Puţin cu puţin se face mult

      În fiecare zi câştigăm sau pierdem România, în fiecare zi câştigăm sau pierdem mântuirea, în fiecare zi ne câştigăm sau ne pierdem pe noi.

       Zilele petrecute fără rost, zilele în care nu zidim nimic bun – în noi înşine, în jurul nostru – sunt cele în care pierdem.

        Zilele în care facem ceva bun sunt zilele în care câştigăm.

       Şi, nu, nu este vorba de a pune masa, de a face curat în casă, de a merge la locul de muncă – acestea, toate, sunt lucruri elementare. Deşi este adevărat că unii dintre noi nu mai fac nici aceste lucruri elementare…
Omul trebuie să fie (mult) deasupra animalelor, trebuie să trăiască având, toată viaţa, un rost, un ţel înalt.
Orice dobitoc, orice sălbăticiune, ba chiar şi insectele pot să se ocupe de a-şi face rost de mâncare, de a avea o vizuină sau un cuib – mai curat sau mai murdar -, de a se împerechea, de a-şi lustrui carapacea, penajul, blana…
Transformarea acestor preocupări comune cu animalele în centrul vieţii omului înseamnă animalizarea lui.
Este şi cumva ridicol: dezvolţi cea mai avansată tehnologie din istorie ca mijloc şi pretext pentru cele mai animalice pofte. Desigur, poreclite instincte şi necesităţi. Doar că, de fapt, sunt doar patimi sub-animalice. Sub-animalice, pentru că depăşesc hotarele fiziologicului, prin subjugarea inteligenţei, conştiinţei, spiritului omenesc, transformându-le în unelte pentru o lăcomie dezlănţuită, iraţională, nenaturală.

      Eliberarea ţine de noi.
De voinţa noastră de a însemna fiecare zi cu o piatră albă, de a lăsa ceva bun în urma noastră.
Pentru prea mulţi „lupta cea bună” sau „faptele bune” înseamnă, de fapt, vorbe goale pe internet. Eventual insulte pe internet, spuse cu „curaj” de la adăpostul anonimatului – iluzie -, de la adăpostul distanţei, din spatele ecranului…
Adevărul se vede practic.
Din sutele de mii (sau milioanele!) de indignaţi pe internet pentru defrişări şi alte distrugeri ale mediului, sunt câteva mii care încearcă să facă ceva adevărat. Să anunţe 112 (folosind „inspectorul pădurii„) când observă un transport suspect, ceea ce deja este foarte uşor de făcut. Să meargă şi să muncească la sădirea puieţilor. Să refacă marcajele turistice. Să cureţe mizeria lăsată de „patrioţii” şi „moraliştii” trecuţi pe la sfârşit de săptămână sau în vacanţă prin frumuseţile Patriei.

      Să recunoaştem adevărul: România este distrusă de politicieni pentru că este distrusă de cetăţeni.
Între cel care după ce bea la colţul străzii ori pe o păşune îşi aruncă sticla/cutia de bere pe unde se nimereşte şi politicianul care dă drumul la exploatările asasine de gaze de şist ori la depozitarea de deşeuri chimice sau nucleare în România este doar o diferenţă de acces la putere. Amândoi au aceeaşi imoralitate, amândoi îşi murdăresc şi batjocoresc Patria, amândoi sunt la fel de ticăloşi, la fel de vinovaţi.

      Dar, paradoxal, Judecata nu se face pe „răul pe care nu l-am făcut”, aşa cum îşi închipuie mulţi care se leagănă în filoxera cuminţeniei – vorba lui Demostene Andronescu. Judecata se face, în primul rând, pe binele pe care nu l-am făcut deşi puteam!
Christos nu spune „Mi-aţi luat mâncarea de la gură” – este evidentă osânda pentru asemenea fapte -, ci „flămând Am fost şi nu mi-aţi dat să mănânc”. Deşi puteaţi, se subînţelege!

      Simplul fapt că nu facem răul pe care îl face vecinul – sau ne-vecinul – este o întâmplare, nu o dovadă a bunătăţii noastre. Pentru că bun este cel care face binele.
De aceea, prin binele pe care îl facem sau nu, zi de zi, ne câştigăm sau pierdem Ţara, mântuirea, sufletul.

Mihai-Andrei Aldea

Frumuseţea ascunsă

      „- Deşertul e frumos, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut deşertul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toate acestea ceva străluceşte în tăcere…
– Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, e că ascunde o fântână undeva…
Am fost surprins să înţeleg deodată acea misterioasă strălucire a nisipului. Când eram doar un băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda povestea că acolo era îngropată o comoară. Desigur, nimeni n-a reuşit niciodată s-o descopere şi poate că nici n-a căutat-o. Dar ea făcea tot farmecul acelei case. Casa mea ascundea o taină în adâncul inimii ei…
– Da, i-am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele sau de deşert, ceea ce constituie frumuseţea lor e ceva nevăzut!
– Sunt bucuros, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ era gata să adoarmă, l-am luat în braţe şi m-am aşternut iar la drum. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se păra chiar că nu există nimic mai fragil pe Pământ. Priveam, la lumina lumii, fruntea aceea palidă, ochii aceia închişi, şuviţele care tremurau în vânt, şi-mi spuneam: „Ceea ce văd eu nu e decât o coajă. Lucrul cel mai important e invizibil.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul prinţ

MEDITATIILE UNUI SECUI. „Eternelle et fascinante Roumanie” între ura identitară a ungurilor si ura individuală a lui Cristian Tudor Popescu

În urma apariției articolului „STUDIU DE CAZ: cristian tudor popescu și sindromul isteriei în fața perfecțiunii”, Nagy Attila, unul dintre colaboratorii publicației online Certitudinea.ro, ne-a trimis următorul comentariu:

 Cred că titlul cărţii „Eterna şi Fascinanta Românie” (n.r. traducerea în romînește a „Eternelle et Fascinante Roumanie”) conţine cele mai importante două cuvinte care ar trebui asociate cu existenţa unui neam autentic, a neamului românesc. Nu exişti autentic, dacă nu eşti fascinat de propria existenţă, dacă nu eşti fascinat că exişti! Fascinaţia de a fi este posibilă pe fondul eternităţii. Suntem fascinaţi de propria existenţa, prin imaginarul eternităţii fiinţei. Care are dimensiunea potrivită și specifică fiecărui neam fascinat de propria existenţa.

Există o dimensiune românească a fiinţei, a fascinaţiei de a există. Care devine ulterior trăire religioasă, căci numai sacrul, trăirea sacrului te fascinează. De aici începe autenticitatea de a fi român, prin fascinaţia propriei existenţe, prin fascinaţia de a fi român, printr-o dimensiune ortodoxă a trăirii sacrului. Nu poţi fascina pe alţii cu existenţa ta, dacă nu eşti fascinat tu de dimensiunea sacrală a fiinţei tale! Nu poţi face pe altcineva să-şi imagineze propria ta existenţa, dacă nu-ți poţi tu imagina propria existenţa!

Gânditorii interbelici ai românismului, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Horia Bernea, Vasile Băncilă, erau mari, cred, pentru că trăiau fascinația de a fi români, în legătură directă cu eternitatea. Prin asta au ocolit îngustimea unei filosofii naţionaliste, închise în exclusivismul său. Eu, personal, prin ei am fost, la rândul meu, fascinat de dimensiunea românească a existenţei!

Prin fascinaţie realizezi plinătatea transcendentă a fiinţei tale! Prin această fascinaţie a imaginarului sacru în lume se manifestă arhetipurile adâncimii tale, prin care tu te realizezi. Iar aceste manifestări sunt şi ele căi de manifestare a divinului, cu scopul de a realiza și actualiza plinătatea transcendentală a omului.

Omul nerealizat, din punct de vedere transcendental, devine supus propriilor sale forţe distructive, așa cum scrie în Evanghelia apocrifă a lui Toma: „nerealizatul te va ucide”. Mai mult, te transformă în ucigaş!

Nu neapărat în sensul propriu al cuvântului, ci în sensul că dorești uciderea, prin nimicicire simbolică. Așa cum a făcut Cristian-Tudor Popescu prin afirmaţia „aşa ceva nici nu există”, în legătură cu „Eternelle et fascinante Roumanie”. Dar de ce oare vor cei ca el să ucidă tot ce este autentic pe plan imaginar?… continuarea pe Revista online Certitudinea.

Nagy Attila

Credinţa fără fapte, moartă este

Pe tiparul cunoscutei rătăciri protestante „doar credinţa” („sola fide”), a apărut la ortodocşi rătăcirea „doar rugăciunea (şi postul, eventual)”, care ar trebui să ţină loc de fapte bune.
A, era, să uit! Şi bifarea prezenţei la slujbe... chiar dacă nu s-a ascultat, înţeles, trăit nimic.

Cu toate că, de fapt, Credinţa fără fapte este o teorie goală, moartă. Până şi înţelegerea Învăţăturii de Credinţă este posibilă doar prin încercarea – grea, cu nevoinţă – de trăire a vieţii în Credinţă

Dar unii insistă – chiar furioşi, ca să nu iasă din laşitate, lene, compromis murdar – că „nu trebuie să ne facem griji”, noi trebuie „doar să ne rugăm” (eventual „şi postim”) şi de restul… „poartă Dumnezeu de grijă”.
De parcă Dumnezeu i-a trimis pe Apostoli să se roage şi să postească, şi în rest El, Dumnezeu, a răspândit singur Evanghelia, a mărturisit singur înaintea prigonitorilor şi tot aşa..
Credinţa fără fapte, moartă este.
Şi din această moarte izvorăşte aproape toată răutatea vieţii noastre de zi cu zi.
M.A.A.

Fericirea nu cere trofee

Aduceţi-vă aminte: există multe căi spre fericire, iar cele mai multe dintre ele nu au la capăt un trofeu.

Shojiro Koyama