Etichetă: Iisus

Trufia Imnului Ungariei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am fost întrebat repetat „unde e trufia Imnului Ungariei?” sau „de ce ziceți că Imnul Ungariei este trufaș?” etc.
Dacă întrebarea a fost pusă de Români care nu știu maghiara, sau de Unguri, am înțeles. Primii nu cunosc textul, iar ceilalți s-au obișnuit atât de mult cu trufia maghiară încât nu o pot detecta. Dar de mirare mi-a fost și îmi este că sunt Români care știu limba ungară și nu văd trufia acestui cântec (sau, mai bine zis, a versurilor lui).
Oricum, răspund aici tuturor.

Voi începe cu textul unei Unguroaice stabilite în Marea Britanie. Un text ce poate părea subiectiv în privința pozițiilor estetice prezentate. Dar pe care îl preluăm pentru traducerea în limba engleză făcută de autoare unui vers esențial.
În română, textul citat este:

„Ai auzit vreodată Imnul Național al Ungariei? Nu? Bine de tine! Nu ți-l recomand deloc. Decât dacă ești în căutarea inspirației pentru o tentativă de sinucidere. Dacă nu este o tentativă, și ești deplin hotărât cu suicidul tău, atunci îți recomand puternic nu doar să citești versurile, dar să și asculți muzica. Cea mai jalnică melodie funebră sună veselă prin comparație. Alte națiuni au imnuri inspiratoare, precum ”God Save the Queen” sau „La Marseillaise” ori „The Star Spangled Banner”, și versurile lor sunt despre victorie și mândrie, ca „Rusia – sacrul pământ părintesc, Rusia – iubita noastră țară” sau „Germania, Germania peste toate, Peste toate câte sunt în lume!”. Dar despre ce este imnul maghiar? Începe cu „O, Doamne, binecuvântează Ungurul” și continuă apoi cu opt lungi și dureroase strofe despre „jugul robiei” și „urne funerare” și „cadavrele armatelor noastre înfrânte” și „gemete de moarte, bocete” și, în sfârșit, încheie cu „Milă, O, Doamne, Ungurilor care au suferit pentru toate păcatele trecutului și viitorului!”. Da, și pentru cele ale viitorului.” (Angela Kiss, How to Be an Alien in England: A Guide to the English, 2018)

În engleză, fraza Angelei Kiss care ne interesează cel mai mult este:
„‘Pity, O Lord, the Hungarians they who have suffered for all sins of the past and of the future!’ Yes, of the future too.”
O punem pentru a încredința pe cititorul care nu are chef să caute sursa că nu am schimbat, prin traducere, zisele autoarei.

Ceea ce nu spune aici autoarea – ca să nu fie redundantă, probabil – este că fraza în cauză revine de două ori în Imnul Ungariei (numit Himnusz): în prima strofă și în a opta (ultima).

În prima strofă sunt versurile „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate le traduce în română, foarte inspirat, „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Dar care sunt traduse în limba engleză, repetat, pe multe site-uri, inclusiv oficiale, așa cum le traduce Angela Kiss mai sus: „This nation has suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Această națiune a suferit pentru toate păcatele / Trecutului și viitorului!”.

În ultima strofă se revine în forma „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate, foarte inspirat, o traduce în română exact la fel: „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Însă în limba engleză, din nou, traducerea este „They who have suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Ei care au suferit pentru toate păcatele / Ale trecutului și viitorului”. „Ei” fiind „Ungurii” despre care se pomenește la începutul strofei a opta.

Ei bine, teoretic, Ungurii ar fi (fost) Creștini. O fărâmă dintre ei – și o fărâmă prigonită mereu – sunt Ortodocși. Aceștia însă nu au vreun cuvânt de spus în Ungaria. Cel puțin de pe la 1300 până la 1600, Ungaria de astăzi a fost majoritar catolică; la fel era Croația, cu bucata din Dalmația inclusă atunci în ea. Moravia și Marmația (Slovacia) erau împărțite între Românii Ortodocși, pe de-o parte, și Slavii, Germanii și Ungurii catolicizați, pe de alta. În Transilvania dominau numeric Românii Ortodocși, dar puterea politică și militară era deținută de Catolicii străini (Unguri și Sași). Din 1600 Protestantismul se răspândește puternic, începând să prigonească pe Români cu aceeași răutate cu care o făcuse până atunci și Catolicismul. Alte măști, aceeași piesă… Oricum, cel puțin nominal, încă de pe la 1100 și până la 1948 Ungaria intră în rândul țărilor declarate sociologic de creștine (inclusiv în timpul acțiunilor de genocid împotriva Românilor din toate aceste epoci).
Chiar și acum Ungaria își revendică – mai ales prin conducerea ultimilor ani – „rădăcinile creștine”.
Dar!
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că omul NU POATE PLĂTI PENTRU PĂCATELE SALE.
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că IISUS CHRISTOS ESTE CEL CARE A PLĂTIT/PLĂTEȘTE PENTRU PĂCATELE OAMENILOR.

Ca urmare, textul amintit este o erezie cruntă, o lepădare absolută de Iisus Christos și de Dumnezeu Tatăl (deși acesta este invocat repetat în imn!).
Și, totodată, este dovada unei trufii demonice, ca și a garanției repetării celor mai sub-umane acte ale Maghiarimii!
Căci în clipa în care îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că deja sunt plătite păcatele trecute și viitoare, garantezi libertatea păcătuirii!
Și atunci când îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că suferințele sale trecute sunt atât de uriașe încât plătesc toate păcatele viitorului, garantezi ura fanatică împotriva celor învinuiți de acele suferințe!

Din punct de vedere creștin, ar fi de așteptat ca toate cultele din Ungaria să protesteze împotriva unui asemenea text. Dar, deși am căutat, nu am găsit nici măcar un singur protest.
Mai mult, bisericile ungurești catolice și protestante îl difuzează frecvent; au coruri care îl cântă, chiar la sau după slujbe; îl includ în revistele lor etc.
Cumva, „Creștinismul Maghiar” a devenit, de multă vreme, antichristic, promovând fără șovăire texte care contrazic 100% Învățătura lui Christos.

Desigur, Imnul Ungariei este doar unul din multele instrumente de propagare a urii și aroganței (trufiei) în Națiunea Maghiară.
Trebuie înțeles că acest imn a fost adoptat pentru că reflectă gândirea și dorințele clasei conducătoare, dar și a unei mari părți din popor.
Gândire impregnată de trufie, dorințe pline de ură.

Pentru Românul obișnuit este foarte greu de înțeles și această trufie, și această ură.
Căci și acum, după optzeci de ani de Comunism (și NeoComunism), încă mai plutesc în aerul românesc (în ethosul românesc, dacă vreți) acele rânduieli bătrâne ale bunătății, iertării, înțelegerii.
Doar cine citește documente privind genocidurile ungurești (precum Teroarea hortistă…) va înțelege că în spatele politeții ungurești se ascunde, prea adesea, altceva. Sau… altcineva (acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, părintele minciunii și răutății).

Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și eu la fel, deși sunt infinit de departe de înțelepciunea, bunătatea și iubirea Lui.
Mi-aș dori din suflet ca Ungurii să Îl (re)găsească pe Dumnezeu, și să (re)vină la Biserica Sa.
(Am sugerat regăsirea și revenirea, pentru că primii Unguri ce au părăsit păgânismul cu care veniseră din Asia au fost cei care s-au botezat ortodox. Până și Coroana Ungariei este în primul rând o coroană ortodoxă, de la Constantinopol – peste care s-au adăugat ulterior elemente catolice.)
Și este limpede că o Maghiarime Ortodoxă ar avea alt imn, unul mult mai smerit și mai înălțător.
(Căci cine se smerește va fi înălțat și cine se trufește va fi smerit!)

Dar, până atunci, acesta este adevărul despre trufia Imnului Ungariei.
Și, poate, dacă voi avea răgaz și luminare, voi scrie și despre fățărnicia Imnului Ungariei…
Poate cineva aude și se trezește!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Teologia Istoriei. Bârfa

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Bârfa este un bici al Satanei care aduce blestem peste cel care bârfește (Iov 5.21; Sirah 5.16-17; 28.14).
Dar, ca în orice patimă, cei stăpâniți de ea nu se învață, oricât de mult ar suferi de pe urma ei. Dimpotrivă, îndreptățindu-se pe sine, se dau prigoniți pentru dreptate și mari mărturisitori.

Însă deosebirea între mărturisirea adevărată și bârfă este dată de câteva legi ale cuvântului drept:
1) Ceea ce spui trebuie să fie bine cercetat și cernut, să fie întărit prin mai multe mărturii deosebite. Niciodată să nu iei de adevărată o mărturie dintr-o singură sursă, ci să o iei doar ca ceva ce trebuie cântărit, cernut, cercetat. Iar în lipsa celei mai bune cântăriri, cerneri, cercetări, nu spui nimic, și mai ales nu osândești. Căci încă din Antichitate s-a știut că nu este voie să osândești pe nimeni după un singur martor, ci după mai mulți (a) care nu au interes împotriva celui învinuit și (b) ale căror mărturii nu se contrazic (Deuteronom 17.6; 19.15; Psalmi 26.18; 34.10; Matei 18.16; 26.60; Fapte 6.13; Susana 1.33-63 etc.)
2) Ceea ce spui trebuie să fie de folos, să zidească, să înalțe, să ridice.
Niciodată să nu te apuci să spui lucruri care, deși adevărate, aduc răul. De pildă, nu ai voie să spui prigonitorilor adevărul despre unde se ascund cei prigoniți. Asemenea, nu ai voie să răspândești vestea că cineva face o lucrare bună ce este interzisă de tiranii urâtori de Dumnezeu. Etc.
3) Ceea ce spui trebuie să fie spus cu dragoste.
Niciodată nu trebuie să te gândești că Dumnezeu are nevoie de ajutorul Tău, că spunând sau făcând ceva Îl sprijini, Îl ajuți. Ci să te gândești să câștigi Duhul Domnului, ca acesta să îți dea dragostea dumnezeiască și înțelepciunea ziditoare ce sunt mărturia omului lui Dumnezeu.

Aceste trei legi sunt limpezi și de înțeles.
Chiar și păgânii le-au găsit, din contemplarea firii, și le-au mărturisit (pe unele dintre ele, pe una, sau chiar pe toate trei).
Dar cel care bârfește se ridică împotriva lor, chiar și atunci când pretinde că le ține.

O pildă am avut chiar în viața mea, în una din multele dăți când s-au ridicat asupra mea martori mincinoși și nedreptatea a mințit sieși.
Iar întrebând pe un bârfitor, care se dădea drept și creștin, de ce minte împreună cu aceștia, a pretins că „din mai multe surse am aflat asta”. Iar acele surse erau de fapt mai multe tabloide ce preluaseră aceeași minciună fără nicio cercetare. Și i-am arătat că acele „mai multe surse” se reduc la una; iar aceasta se contrazice în cele spuse fără nicio rușine, dând o mărturie ce nu ar fi primită decât în instanțele politice bolșevice sau naziste. Acela nu a avut niciun argument în favoarea primei surse, dar a găsit drept scuză vechea prostie „nu iese fum fără foc”. I-am adus aminte că tocmai fusese la un spectacol cu mult fum produs de aparate de profil, fără pic de foc. Și că expresia nu este românească, ci importată de scriitori cu prea puțin discernământ. Căci încă din vechime se știa că poate să fie fum fără foc, de către cei care voiau să vadă adevărul. Rămas fără argumente, a renunțat la discuție. Dar, jalnic, a rămas la ideile sale. Căci pătimașii găsesc mereu pricini ca să rămână în patima lor și să nu se îndrepte. Sau, cum se spune de către Români,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi,
însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Din acest punct de vedere bârfa este o boală ce nu poate fi combătută din afară. Dacă cel care bârfește nu își trezește dorința de îndreptare, va muri ca bârfitor și îl va înghite Iadul pentru vecie, oricât ai încerca să îl ajuți.

Nenorocirea este că bârfa nu este altceva decât o exprimare a invidiei, adică a mândriei și trufiei ce sunt rănite de binele altora. Căci răul este rănit de bine, fiindcă nu poate să fie bine.
Bârfitorii sunt cei care suferă chinuri lăuntrice foarte mari pentru că nu sunt așa cum și-ar dori: „atât” de bogați, „atât” de frumoși, „atât” de celebri, „atât” de puternici etc. Și în loc să își înțeleagă prăbușirea adusă de mândrie și trufie, în loc să se trezească și să alerge la medic (= duhovnic), ei aleg să învinuiască pe ceilalți pentru suferința lor. De aici iese invidia, cu toate manifestările ei, printre care una dintre cele mai rele, urâte și ucigătoare este bârfa.

La nivel istoric, se poate constata că bârfa însoțește totdeauna decăderea, fie ea personală sau de obște. Altfel spus, bârfa este la nivel personal simptomul clar al unei adânci prăbușiri morale și spirituale. Iar la nivelul societății, răspândirea bârfei este simptomul clar al îmbolnăvirii grave a societății, a apariției unei comunități de puțin-putincioși frustrați, manifestându-se pasiv-agresiv și, în fața celor mai slabi, categoric agresiv, chiar până la jaf, viol, tortură, crimă.
Căci bârfa, izvorâtă fiind din mândrie și trufie, este însoțită de schizofrenia complexului de inferioritate și a pretenției de superioritate absolută.

Creștinul adevărat se măsoară prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare, este infinit de mic, atât față de măreția Celui Desăvârșit, dar și față de măreția la care este chemat (asemănarea cu Dumnezeu); și, în același timp, este infinit de mare, cu și prin Dumnezeu, căci fiind slujitorul (și, urcând treptele, prietenul) lui Iisus Christos, Împăratul Absolut, se împărtășește de măreția Acestuia. Prin urmare, Creștinul nu este nici trufaș, nici complexat; în fața ispitelor trufiei sau complexării (= deznădejdii produse prin comparații cu alți oameni) el se apără și se vindecă prin contemplarea, recunoașterea și înnoirea conștientizării măreției și bunătății dumnezeiești.

Dar cel rătăcit se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, iar apoi este dezamăgit că nu se găsește la înălțimile pe care și le-a atribuit nebunește.
Ca urmare, este complexat de fiecare greșeală pe care o face, de fiecare scădere pe care și-o găsește, de fiecare nereușită, ba chiar și de fiecare încercare.
În loc să se întoarcă spre Dumnezeu și să se vindece, pune peste rănile lui plasturele otrăvit al trufiei. Ca mințindu-se că este mai presus de ceilalți, să nu mai fie atât de rănit de mare depărtare între prea înalta părere de sine și realitate. Devine astfel arogant, disprețuitor, îngâmfat etc.
Iar dacă aceasta nu merge, sau când aceasta nu merge, durerile complexelor îl chinuie. Și îl fac să fie plin de invidie și ură față de ceilalți, pentru orice lucru bun găsit la ei.

În amândouă manifestările, bârfa este, prin urmare, simptomul clar al unei adânci prăbușiri sufletești. Dar, totodată, este și o scară ce accelerează căderea către Iad: a celui care bârfește, a societății care acceptă, sau și promovează bârfa.

Ieșirea din această vrie sau prăbușire necontrolată este una: întoarcerea la Christos.
În lipsa ei, auto-distrugerea este sigură.

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

Cine are urechi de auzit, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pruncii ucisi de Irod

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pruncii uciși de Irod. Câteva cuvinte

Pe 29 Decembrie au fost cinstiți cei 14,000 de prunci uciși de Irod (sau, altfel spus, „din porunca lui Irod” – asta ca să nu se uite că poruncile nelegiuite nu scapă de osândă pe cei care le săvârșesc „pentru că așa mi s-a spus/cerut/poruncit”!).
Iar una dintre marile nedumeriri ale îndoielnicilor, sau una din marile „indignări” ale necredincioșilor este… numărul pruncilor. Da, pe ei nu-i interesează că Irod a ucis pruncii, sau că cei care săvârșesc avorturi sunt la fel de buni ca Irod! Pe ei îi preocupă de ard de curiozitate cum poate să fie un număr atât de mare în Tradiția Bisericii, de vreme ce Betleemul era un sat care nu avea el însuși 14,000 de locuitori! Cu atât mai puțin avea 14,000 de prunci care să fie uciși de Irod!

Acest fel de „preocupare” eu îl numesc filosofeală, ori intelectualism: o prostie ce vrea să pară deșteaptă prin care omul își acoperă goliciunea sufletească și fuga de adevăr.
Adevărul este că indiferent dacă cifra ar fi concretă sau simbolică, ideile fundamentale rămân aceleași: Irod a ucis pruncii Israeliților, aducând plângere și tânguire multă mamelor și taților ce își pierduseră copiii de doi ani și mai în jos; acest genocid s-a săvârșit de teama că unul dintre copiii uciși ar putea, cândva, să ia tronul pe care stătea Irod… cu toate că acesta nu avea cum să știe dacă va mai trăi până copilul ajunge măcar în pragul adolescenței!
Altfel spus, răutatea pe care mândria și lăcomia le aduc în sufletul omului este nemărginită. Cine se lasă prins de mândrie și lăcomie ajunge la cele mai cumplite crime – împotriva lui însuși, împotriva celorlalți. Cine se lasă dus de mândrie și lăcomie lucrează nebunește, împotriva lui Dumnezeu, adunându-și osândă peste osândă. Și își pierde cele mai fundamentale simțăminte omenești – precum acela de ocrotire a copiilor.

Dar, dincolo de aceste învățături ce rămân oricare ar fi numărul copiilor uciși de Irod, este cifra de 14,000 imposibilă și/sau incredibilă?
Sau avem de-a face cu o problemă de înțelegere, iar uneori și de traducere?

Textul biblic esențial pentru această întrebare este cel de la Matei 2.16 (capitolul 2, versetul 16):

„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.”

În originalul vechi-grecesc al Evangheliei după Matei (căci originalul aramaic încă nu a fost regăsit), avem forma:

„Τότε Ἡρῴδης ἰδὼν ὅτι ἐνεπαίχθη ὑπὸ τῶν μάγων ἐθυμώθη λίαν, καὶ ἀποστείλας ἀνεῖλεν πάντας 
τοὺς παῖδας τοὺς ἐν Βηθλέεμ καὶ ἐν πᾶσι τοῖς ὁρίοις αὐτῆς ἀπὸ διετοῦς καὶ κατωτέρω, κατὰ τὸν χρόνον 
ὃν ἠκρίβωσεν παρὰ τῶν μάγων.”

Această formă se poate translitera în grafie latină, după felul în care se citea greaca veche în secolul I d.Chr., sub forma

„Tote Herodes idon hoti enepaixte hiupo ton magon etiumote lian, cai aposteilas aneilen pantas tus en Betleem kai en pasi tois horiois aiutes apo dietus cai catotero, cata ton hranon hon ecribosen para ton magon.”
(în vremea respectivă „οὺ” se citea deja „u”, dar „η” era încă „eta”, adică se citea „e”, accentul circumflex încă era un „h” ușor – care avea să dispară, mai apoi, din pronunție, deci și din citire – etc.)

Acum, dincolo de pronunție sau citire, important este înțelesul, de fapt! (Ca să nu cădem din interesul față de amănunte în pedanterie, intelectualism ori filosofeală!)
Iar aici ne izbim de o problemă!

În traducerea românească, foarte bine și adevărat, „ἐν Βηθλέεμ καὶ ἐν πᾶσι τοῖς ὁρίοις αὐτῆς” se traduce „în Betleem și în toate hotarele lui” (sau „hotarele sale”, ceea ce este același lucru).
Ceea ce poate să însemne, însă, două lucruri deosebite:
– în Betleem și în toate hotarele Betleemului
– în Betleem și în toate hotarele lui Irod („Iar când Irod a văzut… trimițând a ucis pe toți pruncii care se aflau în Betleem și în toate hotarele lui [adică în toate hotarele lui Irod, în toate hotarele stăpânirii lui n.n.]”

Care dintre aceste două variante este adevărată?
Aici ne ajută mult mai multe informații din Evanghelia după Luca (al doilea capitol).

Astfel, ni se arată că Nașterea lui Iisus a avut loc în vremea recensământului populației organizat de Cezar, acesta fiind pricina sosirii Fecioarei Maria la Betleem (Luca 2.1-5).
Vedem că Iisus se naște în iesle (Luca 2.7), unde îl găsesc și păstorii veniți în urma vestirii îngerilor (Luca 2.15-16). Și, foarte mare lucru, la patruzeci de zile Maria Fecioara și Pruncul merg la Templul din Ierusalim!
Aceste fapte ne arată că venirea magilor (crailor) la Betleem a avut loc după primele zile de la Naștere, dar înainte de Aducerea la Templu.

De ce?
Pentru că magii (craii) l-au găsit pe Prunc în casă, nu în iesle; dar tot în Betleem, nu la Ierusalim (Matei 2.8-11).
Altfel spus, atunci când ajung magii (craii) deja „era loc” pentru ca Fecioara Maria și Pruncul să fie în casă, nu în iesle (Luca 2.7 când s-a născut Iisus, Maica Sa „L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”). Ceea ce fie adeverește legenda românească despre Moș Crăciun (Evreul care la început nu a vrut să îi primească pe Dreptul Iosif și Fecioara Maria, dar în urma minunilor de la Naștere și-a schimbat purtarea). Fie mărturisește că deja cei veniți pentru Recensământ plecaseră. Sau, mai curând, amândouă. Căci dacă ar mai fi fost cei veniți în Betleem numai pentru „înscriere”, aceștia ar fi dus și la Ierusalim, și în alte părți, vestea venirii magilor (crailor) cu alaiul lor; inclusiv despre casa în care au intrat și care este Pruncul pe care L-au cinstit ca Împărat.
Iarăși vedem și că după ce magii (craii) pleacă din Betleem, luminați de cinstirea Pruncului Ceresc, Acesta este adus la Templul din Ierusalim.
Prin urmare, în cele patruzeci de zile de la Naștere, au plecat din Betleem cei veniți pentru înscriere, ba chiar și Pruncul cu Maica Sa și tatăl său adoptiv, Dreptul Iosif.

Prin urmare, chiar dacă Irod știa că Împăratul vestit de prooroci s-a născut în Betleem, știa și că este posibil să fi fost născut într-una din familiile venite pentru recensământ. Și care, acum, erau răspândite prin țară.
Deci singura cale prin care putea să-și atingă dorința dementă de a-l ucide, era să acționeze la nivelul întregii țări!
A cărei populație în acea vreme este estimată la 1,2-1,5 milioane de locuitori. Dată fiind durata de viață de atunci, ca și natalitatea vremii, 14,000 de prunci „de până în doi ani” reprezintă o cifră extrem de probabilă ca segment demografic.

Deci, chiar și pentru cei pasionați sincer de asemenea amănunte, cifra nu este o problemă. Ea corespunde informațiilor istorice clare pe care le avem.
Chiar uciderea propriului copil de către Irod, din aceeași pricină, arată că trufia și lăcomia acestuia îi înlăturaseră omenia până la un nivel greu de închipuit.

Dar, dincolo de corectitudinea științifică a cifrei, lecția dată de Istorie este cea care trebuie reținută.
Și, de obicei, tocmai această lecție se dorește să fie acoperită prin asemenea căutări de nod în papură.
Noi ne întoarcem însă la învățăturile fundamentale:
– nimeni nu poate răsturna, prin forța sau priceperea sa, lucrarea lui Dumnezeu; doar capătă mai multă și tot mai multă osândă încercând așa ceva
– mândria și lăcomia nimicesc omenia și îl fac pe om în stare de fapte cumplite, neomenești
– filosofeala sau intelectualismul ne despart de adevăr, ne despart de Dumnezeu

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Căderea Catolicismului din Catolicism

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!

Împartasirea. De la extreme la Calea de Aur

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Împărtășirea. De la extreme la Calea de Aur

Învățătura Dumnezeiască așează înaintea omului o Cale de Aur, în afara extremelor – extreme atât de obișnuite omului căzut.

Ca o mică lămurire, oamenii cad în extreme pentru că e mai simplu. E mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să înțelegi deosebirile, nuanțele; e mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să rămâi pe cale, ferindu-te de cursele și abaterile ce se ivesc. Este, adică, o formă de falsificare prin simplificare (o ispită și o rătăcire despre care am mai cuvântat – de pildă aici).

Hrana Cerească numită și Sfânta Împărtășanie se dă și se primește după rânduielile Învățăturii Dumnezeiești.
Dar și aici se ivește ispita, chiar și printre clerici, de a cădea în extreme.

Una dintre extreme este împărtășirea ușuratică, în care cercetarea de sine (poruncită de Dumnezeu Însuși!) este micșorată până la nimicnicire. Altă extremă este împărtășirea prea rară, în care porunca împărtășirii (dată de Același!) este scăzută până nimicire.
Am dăruit cititorilor un cuvânt despre cum se face cu adevărat împărtășirea: scrierea Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică și rătăciri.
În ea am plecat de la un cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Christos despre nevoia împărtășirii pentru mântuire. Apoi am amintit despre deosebirile de lucrare ale marilor duhovnici; și despre ispita duhovnicilor mai mici de a absolutiza un fel personal de lucrare – o greșelă ce poate duce la căderi uriașe. Și, în sfârșit, am înfățișat rânduiala canonică și deosebirile între aceasta și rătăcirile mai obișnuite (privitoare la împărtășire).

Ne oprim azi la extrema de a crede că nevoia pentru deasă împărtășire face obligatorie deasa împărtășire. Și că pentru a fi oprit de la Împărtășanie ar fi nevoie ca cineva să fie „la fel de rău sau mai rău ca Iuda” (vom reveni mai jos cu lămuriri).
Canonul 9 Apostolic a fost pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica din toate timpurile că de la Dumnezeu este. Și acest canon poruncește, sub pedeapsă aspră, împărtășirea mirenilor la fiecare Liturghie. Afară dacă sunt opriți de la împărtășire de duhovnic (fie acesta episcop sau preot)!
Vedem această ultimă idee în Canoanele Apostolice 5, 8, 10, 12, 13, 16, 31, 32, 43, 45, 48, 51, 56, 57, 58, 59, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 70, 71, 72, 73, 76 și 84. În toate aceste douăzecișiopt de canoane apostolice (la fel pecetluite ca și Canonul 9 Apostolic) se prevăd pedepse de oprire de la Împărtășanie (sau „afurisire”), pentru mireni și/sau clerici (inclusiv episcopi!).
De pildă, Canonul 84 Apostolic prevede oprirea de la împărtășanie a mirenilor (și caterisirea clericilor!) care ar bârfi („ar ocărî fără dreptate”) pe împărat sau dregători. Iar Canonul 73 Apostolic poruncește oprirea de la împărtășanie („afurisirea”) celor care ar folosi pentru nevoi proprii vase ori pânzeturi sfințite (adică închinate folosirii la sfintele slujbe).

Dăm aceste două pilde pentru că s-a răspândit în ultimele zile o interpretare prea puțin ortodoxă și ult prea personală a desei împărtășiri. Cităm, cum am făgăduit mai sus:

„Toți preoții, aproape fără excepție, fac confuzie între dreptul lor de a lega și a dezlega păcatele și cel de a da sau nu Împărtășania Sfântă. Cât de delicată și nedezlegată rămâne această problemă ne putem da seama din cazul lui Iuda. Acesta, deși împovărat cu cel mai greu păcat, vine la Sf. Cină și Mântuitorul nu-i refuză dreptul lui la Împărtășanie. […] Deci, frate preot, nu alunga de la potir pe cel venit cu credință, decât dacă tu socotești că cel ce vine la tine este mai rău decât Iuda, iar tu mai bun decât Hristos!” (cf. art. de aici)

Cu toată dragostea și tot respectul față de fratele preot ce a scris aceste rânduri, vedem (și arătăm) că ele cuprind greșeli – și unele nu mici.

Întâi, există o legătură directă între puterea de a lega și dezlega dată clericilor de Domnul și dezlegarea la Împărtășanie. Acest lucru este arătat pe față de nenumărate texte biblice și liturgice. Simpla citire a Rânduielii Mărturisirii (Spovedaniei) sau Împărtășirii din cărțile de slujbă lămurește aceasta. Sau, de asemenea, citirea Cârmei Bisericii (Pidalionul). Sau a Canoanelor Bisericii Ortodoxe. Etc., etc. Pentru ca cineva care a săvârșit un păcat opritor (de la Împărtășanie) să poată să se apropie de Sfintele Taine pocăința este obligatorie. Și cel care îndrumă și cercetează pentru ca pocăința să fie adevărată, iar nu mincinoasă, este episcopul sau preotul. Adică duhovnicul celui căzut. Îndrumare și cercetare ce se face obligatoriu și prin Spovedanie.

Al doilea, Iuda nu, repetăm, NU era împovărat „cu cel mai greu păcat” atunci când a venit la Cina cea de Taină. Această idee greșită împlinește cuvântul de mustrare „Din pricina voastră numele meu este hulit între neamuri!” (Isaia 52.5; Romani 2.24). Căci dacă tu, frate preot, stai să înveți nu doar mirenii, ci și preoții Bisericii lui Dumnezeu, dar te arăți neștiind Scripturile, ce vor zice necredincioșii care se întâmplă să le știe? Nu voi bănui că le știi, dar le schimbi dinadins, căci acesta este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dar citește Evanghelia după Ioan, ca să vezi că Iuda avea de gând să-L vândă pe Domnul înainte de Cină (Ioan 13.2). Avea de gând, însă nu făcuse aceasta, deci nu era împovărat „cu cel mai greu păcat”. Căci în Biserică se respinge rătăcirea grea după care păcatul cu gândul ar fi mai mare decât cel cu fapta. E de miliarde de ori mai rău să ucizi un om în fapt, decât o mie în gând – acest lucru este limpede și ușor de înțeles. Ca urmare, să pretinzi că Iuda ar fi venit la Cină și ar fi primit Împărtășania după ce L-ar fi vândut pe Domnul arată necunoașterea Bibliei. Un lucru trist pentru oricare Creștin (adică „ucenic al lui Christos”, cf. Fapte 11.26). Căci cum poți fi ucenicul Celui al cărui Cuvânt nu îl cunoști?

Al treilea, „concluzia” după care oprirea de la Împărtășanie s-ar face doar pentru cei „mai răi decât Iuda” este și neadevărată, și foarte rea (urâtă). Cel care este oprit de la Împărtășanie, și aude așa ceva, poate cădea în cumplită deznădejde. Și cu totul fără rost! Căci oprirea de la Împărtășanie nu, repetăm, NU se face prin comparație cu Iuda! Oprirea de la Împărtășanie se face după rânduielile pe care Duhul Sfânt le-a dăruit Bisericii lui Dumnezeu! Iar comparația celui oprit cu un păcătos sau altul, făcută nechibzuit, duce doar la alte păcate.
Am amintit mai sus de Canoanele Apostolice 73 și 84 pentru că ele poruncesc oprirea de la Împărtășanie pentru păcate mult mai mici decât vânzarea lui Iuda. Dovedind iarăși, adică, faptul că răstălmăcirea Scripturilor după mintea proprie duce la mari greșeli (II Petru 1.20-21). Pentru că niciun om sănătos nu poate spune că a lua un potir sfințit în care nu s-a slujit niciodată este totuna cu a-L da pe Christos în mâna chinuitorilor ucigași. Sau că a bârfi pe împărat ori pe dregătorii săi este totuna cu a conduce criminalii plini de răutate să-L prindă pe Iisus Domnul. Și totuși, iată, deși aceste păcate sunt mai mici decât vânzarea lui Iuda, Apostolii Domnului și toată Biserica arată că Duhul Sfânt a poruncit oprirea de la Împărtășanie pentru ele!

În sfârșit, mai este fraza prin care fratele preot ne cere să nu oprim de la împărtășanie decât dacă „ne credem mai buni decât Hristos”. Este o frază de manipulare prin emoție, dar cu totul străină Învățăturii lui Dumnezeu. Nicăieri în Istoria Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric ar fi „măcar” asemenea lui Christos. Nicăieri în Istoria și Învățătura Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric poate opri de la Împărtășanie „doar dacă este asemenea lui Hristos”. Cu atât mai mult nu există conceptul de „mai bun decât Hristos”. Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat, adică Binele Întrupat. A impune condiția de a fi mai bun decât Binele Absolut este a interzice total un lucru. În fapt, fraza aceasta, dincolo de faptul că este o manipulare, conține o mare greșeală: lepădarea întregii Învățături Dumnezeiești privind opririle de la Împărtășanie.
Aceste opriri sunt o necesitate terapeutică – dacă se fac după cum se cuvine (și despre cum se cuvine să se facă a lămurit lucrurile, în Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare; se poate vedea aceasta și în punctul 9 din Împărtășirea cu Sfintele Taine… despre care am amintit mai sus).
A interzice preoților oprirea de la Împărtășanie, chiar și când aceasta este necesară, e nespus de greșit. Nu doar că nimicește toată Învățătura lui Dumnezeu despre cercetarea de sine, dar interzice un mijloc terapeutic esențial pentru mântirea multora.

Același frate preot ce a scris rândurile pe care le-am cercetat – pe scurt – are și cuvinte de folos. Și nu am alcătuit acest mic răspuns la cele greșite spre a-l judeca în vreun fel; ci cu dorința de a pune stavilă unor idei care fac mult rău. Și a căror răspândire fără un răspuns limpede ar face și mai mult rău.

Creștinii toți – clerici, mireni, călugări – trebuie să se împărtășească la fiecare Liturghie la care iau parte; dar numai dacă cercetându-se pe sine nu se află într-o cădere opritoare (I Corinteni 11.28). Căci acela care are nevoie de o oprire pentru îndreptare, dar se împărtășește, „osândă își mănâncă și bea” (I Cor. 11.29). Acestea toate sunt arătate încă din vremea Apostolilor, fiind lămurite pentru veșnicie.

Desigur, există extrema de a opri de la Împărtășanie fără îndreptățire. Așa se ajunge, de pildă, la inexplicabila situație în care în mânăstiri cu zeci și sute de viețuitori, în parohii cu sute și mii de mireni, nu se împărtășește (mai) nimeni la Liturghia duminicală (în afară de preotul sau preoții slujitori). Nu pentru că ar fi toți opriți canonic, ci pentru nepăsare, neștiință, lenevie, împietrire etc.

Dar lupta împotriva acestei extreme se dă prin revenirea la Calea de Aur a Învățăturii lui Dumnezeu – niciodată prin alte extreme, la fel de greșite și răufăcătoare.
Să ne ajute Domnul să ținem această cale îngustă, dar mântuitoare și minunată!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. A se vedea și