Etichetă: Germania

Tratamentul COVID-19. Aplicat sau îngropat?

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
Raoult Didier
Dr. Raoult Didier

Expertul francez Raoult Didier, medic de renume mondial, specialist în boli infecţioase, profesor şi cercetător, laureat al Premiului Inserm (2010) pentru întreaga carieră etc., declară:

„Sunt convins de eficienţa hidroxiclorochinei în tratarea pacienţilor suferinzi de COVID-19.„

„Eu, ca orice medic, odată ce s-a constatat că un tratament este eficient, consider imoral să nu îl administrez.„

„Credem, eu şi echipa mea, că am găsit un tratament [pentru COVID-19 n.n.]. Și în ceea ce privește etica medicală, cred că nu am niciun drept, ca medic, să nu folosesc singurul tratament care până acum s-a dovedit de succes. Sunt sigur că până la sfârşit toată lumea va folosi acest tratament. Este doar o chestiune de timp înainte ca oamenii să fie de acord să își depăşească prejudecăţile și să spună: „Asta trebuie să facem”.„

Specialistul francez Raoult Didier s-a născut în 1952 la Dakar, Senegal (Africa). Este fiul unui medic militar francez din Normandia, mama sa (infirmieră) fiind din Bretania. Atunci când avea 9 ani părinţii se mută la Marsilia. După o adolescenţă aventuroasă în 1972 se înscrie la facultatea de medicină, la presiunea tatălui său. Dovedeşte un talent de excepţie, ajungând să îşi ia şi doctoratul în medicină şi să se îndrăgostească de microbiologie. Mai precis, de studierea agenţilor patogeni. Se căsătoreşte în 1982 cu psihiatra Natacha Caïn. Realizează o serie de descoperiri şi cercetări de excepţie (inclusiv de noi microorganisme), devine profesor la Facultatea de Medicină din Marsilia (evident, pe subiectul boli infecţioase), crează o echipă de peste 200 de cercetători etc., etc.

Prestigiul său excepţional nu izbuteşte, totuşi, să mişte lucrurile destul de repede în direcţia tratării pacienţilor cu hidroxiclorochină şi azitromicină. Şi asta cu toate că Sanefi (producător de Plaquenil, formă consacrată de hidroxiclorochină), a oferit gratuit medicamente pentru tratarea a 300.000 de pacienţi.
Un număr de medici francezi (cu direcţii de cercetare sau producţie diferite) se opun sub trei pretexte… interesante: numărul de pacienţi în studiul realizat la Marsilia ar fi prea mic, deci rezultatul nu este destul de clar; numărul de pacienţi martor ar fi prea mic (deşi comparaţia cu statisticile generale este uşor de făcut); efectele secundare ar fi necunoscute sau grave (deşi, de fapt, sunt binecunoscute şi sunt extrem de mici comparativ cu alte medicamente şi mai ales cu COVID-19).

Un text cu asemenea pretexte, ca exemplu:

„Dacă posibilitatea de a putea utiliza tratamente antimalariene sigure, deja cunoscute și ieftine la pacienții cu coronavirus este interesantă, este esențial să avem vizibilitate asupra datelor din studiile clinice care implică pacienți infectați cu SARS-Cov -2, publicat și, prin urmare, accesibil comunității științifice internaționale.„

Pare inutil să precizez că asemenea studii au fost deja publicate… doar că sunt declarate, iar şi iar, „neconvingătoare”. Asta în situaţia în care, simultan, se urlă pe toate canalele mediatice că „nu există tratament” şi „COVID-19 ucide”… Ceea ce ar face logică folosirea pe scară largă a primului tratament promiţător.

OMS-ul sprijină poziţia acestor medici. Şi, asemenea lor, aşteaptă eventuala apariţie – cândva, în şase luni sau un an sau un an şi jumătate – a unui vaccin. Care, testat câteva luni, li se pare mult mai sigur decât un medicament ce se administrează de 65 de ani…
Sub presiunea unor asemenea specialişti şi a intereselor din spatele lor (sunt sigur, perfect umanitare şi academice), Franţa a dat înapoi şi a hotărât două lucruri.
Pe de-o parte, administrarea tratamentului doar celor în stare gravă (voi reveni).
Pe de altă parte, organizarea unui studiu nou, pe cca. 3200 de pacienţi (din Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Germania şi Spania). Ceea este interesant e faptul că se caută exact „subiecţi” în stare gravă.
Se ştie de multă vreme că dacă vrei să îngropi reputaţia unui tratament sau a unui medic foloseşti oameni pe moarte, care nu pot fi salvaţi. Şi pui moartea lor în seama lipsei de eficacitate (sau chiar defectelor) tratamentului sau medicului. Altfel spus, înclinaţia de administrare a tratamentului, respectiv de „testare” a lui pe pacienţi în stare gravă (ce nu pot fi salvaţi) pare să fie doar un mijloc de a îngropa tratamentul. Şi, eventual, şi pe cel sau cei care îl susţin.

Pare o bănuială neîntemeiată?
Hai să vedem alte câteva afirmaţii interesante ale Dr. Raoult Didier, care fac lumină pentru oricine vrea să afle adevărul:

„Am făcut un studiu ştiinţific despre clorochină şi viruşi în urmă cu treisprezece ani, studiu care a fost publicat. De atunci, alte patru studii, realizate de alţi autori, au arătat sensibilitatea coronavirusului la clorochină. Toate acestea nu sunt noi. Este sufocant faptul că cercul factorilor de decizie nu este nici măcar informat despre starea ştiinţei. Ştiam despre eficacitatea potenţială a clorochinelor pe modelele de cultură virală. Ştiam că este un antivirus eficient. În experimentele noastre am decis să adăugăm un tratament cu azitromicină, spre a evita infecţiile bacteriene secundare. Rezultatele, pentru pacienţii cu COVID-19 au fost spectaculoase atunci când s-a adăugat azitromicina la hidroxiclorochină.„

„Când aveţi un tratament care funcţionează, împotriva altor zero tratamente disponibile, acest tratament ar trebui să devină reper. Şi este libertatea mea de a prescrie ca medic. Nu trebuie să ne supunem ordinelor guvernamentale de a trata bolnavii. Recomandările Înaltei Autorităţi pentru Sănătate sunt un indiciu, dar nu vă obligă. Încă de la Hipocrat, doctorul a făcut tot ce a fost mai bun, în starea de cunoştinţe şi în starea ştiinţei.„

„…am ajuns la un nivel de nebunie, astfel încât medicii de la televizor nu mai îndeamnă la diagnosticarea bolii, ci le spun oamenilor să rămână izolați la casele lor. Asta nu este medicament.„

Ca un oarecare, fără acces la „marile interese”, nu pot să am dovezi clare în privinţa bunelor sau relelor intenţii ale „marilor jucători”. Pot să am însă bănuieli. Mari.
Pentru că economia ţărilor se prăbuşeşte, iar populaţia se îndreaptă treptat şi sigur către robie, înfometare, distrugere, pe când mass-media şi clasa politică urlă din toate puterile: „COVID-19 UCIDE!”.
După mintea mea, dacă situaţia este involuntară şi clasa politică nu o dirijează spre distrugerea oamenilor simpli, orice tratament promiţător SE APLICĂ. Punct.
Mai ales când este vorba de un tratament descris deja de 13 ani, verificat pe pacienţii infestaţi cu SARS-CoV-2 şi alcătuit din medicamente arhi-cunoscute şi arhi-verificate.
Dacă nu se aplică, treaba PUTE. Rău de tot.
Aşa, între noi fie vorba…

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cu totul întâmplător, Marocul a cumpărat anticipat toată producţia de hidroxiclorochină a Sanefi din Casablanca, introducând acest medicament în tratamentul bolnavilor COVID-19. România are şi această variantă, şi tratamentul cu două antivirale folosit la Spitalul de Boli Infecţioase Timişoare. Clasa politică merge pe măsuri de Ev Mediu pentru populaţie şi falimentarea economiei. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Afaceri COVID-19. Părerea mea

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

În urmă cu patru zile, pe 17 Martie 2020, două veşti ar fi trebuit să aducă bucurie în întreaga lume tulburată de COVID-19:
1. Un grup de specialişti francezi a anunţat lumii succesul (strălucit, de altfel, al) tratamentului COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitromicină (Gautret et al.).
2. Oficialii chinezi au anunţat lumii succesul (de asemenea strălucit) al tratamentului COVID-19 cu Favipiravir.

Nimic! 
Nicio reacţie semnificativă, la nivel oficial, în ţările aflate sub carantină, panică pompată mediatic etc.
Nimic.

Mi-am zis: e prea devreme! Trebuie o confirmare, ceva…
După două zile, pe 19 Martie 2020, Preşedintele SUA, Donald Trump, a anunţat o nouă politică medicală. Ce, printre altele, confirma folosirea tratamentului găsit de Gautret et al. în Franţa!
Era de aşteptat să existe o explozie de speranţă şi bucurie, o explozie de acţiuni pe această linie.

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)

Nimic!
Dimpotrivă, FDA a dat înapoi straniu, pretinzând că este nevoie de noi studii asupra folosirii tratamentului cu hidroxiclorochină şi azitromicină!
Autorităţile franceze au transformat oferta Sanofi de tratament cu Plaquenil (medicament ce conţine hidroxilorochină) într-una de „tratament de testare”… pentru 300.000 de cetăţeni.
Asta cu toate că cele două medicamente sunt binecunoscute, au fost studiate masiv, au fost folosite împreună în sute de mii de cazuri. E drept, au fost folosite astfel în cazul altor forme de infecţii decât COVID-19. Şi aceasta este „scuza” amânării folosirii lor acum. Ceea ce sună cel puţin suspect.
De ce?

1. Pentru că asemenea testări au două scopuri posibile: eficienţa în tratament (deja confirmată) şi reacţiile adverse (deja cunoscute).
2. Pentru că într-o situaţie de pandemie fără leac sau tratament, într-o situaţie de criză mondială, orice rază de speranţă (medical vorbind) se exploatează fulgerător.
Altfel spus, confirmarea vindecării pacienţilor pe care s-a experimentat în Franţa ar fi trebuit să declanşeze un val uriaş de interes. S-ar fi constatat astfel că şi medici din România au folosit cu succes cele două medicamente. Şi nu doar ei. S-ar fi constatat că efectele adverse ale celor două medicamente – luate separat sau în combinaţie – sunt deja binecunoscute. Altfel spus, că tratamentul se poate folosi imediat.
Şi acestea sunt fapte pe care FDA le ştie foarte bine.

Şi, totuşi… tăcere. Nicio aplicare a tratamentului francez. Nici a celui chinezesc. Nimic în afară de tăcere. Sau, în „cel mai bun caz”, amânări. Asta în situaţia în care se urlă că epidemia e cumplită, că va devasta lumea etc. Ceea ce ar face firesc – mă repet, dar cred că este nevoie –, ar face firesc să se folosească orice mijloc de vindecare ce fie şi pare să dea rezultate.
Totuşi, iată, nimic.
De ce?

Părerea mea este că se doreşte exploatarea crizei de către politicieni şi afacerişti de top din întreaga lume. Pe foarte multe căi.
Prin urmare, o ieşire rapidă – şi ieftină – din criză este amânată sau anulată pe cât se poate.
Ştiu, părerea mea pare să pară o teorie a conspiraţiei. Aş sublinia totuşi că nu doar că nu am de câştigat nimic, ba chiar am de pierdut multe mai ales dacă am dreptate. Aşa că, de frică sau din autoconservare, aş putea alege să tac. Mai mult decât atât, nici măcar nu merg pe ideea unei conspiraţii în sensul comun. Vorbesc despre reflexul de prădător şi necrofag al rechinilor şi şacalilor din politică şi economie. Există? Evident! Sunt milioane de confirmări (începând chiar cu unele celebre cursuri de economie şi politică). Iar exploatarea unei oportunităţi – fie ea şi situaţie de criză pentru cei mulţi – a fost întotdeauna un reflex al politicienilor şi afaceriştilor imorali. Oricine ştie istorie ştie că aceasta este o realitate continuă în viaţa Omenirii.

Or, ceea ce văd este că în cele mai multe ţări măsurile ce se iau pentru combaterea crizei sunt foarte asemănătoare. Şi au în comun faptul că distrug economiile populaţiei, economiile şi însăşi existenţa firmelor mici şi mijlocii. „Măsurile de ocrotire” sunt mai totdeauna superficiale. Şi sunt eficiente, în cel mai bun caz, pentru o situaţie de criză de o lună sau două. Doar că…

Doar că se preconizează ca această criză să dureze până în Iulie-August 2020. Adică mai mult de şase luni!
În aceste şase luni populaţia va ajunge să moară de foame, locurile de muncă o să dispară şi „măsurile de prevenire a gripei COVID-19” vor produce mai multe victime decât gripa…
Ca să nu mai adăugăm vocile din Germania care cer o durată de doi ani de zile pentru măsurile împotriva COVID-19…
E sigur că dacă acest lucru s-ar face, după doi ani de zile nu prea ar mai exista cine să facă gripă, deci epidemia ar fi „rezolvată”…
(Chiar mă întreb ce grad de nebunie poate să aibă cineva ca să pretindă că doi ani de zile de izolare pot fi o soluţie. În loc de o mortalitate de 2%, la ce s-ar ajunge după doi ani în care producţia a fost oprită? Oamenii încă în viaţă s-ar sfâşia pe străzi pentru o coajă de pâine! Sau Germania are rezerve de mâncare, medicamente, energie etc. pentru doi ani de zile pentru toţi cetăţenii? Dacă da, mii de felicitări!)

Desigur, această situaţie se poate preveni dacă există tratament pentru COVID-19.
Dar această speranţă de prevenire a prăbuşirii, chiar anunţată de oficiali ai Chinei sau Statelor Unite (cele două super-puteri de astăzi), este pusă sub capac.
De ce?

Poate pentru că unii câştigă enorm din speculaţii bancare, bursiere şi imobiliare?
Poate pentru că unii câştigă enorm din specula cu produse alimentare şi sanitare?
Poate pentru că piaţa pierdută de nenumărate IMM-uri poate fi preluată de corporaţii?
Sau poate pentru că Britanicii pregătesc un vaccin, Americanii altul, Israelienii altul etc.?
Întrebarea nu este fără rost! Hai să vedem!

De obicei, pregătirea, testarea şi aprobarea unui vaccin durează de la doi ani de zile în sus.
Una dintre pricini este uşor de înţeles: medicamentele pot avea efecte secundare ce se observă după luni şi chiar ani de zile. (Punct în care tratamentul Gautret et al. 2020 câştigă detaşat!) Cine vrea să înţeleagă mai multe poate urmări site-urile oficiale cdc.gov şi fda.gov la secţiunile dedicate vaccinurilor. Sau alte site-uri de specialitate.
Conform lui Anthony Fauci (directorul NIAID – Institutul Naţional de Alergologie şi Boli Infecţioase din SUA), un vaccin serios împotriva coronavirusului va putea fi eliberat doar într-un an şi jumătate. Cel puţin aşa declara pe 8 Martie 2020.
Paradoxal, după opt zile, adică pe 16 Martie 2020, se anunţă vaccinarea primului voluntar în testarea noului vaccin împotriva COVID-19! După cum bine spunea şi Preşedintele Donald Trump, este cea mai rapidă dezvoltare a unui vaccin din istoria lumii!
Perioada de doi ani, redusă forţat la un an şi jumătate, devine dintr-o dată de opt zile!

Şi, veţi spune, este de înţeles: suntem într-o situaţie de criză, coronavirusul SARS-CoV-2 se răspândeşte rapid, mii de oameni mor şi se pretinde că milioane ar putea urma…
Da, este logic. Aşa este firesc într-o epidemie adevărată, cu o rată mare de mortalitate: foloseşti mijloace care nu s-ar folosi în mod obişnuit, grăbeşti procedurile, scazi birocraţia, foloseşti orice mijloc ce dă nădejdi de vindecare.
Aşa este.
Acum, recitiţi eseul. Revedeţi datele.
Şi întrebaţi-vă de ce un tratament confirmat este amânat sine die în aplicare, în vreme ce pentru vaccin se aplică scurtături incredibile. În aceleaşi condiţii de criză, epidemie, mortalitate etc.
Poate pentru că pastilele vor fi administrate celor infectaţi, iar vaccinurile tuturor? Şi este o diferenţă de cifră de afaceri de multe miliarde de dolari? Şi pentru că unii fac şi din COVID-19 o afacere? 1
Poate să fie şi altă explicaţie… dar eu nu găsesc una logică, raţională, credibilă…

Mihai-Andrei Aldea

1 Desigur, este cu totul întâmplător faptul că şi România urmează să cumpere tone de vaccinuri anti-COVID-19, de la producătorii din Marea Britanie. Desigur, dacă nu se constată întâmplător că sunt mai bune pentru România unele din alte ţări. Precum cele produse de Papua-Noua Guinee, Andorra sau San Marino. Nu ar fi de mirare…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi Familie a Episcopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (II)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)

II. Rasismul ca realitate concretă, imediată

Reflexele gândirii şi purtării rasiste constituie o parte intrinsecă a oricărei culturi în care o formă sau alta de rasism a fost sau este practicată. (Reamintim de folosirea termenului de rasism în înţelesul lărgit prezentat în prima parte a acestui eseu, de aroganţă de grup în raport cu celelalte grupuri.)
Această realitate este omniprezentă. Şi, cumva, tocmai de aceea este adeseori foarte greu de simţit atât de purtătorii rasismului cât şi de ţintele acestuia.

Un exemplu al acestei situaţii o constituie Germanismul. Care, dincolo de orice alte pretenţii, este marcat în mod real de un dispreţ profund faţă de ne-germanici.
Oare?
Oare nu este aceasta o exagerare?
Oare nu este vorba doar despre o îndreptăţită mândrie a propriilor realizări tehnice şi culturale?
Oare nu este vorba doar despre o recunoaştere a propriei valori?
Oare nu este vorba doar despre o corectă apreciere a unei superiorităţi tehnice şi culturale ce se cuvine a fi recunoscută ca atare?
Asemenea întrebări – sau afirmări – erau ridicate, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX de către filogermanii din Regatul României.
Ei vedeau în ceea ce alţii numeau „aroganţa germană” un fenomen firesc, pe nedrept înfierat. Ei spuneau că superioritatea culturală germană este o realitate şi că a fi mândru de calităţile şi realizările tale nu este un defect, este ceva natural.
Aceste puncte de vedere s-au prăbuşit, însă, în anii 1916-1918. A fost nevoie doar de 707 zile de contact direct cu Germanismul, de trăire în direct a culturii germane, pentru ca filogermanismul să se prăbuşească total în România.

Trebuie citită lucrarea „707 zile sub cultura pumnului german„, scrisă de Virgiliu N. Drăghiceanu. Acesta era un om format în culturile apusene, care vorbea germana şi franceza la un nivel pe care puţini Germani şi Francezi îl atingeau. Şi, tocmai de aceea, a fost desemnat de autorităţile române ca reprezentat pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. Pentru că, în toamna lui 1916, Germanii ocupaseră Oltenia şi Muntenia. Misiunea oficial atribuită lui Virgiliu N. Drăghiceanu ar fi trebuit să fie relativ uşoară: să colaboreze cu Germanii în ocrotirea patrimoniului cultural românesc. La cât de mare şi frumoasă este cultura germană (conform filogermanismului!) o asemenea însărcinare părea destul de uşoară – dincolo de sentimentele personale, evident dureroase, faţă de ocuparea unei largi părţi din Regatul Român.
Nici vorbă!
Bestialitatea ocupaţiei germane în Muntenia şi Oltenia avea să fie egalată doar de ocupaţia sovietică de mai târziu!
Cele 707 zile de ocupaţie germană au fost marcate de un rasism extrem al autorităţilor germane faţă de Români. Cu excepţii vrednice de laudă, însă cu atât mai triste cu cât erau excepţii, Germanii, fără Hitler pe care să dea vina, s-au dovedit de o răutate greu de descris.
Nu vorbim aici despre ceea ce s-a întâmplat în „focul luptei” şi în „aprinderea de după bătălii”. Vorbim despre ceea ce s-a întâmplat în teritoriile ocupate de Germani în care se aşezase, teoretic, pacea.
Vorbim, de pildă, despre trupele germane cazate în mânăstirile româneşti. Trupe care au dovedit o plăcere diabolică în a distruge. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim cazul Mânăstirii Lainici. O mânăstire aflată în hotarul Olteniei cu Transilvania, la peste 500 de kilometri de front. Înconjurată de păduri bogate. Şi în care soldaţii germani au făcut focul cu mobilă veche, de cea mai mare valoare, cu manuscrise şi cărţi vechi – deşi lemne erau cu nemiluita.
Asemenea distrugeri au avut loc pretutindeni.
Ceea ce nu se fura sau jefuia se distrugea, ceea ce nu se distrugea se jefuia sau fura.
De către Germani.
Sub directa oblăduire a autorităţilor germane.
Cu o mitocănie arogantă, întrecută doar de minciunile aproape de necrezut ale propagandei germane, care înfăţişa ocupaţia germană în cele mai strălucitoare culori şi lumini.
Sunt fapte. Sunt fapte consemnate nu doar de un om, fie el şi cu misiune diplomatică oficială în România ocupată de Germani.
Sunt fapte consemnate de mii de surse.
Românii erau folosiţi ca sclavi oricum şi oricând voiau Germanii.
Abuzurile Germanilor nu erau pedepsite, protestele Românilor faţă de abuzuri erau pedepsite.
Excepţiile la acest comportament au fost atât de rare, încât jaful şi distrugerile au avut o scară greu de închipuit.
Toate convenţiile internaţionale au fost încălcate de Germani în mod repetat.
Românii au fost trataţi de Germani, oficial, drept „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
S-a furat până şi pământul! La propriu!
În Teleorman şi alte judeţe sudice Românii au fost scoşi cu miile pe câmp şi puşi să încarce stratul superior al pământului, cel mai roditor, în sute şi mii de vagoane. Care l-au dus în Germania, să fie folosit drept îngrăşământ. Efectele dezastrului ecologic provocat atunci se simt şi astăzi.
Crime, violuri, abuzuri nesfârşite, un jaf care a lăsat bisericile fără clopote şi uşile fără clanţe. Românii au fost înfometaţi până la limita subzistenţei, trăind (ca „oameni liberi”!) mult mai rău decât Germanii din lagărele româneşti de prizonieri (unde li se asigura o raţie decentă de mâncare).
Cutremurat în ceea ce vedea, în vara lui 1918, în România ocupată de Germani (pe care ştia cum o lăsase în plin război), un ofiţer român, cu inima sfâşiată de durere, scria:

„Poate că înfrângerea vă va deschide ochii şi, ridicând întunecoasa perdea a militarismului sălbatic, prin muncă onestă, vă veţi restabili o viaţă nouă, întemeiată pe adevărata iubire a aproapelui. 
Nu uitaţi însă că nevinovatele glasuri ale milioanelor de orfani risipiţi pe tot pământul nu vor înceta să vă blesteme cât timp numele de german va zbura de pe buzele lor sfinte!„
(Cpt. Petre Popescu – „În faţa morţii: amintirile unui luptător din linia întâi„)

Sunt fapte.
Fapte care au dus la prăbuşirea filogermanismului în România.

Sunt fapte.
Fapte despre care de obicei nu se vorbeşte. Fie din laşitate, fie din comoditate, fie din felurite interese politice. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care se supără de amintirea acestor fapte („Să nu scormonim mizeriile trecutului!”) nu au nicio problemă în a căuta şi prezenta tot ce e mai rău – real sau născocit – la Români. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care neagă Românilor dreptul la cunoaşterea acestor fapte nu au nicio problemă în transformarea unor fapte similare – dar la adresa altor naţionalităţi – în politică de stat. Se predă în şcolile româneşti mult mai mult despre suferinţele altor etnii din partea Germanilor sau Sovieticilor decât despre suferinţele Românilor din partea Germanilor, Sovieticilor sau altor etnii. Ceea ce, evident, este o formă de persecuţie etnică radicală. Este rasism. Rasism anti-românesc.
Iar faptul că este practicat de autorităţile (zis) române nu îi schimbă în niciun fel valoarea de purtare şi doctrină inumană, extremistă. Doar îi accentuează perversitatea.

O formă tipică a rasismului, trăită de Români ca realitate imediată, este sintetizată de expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”.
Expresia este o incitare directă la genocid; şi reflectă o ură extremistă împotriva Românilor ca etnie şi naţiune.
Orice om sănătos la cap ştie că orice grup – şi cu atât mai mult orice popor – are bune şi rele. Că trebuie lucrat la înmulţirea binelui şi la îndreptarea a ceea ce este strâmb. Orice om sănătos la cap ştie că soluţia nu este exterminarea Tătarilor – pentru ceea ce au făcut sub Genghis Han şi urmaşii acestora -, exterminarea Germanilor – pentru ceea ce au făcut sub Kaiser ori sub Hitler -, exterminarea Japonezilor – pentru ceea ce au făcut în Al doilea război mondial în Coreea, China, Indochina etc.
Ca urmare, cei care acceptă o gândire, vorbire şi purtare de tipul „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”, nu sunt sănătoşi la cap! Mai precis, suferă de rasism într-o formă foarte gravă.
Cei care sunt – sau se cred – Români şi au asemenea idei suferă de o formă de rasism sinucigaş, auto-distructiv, numită etnofobie (adică ura faţă de propriul neam, o patologie similară cu cele care duc la auto-mutilare şi sinucidere).
Cei care sunt de altă naţionalitate şi au asemenea idei suferă de xenofobie, de românofobie şi/sau alte forme similare de gândire patologic-extremistă.
Şi acestea sunt fapte.

Vedem astfel că în viaţa de toate zilele avem de-a face cu forme tipice sau ne-tipice, clasice ori extinse de rasism.
Se poate găsi ieşirea din matrix, eliberarea de asemenea patologii.
La nivel creştin este foarte limpede: îndreptarea vine din lăuntrul fiecăruia, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin urmare, eliberarea de rasism presupune atât eliberarea de etnofobie, cât şi de xenofobie, la nivel personal. Dragostea faţă de Străbuni, faţă de propriul Neam, dragostea faţă de Ţară, sunt fiinţial unite în Ortodoxie cu dragostea faţă de Dumnezeu şi de întreaga Creaţie, implicit faţă de întreaga Omenire. Naţionalismul creştin este ca iubirea de părinţi – sau, respectiv, de copii. O asemenea iubire este cu atât mai deplină cu cât nu este întinată de ura faţă de alţi oameni. A crede că pentru a-ţi iubi părinţii sau copiii trebuie să-i urăşti pe cei care nu îţi sunt părinţi sau copii este la fel de aberant cu a crede că pentru a-ţi iubi Neamul sau Ţara trebuie să îi urăşti pe cei care nu le aparţin.
Nenorocirea vine însă, la nivel social, din profunda înstrăinare a Românofonilor de astăzi de Ortodoxie. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre vorbitorii de limbă română (aproximativ română) şi posesorii de cetăţenie română sunt desprinşi de moştenirea naţională. Or a pretinde că eşti parte a unui Neam, a unei Naţiuni, a cărei istorie şi cultură îşi este străină e în cel mai bun caz exprimarea unei dorinţe, unui ideal, unui vis. Dar nu a unei realităţi concrete.
Dovada este în faţa noastră: realitatea concretă este a unui rasism anti-românesc multilateral dezvoltat.
Un exemplu clar şi uşor de observat este acesta: oricine poate să spună orice lucru rău despre Români şi România, dar dacă spune lucruri rele despre alte popoare şi ţări este îndată taxat. Este o atitudine socială generală, este un fapt care nu poate fi negat de niciun om corect.
Iar una din fundaţiile patologiei care macină societatea în general şi pe cei mai mulţi dintre aparţinătorii ei în particular este ceea ce am numit rasism cultural. 

(a treia parte aici)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

„În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.„

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor. 

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

„În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.„

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă