O pildă de teoologire în slujba Etnofiletismului Rusofon. Canonicitatea Bisericii Române în Basarabia

11, martie, 202411, martie, 2024 Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Am amintit de mai multe ori despre deosebirea ființială între teolog și teoolog. Reiau: teologul este cel care cuvântează cu, despre și întru Dumnezeu; teoologul (sau teo-ologul) este cel ologit de Dumnezeu, adică cel care vorbește despre Dumnezeu deși nu Îl iubește și adoră cu adevărat.

De aici vine și deosebirea dintre teologie și teoologire.
Teologia este cuvântarea despre Dumnezeu, de către cel care trăiește întru Acesta.
Teoologirea este vorbirea despre Dumnezeu de către cei care sunt despărțiți de El.

Și cum pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte (Matei 7.16-20), teoologirea se vede prin inovațiile teologice pe care le produce.

De pildă, una dintre cărțile de temelie pentru cunoașterea Învățăturii lui Dumnezeu este Învățătura de credință creștină ortodoxă. O carte pe care, alături de Sfintele Scripturi, orice Creștin trebuie să o citească măcar – dacă nu să o învețe sistematic.
Desigur, cunoașterea Învățăturii de credință… este o datorie sfântă pentru preoți, și mai ales pentru cei care socotesc firesc să facă misiune, să iasă în public.

În amintita carte se arată că episcopii sunt urmașii apostolilor (pct. 68-72). Cităm din ultimele două puncte:

„Mântuitorul a încredințat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei.”

„După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor”

Reamintim cuvântul „fiecare episcop lucrează singur… asupra celor încredințați spre păstorire”.

În aceeași carte, la pct. 275, se lămurește că

„Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaș al lor. Acești episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părți alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decât slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Același Sf. Apostol înfățișează astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu… Altă temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).”

Această învățătură este mărturisită și în Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, vol. II (cităm din ediția E.I.M.B.O.R., București, 1997).

„Fiecare episcop e urmașul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla în comuniune cu toți ceilalți Apostoli. Iar după aceea, fiecare episcop e hirotonit de mai mulți episcopi în numele întregului episcopat, primind același har și aceeași învățătură pe care le-au avut toți Apostolii și toți episcopii și odată cu aceasta putând împărtăși preoților, și prin ei credincioșilor eparhiei sale, același har și aceeași învățătură neschimbată, care sunt în toată Biserica. […]
Succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârșite a lui Hristos vine numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanț de intermediari. Dacă cel ce lucrează prin orice săvârșitor al unei Taine este Hristos Însuși, sau dacă Hristos Însuși Își comunică prin el iubirea Sa față de Tatăl și față de cei ce primesc Tainele, în episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuși, Cel ce Se află în cer și în Biserică, comunicându-Și această iubire. Harul vine și de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă numai că Același Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toți episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori și asupra noului hirotonit și va lucra și prin Tainele ce le va săvârși el ca episcop. Hristos e o prezență directă pentru noul episcop, dar e Același care a fost o prezență directă și pentru episcopii din tot trecutul.
Hristos rânduiește invizibil în mod direct și vizibil prin episcop pe episcopi, pe preoți și pe diaconi din orice timp, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea nesfârșită de Dumnezeu și a lui Dumnezeu care se află în trupul Său.” (op. cit., p. 113)

Deși acest ultim citat poate părea cam larg (și totuși l-am scurtat!), este de mare folos pentru tot cititorul.
Și mai ales ar trebui să fie de folos, îndemnător la adevărată evlavie și smerenie, pentru fiecare cleric.
Dar, dincolo de acestea, să vedem învățătura, care este aceeași. Și pentru care putem aduce martori teologi sfinți din toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu.

Iar această învățătură este că

episcopii sunt egali între ei, fiecare fiind un urmaș al Apostolilor, care sunt egali între ei

Din pricina acestui fapt, niciun episcop nu are autoritate asupra teritoriului (diecezei/eparhiei) altui episcop, după cum arată limpede Sinoadele Ecumenice (a se vedea Pidalionul sau Cârma Bisericii ori Canoanele Bisericii Ortodoxe de Părintele Ioan N. Floca).
Doar sinoadele locale pot interveni într-o dieceză (eparhie), și numai pentru pricini canonice. Invazia și cucerirea de către un popor străin nu este și nu a fost niciodată pricină canonică pentru schimbarea hotarelor unei eparhii.
Din acest punct de vedere Imperiul Rus s-a arătat mai rău decât păgânii: căci nici Turcii, nici Tătarii, nu s-au amestecat în hotarele diecezelor cucerite. Însă Imperiul Rus a năvălit cu silnicie asupra Bisericii, schimbând după hotărâri politice impuse militar nu doar episcopi, ci și eparhii, ba chiar și apartenența de o episcopie, mitropolie sau patriarhie. Acte cu totul oprite de Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic.
Cităm:

„A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucure numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”

Este absolut clar că dacă Împăratul Romaniei nu avea voie să împartă eparhiile sau mitropoliile, cu atât mai mult un „împărat barbar”, adică Țarul Rusiei, nu avea voie să facă așa ceva. Și, mai bine zis, nimeni nu are voie să facă așa ceva.
Lucru, de altfel, pecetluit și de Canonul 6 de la Sinodul I Ecumenic. Cităm:

„Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni episcop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”

Și este 100% evident că cei numiți de Rusia „episcopi” și apoi „mitropoliți” și „episcopi” în Basarabia au fost numiți fără încuviințarea Mitropolitului Moldovei.
Astfel încât simpla primire a lor drept episcopi de către Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei și Patriarhia Română este deja un mare pogorământ.
Iar osânda lor și a celor ce îi susțin este întărită de Canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Cităm:

„Episcopii puși peste o dieceză să nu se întindă(treacă) asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile […] Iar nechemați, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de cârmuire bisericească) cârmuiri bisericești. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective), potrivit celor orânduite (hotărâte)la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt Ia popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinților, care s-a ținut.”

Mai amintim de aceeași învățătură dată prin Canonul 37 Trulan. Cităm:

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (calitatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exercite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie statornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.”

Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin Canonul 3, spune că

„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”

Iată că sunt deja cinci canoane de la cinci sinoade ecumenice care opresc desăvârșit de la ceea ce a făcut Imperiul Țarist în Basarabia.
Iată că este neîngăduită orice schimbare de eparhie sau parohie și orice numire și hirotonie de episcop făcută de „dregători lumești”.
Iată că Învățătura Ortodoxă mărturisește limpede că niciun episcop nu poate să hotărască schimbarea hotarelor diecezei/eparhiei altui episcop; aceasta o poate face doar sinodul local și doar pentru pricini canonice.

Și încheiem această demonstrație citând Canoanele Sfinților Apostoli (numite și Canoanele Apostolice).

Canonul 30 Apostolic spune

„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”

Și se întregește rânduiala ortodoxă prin Canonul 35 Apostolic, ce zice

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”

Altfel spus, după canoanele Bisericii, sunt sub osândă și cei care au impus o altă structură bisericească în Basarabia lui 1812, și cei care au urmat nelegiuirii. Și, după cum se vede, toți părtașii lor, vechi și noi.

Față de această realitate, față de Teologia Ortodoxă, au apărut în ultima vreme numeroase texte teooloage, care „în numele Ortodoxiei” strâmbă eretic Învățătura Ortodoxă.
Iată aici o pildă ce aparține lui Petru Musteață și Matei Vulcănescu. Primul este un Rusofon ce se bucură din partea Moscovei de titlul necuvenit (a se vedea canoanele de mai sus!) de Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni. Al doilea este un om pe care am încercat zadarnic să îl învăț Dogmatica Ortodoxă, pentru că sistematic a trecut peste cuvântul care spune „să nu adaugi și să nu scoți” (Apocalipsa 22.18-19). Dar haide să vedem textul produs de M.V. și pecetluit prin republicare de P.M.:

*Postarea episcopului rus Petru Mustață a textului preotului autonom Matei Vulcănescu*

Deși mi se pare că ceea ce am scris mai sus răspunde la toate rătăcirile din această postare, voi lua frazele pas cu pas ca să vedem adevărul.

1. Postarea pretinde că
„Teritoriul Basarabiei noastre Românești a aparținut întotdeauna de drept doar Patriarhiei Ecumenice.”
Afirmația este un sofism total neortodox, care, printre altele, dă Patriarhiei Ecumenice puterea pe care o are Papalitatea în Catolicism.
În realitate, teritoriul dintre Prut și Nistru (dar și de la răsărit de Nistru) a ținut de episcopiile Mitropoliei Moldovei. Acest lucru este dovedit limpede în toate actele vremii. Din secolul al XIV-lea și până astăzi nu există nicio hirotonie de preot făcută de Patriarhia Ecumenică în mânăstirile sau parohiile dintre Prut și Nistru. Pentru că, evident, nu avea autoritate acolo.
M.V. și P.M. fac aici un artificiu necuviincios, amestecând eretic apartenența generală de Patriarhia Ecumenică a Bisericilor din Țările Române cu apartenența eparhială, care este cu totul altceva.
După cum se vede în mai multe lucrări, Patriarhia de Constantinopol (Ecumenică) recunoaște oficial, cel mai târziu pe 26 Iulie 1401, Mitropolia Moldovei, cu autoritate asupra întregului principat. Care principat se întindea din Carpați (din părți ce astăzi țin de județele Bistrița, Harghita și Covasna) până dincolo de Nistru.
În 1812 Basarabia avea 775 biserici de parohie și 40 de mânăstiri și schituri. Toate acestea țineau de Mitropolia Moldovei, cu excepția a patru locașuri închinate Sfântului Mormânt și Muntelui Athos, ce erau administrate de Patriarhiile de Ierusalim și respectiv de Constantinopol. Evident, M.V. și P.M. nu cunosc aceste lucruri și nu se referă la ele, pentru că ar fi pretins atunci că Basarabia a ținut de amândouă aceste patriarhii (lucru perfect absurd și acesta, dar cel puțin ceva mai apropiat de documente).
(A se vedea, de pildă, lucrarea Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, de Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 35; Istoria românilor, vol. 2, de Constantin și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1974, la capitolele dedicate vieții bisericești din Moldova; Istoria Basarabiei, de Ștefan Purici, Ed. Semne, București, 2011; Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, Imprimeria Statului, Chișinău, 1926 etc.)

2. Postarea pretinde că
„Acum acest teritoriu ar trebui să ceară Autocefalie de la Patriarhia Moscovei unde se supune în prezent și să o primească așa cum a primit Ciprul autocefalie de la Primul Sinod Ecumenic.”
Fraza conține un șir de afirmații cel puțin lipsite de logică, dacă nu eretice. Pentru că
2.1. Să pretinzi că un teritoriu a cărei apartenență eparhială a fost uzurpată prin forță, încălcându-se toate canoanele pe temă, ar trebui să ceară o nouă organizare de la uzurpatori este 100% ilogic, necanonic, neortodox.
2.2. Să pretinzi că raptul anticanonic al unei sau unor eparhii, ori a unei/unor părți din aceasta (sau acestea) se rezolvă prin autocefalie este absolut aberant.
2.3. Să pretinzi că Patriarhia Moscovei are aceeași autoritate ca Primul Sinod Ecumenic este perfect eretic. Iar contradicția cu fraza finală, în care Moscova este declarată eretică, ține deja de patologic.
2.4. Să pretinzi că Ciprul secolelor III-IV d.Chr. era în aceeași situație cu Basarabia de la început de secol XXI d.Chr. este perfect fals.

3. Postarea pretinde că
„Patriarhia Română nu are nici un drept istoric acolo în prezent.”
Fraza este ridicolă, deoarece dacă Patriarhia Română a avut acolo un drept istoric îl are și în prezent. Iar dacă nu a avut niciodată un asemenea drept (cum a pretins autorul postării cu două fraze mai înainte) este evident că nu îl poate avea în prezent. În realitate, fraza denotă vinovăția autorului, faptul că minte conștient, „Căci din prisosul inimii grăiește gura” – sau, aici, scriu mâinile – după cum arată Mântuitorul (Luca 6.45). Căci M.V. știe foarte bine că „acolo”, adică în Basarabia, fiecare loc a ținut de episcopiile Moldovei, adunate în Mitropolia Moldovei – autoritatea canonică „acolo” cel puțin de la 1401 până astăzi.
De asemenea, fraza este necanonică, deci neortodoxă, pentru că neagă toată rânduiala Bisericii lui Dumnezeu, toate canoanele ortodoxe care așează drepturile istorice ale episcopiilor. Dacă Patriarhia Română nu are „nici un drept istoric” în Basarabia, atunci și Patriarhia Moscovei nu are „nici un drept istoric” în Petrograd, Voronej ori Reazan. Și, de fapt, după această „logică” nicio patriarhie sau mitropolie nu are „nici un drept istoric” undeva, decât dacă îl primește de la conducătorii Imperiului Rus.

4. Postarea pretinde că
„E vorba doar de dreptul etnofiletismului românesc eretic deșănțat.”
Deși această frază ar trebui să ne uimească prin rătăcirea ei, din păcate nu este o excepție, ci o regulă. Atât în propaganda rusească etnofiletistă eretică și deșănțată, cât și în ieșirile foarte dese ale autorului postării (care se văd, repetat, chiar în limbajul extremist al postării!).
4.1. Prima erezie a acestei fraze este lipsa oricărei dovediri a unor acuzații extreme. De fapt această erezie domină întreaga postare, căci autorul se crede un fel de „Papa ex cathedra”, adică o autoritate infailibilă și absolută. Ale cărei afirmații au validitate doar prin autoritatea emițătorului. Toată Istoria Bisericii, toată Învățătura Bisericii, inclusiv canoanele Sinoadelor Ecumenice, arată că orice acuzație adusă unui cleric, și cu atât mai mult unui episcop, și cu atât mai mult mai multor episcopi, trebuie dovedită extrem de serios. În caz contrar autorul acuzației căzând sub anatemă. Ușurința aruncării unor acuzații de erezie este mărturia unei despărțiri adânci de Biserică, de Dumnezeu și Învățătura Lui.
4.2. Este greu de descris ridicolul și tragicul ce însoțesc acuzația de „etnofiletism” adusă Românilor de un om hirotonit în Biserica Greciei, una dintre cele mai etnofiletiste structuri din Istoria Bisericii.
Biserica României a rânduit de multă vreme și sistematic preoți și episcopi de alte limbi, a încurajat Bisericile surori să rânduiască asemenea clerici pentru etnicii alogeni din România.
Prin comparație, Biserica Greciei a interzis și interzice folosirea oricărei alte limbii în afară de greacă, a prigonit până la tortură și ucidere clericii români ce își foloseau limba în parohiile de Români din Grecia, a prigonit la fel pe Bulgarii și Albanezii din Grecia, a practicat genocidul etnic împotriva Românilor, Bulgarilor și Albanezilor etc., etc.
4.3. Acuzația de „etnofiletism românesc eretic deșănțat” devine ea însăși erezie atunci când este comparată cu canoanele Bisericii și purtarea Mitropoliei Moldovei și a Patriarhiei Române.
Mitropolia Moldovei și, mai apoi, Patriarhia Română au avut și au dreptul canonic de a da anatemei și a respinge toate hirotoniile făcute de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești.
În locul acestei proceduri canonice, Mitropolia Moldovei și Patriarhia Română folosesc pogorământul de sute de ani (peste două sute pentru prima, aproape o sută pentru a doua). Și dacă până în 1918 se putea pretinde că a existat amenințarea Imperiului Rus, atât în interbelic, dar și după 1989, au existat toate condițiile pentru aplicarea procedurilor canonice (ce, repetăm, prevăd anatema pentru toți cei implicați în uzurparea unei eparhii, fără nicio limită de timp).
Mai mult, în fața taberei pro-ruse a Mitropolitului rus Vladimir, soluția Patriarhiei Române a fost una de maxim pogorământ, maximă îngăduință: a lăsat Credincioșii să aleagă dacă vor să țină de Moscova sau de București, de structurile uzurpatoare sau de cele legitime.
Această purtare nu doar că nu are absolut nicio legătură cu etnofiletismul, ci, dimpotrivă, arată o răbdare și o dragoste unice în istoria Bisericii.
Lucruri ce ne aduc aminte de cuvântul care spune „cine zice [de rău n.n.] ăla este”.
4.4. Promisiunea mincinosului Țar Alexandru I făcută în 1818 a fost că prin noua stăpânire „locuitorii Oblastiei Basarabene să se poată bucura de drepturile lor de limbă, de credință și de cârmuire autonomă”. Toate acestea au fost doar înșelăciuni: deja Biserica Românească fusese înlocuită prin agenții Rusiei și subordonată Moscovei, deja se pregătise genocidul prin care să se rusifice Basarabia – inclusiv prin coloni de felurite limbi, care să impună astfel folosirea limbii ruse.
În 1812 Românii Moldoveni alcătuiau peste 85% din populația Basarabiei. În 1818 Românii (Moldovenii) erau cca. 65% din populație (Rușii pretindeau cu câțiva ani înainte că Românii/Moldovenii ar fi doar 45%, incluzând la Ruși pe toți cei care cunoșteau limba rusă.) La genocidul care a dus la această scădere o mare contribuție au avut-o structurile bisericești ruse: ele au practicat cea mai violentă politică anti-românească, incluzând arderea cărților bisericești în limba română, pâra și expulzarea din provincie a celor bănuiți de „Românism” (= slujbă în limba oamenilor), trimiterea în lagăre sau închisori a „elementelor ostile” etc. Aceste practici au fost și mai urâte după 1944, în sudul și nordul Basarabiei ele având acum rostul transformării zonelor în teritorii ucraineene.
Față de această purtare continuă a Bisericii Ruse, respectiv structurilor sale din Basarabia, acuzația de etnofiletism adusă Românilor se dovedește a fi la nivelul acuzațiilor comuniste: o minciună atât de josnică încât nu există cuvinte politicoase pentru ea.

5. Postarea pretinde că
„Biserica de acolo( Mitropolia Moldovei) ar trebui să- și schimbe numele în Mitropolia Chișinăului și a Basarabiei și să dea anatema pe minciuno sinodul din Creta din 2016 și pe tot ecumenismul.”
Trecem peste greșelile de scriere și exprimare. Dar observăm cu tristețe că
5.1. Autorul M.V. nici măcar nu cunoaște (?) numele structurii rusești pe care o susține. Aceasta nu se numește „Mitropolia Moldovei”, ci se numește „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, conform cu doctrina eretică etnofiletistă rusească deșănțată (cf. M.V.) ce pretinde ocuparea întregii Moldove de Rusia. Sau, și mai grav, autorul M.V. cunoaște această denumire eretică (total etnofiletistă rusă și anti-canonică)! Și minte intenționat, așa cum a făcut-o și mai sus, când a anulat Istoria Bisericii și toată rânduiala bisericească ortodoxă.
5.2. Ecumenismul este rău, Sinaxa din Creta (2016) este o mare greșeală, dar nici unul, nici cealaltă nu au legătură cu problema apartenenței canonice a Basarabiei. Introducerea lor în postare aduce aminte de înclinația ereticilor de a aduce orice discuție la cele câteva puncte care îi obsedează (și care îi deosebesc de Biserică).
5.3. Desigur, la paragraful de mai sus M.V. poate pretinde că următoarea frază arată motivația introducerii celor două teme. Doar că prin introducerea temelor M.V. se contrazice pe sine însuși:
– în mod repetat i-a declarat eretici și pe cei care au membri participanți la structuri sau întâlniri ecumeniste, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, i-a declarat eretici și pe cei care au participat la Sinaxa (Sinodul) din Creta 2016, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, a declarat nule hirotoniile făcute de eretici;
– iar în alte texte i-a declarat „minciuno-episcopi” pe cei care au fost hirotoniți cu intervenția puterilor lumești sau în condiții necanonice.
Ceea ce înseamnă că sunt eretici – și nu de azi, de ieri, ci de zeci și zeci de ani, cel puțin – toți sinodalii Rusiei. Deci și hirotoniile clericilor Bisericii Rusești din Moldova sunt nule! Conform M.V.! De altfel, după cum vom vedea, la sfârșitul postării M.V. confirmă aceste texte ale sale: declară eretică Patriarhia Moscovei, contrazicându-se perfect.

6. Postarea afirmă că schimbarea numelui și cele două anateme sunt necesare pentru ca Mitropolia (Rusească a) Chișinăului și întregii Moldove să fie o „Biserică puternică”. El având convingerea că
„prin aceasta va nimici pe vrăjmașii începători de schismă de la București care au impus acea structură bolnavă și ucigașă de suflete numită ” Mitropolia Basarabiei” ”
Fraza arată același limbaj extremist și lipsit de orice argumentație ca și altele din postare.
6.1. Ideea că aderând la o anume idee particulară, sau la câteva asemenea, te face perfect înaintea lui Dumnezeu este tipică ereziilor. Pe Adventiști, de pildă, nu îi interesează că nu există nicio legătură directă între ei și Biserica întemeiată de Dumnezeu în secolul I; pentru că sunt acele idei particulare ale Elenei Albu (Hellen White) care sunt esența religiei lor. Pe Catolici, de pildă, nu îi interesează că nici în seara dinainte de Răstignirea lui Iisus încă nu știa nimeni că Petru ar fi cel dintâi dintre Apostoli, ba chiar Iisus le spune că sunt egali (Luca 22.24-30); pentru că Papalitatea este esența religiei lor. Etc.
La fel și în acest caz, pe autor nu îl interesează că structurile religioase rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Pentru că dacă le poate convinge la ideile lui, crede că a făcut ceva mare! Și că, respectiv, structurile acelea necanonice devin „Biserică puternică” (așa cum crede fiecare sectă la înființarea sa, de altfel).
6.2. Vorbele pe care M.V. le folosește împotriva Patriarhiei Române sunt de o duritate extremă din punct de vedere ortodox. Faptul că episcopul rus P.M. le girează constituie un act de maximă gravitate și disperare. Dar
6.3. cel mai urât lucru aici este că pentru toate acele vorbe (= injurii) autorul ar fi trebuit să aducă dovezi. Sau, dacă tot suferea de lipsă de spațiu, să trimită la asemenea dovezi. Iar dacă nici pentru asta nu avea spațiu, se cuvenea să tacă, pentru că este împotriva Învățăturii lui Dumnezeu să aduci învinuiri fără dovezi. Dar această purtare face parte din fățărnicia dovedită sistematic de autor. De pildă,
6.4. M.V. denumește Patriarhia Română „vrăjmașii începători de schismă de la București”. Doar că schisma a fost făcută de Biserica Rusă și Imperiul Rus în 1812 și continuată fără rușine și frică de Dumnezeu până astăzi! A ține partea nedreptății și a insulta pe cei nedreptățiți te face dușmanul lui Dumnezeu, după cum este scris:
„mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1.18)
„Domnul cercetează pe cel drept și pe cel necredincios; iar pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său.” (Psalmi 10.5)
„Cel ce seamănă nedreptatea seceră nenorocire, iar toiagul mâniei lui îl va bate pe el.” (Ps. 22.17, a se compara cu Faptele Apostolilor 9.5: acela care face nedreptate pe sine se rănește)
6.5. M.V. denumește Mitropolia Basarabiei „structură bolnavă și ucigașă de suflete”, în timp ce susține structurile etnofiletismului eretic rusesc deșănțat ce a practicat și practică genocidul cultural și religios împotriva Românilor de peste două secole!
În fața acestor minciuni și insulte rătăcite Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei pot spune curat:
„s-au ridicat împotriva mea martori nedrepți și nedreptatea a mințit sieși.” (Ps. 26.18)

7. Postarea pretinde că
„Mitropolia Moldovei (Mitropolia Basarabiei) nu ar trebui să fie supusă canonic nici Bucureștiului eretic nici Moscovei eretice)”
(Și aici am folosit ortografia originală a postării.)
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este disperarea episcopului P.M. pentru a prelua un text care îi declară eretic și Patriarhul, și sinodul, deci îi anulează hirotonia și îl transformă în mirean! Căci, se știe, hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii!
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este rătăcirea lui M.V., pentru a scrie un asemenea text absurd și anti-ortodox. Pentru că dacă Moscova este eretică, ceea ce el declară „Biserică” nu mai este Biserică – și asta chiar după principiile predicate de M.V.! Și dacă Bucureștiul este eretic, iar Moscova tot eretică, atunci și Biserica Greciei, aflată în comuniune cu ele, este eretică. Deci M.V. nu are hirotonie validă, căci a fost hirotonit de un „minciuno-episcop” al unei „structuri bolnave” (după propriile lui cuvinte).
Să revedem pentru o clipă textul pe care l-am analizat la pct. 2., text care pretinde că Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” ar trebui să ceară autocefalia de la Patriarhia Moscovei. Frază ce pune semnul egal între această patriarhie și Primul Sinod Ecumenic (pct. 2.3.), pentru ca apoi să declare eretică aceeași patriarhie!

Încheiere

Am lucrat, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste șase ore ca să scriu aceste rânduri împotriva propagandei rusofone și altor deviații de la adevăr. Am fost întărit de conștiința nevoii unui răspuns față de aceste rătăciri și am fost ajutat de raportarea la Adevăr.
Adevărul este că Mitropolia Basarabiei, care ține de Patriarhia Română, este mitropolia canonică a Basarabiei.
Adevărul este că episcopii Mitropoliei Basarabiei sunt episcopii canonici din Republica Moldova.
Adevărul este că structura rusească numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” este o structură anti-canonică, etnofiletistă rusă; iar episcopii ei sunt episcopi prin pogorământul Patriarhiei Române și Mitropoliei Basarabiei – fără de care pogorământ ar fi, după canoanele Sinoadelor Ecumenice, anatema.
Adevărul este că aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute și înțelese de clericii Moscovei din Republica Moldova. De aceea ei apelează la oameni din afara Bisericii, teoologi, declarați „teologi” sau „mari teologi” chiar, ca să grăiască tot felul de minciuni prin care să amăgească oamenii.
Și fac asta tocmai pentru că și oamenii „de rând” ai Moldovei, și clericii, se trezesc toți, revenind acolo unde se cuvenea să fie mereu – și unde totdeauna ar fi fost dacă nu erau imperialismul și etnofiletismul rusesc.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să vedem curățat cugetul Moldovenilor de la Prut și până dincolo de Nistru de toate răutățile mancurților și rusofonilor!
Să ne ajute Domnul să vedem eliberat pământul Basarabiei de structurile rusești și bine așezat în Biserica lui Dumnezeu!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să Îi rămânem pururea aproape și să ne păzească de ucigătoarea despărțire de El.

Și astfel să îi dăm slavă totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (III) Ce zice Patriarhia de Fanar si ce spune Dumnezeu

6, martie, 20245, martie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea a doua aici

ce zice Patriarhia de Fanar și ce spune Dumnezeu

După cum am arătat mai înainte, Administrația Bisericească este foarte schimbătoare. Și își justifică pozițiile printr-un limbaj teoolog sau pseudo-teologic: termenii par teologici, însă folosirea lor este cel puțin greșită, dacă nu intenționat distorsionată. Fenomenul este de înțeles: dumnezeul Administrației Bisericești este Birocrația, nu Sfânta Treime; Aceasta din urmă este doar un pretext pentru aplicarea regulilor birocratice.

Nenorocirea este că tot mai mulți arhierei (= episcopi) sunt prinși de și în Administrația Bisericească, ajungând să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu și Birocrației.

Este tipică situația votului Greciei pentru așa-zisa „căsătorie gay” și adopția copiilor de către cuplurile sau grupurile¹ perverse.

a) poziția inițială a Patriarhiei de Fanar

În acest an, adică pe 24 Ianuarie 2024, apare în revista Romfaia² un material deasupra căruia se precizează „Γράφτηκε από τον/την Οικουμενικό Πατριαρχείο. 24/01 16:52”, adică „Scris de Patriarhia Ecumenică. 24/01 16:52”.

Titlul materialului (comunicatului) este
„Η Ιερά Σύνοδος του Οικουμενικού Πατριαρχείου για τα ομόφυλα ζευγάρια”,
adică
„Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice despre cuplurile de același sex”.

Textul este scurt și hotărât:

„Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος, συνελθοῦσα ὑπό τήν προεδρίαν τῆς Α. Θ. Παναγιότητος εἰς τήν τακτικήν συνεδρίαν αὐτῆς, σήμερον, Τετάρτην, 24ην Ἰανουαρίου 2024, ὑπενθυμίζει εἰς τό εὐσεβές ποίμνιον τοῦ Πανσέπτου Οἰκουμενικοῦ Θρόνου, ἐπί τῇ συζητήσει περί θεσμοθετήσεως γάμου μεταξύ ἀτόμων τοῦ ἰδίου φύλου καί περί τεκνοθεσίας ἐν Ἑλλάδι, τήν δεσμευτικήν Ἀπόφασιν τῆς Ἁγίας καί Μεγάλης Συνόδου τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας (Κρήτη, Ἰούνιος 2016), ὅτι «ἡ Ἐκκλησία δέν ἀποδέχεται διά τά μέλη αὐτῆς σύμφωνα συμβιώσεως τοῦ αὐτοῦ ἤ ἑτέρου φύλου καί πᾶσαν ἄλλην μορφήν συμβιώσεως, διαφόρου τοῦ γάμου» ὡς «τῆς ἐν Χριστῷ ἑνώσεως ἀνδρός καί γυναικός», ἡ ὁποία «συνιστᾷ μίαν μικράν ἐκκλησίαν ἤ μίαν εἰκόνα τῆς Ἐκκλησίας» (κείμενον «Τό μυστήριον τοῦ γάμου καί τά κωλύματα αὐτοῦ», Ι.10 καί 4).
Σημειοῦται συγχρόνως, ὅτι τά συνάπτοντα τοιαύτας μορφάς συμβιώσεως μέλη τῆς Ἐκκλησίας πρέπει νά ἀντιμετωπίζωνται μετά ποιμαντικῆς εὐθύνης καί ἐν Χριστῷ ἀγάπης.
Ἐκ τῆς Ἀρχιγραμματείας τῆς Ἁγίας καί Ἱερᾶς Συνόδου”

adică³

„Sfânta și Sfințitul Sinod⁴, întrunit sub președinția Atotsfinției Sale Patriarhul Ecumenic, în ședință ordinară, astăzi, Miercuri, 24 Ianuarie 2024, reamintește turmei evlavioase a Atotsfântului⁵ Tron Ecumenic, privind discuțiile despre instituționalizarea căsătoriei între indivizi de același sex și adopția în Grecia, de hotărârea obligatorie a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, Iunie 2016), conform căreia ”Biserica nu îngăduie membrilor ei să încheie uniuni de același sex sau orice alte forme de unire⁶ diferită de căsătoria” ca „unire în Christos între bărbat și femeie”, ce „constituie o mică biserică; sau o icoană a Bisericii” (text „Taina Căsătoriei și impedimentele ei”, I.10 și 4).
Se amintește totodată că membrii Bisericii care intră în asemenea uniuni trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste întru Christos.
De la Arhisecretariatul Sfântului și Sfințitului Sinod”

Subliniem aici plăcerea cu care Administrația Bisericească se tăvălește în termeni hiperbolici (pe românește, umflați peste măsură). Nu se poate ca Sinodul Patriarhiei de Fanar să fie Sinod, ba nici măcar Sfânt Sinod: este Sfânt și Sfânt Sinod, ori Sfânt și Sacru Sinod, ori Sfânt și Sfințit Sinod, oricare dintre variantele acestea fiind corecte. Patriarhul de Fanar nu poate să fie doar patriarh, ba nu-i ajunge nici titulatura de „Patriarh Ecumenic”: este declarat și se declară „Παναγιότητος”, adică „Atotsfântul” sau „Atotsfințitul”. Asta deși amândouă titlurile sunt 100% anti-ortodoxe, căci singurul Atotsfânt și Atotsfințit este Dumnezeu.

Asemenea termeni tipici idolatriei birocratice sunt un semnal de alarmă de foarte mare intensitate. Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu dinainte de timp și Creație, care S-a întrupat „pentru noi oamenii și a noastră mântuire”. Și niciodată nu și-a dat asemenea titluri. Nu pentru că nu ar fi fost cuviincioase, ci ca să ne învețe smerenia. Este decent să folosești, om fiind, aceste titluri de care s-a ferit Împăratul Împăraților, Marele Arhiereu, Marele Învățător și Răscumpărătorul lumii?

Pot cita aici nenumărate cuvinte și învățături ale Bisericii care combat și interzic asemenea înălțări necuviincioase. De la cele nou-testamentare până la cele patristice. Dar ca să nu deviez de la subiect, mă întorc la tema discuției noastre: asemenea formulări trufașe, străine smereniei ortodoxe, constituie un uriaș semnal de alarmă față de buna așezare a celor care le folosesc – inclusiv atunci când textul pare ortodox.

În acest caz, dincolo de amintitele formule, o altă alunecare o constituie exprimarea convingerii obligativității hotărârilor foarte discutabilei Sinaxe din Creta 2016, pe nedrept numită sinod. Chiar dacă citatele invocate sunt ortodoxe, este de bun simț ca într-o temă atât de sensibilă ca cea tratată să se apeleze la texte incontestabile: precum cele biblice sau ale Sinoadelor Ecumenice universal primite de Biserică.

Apelul la o autoritate discutabilă, dar pecetluită politic sau administrativ, este tipic unui sistem laic, birocratic, dictatorial. Idolatria birocratică nu acceptă discutarea hotărârilor venite „pe calea oficială”! Chiar dacă sunt hotărâri extrem de proaste! După cum se spunea în Comunism, „mai bine să greșești cu Partidul, decât să ai dreptate împotriva lui”.

Trecând peste toate aceste semnal de alarmă, la prima vedere ceea ce rămâne este ortodox:
– singura formă de căsătorie este aceea între bărbat și femei întru Christos
– cei rătăciți trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste.

Dar cât de reală este așezarea în Ortodoxie a „Atotsfintei” Patriarhii de Fanar?

b) poziția Patriarhiei de Fanar după votul Greciei

Pe 15 Februarie 2024 politicienii Greciei au adoptat legea care permite recunoașterea de către stat a uniunilor homosexuale⁷ drept „căsătorii”, precum și adopția de copii de către așa-zisele „familii homosexuale”.

Care a fost reacția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) față de acest gest?

Cu o tactică tipică birocrației – și, din păcate, Administrației Bisericești – a fost scos la înaintare un „purtător de cuvânt semi-oficial”.
Termenul „semi-oficial” sună ciudat, însă exprimă realitatea.
În acest caz este vorba despre Dr. John Chryssavgis, Arhidiacon al Patriarhiei Ecumenice și Director Executiv al Institutului Ecumenist Huffington⁸. Deși nu este oficial purtător de cuvânt al Patriarhie de Fanar, John Chryssavgis, un australiano-americano-greco ecumenist fanatic, este consilier al patriarhului în cauză și unul dintre vârfurile de lance ale Religiei Ecumeniste⁹ – al cărei adept este, în fapt, și Patriarhul de Fanar. Ca urmare, feluritele sale cărți, articole, „puncte de vedere” etc. reflectă ideologia radicală a Ecumeniștilor de la Fanar, indiferent dacă asta se recunoaște ca atare sau nu. Dovedirea recunoașterii oficiale a pozițiilor lui este realizată prin prezența lui în funcțiile amintite și în altele asemenea. În acest caz particular, poziția lui John Chryssavgis pe care o vom detalia mai jos se dovedește ca susținută de Fanar printr-un fapt clar: Patriarhia Fanariotă nu a contrazis poziția sa, nu s-a delimitat de ea, nu a făcut precizări pe temă etc. Această tăcere înseamnă categoric aprobare.

Poziția Patriarhiei de Fanar a fost redată de John Chryssavgis întâi în în ziarul Kathimerini, pe 17 Februarie 2024, la numai două zile de la votul Greciei. Ceea ce înseamnă că fusese redactat cel puțin cu o zi înainte (ca să aibă timp să intre la tipar). Faptul că materialul a fost pregătit fie înainte de vot, fie imediat după vot, este foarte important pentru a măsura cât de cinstit este autorul în demersul său – vom reveni mai jos pe text. Ulterior autorul – de altfel vorbitor nativ de engleză australiană – îl traduce și îl publică și în limba engleză.

Textul începe în forță:

„Una dintre ispitele care invariabil chinuiesc preoții și predicatorii atunci când lansează declarații și proclamații este înclinația de a oferi soluții la dileme inexistente, de a oferi răspunsuri la întrebări pe care nu le pune nimeni sau de a se adresa audienței greșite. De aceea cu greu este surprinzător că diferiți ierarhi și diferite cercuri ortodoxe simt nevoia să exprime pasiuni exagerate și alarmări excesive în dezbaterile curente în jurul hotărârii privind căsătoriile homosexuale abia trecută prin Parlamentul Grec.”

Textul începe în forță, dar nu în apărarea Ortodoxiei, nu în apărarea moralei creștine, nu în apărarea Bisericii!
Merită observat că textul se îndreaptă din start împotriva preoților și predicatorilor care ar spune ceva nepotrivit (din punctul de vedere al Patriarhiei Ecumenice). Nici vorbă de o mustrare împotriva politicienilor care normalizează și apoi impun perversiunile, violurile, mutilarea și alte bestialități! Nu, autorul se îndreaptă din start împotriva celor din Biserică ce se opun acestor monstruozități! Articolul fiind scris, reamintim, chiar înainte de uriașa majoritate a reacțiilor produse de gestul de apostazie și satanism al politicienilor Greciei!

Mai trist, în stilul clasic al condamnărilor publice comuniste, John Chryssavgis nu dă nici măcar un exemplu de „pasiuni exagerate” ori „alarmări excesive”. Trebuie crezut pe cuvânt, pentru că are autoritate! Și ca nimeni să nu își pună întrebări, autorul face un salt logic tipic Bolșevismului:

„Cu legalizarea mariajului unisex, Grecia devine prima țară majoritar ortodoxă cu egalitate în mariajul civil. În Rusia, doar promovarea sau defilarea cu LGBTQ este sancționabilă cu închisoare de către stat, cu susținerea, dacă nu binecuvântarea Bisericii. Iar în Georgia, simpla laudă sau protestul în sprijinul mândriei gay stârnește animozitate socială cu toleranța, dacă nu cu sprijinul formal al Bisericii.”

Limbajul (neo)comunist folosit de arhidiaconul și consilierul Patriarhului de Fanar este cu totul străin Bisericii și Credinței lui Dumnezeu.
Este de observat aici și o exprimare corectă: „Grecia… țară majoritar ortodoxă”. Într-adevăr, Grecia nu este o țară ortodoxă, așa cum sistematic s-a mințit și se minte. De altfel, din câte știu eu, nu există niciun stat ortodox în lume. Rusia este un stat neo-comunist regionalist¹⁰, în care Ortodocșii practicanți sunt o minoritate cel mult tolerată și folosită politic, dacă nu prigonită. Aceeași situație există în Grecia, doar că aici este un NeoComunism Globalist, în locul celui regionalist din Rusia. Asemănătoare cu Grecia este situația din România, unde numai ridicarea neașteptată și tot mai puternică a AUR a oprit implementarea politicilor extremiste neo-comuniste.

Dincolo de acest aspect, să observăm că John Chryssavgis vorbește despre „egalitate” atunci când discută despre căsătorie: „egalitate în mariajul civil”. Se pare că d-sa nu poate înțelege noțiunile care îi contrazic ideile: căsătoria este în deplină antiteză cu egalitatea! Aceasta este o realitate atât de evidentă, încât incapacitatea de a o observa ni se pare că ține de o orbire patologică. Până și „căsătoria civilă” este un proces de așezare pe o treaptă superioară a celor căsătoriți. Prin căsătorie cei doi soți capătă drepturi care nu există la cei necăsătoriți. Ca urmare, pretenția egalității căsătoriei și pretenția egalității inegalității sunt sintagme cu aceeași valoare logică.

Adevărul limpede, pragmatic, factual este că prin căsătorie bărbatul și femeia obțin privilegii naturale deoarece aduc societății câștiguri esențiale.

Iar primul și cel mai mare câștig social adus de familie, existent de la Adam și Eva până astăzi este: conceperea, nașterea și creșterea copiilor în cel mai bun mediu posibil pe pământ: familia naturală, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie.

Amintesc aici de spusele a doi celebri homosexuali, Domenico Dolce și Stefano Gabana:

„Te naști și ai un tată și o mamă. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.”
„Mă opun ideii că un copil ar putea să crească cu doi părinți gay. Un copil are nevoie de o mamă și de un tată.”

Dar dincolo de asemenea citate, absolut clară este mărturia istoriei: toți copiii au nevoie de tată și de mamă. Cea mai LGBTQ societate din istorie a fost aceea a Grecilor păgâni. La ei exista o adevărată instituție de pedofilie, efebia, iar relațiile homosexuale și lesbiene, ba chiar și alte perversiuni despre care nu mai discutăm, tot de acolo sunt cunoscute. Dar, ce să vezi: în cultura păgână greacă nu există căsătorie homosexuală! Pentru că și Grecii păgâni, oricât de perverși sexuali, înțelegeau adevărul elementar că fără familie naturală nu există viitor.

Ca urmare, „egalitatea căsătoriei civile” este un act anti-social, anti-științific și anti-uman, care duce, nolens volens, la distrugerea societății. Asemenea idei sunt nu doar eterodoxe, ci direct anti-ortodoxe.

La fel de eterodox și anti-ortodox este și paragraful

„Moralitatea este un lucru (poate deschis moralismului Bisericii), dar legalitatea este altul (cu mult mai puțin loc pentru critică, până și din partea Bisericii). Până la urmă, prin definiție, Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii; cu atât mai puțin își va impune Statul legislația Bisericii. Kyriakos Mitsotakis, Prim Ministrul Republicii Elene, a fost lipsit de ambiguitate: „Noi ne referim la alegeri făcute de stat și nu la convingeri religioase!””

Teologic, textul este anti-ortodox, iar logic este de o prostie abisală.

Legalitatea nu este altceva decât impunerea prin legi a unei morale (a unei etici). Legea face deosebirea între ceea ce este bun, cum este bun, și ceea ce este rău, și cum este rău. Este adevărat că de multe ori politicienii ascund voința din spatele legii, pentru a o face să pară impersonală și absolută¹¹. Dar adevărul este că orice legislație este și impune un sistem moral/etic iar acesta este cel dorit de legiuitor. Separarea pretinsă de John Chryssavgis este total inexistentă.

Ca urmare, este de datoria Bisericii, respectiv a fiecărui membru al acesteia, de a încerca, după puterile sale – și în conformitate cu morala creștină – să determine legiuitorul să legifereze creștinește. Încercarea de a obține un sistem juridic moral (ortodox), adică de a obține o legalitate cât mai ortodoxă este o datorie sacră (după cum vom vedea mai jos).

Străină adevărului este și ideea că „prin definiție Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii”. În realitate, orice stat are un sistem religios la care se raportează pentru validare morală. Acest lucru îl face, de fapt, chiar și autorul textului pe care îl comentăm, atunci când invocă drept repere absolute valorile social-politice la care el aderă (chiar dacă sunt străine Ortodoxiei). Este adevărat că un stat anti-creștin nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii. Dar orice stat care se pretinde neutru moral și religios are obligația de a se consulta cu structurile sociale cu autoritate morală în privința legilor pe care le elaborează. Cum ar putea o lege să fie democratică, să fie în interesul cetățenilor, câtă vreme cetățenii nu sunt consultați nici măcar prin instanțele morale de care ei aparțin?

În realitate, autorul face apologia unei dictaturi mascate. O dictatură în care statul are dreptul la legiferări cu un caracter moral și religios radical, dar Biserica nu ar dreptul nici măcar să comenteze!

Pretenția că statul nu își va impune legislația Bisericii este de un infantilism absolut: nu există nicio prevedere în Constituția Greciei sau în alt aparat juridic ce ar putea opri asemenea acțiuni. Dimpotrivă, statul elen legiferează, și în Constituția Greciei, și în alte părți, numeroase lucruri privind Biserica. Ca urmare, citatul din Kyriakos Mitsotakis nu are absolut nicio relevanță, chiar dacă s-ar referi la acest subiect.

Și mai jalnic, afirmația lui Kyriakos Mitsotakis este doar o minciună politicianistă prin vorbitorul care încearcă să se sustragă răspunderii morale și religioase pentru gestul moral și religios făcut. Ca urmare, folosește ceea ce Iulian Dobrinescu descrie ca

„un model discursiv pasiv purtat în general la persoana a treia, unde verbele toate sunt la diateza pasivă, iar concluziile (ele însele formulate de parcă ar fi deduse în chip silogistic) sunt atribuite nu atât vorbitorului, cât unui colectiv atotcuprinzător, dar nedefinit” (Iulian Dobrinescu, Despre originea legilor)

În acest caz, „colectivul atotcuprinzător” este „statul”, descris ca și cum ar fi o persoană supra-morală. Ca și cum „alegerile făcute de stat” nu ar fi făcute de oamenii care au ales să fie politicieni și aleg ce fel de moralitate legiferează!
Altfel spus, și aici autorul apelează la sofisme de foarte slabă calitate, prin care să își justifice pozițiile eterodoxe.

Pe aceeași linie se află, de altfel, întregul text. În care autorul, direct sau indirect, îi face pe criticii legii votate în Grecia „ipocriți”, „nestăpâniți”, „necugetați”, „retrograzi” ș.a.m.d. Este, de altfel, limbajul obișnuit al Administrației Bisericești împotriva celor care țin Credința în ciuda politicului (a se vedea și atitudinile istorice amintite în secțiunea anterioară). Și în care, de asemenea, autorul vrea cu tot dinadinsul să împingă Biserica „pe partea corectă a istoriei”.

Sofismele folosite sunt nenumărate, dar în esență poziția este de condamnare a celor care păstrează Credința și de laudă a celor care o schimbă după „mai marele discernământ” la politicienilor.

Față de această poziție, dincolo de noianul de minciuni folosite în textul amintit, rămâne alegerea între limbajul lăudăros al celor înstrăinați de Dumnezeu și ascultarea față de Adevăr.

Căci adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca familia să fie alcătuită dintr-un bărbat și o femeie (Matei 19.4-6).

Adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să fie atras de femeie și femeia de bărbat, iar celelalte atracții sexuale sunt perversiuni care duc spre Iad (Romani 1.20-32).

Adevărul evident este că Biserica a ascultat de Dumnezeu și totdeauna a privit aceste perversiuni ca patimi josnice, împotriva cărora trebuie luptat cu toată durerea, mila și puterea (Iacob 1.21). Căci Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 18.23, 32; 33.11; I Timotei 2.4).

John Chryssavgis și cei ca el – care pretind că sunt Creștini, dar susțin practicarea perversiunilor și altor patimi – sunt cei pentru care s-a scris
„Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Romani 1.32)

Căci scris este, iar ei știu asta, că

„Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6.9-10)

Iar în ceea ce privește ideea demonică după care Biserica nu ar trebui să lupte împotriva satanizării statului și/sau societății, iată poruncile lui Dumnezeu:

„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.14-16)

„Mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor. … În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și intrând în casă, urați-i, zicând: „Pace casei acesteia”. Și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât cetății aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi. Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. … Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10.7, 11-22, 24-33)

„Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16.15-16)

Desigur, rămâne ca cititorul să vadă în ce măsură poziția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) este în conformitate sau în contradicție cu poruncile lui Dumnezeu. Mie mi se pare o contradicție extremă.

Și, totuși, de ce o asemenea poziție?

De ce asemenea însăilări de sofisme și concepte eterodoxe?

Pentru a masca falimentul Administrației Bisericești.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Următorul pas după „căsătoria homosexuală/lesbiană” și „adopțiile” de către cuplurile de acest fel este „familia multiplă” sau „multipolară”, cu trei, patru sau mai mulți perverși pretinzând că sunt o familie; și, desigur, pretinzând dreptul să adopte copii, ca să îi „educe” după perversiunile lor.

2 Romfaia este o sabie tracică pe care mai târziu au adoptat-o și Grecii. Romfaia și mahaira (amândouă arme tracice) sunt termenii cel mai des folosiți pentru sabie și spadă în Septuaginta (variantă în limba greacă veche a Vechiului Testament) și în Noul Testament. Aici Romfaia este o publicație online aflată la adresa romfea.gr

3 Traducerea pe care o oferim diferă de alte variante în limba română deoarece ne-am ferit de modificările fățarnice făcute de traducători în chip obișnuit. De pildă, o traducere de încredere în limba engleză (https://orthochristian.com/158350.html) folosește pentru termenul grecesc „Παναγιότητος” forma englezească „All-Holiness”, care se tradce în română „Atotsfinția”, „Atotsfânt(ă)” sau „Atotsfințenie”, după caz. În limba română este evident că termenul este eretic, deoarece Singurul Atotsfânt este Dumnezeu, iar pretenția oricărei „atotsfințenii” pentru creatură este inacceptabilă. Ca urmare, se recurge la eufemisme de tipul „Preasfințit” (nu că acest titlu ar fi prea încadrabil prin conținut și smerenie în cerințele ortodoxe).

4 În greacă „Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος”. „ Ἡ” este articolul hotărât „-ul”. „Ἁγία” este „Sfântul”. „ καί” înseamnă „și”. „Ἱερά” înseamnă „sfânt”, „sacru” sau „sfințit”. „ Σύνοδος” înseamnă „Sinod”. Traducerea literară ar fi „Sfântul și Sacrul Sinod” ori „Sfântul și Sfântul Sinod”. Birocrația adoră asemenea exprimări hiperbolice pentru ceea ce vede ca „autoritate”.

5 Termenul „πανσέπτου” înseamnă, de asemenea, „atotsfânt”. A se vedea nota anterioară.

6 Termenul grecesc „συμβιώσεως” poate fi tradus direct în limba română ca „simbioză”. În acest caz traducerea corectă ni se pare „unire” (sau, în cel mai rău caz, „relație”), pentru că nici „conlocuire”, nici „coabitare”, nici „conviețuire” nu exprimă ideea textului original. (Este evident că frații sau colegii de școală aflați la internat conlocuiesc, coabitează și conviețuiesc fără a intra în interdicția prezentată în comunicat.) A se vedea și următoarea folosire a termenului „συμβιώσεως” în comunicat.

7 Conform definiției originare, homosexuală este orice persoană cu atracție sexuală față de persoane de același sex.

8 Institutul Ecumenist Huffington a fost înființat de către Ecumenistul Michael Huffington în 2022, cu binecuvântarea Patriarhului de Fanar. Țelul descris oficial de către Michael Huffington în propria sa prezentare de pe site-ul instituției este de a aduce la comuniune „bisericile Catolică, Ortodoxă, Episcopală și Luterană”.

9 Alături de Religia Bahai și Religia Ecumenistă pretinde că nu este o religie, ci doar un curent de unificare religioasă. Doar că și în una, și în cealaltă, adeptul trebuie să renunțe la „unele” elemente ale religiei de care aparține, de fapt esențiale. Și trebuie să venereze ori să adore pe cei care au întemeiat, organizează și țin în funcțiune sistemul religios. Ca urmare, în realitate și Bahai și Ecumenismul sunt religii în cel mai clasic sens al cuvântului, doar că sunt religii care, pe cât posibil, fug de confruntarea directă de idei.

10 Comunismul regionalist este acea formă de comunism ce se pretinde „naționalist” ori „patriotic”, deși distruge sistematic valorile și tradițiile naționale și real patriotice, spre a le înlocui cu forme tumorale comuniste.

11 A se vedea și Iulian Dobrescu, Eseu despre originea legilor, juridice.ro, 2020; https://www.juridice.ro/715375/eseu-despre-originea-legilor.html

Căderea Catolicismului din Catolicism

9, ianuarie, 20249, ianuarie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Un fost catolic francez, după ce a studiat izvoarele istorice ale Creștinătății, a înțeles că „primatul papal” și celelalte doctrine papale nu au nicio susținere istorică și doctrinară. Că niciodată nu au fost înțelese de Apostoli și urmașii lor, deci de Biserică, așa cum le prezintă Catolicismul.
Lucrările sale „Papalitatea schismatică” și „Papalitatea eretică” înfățișează alunecarea treptată a Patriarhiei Romei de la Ortodoxie la religia numită până acum Catolicism.

Doar că această alunecare sau cădere nu s-a oprit.
Iar prin Declarația Fiducia Supplicans (aici), despre „Înțelesul pastoral al binecuvântării”, Catolicismul a căzut din Catolicism.
Mai precis, Catolicismul de astăzi devine ceea ce Catolicismul de ieri declara erezie.

În deja clasicul și tristul stil iezuito-dominican Papa pretinde că nu schimbă doctrina Bisericii Catolice, doar „o completează”. Sau, mai precis, „oferă o specifică și inovativă contribuție la înțelesul pastoral al binecuvântării” (cf. Fiducia Supplicans).
Inovativ, oricât de eufemistic s-ar vrea, înseamnă exact o nouă învățătură în privința „binecuvântării catolice”. Care, de la acest document încolo, se poate da și celor care săvârșesc acte interzise de Dumnezeu, chiar pentru acele acte, interzise.

Desigur, a invoca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru actele pe care Acesta le interzice ca atare este mai mult decât absurd: este un act de o trufie extremă, care îl așează pe săvârșitor peste Dumnezeu, ca și cum ar putea să Îi impună lui Dumnezeu să își treacă peste Cuvântul Său neschimbător (Matei 24.35; Marcu 13.31; Luca 21.33; Ioan 10.35; 2 Cor. 2.17; 4.2; 2 Tim. 2.9 etc.).

Și, iată, Papa de la Vatican declară, ex cathedra, că se pot binecuvânta cele pe care Dumnezeu le-a interzis cu blestem!
Iar unii preoți catolici au început să facă acest lucru, atât pe ascuns, dar și deschis.
De pildă, la Parohia Catolică Sfântul Paul din Lexington, Kentucky, preotul catolic Richard Watson (paroh și singurul preot) a oferit în locașul de cult „binecuvântarea” indicată de Papalitate unui cuplu de lesbiene; ca amănunt sugestiv, Richard Watson a purtat un „stole” (un fel de patrafir catolic) în culorile curcubeului. ”Ceremonia” s-a desfășurat pe 1 Ianuarie 2024, la câteva săptămâni după apariția Fiducia Supplicans.

Desigur, unii și alții s-au grăbit să precizeze că actul depășește „binecuvântarea permisă” prin Fiducia Supplicans, pe motiv că s-a dat în locașul catolic (ceea ce i-ar conferi caracterul liturgic nepermis de actul menționat). Unele surse neocomuniste au pretins chiar că „Vaticanul plesnește” respectiva biserică catolică sau respectivul preot catolic. Doar că nu există nicio poziție oficială a Vaticanului în această privință. Doar, așa cum am spus, reacții particulare.
Dar și Richard Watson și „parohia” sa nu sunt la primul gest de propagandă LGBT în Catolicism. De ani de zile Catolicii tradiționaliști reproșează propaganda LGBT activă a acestora (inclusiv în rândul copiilor). Iar Catolicismul LGBT reproșează Catolicilor tradiționaliști că respingând păcatele ar fi lipsiți de iubire.
Doar că de acum cei ca Richard Watson și comunitatea sa au sprijinul direct al Papalității. În timp ce Catolicii tradiționaliști stau, volens-nolens, împotriva Papalității.
Catolicismul a căzut, iarăși, din Catolicism.

Era firesc să se ajungă aici, de altfel.
În urmă cu mulți ani de zile un Catolic din Parohia Sfântul Daniil Sihastrul (Covasna, Berceni, București) m-a întrebat:
„Părinte, de ce ziceți că suntem două religii diferite? Mie mi se pare că suntem aceeași religie, cu deosebiri minore!”
„Păi care este deosebirea fundamentală dintre noi?” – l-am întrebat.
„Nu știu!” – a ridicat el din umeri.
„Știți”, i-am răspuns, „doar că nu conștientizați. Uite, o să vă rog să răspundeți scurt și clar, din suflet, la două întrebări. Cine este capul Bisericii Catolice?”
„Papa” – a răspuns el.
„Adevărat ați răspuns!”, îi zic. „Și cine este Capul întregii Biserici Ortodoxe, deci nu a Bisericii Ortodoxe Române sau Grecești, ci Al întregii Biserici?”
„Iisus Christos?” mă întreabă el.
„Adevărat ați răspuns! Iisus Christos. Aceasta este deosebirea fundamentală între noi. De aceea suntem două religii diferite.”

Căci, într-adevăr, scris este:
„Apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

Și iarăși este scris că după Înălțare, Apostolii
„plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin” (Marcu 16.20)

Deci în Biserică totdeauna este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârșitul veacului, lucrând totdeauna împreună cu Apostolii și urmașii lor. Iar Iisus Christos fiind de față, desigur că nu poate fi vreun locțiitor, căci locțiitorii sunt pentru lipsă, iar nu pentru prezență.
Iar Papii vrând să fie locțiitorii (vicarii) lui Iisus singuri mărturisesc că nu Îl au pe Acesta. Căci nu poți ține locul (adică să fi locțiitorul) cuiva care este de față!

Astfel că, într-adevăr, Catolicismul este condus de oameni, iar nu de Dumnezeu.
Și asta nu de astăzi, ci de multe veacuri.
Ca urmare, nu este de mirare că a ajuns aici (oricât de tristă ar fi, totdeauna, căderea și decăderea oamenilor).

Aceeași primejdie a apăsat asupra Bisericii în 2016, când complotul Patriarhiei de Fanar, prin care voia să devină „Papalitatea Ortodoxiei”, a dus la Sinaxa din Creta. Era atunci aceeași primejdie de a-L înlătura pe Dumnezeu de la conducere pentru oameni. Într-un fel ca în răzvrătirea Evreilor împotriva proorocilor lui Dumnezeu, dar și mai rău decât atunci.
Din fericire, Cel ce păzește pruncii a păzit și Biserica Sa, așa cum o va păzi până la sfârșitul veacului și dincolo de acesta.

Uitându-ne la căderea Catolicismului din Catolicism să ne temem de căderea noastră din Ortodoxie: adică de orice depărtare de Împăratul și Marele Arhiereu și Învățătorul nostru Iisus Christos!
Căci doar întru El și prin El putem să rămânem ai lui Dumnezeu, să fim păziți de cursele vrăjmașilor și să ținem calea cea strâmtă care duce la viață.

Văzând cum cad din rău în mai rău cei care L-au înlocuit pe Fiul lui Dumnezeu cu oamenii, să ne temem de aceasta: căci este o înclinație ce ne pândește pe toți și pe fiecare în parte.
Și să strigăm cu Sfântul Arhanghel Mihail:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

**Luminează, Doamne, întunericul meu! Că Tu ești Lumina cea adevărată și pe Tine te voi urma în toate zilele vieții mele și dincolo de ele, în veci, Amin!**

Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

4, ianuarie, 20241, ianuarie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței.
Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26).
Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.).
Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)

„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)

La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu…
Însă de fapt e mai mult decât atât!
Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)!
Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți.
Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.?
La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.

Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă!
Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:

Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.

Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos.
Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!

Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune.
Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici.
Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept.
Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat.
Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului.
Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!

„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!”
În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare:
„Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?”
Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune.
Este preotul de la tine din parohie de neîncredere?
Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci!
Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele.
Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc.
Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.

Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre cinstirea moastelor

21, noiembrie, 2023 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre cinstirea moaștelor

Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.

Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei

„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 2011^¹)

Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:

„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”²

După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.

Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:

„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)

„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)

„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)

„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)

Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România³.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.

Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.

Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:

„Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)

Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.

Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.

Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.

Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.

Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)⁴.

„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)⁵

„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)

„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)

„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)

„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)

Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.

Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).

Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991
Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980
Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)
Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.^⁶, Bucureşti, 1979 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, https://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf (vizitat ultima dată pe 17 Noiembrie 2023)
Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2005^⁷
Bîrzu, Ierom. Dr. Vasile, Studiu de aghiologie argumentând canonizarea oficială a Sfinților Simeon și Amfilohie de la Pângărați, în ”Revista Teologică”, nr. 3, 2008, p. 138-173
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultățile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005
Cotoșman, Prot. Dr. Gh., Proclamarea solemnă a canonizării și instituirii cultului Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-11/1956, p. 893-928
David, Diac. Prof. P. I., Prima sărbătoare a Duminicii sfinților români, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-10, 1992, p. 67-68
Enache, George, În căutarea sfinţilor români, în <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. paginii online http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html (accesată 17 Nov. 2023)
Necula, pr. prof. dr. Nicolae D., 218. Ce este canonizarea sfinților și care sunt condițiile proclamării ei?, ”Vestitorul Ortodoxiei”, 15 Iunie 2006, p. 15
Panțuru, Preot lect. univ. dr. Cosmin, Necesitatea, importanța și dreptul canonizării unor sfinți în Biserica Ortodoxă Română, în ”Altarul Banatului”, nr. 7-9, iulie-septembrie 2020, p. 59-72
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
Pruteanu, Lector superior Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească. Liturgica generală, I, Ed. Pisania, Zăbriceni, 2006
Stan, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735
Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-278
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
Vanca, Lector univ. dr. Dumitru, Liturgică. Suport de curs pentru anul 2, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, Alba Iulia, 2005
Vidican-Manci, pr. lect. univ. dr. Liviu, Sfinții Români, modele de virtute și unitate de neam, Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2008

Note

1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).

2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.

3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:

a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).

b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România

c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.

4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.

5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.

6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României

România Străveche – Ancient Romania

Etichetă: Hristos

O pildă de teoologire în slujba Etnofiletismului Rusofon. Canonicitatea Bisericii Române în Basarabia

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (III) Ce zice Patriarhia de Fanar si ce spune Dumnezeu

Căderea Catolicismului din Catolicism

Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Despre cinstirea moastelor

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: