În fiecare zi câştigăm sau pierdem România, în fiecare zi câştigăm sau pierdem mântuirea, în fiecare zi ne câştigăm sau ne pierdem pe noi.

       Zilele petrecute fără rost, zilele în care nu zidim nimic bun – în noi înşine, în jurul nostru – sunt cele în care pierdem.

        Zilele în care facem ceva bun sunt zilele în care câştigăm.

       Şi, nu, nu este vorba de a pune masa, de a face curat în casă, de a merge la locul de muncă – acestea, toate, sunt lucruri elementare. Deşi este adevărat că unii dintre noi nu mai fac nici aceste lucruri elementare…
Omul trebuie să fie (mult) deasupra animalelor, trebuie să trăiască având, toată viaţa, un rost, un ţel înalt.
Orice dobitoc, orice sălbăticiune, ba chiar şi insectele pot să se ocupe de a-şi face rost de mâncare, de a avea o vizuină sau un cuib – mai curat sau mai murdar -, de a se împerechea, de a-şi lustrui carapacea, penajul, blana…
Transformarea acestor preocupări comune cu animalele în centrul vieţii omului înseamnă animalizarea lui.
Este şi cumva ridicol: dezvolţi cea mai avansată tehnologie din istorie ca mijloc şi pretext pentru cele mai animalice pofte. Desigur, poreclite instincte şi necesităţi. Doar că, de fapt, sunt doar patimi sub-animalice. Sub-animalice, pentru că depăşesc hotarele fiziologicului, prin subjugarea inteligenţei, conştiinţei, spiritului omenesc, transformându-le în unelte pentru o lăcomie dezlănţuită, iraţională, nenaturală.

      Eliberarea ţine de noi.
De voinţa noastră de a însemna fiecare zi cu o piatră albă, de a lăsa ceva bun în urma noastră.
Pentru prea mulţi „lupta cea bună” sau „faptele bune” înseamnă, de fapt, vorbe goale pe internet. Eventual insulte pe internet, spuse cu „curaj” de la adăpostul anonimatului – iluzie -, de la adăpostul distanţei, din spatele ecranului…
Adevărul se vede practic.
Din sutele de mii (sau milioanele!) de indignaţi pe internet pentru defrişări şi alte distrugeri ale mediului, sunt câteva mii care încearcă să facă ceva adevărat. Să anunţe 112 (folosind „inspectorul pădurii„) când observă un transport suspect, ceea ce deja este foarte uşor de făcut. Să meargă şi să muncească la sădirea puieţilor. Să refacă marcajele turistice. Să cureţe mizeria lăsată de „patrioţii” şi „moraliştii” trecuţi pe la sfârşit de săptămână sau în vacanţă prin frumuseţile Patriei.

      Să recunoaştem adevărul: România este distrusă de politicieni pentru că este distrusă de cetăţeni.
Între cel care după ce bea la colţul străzii ori pe o păşune îşi aruncă sticla/cutia de bere pe unde se nimereşte şi politicianul care dă drumul la exploatările asasine de gaze de şist ori la depozitarea de deşeuri chimice sau nucleare în România este doar o diferenţă de acces la putere. Amândoi au aceeaşi imoralitate, amândoi îşi murdăresc şi batjocoresc Patria, amândoi sunt la fel de ticăloşi, la fel de vinovaţi.

      Dar, paradoxal, Judecata nu se face pe „răul pe care nu l-am făcut”, aşa cum îşi închipuie mulţi care se leagănă în filoxera cuminţeniei – vorba lui Demostene Andronescu. Judecata se face, în primul rând, pe binele pe care nu l-am făcut deşi puteam!
Christos nu spune „Mi-aţi luat mâncarea de la gură” – este evidentă osânda pentru asemenea fapte -, ci „flămând Am fost şi nu mi-aţi dat să mănânc”. Deşi puteaţi, se subînţelege!

      Simplul fapt că nu facem răul pe care îl face vecinul – sau ne-vecinul – este o întâmplare, nu o dovadă a bunătăţii noastre. Pentru că bun este cel care face binele.
De aceea, prin binele pe care îl facem sau nu, zi de zi, ne câştigăm sau pierdem Ţara, mântuirea, sufletul.

Mihai-Andrei Aldea