Etichetă: Florina

Amintire de la Pind, de Mihail Sadoveanu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În vremea războiului balcanic, vorbind despre sălbătăciile oștilor grecești împotriva Românilor din Macedonia, un prietin îmi povestea cum a cunoscut pe Cuțovlahii1 Pindului cu mulți ani în urmă, când străbătea călare munții aceștia ai Sudului.
Voiam să cunosc, îmi zicea el, populațiile macedonene și locurile sălbatice pe care de atâta vreme cutreierau bandele grecești, turcești și bulgare, munții unde sălășluiau pașnicii Aromâni și se țin încă Alvaniții2 semeți; cetățile de piatră, râpile sângeroase și văile cruntelor lupte ale viteazului și vechiului Scanderbeg…

Înaintam greu din târg în târg. Drumurile erau mai mult niște poteci și-n fiecare zi era pentru mine o problemă înjghebarea unei mici caravane de patru cai. Slujbașul turc, așezat moale și încovoiat din șele3, cu picioarele subt el, pe un covor rupt, într-o odăiță joasă și afumată, la tact, mă primea prietenește; fuma ciubuc4 și sorbea cafea dintr-un filigean5, mă întreba de una, de alta, aștepta bacșișul și-mi orânduia trecerea mai departe cu o moliciune grozavă. Nici unul nu putea înțelege graba ; pentru ei cuvântul acesta cred că e necunoscut. Caii ceruți pentru răsăritul soarelui soseau domol cam la trei ceasuri după amiază c-un călăuz care îngâna pe gânduri un cântec trăgănat. Îmi trebuiau doi oameni însă : atunci cel venit încăleca și pornea nepăsător să caute un tovarăș undeva, la câmp, la pădure ori la baltă.
Slujbașul Sultanului nu înțelegea de ce mă neliniștesc. Îmi întindea cu prietenie ciubucul și bătea din palme, ca să poruncească și pentru mine cafea. Caii slobozi pășteau singuri o iarbă săracă și cenușie în bătătura autorității și câteodată înaintau până la cerdac și încercau să vâre boturile printre zăbrelele ferestrelor.

— Eu nu înțeleg, efendi6, îmi spuse într-o zi funcționarul împărăției7, de ce te tulburi. Vrei să pleci : slavă
lui Alah : ai vreme destulă!
— Bine, dar eu mă grăbesc ; acuma trebuia să fiu plecat. Dacă mergeam cum trebuie dintru început,
acuma puteam să fiu acolo, la greci ; puteam ajunge și-n Pelopones8.
— Dar după cât văd, faci drum de petrecere, efendi; n-ai vreo afacere mare, nici nu te duci să cauți un
frate prins de clefți.9 Ş-apoi ai vrut să pleci azi, astăzi vei pleca.
— Știu, dar trebuia să plec în zori-de-ziuă.
— Nu-i nimic, e bine și mai pe sară, pe răcoare; mai stai să bei o cafea cu mine…

Turcul râdea cu bunătate și era încredințat că ne-am înțeles asupra timpului trebuitor pentru a sorbi un
filigean de cafea : de la răsăritul soarelui până la trei ceasuri după amiază…

Tăcui. Orice raționament ar fi fost o zădărnicie. Priveam din umbra odăii joase la ulița plină de lumina puternică a verii. Târgușorul era adormit de zăpușeală. Arare trecea câte un turc, târându-și imineii prin colb, câte un negustor armean cu ochii adânci, cu nasul mare și serios, câte un țăran macedonean cu ilic scurt, cu nădragi largi și cu fes alb ori roșu… Femei umblau puține, triste și obosite, în straie mohorâte. Fetele nu ies: stau în odăi, păzite și temute, în primăvara vieții lor.

— Vuc Sârbul e om harnic, îmi zise turcul; el are să te slujească repede.

în adevăr, Vuc Sârbul a venit cu Miloș și era vesel că în sfârșit și-a împlinit misiunea. Dar soarele apucase a coborî pe munții albaștri și amândoi oamenii, cu mâinile pe căpestrele cailor, îmi ziseră cu rugăminte, plecându-și capetele pe umeri:

— Eu cred, bre, că nu-i bine să pleci asupra serii… Drumurile la noi sunt primejdioase câteodată.
— Au dreptate, au dreptate… îngână și funcționarul. Plecați mai bine mâine, în zori.
— Da, se grăbi să adaoge Vuc Sîrbul. Noi dormim la pragul tău, te sculăm de cu noapte, și când răsare
soarele, suntem departe.

Vremea era lină, frumoasă și caldă ; apusul era strălucit, plin de purpură, aur și albastru-adânc ca marea ; vulturi cu aripile neclintite pluteau spre lumina lui și spre munți. Vremea se arăta bună de călătorie, dar satele sunt rare, popasurile îndoielnice și drumurile nesigure în vechea patrie a lui Alexandru Macedon. Și Turcul, și Sârbii erau deci niște oameni cuminți, cu sfaturi prielnice. — Îmi amânai plecarea și mă îndreptai spre gazdă, prin niște ulicioare înguste și întortocheate, printre prăvălioare joase, cu obloanele lăsate de sus în jos la uliță ca niște tarabe, pe care stăteau grămădite toate mărunțișurile cu putință. Deodată avui iluzia vechilor noastre târgușoare, cu pulbere și noroi, cu maghernițe strâmbe și cu dughene cu lulelele întinse pe sfoară. Văzui chiar și vechi cunoștințe: negustori din neamul lui Israel, cu laibăre lungi și cu comanac în cap. Cu priviri iscoditoare mă cercetau, își plecau din praguri capetele și mă petreceau cu ochii o vreme. Tot ovrei era și hangiul meu. Deasupra șandramalei lui cu olane sure, atârna o cunună de fân. În odăița din față stăteau grămădite lânuri, sare, brânzeturi, băutură, măsline, fierării și toate articolele unui bazar, sub colb gros și netulburat. Din bagdadia neagră atârnau perdelele painjenilor. Ca un uriaș painjen sta și negustorul în prag, neclintit, așteptând o pradă… Hanul unde găzduiau călătorii era alcătuit dintr-o singură odaie cu divanuri turcești, îmbâcsite de un miros ciudat: un amestec de răsuflare omenească, mirosuri de mâncări și pulbere. Aici era locuința stăpânului și a întregului său neam. Când cădea vreun mușteriu, îl vârau pe el aici, și ei se strămutau cu toții între drobii de sare, butoaie cu măsline, fierării și pânzele de painjen.

Acolo am dormit și eu foarte rău. Afară, într-o șandrama alăturată de zid, necontenit behăia o capră și bătea din vreme în vreme cu coarnele în părete, drept la capul meu. Am fost fericit când am auzit la fereastră răcnetul lui Vuc. C-o luminare în mână, am ieșit prin dugheniță, pășind peste trupuri întinse în
toate sensurile pe rogojini. Negustorul, îmbrăcat alb, foarte sumar, cu stânga se scărpina în cap și cu dreapta primi căscând adânc plata găzduirii.

În sfârșit, iată-mă pe cal, urmat de oamenii mei, pornind spre munții din zare.

Dintr-un târg nenorocit, fără un pic de verdeață, dintr-o adunătura de șandramale și maghernițe, am ieșit la aer. Soarele, răsărind, lumina câmpii întinse și pustii. Pe munți plutea pâclă, care se destrăma încet-încet, până ce liniile Pindului rămaseră lămurite, aproape negre, pe un cer azuriu. În văile pe care le străbăteam, satele erau destul de rare: ici și colo câte-o adunătură de căsuțe și bordeie sărăcăcioase. Ogoare puține. Imașuri întinse pe care pășteau vite. Pe drumurile de țărână întâlneam câte-un car tras de bivoli ; în chilna10 de dinainte sta un sătean tăcut, cu prăjina pe umăr. Abia ne privea, c-un ochi obosit; nu ne saluta, nu ne întreba nimic.
La mirarea mea, Vuc îmi dădu lămuriri:
— Aşa-s oamenii pe la noi. Numai la munte sunt altfel. Acolo trăiesc Țințari11: și ei duc viaţă grea, dar
sunt mai fără grijă. Ei umblă ca Țiganii12, cu oile lor, din loc în loc…

Așa, de la Vuc Sârbul și de la tovarășul său Miloș, am aflat cele dintâi lucruri despre Aromânii păstori. Din văi, încet-încet am suit la munte, înspre un sat care avea un nume foarte frumos: Floreana13. Vegetația se făcea tot mai bogată; păduri se înălțau din văile apelor. Poteca era acum pietruită și se ridica lin ; în urmă rămâneau câmpiile în lumină și-n ceață. Din când în când treceam prin albii de puhoaie și căluții pășeau de pe piatră pe piatră. Pe-alocuri pădurea era plină de felurite esențe, de copaci și pomi printre care se împleticeau iederi și vițe sălbatice. În colțuri de acestea minunate, cu frunzișuri de felurite colori, am văzut întâi și smochinul sălbatic.

La un popas, Vuc, om mai vorbăreț, mi-a povestit cu oarecare dispreț despre viața ciobanilor : cum
umblă cu turmele pe coastele Pindului, cum își lasă satele la vremea iernii și se coboară de cealaltă parte a munților, în țara grecească.

— Acolo nu bate vântul de la miazănoapte… îmi zise Vuc râzând cu gura-i știrbă. Ţințarii se tem de vânt. Ei zic că poate să fie cât de frig, numai vântul să nu bată… — Eu i-am văzut odată, urmă călăuzul meu, când au pornit cu măgarii și cu cânii, cu toți copiii și nevestele și cu toate țoalele… Colibele și le lăsau pustii și se duceau14; și nici nu le părea rău ; cântau feciorii din fluiere și cimpoaie, și oile sunau din clopote — și se duceau la vale… Dar altfel sunt oameni cumsecade… Dacă n-ar fi ei, n-am avea brânză și cojoace. Numai când vin pe la noi și fac negoț îs răi…
— Răi ? de ce ?
— Așa. Răi și șireți. Grozav înșeală. Înșeală mai tare decât Grecii.
— Și de ce coboară în văile grecești ?
— Eu știu ? Ei zic că acolo-i primăvară. La noi e iarnă, și-acolo bate vânt cald de la Marea…

În afară de această poveste, Vuc și-a mai descleștat gura ca să cânte ceva : un cântec trăgănat, lung și
grozav de trist. Sîrbul îi dădea drumul pe nas și-l tremura din gâtlej : — parcă scotea o îngânare de cimpoi.
După ce a isprăvit, mi-a spus că acela-i cântecul lui Marco, și spune de vitejii din vremea veche.
— Sunt ș-acuma hoți, zise el dând din cap, dar nu mai sunt ca voinicii de odinioară…

Ținutul era liniștit, de hoți n-am dat, ș-am ajuns în scurt, cu bine, la Floreana. Acolo am intrat între Aromâni curați ș-am stat pe loc trei zile. Am văzut satele cu căsuțe mărunte, acoperite cu lespezi de piatră și risipite ici-colo; am văzut sălașele cărbunarilor și stânele păcurarilor… Nu știu de ce, aveam o impresie ciudată când îmi vorbeau Românii aceia râmași stingheri de trupul neamului și împresurați de atâtea limbi deosebite: simțeam cuvântul românesc în ce-mi spuneau, dar parcă-mi vorbeau niște oameni gângavi, ori peltici… Am petrecut o noapte și la o stână, la un foc de larice ș-am adormit într-o tohoarcă15… Mi-am amintit de zile din copilărie, de cântecul de fluier și de poveștile încete, când focul se stinge, apoi tresare, când înfioară vântul brazii și vine din adâncimi țipătul paserilor de noapte…

În sat, am găzduit la o casă mai cuprinsă, și m-a primit un bătrân nalt și voinic, cu mustața căruntă și cu barba rasă. Bătrâna, îmbrăcată curat, c-un fel de fote și c-un ștergar care-i învăluia părul, umbla cu fereală prin preajma musafirului și-a omului ei. Pregătea cina la cuptorul uriaș și culcușul pe scoarțe de lână și nu rostea nici un cuvânt. Umbla-ncolo și-ncoace, ieșea din casă și se înturna, după vorba stăpânului. Ferindu-se necontenit, umbla în juru-mi ș-o fetișcană oacheșă și sprâncenată, cea din urmă
odraslă din gospodăria bătrânilor.

De toate îmi aduc aminte destul de vag, căci pe atuncea, încă tânăr, eram trecător grăbit prin locurile acelea și voiam să răzbat în Grecia ș-apoi în Creta, unde era răscoală16. îmi amintesc totuși de impresia de viaţă patriarhală pe care mi-a lăsat-o așezarea aceea a Cuțovlahilor în Munții Pindului. Vedeam în juru-mi oameni voinici și frumoși, violenți în mișcări, sălbatici încă la privire; în case erau atârnate iatagane și puști vechi. — «împotriva fiarelor ș-a oamenilor…» îmi zicea gazda.

Și-mi aduc aminte de o poveste, de lupte cu Turcii în zilele de altădată, pe care o spunea bătrânul și pentru înțelegerea căreia trebuia să se amestece și Vuc. Era o istorie ca și cele pe care le-am auzit de la bunica, pe vremea cinci erau bejenii în Moldova noastră, în partea muntelui. Fata cu ochii negri asculta pierdută, cu gândurile duse, și bătrânul o pândea zâmbind. Iar bătrâna la pământ, lângă vatră, avea gestul bunicelor noastre, cu mina la gură, clătinând din când în când cu tristețe din cap.

Când a venit ceasul hodinei, fata a sărutat mâna bătrânilor și-a dispărut. Gazda m-a poftit la divanul de pământ bătut, ridicat numai de-o palmă de la pământ. Bătrâna grămădise acolo o zestre întreagă de poclăzi, ca să fie moale străinului. — Bătrânul s-a așezat pe un lăvicer, la pământ, lângă cămin. Baba i-a dezlegat încălțările. Apoi s-au închinat în tăcere și solemn amândoi, întorcându-se cu fețele spre răsărit. Femeia, după aceea, pășind încet, a înfățișat cu mâinile întinse soțului un ulcior înflorit în care era apă de izvor. Stăpânul a sorbit o dată, apoi a întins bătrânei amfora. Toate s-au făcut cu gesturi line și regulate, ca și cum s-ar fi îndeplinit prescripțiile unui rit. — Era atâta supunere în mișcările femeii, ș-atâta liniște și siguranță la bătrân, și-n jurul lor o atmosferă de dragoste și blândețe, încât am rămas adânc mișcat, — și tabloul acesta biblic a rămas de-atunci puternic luminat în amintirea mea…

Mihail Sadoveanu, Frunze-n furtună, 1920

diortosire și note Mihai-Andrei Aldea

  1. Cuțovlah = Denumire dată în bătaie de joc Românilor din Tesalia, Epir, Macedonia de către clerul grecesc și Grecomani (aceștia fiind Români, Slavi sau Albanezi care, prin grecizare, devin mari dușmani ai celor care nu vor să se grecizeze și ei). Limbaj rasist. ↩︎
  2. Alvanit = Formă grecizată pentru Albanez. Alte forme sunt Arnăut, Arbănașș ↩︎
  3. Șale sau Șele = Denumirea veche românească pentru partea spinării ce acoperă rărunchii (rinichii), aflată între bazin și cutia toracică. ↩︎
  4. Ciubuc = Pipă orientală cu coadă lungă. ↩︎
  5. Filigean sau felegean = Vas pentru băut cafeaua; este alcătuit dintr-o ceașcă fără toartă și un suport în formă de floare, cupă, coș etc. în care stă ceașca și de care se ridică pentru băut. ↩︎
  6. Efendi = O formă turcească echivalentă cu românescul domn(ule), dar numai pentru civili (spre deosebire de militari, la care se folosea forma aga). Efendi se folosea pentru principi, învățați de frunte, medici, funcționari importanți. Pas cu pas, a devenit o formă de politețe universală în limba turcă. ↩︎
  7. Imperiului Otoman. ↩︎
  8. Pelopones ori Peloponez = În românește Moreea sau Morea, peninsula aflată la sud de Golful Corint, azi în Grecia. În secolul al VII-lea d.Chr. alianța slavo-română a eliberat Moreea de sub dominația grecească. Ramurile (triburile) românești de aici au luptat mult împotriva invaziilor turcești — câteva secole alături de Venețieni, care foloseau Moreea ca bază pentru operațiile maritime din estul Mării Mediterane, din mările Candiei, Egee, Tracică etc. Grecii de la Constantinopole și din Asia Mică au lucrat cu răbdare exemplară, sute și sute de ani, la grecizarea (prin biserică a) Românilor și Slavilor de aici. ↩︎
  9. La început prin cleft se înțelegeau haiducii români din Moreea (Pind), Ahaia, Tesalia, Epir, mai rar Macedonia, care luptau împotriva ocupației otomane – de multe ori în alianță cu Venețienii sau alții de prin Italia. Acești Români sunt cei care au luptat pentru eliberarea amintitelor teritorii de sub Turci, în speranța făgăduinței promovate de Greci a unei împărății creștine în care toate neamurile creștine să conlucreze și să se dezvolte. În fapt, Grecii urmăreau asimilarea etnică a tuturor celor de altă limbă. Pe măsură ce grecizarea a înaintat, denumirea a trecut la bandiții genocidari greci care masacrau pe cei care nu acceptau elenizarea (grecizarea). ↩︎
  10. Chilnă = Lădiță folosită și ca bancă de căruțași sau vizitii. ↩︎
  11. Țințar = Altă denumire batjocoritoare dată de Greci Românilor din Sud, din pricina folosirii de către Români a literei ț. ↩︎
  12. Țigan = Endonim (adică nume pe care și-l atribuie natural un popor) folosit de o populație de origine indiană (indo-europeană) tradițional migratoare. Aici Vuc Sârbul face (se va vedea mai jos, intenționat, cu dispreț) confuzie între transhumanța Românilor Pindeni și migrația țigănească (ce este deosebită de migrațiile, de pildă, gotice sau avare prin faptul că acestea aveau un scop de jaf și/sau cucerire, în timp ce migrația țigănească este sau era parte a unei tradiții străvechi). Subliniem faptul că termenul de ”Rom” sau ”Rrom” este un exonim (nume dat de străini unui popor) preluat de la Unguri de către două triburi țigănești și generalizat prin presiuni politice de Extremă-Stânga. ↩︎
  13. Floreana este încă una dintre așezările românești al căror nume a fost uitat, fie prin schimbarea numelui, fie prin exterminarea Românilor. Alături de Florina (tot în Pind, însă mult mai la nord) și acest toponim de origine latină arată vechimea antică a așezărilor românești din Pind. ↩︎
  14. Colibă înseamnă aici locuința oierului sau locuință ciobănească. Se va vedea mai departe că acest înțeles e străin de acela de cocioabă pe care îl are uneori coliba. ↩︎
  15. Tohoarcă = Haină din blană de oaie (inclusiv căciulă, dacă este mai grosolană, mai simplu făcută). Denumirea s-a îndătinat mai ales pentru cojoacele din blană de oaie cu lâna în afară și pielea în lăuntru. Zisă și tihoarcă. ↩︎
  16. Acțiunea s-ar petrece, adică, fie între 1866 și 1869 (când are loc Răscoala Cretană sau Marea Revoltă Cretană), fie între 1770 și 1771, în timpul Răscoalei lui Ioan Românul (Ioannis Vlachos). Mari crime împotriva Românilor au făcut Grecii în timpul amândurora, precum și între ele sau după. Mai sunt și acțiunile din 1878, apoi Răscoala din 1897-1898, care devin astfel alte posibile date pentru călătorie. ↩︎

Ca o notă finală, consemnăm aici faptul că descrierea călătoriei (și locurilor) nu îngăduie determinarea exactă a pozițiilor geografice. Se pretinde că acțiunea s-ar petrece în Macedonia, la hotarul cu Grecia, în timpul unor mari tulburări în Insula Candia (Creta). Problema este că Tesalia, care se află între Macedonia și hotarul de la 1821 al Greciei ajunge sub ocupație elenă doar din 1881. Când atât luptele din 1866-1869, cât și cele din 1770-1771, deveniseră istorie. Cea mai probabilă rezolvare este aceea a unei confuzii între Macedonia ca provincie turcească (incluzând Tesalia) și teritoriul istoric al Macedoniei. Dar această soluție este viabilă doar dacă data călătoriei nu este între 1897-1898, când are loc ultima ridicare împotriva ocupației otomane. Atunci frontiera Greciei deja cuprinsese Tesalia. Doar că în acest caz călătoria s-a făcut în Masivul Olimp, nu în Pind. În primele două variante (1866-1869 și 1770-1771) se poate invoca trecerea unei ramuri sud-estice a Pindului.
Se poate ca Mihail Sadoveanu să aducă precizări pe care nu le-am găsit în aceste zile. Și să fie, atunci, inutile aceste încercări de determinare a timpului și locului. Iar cineva să îmi reproșeze că m-am grăbit să prezint această scriere a Zimbrului Moldovei înainte de o cercetare mai serioasă. Voi răspunde înainte de reproș: am simțit nevoia să readuc la lumină aceste rânduri privitoare la strămoșii mei, la frații pe care statul zis român i-a trădat, așa cum ne trădează și pe noi, dar care sunt totdeauna vii în sufletul meu.

Despre extremismul religios grecesc (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici
a treia parte aici

Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

  • atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
  • Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
  • Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
  • Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
  • Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
  • În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
  • Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
  • Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
  • În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
  • Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
  • Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
  • Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
  • În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
  • În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
  • La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
  • La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
  • Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
  • Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
  • În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

Harta etnografică a Românilor Sudici (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”1 – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.

1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.



O mărturie despre Românii din Florina, Macedonia, din Tesalia şi alte ţinuturi sudice

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„… îl întrebai ce sate române se află în jurul acelui sat [Forina].
La aceste vorbe hangiul clătină din cap şi se gândi, apoi zise, cu oarecare mirare:
– Care sunt pădurile locuite de vânat? Totuna este! Toate satele sunt locuite de Români. Dar în unele sate sunt şi Bulgari, în altele şi Albanezi; de mă întrebai astfel în ţara grecească, aş fi răspuns aesta, aela; de mă întrebai în Tesalia, aş fi zis: ţinutul aesta, ţinutul aela sunt tot Români. De la Vlaco-Livada la Bolianu şi Vlaco-Iani şi până la Poiana şi Vlaco, treci tot printre Români, ca printr-o pădure. Dar poci să-ţi spui sate cu sutele până la Atena, care au numiri româneşti ca cele ce am zis: Duminica, Geogiţa, Cărpeniş, Vălemisti, Flamuristi, Creţianu… Prin Tesalia, dar prin Macedonia!

Toate aceste pretenţiuni îmi răspundeau foarte mult la dorinţele mele, dar trebuia a cerceta lucrurile prin mine însumi. Mă decisei, odată la Monastir, a pleca în toate satele cu oameni de acolo şi a constata adevărul asupra acestui lucru. Însă pe atât cât văzusem prin mine însumi, era destul ca să crez că acest popor român nu poate să piară. Îmi era destul ca să mă mir cum atâţi călători au trecut printr-o ţară de Români şi nu i-au văzut, nu i-au auzit, sau i-au luat de Greci, Albanezi, Bulgari. În ziua următoare plecai către Monastir.”

Dimitrie Bolintineanu (în Clătorii. Florina; 1858)

Cele mai multe dintre aceste sate de Români astăzi sunt grecizate. Nu doar că au fost aşezaţi acolo Grecii aduşi din Turcia în vremea dintre primele două războaie mondiale, însă Statul grecesc a impus ca singură limbă şi etnie în Grecia pe cea grecească, interzicând oricare alta. La deznaţionalizarea ne-grecilor – Români, Bulgari, Albanezi – au lucrat mulţi clerci şi călugări etnofiletişti Greci (şi lucrează, unii, şi astăzi). Printre altele, ei s-au străduit din răsputeri să-i convingă pe Românii din Macedonia, Albania şi Grecia, asemenea Ruşilor şi Ucraineenilor pe Românii din nordul Mării Negre şi Moldova, că ar fi altceva decât ceilalţi Români; şi mai ales că sunt străini de Românii din România, care chiar ar fi primejdie pentru ei, în timp ce Grecii (respectiv Ruşii sau Ucraineenii) le sunt ocrotitori şi binefăcători… 

O amintire despre strigoi la Românii Macedoneni

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

„Românii Macedoneni [din Florina şi împrejurimi n.n.] cred că un om ce a fost călcător de jurământ nu putrezeşte. Găsind un mort neputred, vin preoţii de-i citesc şi îl dezleagă. Ei cred încă [şi n.n.] în strigoi, vârcolaci, pricolici, în care credeau cei vechi şi chiar Românii din Principate, şi într-o mulţime de alte spirite binefăcătoare şi răufăcătoare – zâne, iele, zburători, nagode [monştri, fiare stranii n.n.], din care unele cu aceleaşi nume ca al noi [în Principate n.n.], altele schimbate.

Când cineva este lânced într-o familie, o rudă moartă, făcută strigoi din cauza păcatelor, se recunoaşte din aceasta că o persoană din familia lui cade lâncedă; el începe a suge viaţa familiei sale de mai înainte. Atunci preoţii citesc la mormântul mortului strigoi.”

Dimitrie Bolintineanu (în Clătorii. Florina, 1858)

A se vedea şi cartea „… şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, de Oliviu Crâznic (până la sfârşitul deplin!).