre a deveni „soţiile” Talibanilor. Şi, de asemenea, omoară cu pietre pe femeile care nu le arată „destul respect”, adică supunere totală. Imaginile care urmează, un colaj făcut după Los Angeles Time, prezintă onoarea Talibanilor, Ocrotirea celor slabi şi alte principii Pashtunwali, aşa cum au fost ele aplicate celor care mergeau la aeroport. Cărora, de altfel, Talibanii le-au promis liberă trecere (cam atât despre cinstea şi dreptatea lor). Să înţelegem bestialitatea talibană dintr-un act cutremurător: mamele afgane îşi aruncă pruncii peste sârma ghimpată a aeroportului – măcar ei să scape de „onoarea” Talibanilor.

Colaj modest, realizat de mine – scuze pentru neîndemânare, nu sunt grafician. Imaginile sunt reale şi spun totul: Afganii normali, buni dacă vreţi, sunt zdrobiţi de Talibani sau scapă cu fuga.

Aceasta este imaginea reală a Pashtunwali, atât de lăudată de propagandiştii care sunt în spatele situaţiei din Afganistan. Şi de naivii care îi cred. Aceasta este Noua Cultură Paştună.

Cum se poate ajunge la aşa ceva?

Răspsunsul este simplu: Islam.

Să dau un exemplu ce mi se pare esenţial: Qais Abdur Rashid.

Cine este Qais Abdur Rashid? Nu este! E doar un personaj imaginar. Dar în care Afganii cred cu multă tărie, deoarece de secole Islamul le spune că ei se trag din Qais Abdur Rashid.

Este dovedit absolut clar că nu a existat. Este dovedit absolut clar că pretinsul strănepot al Regelui Saul – din care cică s-ar trage imaginarul Qais – nu a existat. Este dovedit absolut clar că genetic Paştunii şi Evreii sunt grupe diferite, că nu există o moştenire iudaică genetică a Afganilor (nu că nu ar fi fost Evrei în zonă, dar Afganii nu s-au amestecat cu ei). Paştunii ţin de grupul genetic Valea Indusului, nu de cel semitic din care fac parte Evreii. Este dovedit că limba paştună nu se înrudeşte cu ebraica. Paştuna este o limbă indo-europeană iraniană, ebraica este o limbă semitică din grupa limbilor afro-asiatice. Etc., etc.

Deci, cu toate că acest personaj nici nu avea cum să existe, iar ştiinţific formarea Afganilor din Evrei este o absurditate perfectă… Paştunii cred în ea! Pentru că le-o spun liderii musulmani! De aceea şi curajul a devenit dorinţa de a tortura şi ucide, onorarea femeii înseamnă doar declaraţii bune faţă de femeile care se supun absolut etc.

Voi aminti faptul că există Paştuni care nu merg pe această linie. Care încă ştiu că răutatea nu este curaj, că ospitalitatea are puţine condiţii (respectul reciproc) şi nu poate cere mii de forme sterpe, care ştiu că fetele lor merită cinstite real, nu tratate mizerabil. Sunt minoritari şi sunt priviţi de adepţii Talibanismului drept trădători.

Concluzii la aceste esenţe istorice

Am prezentat aceste pagini de istorie deoarece ne ajută să tragem concluzii foarte importante.

Afganistanul de astăzi a fost încă din anul 1000 î.Chr. un teritoriu de migraţii şi războaie permanente. Cei care s-au alcătuit aici ca băştinaşi au avut o cultură puternic războinică, practicând atât dese războaie interne cât şi invazii externe la orice prilej. Paştunii nu au fost niciodată o populaţie paşnică (asta este o insultă pentru ei). Paştunii au încercat să cucerească oricât de mult şi pe oricine. Imaginea Paştunilor patrioţi care îşi apără colţul lor de pământ este o minciună propagandistică. Paştunii au fost totdeauna un element important în răspândirea Islamului cu forţa.

Da, aşa cum am spus, Islamul a fost impus prin forţă Afganilor, după un război religios de cam şase sute de ani. Nu este adoptat voit de Afgani. Dar acum îl ţin cu fanatism. Asta şi pentru că Islamul local a accentuat înclinaţiile violente locale: la început prin războiul neîncetat între adepţii Islamului şi Afganii tradiţionalişti, apoi prin războiul între Afganii islamişti şi Sikhşi, Hinduşi, Musulmani de alte orientări. Luptele pentru putere au fost continue, folosindu-se atât forţele străine cât şi locale. Convingerea veche a Afganilor – poate scitică sau tracică – a nemuririi celor care cad în luptă a fost păstrată şi în Islam. Ca urmare, lupta a devenit o necesitate pentru cei mai mulţi dintre Paştuni. Pretexte se găseau. Gândirea formată este atât de desprinsă de realitate în zona spirituală încât o serie de cuvinte esenţiale – precum ospitalitate, milă, cinste etc. – şi-au pierdut sensul, devenind profund deviate.

Această dorinţă de război a Paştunilor, această convingere că trebuie să moară în luptă, a fost confundată de mulţi cu felurite idealuri nobile. Acestea din urmă pot fi folosite ca pretext de către Afgani; sunt doar pretexte. Afganii care nu le au sunt la fel de hotărâţi să lupte, să ucidă şi să moară în luptă ca şi cei care pretind a se conduce după idealuri nobile. Mai mult, idealurile nobile sunt călcate în picioare cum nu mai sunt convenabile. Patriotismul, de exemplu, nu a împiedicat niciodată pe Paştuni să intre în slujba unor puteri străine şi/sau să le folosească împotriva compatrioţilor. Răzbunarea – adeseori şi ea doar un pretext pentru violenţă – este mult mai importantă decât orice altceva.

Winston Churchill conchidea – şi Paştunii l-au aprobat – că

Triburile Paştune sunt totdeauna angajate în războaie personale sau publice. Fiecare bărbat este un războinic, un politician şi un teolog [islamist n.n.]… Fiecare familie îşi cultivă propria vendetă; fiecare trib, ranchiuna sa… Nimic nu este uitat vreodată şi foarte puţine datorii rămân neplătite.

Aceast este adevărata Pashtunwali. Aceasta este Nouă Cultură Afgană (Islamică) a Afganilor, cea cu care interacţionează cu lumea.

Iar cei sătui de luptele fratricide nesfârşite, de înrobirea femeilor (surori, fiice, mame), de închistarea paştunualiului sunt victimele celor care ţin o tradiţie care, de fapt, nici nu este afgană: se regăseşte, cu mici nuanţe, la toate popoarele musulmane.

Va urma…

Mihai-Andrei Aldea

Conducători Talibani ajunşi la conducerea Afganistanului
Au declarat că vor acorda femeilor toate drepturile şi educaţia… prevăzute de Şaria (Sharia)
Pentru cei care nu ştiu, drepturile femeii în Şaria sunt să fie căsătorită de tatăl său, să se supună bărbatului, să îi facă mulţi copii, să îi crească în credinţa islamică şi, dacă tatăl sau bărbatul său vor, să fie educată în Islam. A, da, bărbatul musulman este dator să îi asigure casă, masă şi haine; calitatea este la latitudinea lui.
Au declarat şi că vor asigura culoar de trecere către aeroport pentru cei care vor să plece din Afganistan. Pretinzând că sunt foarte puţini care vor asta.
Ca urmare, îi bat, îi biciuiesc şi îi oamoară cu pietre pe cei care vor să plece, ca să dovedească faptul că vor să rămână în Afganistan.
Declarat deja Emiratele Islamice ale Afganistanului
„Eliberatorii” Afganistanului l-au transformat într-o provincie a Imperiului Islamic
De acum bogăţiile sale nu vor mai fi exploatate de invadatorii din SUA, ci de şeicii arabi, de China şi alte puteri străine care au finanţat pe Talibani

1Loya jirga : Adunare obştească, adunare a tuturor căpeteniilor războinice, a eroilor şi veteranilor şi, sub ei, a celorlalţi războinici Afgani pentru a hotărî o nouă căpetenie, schimbarea unor legi, deschiderea sau închiderea unui război.

Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimăa unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă