Etichetă: Iisus Christos

De ce nu se schimbă învăţătura ortodoxă?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi. Pricină pentru care unii o iubesc şi o respectă, alţii o hulesc şi o atacă (socotind-o fie înapoiată, fie încuiată etc.). Există însă două pricini mari pentru care Biserica nu schimbă şi nu poate schimba Învăţătura lui Christos.

1. De vreme ce este a lui Christos, adică a lui Dumnezeu (Întrupat sau nu, tot Dumnezeu rămâne), a o înlocui cu o învăţătură omenească sau a o schimba după mintea omului, oricât de avantajos ar părea, este de fapt o împotrivire faţă de Dumnezeu. Chiar şi cei care nu aceeptă că Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat ar trebui să recunoască faptul că este decent, pentru cei care cred că Iisus este Dumnezeu Întrupat, să Îl asculte deplin. A-L declara Dumnezeu şi, totodată, a-L „corecta”, a-I schimba învăţătura etc. este ori nesinceritate (fariseism), ori împotrivire directă, voită, faţă de Dumnezeu (ceea ce, desigur, anulează calitatea de creştin, adică de „ucenic al lui Christos” – Faptele Apostolilor 11.26).

2. Orice sistem religios – ori filosofic –, orice religie, se defineşte prin confesiunea sa, prin mărturisirea sa de credinţă; altfel spus, învăţătura defineşte religia (filosofia). Acest lucru este mai greu de înţeles pentru cei nereligioşi, căci acolo domeniul este cel prin care se defineşte un sistem. De pildă, mecanica se ocupă cu studiul mişcărilor (şi repausului) corpurilor; descoperirile ce schimbă perspectivele asupra mişcării nu o transformă în altă ştiinţă, ea rămâne mecanică atâta vreme cât se ocupă de respectivul domeniu de cercetare. Schimbarea domeniului de cercetare înseamnă trecerea la altă disciplină ştiinţifică. Spre deosebire de această perspectivă, religiile şi sistemele filosofice se ocupă toate de unul şi acelaşi domeniu – viaţa spirituală şi materială a omului – dar se definesc prin doctrină sau învăţătură. Altfel spus, felul în care privesc viaţa spirituală şi materială a omului, regulile de viaţă şi gândire pe care le propun (sau impun) sunt definitorii pentru sistemele religioase şi filosofice; în esenţă, toate acestea sunt denumite învăţătură sau doctrină (fie ea religioasă, filosfică, mixtă). Ca urmare, dacă schimbi învăţătura schimbi religia sau sistemul filosofic. Pentru a rămâne într-o religie – sau într-un sistem filosofic – trebuie ca toate dezvoltările existente să fie conforme cu bazele vechi; schimbările duc la apariţia altei religii, altei filosofii. Deci, evident, pentru ca Ortodoxia să rămână ea însăşi trebuie să îşi păstreze neschimbată învăţătura. Iar, din acest punct de vedere, „setul” de percepte esenţiale, dumnezeieşti, – numite dogme – este în Ortodoxie mult mai mare decât cel din Catolicism, Protestantism şi alte grupări de inspiraţie biblică. Ceea ce îi conferă acesteia o stabilitate doctrinară – o consecvenţă a învăţăturii de credinţă – foarte mare.

De aceea din secolul I d.Chr. şi până astăzi Ortodoxia rămâne aceeaşi, deosebiri ivindu-se doar la nivelul de înţelegere a doctrinei (mereu mai profund) şi în formele de manifestare a cultului (mai bogate, mai rafinate, sau mai sărace, în funcţie de epocă).
Şi tot de aceea Ortodoxia nu îşi va schimba niciodată Învăţătura de Credinţă. Din fidelitate faţă de Dumnezeu, care i-A dăruit-o, din sinceritate faţă de ceea ce este de la început şi până la sfârşit.
Desigur, într-o lume în care schimbarea este motorul economiei – consumerismul nu poate supravieţui altfel – este greu de înţeles (şi cu atât mai greu de acceptat) o statornicie atât de mare, o asemenea consecvenţă. Poate, însă, mica noastră lămurire va ajuta măcar pe unii cititori să înţeleagă de ce Ortodoxia păstrează fără schimbare Învăţătura lui Christos din secolul I şi până astăzi, de ce Ortodoxia nu poate primi nicio schimbare a acesteia.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cât de mult s-a pierdut prin irosita nimicire a Culturii Româneşti Vechi, este cu neputinţă de măsurat sau de spus.
Este ceea ce au construit, de-a lungul a mii de ani, Români trăind pe mai mult de un milion de kilometri pătraţi, din Caucaz în Alpi, din ţinuturile nord-carpatice la Mările Sudice – Adriatică, Ionică, Tracică, Egee, Mediterană…

Între cele pierdute este şi amintirea Sfinţilor Români din primele veacuri creştine.
Numiţi adesea şi Străromâni – ba chiar Proto-Români -, aceştia fac parte din cultura noastră chiar mai mult decât Galii din cultura Francezilor. Totuşi, ne sunt aproape necunoscuţi. Şi, într-un fel straniu, multora le este chiar frică sau ruşine să îi recunoască, să îi primească!
Niciun om sănătos la cap nu şi-ar putea închipui ca Italienii, Francezii ori Spaniolii să nege apartenenţa la moştenirea lor, la Străbunii lor, a unor sfinţi precum Augustin sau Ioan Casian Romanul, chiar dacă primul a trăit doar puţin în Italia, iar celălalt este de fel din Dobrogea. Pentru că prin ceea ce au făcut aceştia sunt parte a culturii italiene, franceze, spaniole. Şi, ca atare, deşi nu vorbeau nici italiana, nici franceza, nici spaniola, sunt priviţi printre Străbunii popoarelor amintite şi asumaţi ca atare.
Firesc este, deci, ca Neamul Românesc, născut cel puţin din Alpi în Caucaz şi din părţile nord-carpatice la Marea Mediterană, să îşi asume Sfinţii şi Eroii din acest ţinut, cu atât mai mult cu cât sunt de aceeaşi origine, adică Stră- sau Proto- Români (cum vrem să le spunem).

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Dar ce legătură este între aceste adevăruri şi Sfinţii Flori(ni)lor?
Şi, bineînţeles, ce legătură este între Sfinţii Flori(ni)lor şi Români, alta decât simpla folosire a numelui?

Despre Sfântul Mucenic Flor am mai vorbit (aici), arătând că alături de Proclu, Lavru şi Maxim, face parte dintr-o strălucitoare constelaţie de sfinţi mucenici Traco-Iliri Românizaţi, care au mărturisit pe Christos în jurul anului 300 în Dalmaţia. Prigoanele fuseseră născute de răutatea Traco-Ilirilor păgâni, care aveau în timp să se grecizeze sau germano-romanizeze, pierind astfel din Istorie – dar aceasta este altă istorie, pe care poate o să o povestim altădată. După cum se ştie, Sfântul Mucenic Flor este prăznuit pe 18 August, în ultima lună a vechiului an românesc (şi bisericesc)¹.

Dar în afară de Sfântul Mucenic Flor mai avem în calendar şi pe Sfântul Mucenic Florentie.
Acesta, ca şi Sfântul Mucenic Dimitrie, era de fel din colonia romană Salona, zisă Solun sau Sărună de Românii vechi. Faptul că era Străromân se vede limpede, pentru că numele de Florentie este latin, deşi în vremea aceea era moda să se poarte nume greceşti. (Şi mulţi purtau asemenea nume, din Galia sau Iberia în Siria ori Mesopotamia, fără să fie în vreun fel înrudiţi cu Grecii.)
Acest Străbun al nostru a mărturisit pe Christos, înfruntând chinuri cumplite, în secolul al III-lea de la Naşterea Domnului, luând cununa muceniciei.
Şi este prăznuit pe 13 Octombrie, în aceeaşi zi în care se află în calendar şi Sfânta Muceniţa Zlata, Româncă din Meglen (născută la Capaclia, azi Slatina, Bulgaria), martirizată de Turci în anul 1795 pentru că a refuzat să treacă la Islam. O legătură peste timp, un arc de un mileniu şi jumătate, ce leagă doi sfinţi Români de pe acelaşi pământ străbun.

De asemenea, mai este în calendar şi Sfântul Mucenic Florian, care, asemenea multora dintre Sfinţii şi Eroii a căror amintire au păstrat-o cu sfinţenie Românii Vechi, a fost militar. Şi nu doar un ostaş de rând, el ajungând general al armatelor romane din Noricum (teritoriu ce cuprinde astăzi Austria şi cam jumătate din Slovenia, precum şi un colţ din Croaţia). Născut aproape de Dunăre, în colonia romană Aelium Cetium, a fost un mare iubitor al plaiurilor părinteşti şi un militar foarte respectat de compatrioţi. Printre altele, s-a distins ca un excepţional organizator al unităţilor de stingători de incendiu (pompieri) din cadrul trupelor romane. Pe atunci Noricum era plin de păduri de conifere – brazi albi, brazi roşii, zadă, tisă, zâmbru etc. – şi de amestec, iar în multe localităţi lemnul se folosea şi la căptuşirea clădirilor de piatră împotriva frigului iernilor. De aceea, incendiile erau o mare primejdie, care lovea uneori greu provincia. Ca urmare, şi lucrarea Sfântului Florian de apărare împotriva ameninţării focurilor a fost mult apreciată de toţi trăitorii acelor locuri.
La fel cu ceilalţi sfinţi amintiţi mai sus, şi acest Străbun al nostru a fost torturat şi ucis pentru simplul fapt că era creştin. A răbdat chinurile cu demnitate şi curaj, ca un bărbat desăvârşit, fiind plâns de toţi cei care îl cunoşteau şi îl admirau pentru vrednicia şi bunătatea sa. Sfârşitul său a fost prin înec, fiind aruncat pe 4 Mai, cu o piatră de râu de gât în Râul Enns (afluent al Dunării). Asemănarea cu martiriul Sfântului Sava de la Buzău este izbitoare.
Sfântul Mucenic Florian a fost foarte mult iubit de strămoşii noştri. Partea din Terra Romanorum în care a trăit el, Noricum, era unită cu Panonia şi ţinuturile dinspre Carpaţii Apuseni de propovăduirea Sfântului Andronic, Apostolul Panoniei. Acest apostol a vestit Evanghelia între Alpi şi Carpaţi până la sfârşitul vieţii sale, înfiinţând printre Celto-Traco-Scito-Ilirii din aceste locuri o mulţime de comunităţi creştine de limbă latină – lingua franca de aici. Este locul în care şi Sfântul Mucenic Florian a fost extrem de iubit de-a lungul veacurilor. Chiar şi atunci când „Vlahii” (Românii) din Alpi au fost germanizaţi, sau cei din părţile Crişanei catolicizaţi şi maghiarizaţi, ei au păstrat neclintită dragostea lor faţă de acest mucenic Străromân.
Ca urmare, el este până astăzi un ocrotitor de frunte al Aradului, dar este venerat şi în Ungaria, Austria, Bavaria, Slovenia etc. Din păcate, prăbuşirea culturii româneşti vechi – dorită şi provocată inclusiv de clasa politică a secolelor XVIII-XXI a Ţărilor Române – a făcut să se piardă mult din amintirea acestui sfânt minunat şi atât de apropiat sufletului românesc.

Vedem, la sfârşitul acestei mici călătorii în căutarea Sfinţilor Flori(ni)lor, că cei cu nume ca Florin, Florina, Flor, Floarea, Florian, Floriana, Florentina etc. au trei sfinţi şi trei zile de prăznuire peste an (13 Octombrie, 4 Mai şi 17 August). Ceea ce, desigur, pe mulţi îi va mira, de vreme ce există credinţa greşită că nu ar fi sfinţi cu asemenea nume în calendarul creştin. Mai uimitor este însă faptul că toţi cei trei sfinţi sunt Români din străvechime (sau, dacă vreţi, Străromâni ori Protoromâni), fiind parte a Neamului Românesc atât prin dimensiunea spirituală a vieţii şi învăţăturii lor, cât şi prin cea etnică. Sunt, desăvârşit, părinţii noştri, atât în calitatea noastră de Creştini (adică ucenici ai lui Christos), cât şi în aceea de Români.
Regăsirea lor înseamnă regăsirea noastră, revenirea noastră în legătura esenţială cu Străbunii şi moştenirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Vechiul an românesc începea, ca şi cel bisericesc, la 1 Septembrie, odată cu Toamna, după un obicei rămas de la începuturile lumii.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă