Etichetă: femeia

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

Joke Biden, Kamela Horroris şi Talibanii. Esenţe istorice (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prima parte din Talibanii şi eliberarea Afganistanului

Despre istoria mai veche şi despre cultura Paştunilor (Afganilor)

majoritatea Afganilor – şi cei care dau linia vieţii afgane – sunt Paştunii

Afganistanul are rădăcini străvechi.

Inzii, Sciţii, Tracii, Armenii, Parţii, Perşii, Cuşanii, Grecii; Mezii, Sasanizii şi alţi membri ai unor neamuri celebre sau nu au avut aici prezenţă şi influenţă. Despre aceste vremuri se poate scrie mult. Esenţial însă pentru istoria Afganistanului este cucerirea de către musulmani. Cucerirea s-a făcut pas cu pas, din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea (cu excepţia Caşmirului). Şi a avut ca rost, bineînţeles, islamizarea Afganilor.

Trebuie observat aici faptul că Afganii au fost islamizaţi forţat. Islamul nu reprezintă de fapt cultura afgană adevărată, ci o cultură impusă prin violenţă. Este consemnat că de câte ori forţele musulmane se retrăgeau – fie învinse, fie pentru că aveau alte ţinte – Afganii reveneau la credinţele străbune. Dar nu toţi. Pas cu pas, ocupaţie cu ocupaţie, Afganii au cedat. Şi, în cea mai mare parte, au trecut la Islam.

Merită amintit că din cea mai veche antichitate cunoscută locuitorii Afganistanului au fost războinici. Paştunii, în primul rând, au avut această înclinaţie nesfârşită către lupte. Au fost războinici în felul Tracilor: dacă nu aveau duşmani în afară se băteau pe viaţă şi pe moarte între ei. Ca urmare, tentativele de extindere a stăpânirii unei dinastii sau alteia în Vest ori Est au fost multe. Şi uneori încununate de succes.

De pildă, Dinastria Guridă a pus stăpânire pe jumătate din Iranul de astăzi, pe cam jumătate din Uzbekistanul şi Tadjikistanul de astăzi, pe Kârgâstanul, Afganistanul, Pakistanul, Buthanul, Nepalul şi Bangladeshul de astăzi şi pe nordul Indiei actuale. Peste două milioane de kilometri pătraţi, de zece ori suprafaţa României de astăzi (unele surse dau o suprafaţă cu până la 50% mai mare). Teritorii în care Paştunii erau fie foarte puţini, fie lipseau.

Sistematic, Afganistanul a fost împărţit în felurite provincii, iar acestea între triburi – deşi unele triburi se regăseau în mai multe provincii. Spre exemplu, în anul 1600 părţi din Afganistan erau în Hanatul de Buhara, altele sub stăpânirea Safadiţilor (din Iran), altele sub Mughalii din India. În acea vreme Provincia Kandahar era socotită zonă tampon între ultimele două puteri.

Afganii luptau de partea acestor puteri, luptau împotriva lor, luptau unii cu alţii.

Uniuni de triburi se făceau şi se desfăceau, hani erau aleşi, urmaţi, trădaţi, ucişi.

Alt exemplu:

Primul conducător afgan propriu-zis poate fi socotit Hanul Mirwais Hotak din tribul Ghjili (Paştun). Organizând o revoltă împotriva guvernatorului persan el transformă în 1709 Kandaharul Mare (până atunci provincie persană) într-un stat independent. A refuzat titlul de rege, devenind „Prinţ de Kandahar şi General al trupelor naţionale”. În 1715 moare, se zice din cauze naturale, fiind înlocuit de fratele său Abdul Aziz Hotak (nimic suspect aici). După doar doi ani fiul lui Mirwais, pe numele său… Mahmud, pretinde că unchiul său vrea să predea Kandaharul către Persia. Şi îl ucide, bineînţeles. Apoi organizează o armată şi, în 1722, invadează Persia… al căre Şah devine! Practicând, bineînţeles, masacrarea civililor care prezentau importanţă pentru Persia.

Bineînţeles, în ciuda succesului temporar al Imperiului Hotak, Perşii se eliberează şi apoi se răzbună pe ceea ce socoteau a fi o provincie răzvrătită. Să nu uităm că Persia avea o foarte lungă istorie în această zonă!

Nadir Şah, cuceritorul Imperiului Hotak, va fi… da, asasinat. Imperiul Afşarid, condus de el, se… sparge în bucăţi. Iar. Lupte civile, din nou.

În Octombrie 1747 are loc adunarea Afganilor războinici1 în Kandahar. Ahmad Durrani din tribul Abdali (Paştun) este ales han. Dar la încoronare se proclamă Şah şi apoi „Rege, Perla Erei”. Tribul Abdali este rebotezat, după numele său, tribul Durrani. Le promite Paştunilor – şi altor Afgani – un mare imperiu. Şi, cel puţin pentru o vreme, îl realizează: ajunge să stăpânească nu doar Afganistanul de astăzi, ci şi Pakistanul de astăzi, alte părţi din India (inclusiv Amriţar şi Dheli), Khorasanul şi Kohistanul. Pierde cele mai multe dintre cuceriri şi moare de moarte naturală în 1772. Din varii motive, el este declarat primul conducător al Afganistanului, nu Mirwis Hotak. Aducerea la putere a tribului Abdali/Durrani are şi ea rolul său în această privinţă.

Fiul lui Ahmad Durrani, Timur, va prelua puterea şi va muta capitala de la Kandahar la Kabul. Timur este urmat de fiul său Zaman şi fraţii săi. Făcând exces de expulzări, arderi de ochi şi execuţii, determină ieşirea unor provincii (precum Kaşmirul) din Imperiul Durrani (zis şi Imperiul Afgan). Au loc lupte interne şi externe, atât în vremea lui Zaman cât şi după aceea.

Merită amintite repetatele invazii asupra Indiei, primii loviţi, cu multă răutate, fiind Sikhşii. Se ajunge până la distrugerea celui mai preţuit templu Sikh, cel din Amriţar. Mai mult, se toarnă peste el sânge de vacă, spre a fi spurcat. Baba Deep Singh, cel mai preţuit conducător religios al Sikhşilor este decapitat. Până la urmă, exasperaţi, Sikhşii organizează sub Ranjit Singh o contra-ofensivă încheiată cu preluarea – sau eliberarea – unei mari părţi răsăritene din Imperiul Durrani.

În aceeaşi perioadă are loc extinderea britanică în India şi cea rusească în Asia centrală. Iar această extinderea are loc diplomatic şi politic la sute şi mii de kilometri de hotarele administrative.

Trebuie spus înainte de toate că Paştunii, deşi cu origini comune celorlalţi indo-europeni, nu au avut până după 1950 relaţii semnificative cu Românii, Bulgarii, Albanezii, Sârbii, Italienii, Elveţienii, Polonezii, Slovacii, Spaniolii, Cehii, Belgienii etc. Relaţiile au fost în primul rând cu Rusia – urmată de Uniunea Sovietică – şi Marea Britanie. De la sfârşitul anilor ’70 (secolul XX) şi cu SUA. (Voi reveni în următorul material din serie)

În schimb Afganii au avut relaţii vechi şi chiar antice cu India şi Persia (în care unii i-au inclus), cu China şi Asia Centrală, cu Imperiul Otoman chiar. Şi, de la introducerea Islamului (prin forţă) cu Arabia.

Odată ce din Cultura Afgană Veche au mai rămas doar nevoia luptelor şi fărâme înghiţite de Islam, Islamul a devenit miezul spiritualităţii paştune.

Pashtunwali este sinteza acestei spiritualităţi.

După unii cele mai importante principii ale ei sunt trei: ospitalitate, adăpost, dreptate şi răzbunare. După alţii, cele mai importante principii ale Pashtunwali sunt: curaj, răzbunare, ospitalitate şi milă faţă de cel învins.

Mai sunt şi: Curaj (dacă nu este inclus în principiile cele mai importante este cel mai important dintre următoarele); Loialitate; Prietenie; Judecată (adică supunerea faţă de jirga, adunările bărbaţilor); Credinţă (absolută în Alah); Respect şi mândrie; Onorarea femeii (interzicerea, în teorie, a uciderii sau necinstirii femeii); Onoarea ocrotirii celor slabi; Bărbăţie; Patriotism.

Toate aceste principii sună frumos, atâta vreme cât sunt citite în cheie creştină sau „traduse” de corecţii politici. Totuşi înţelesul real, afgan, nu este acela din culturile de influenţă creştină ale Europei, Americii şi altor asemenea zone.

Curaj înseamnă, de fapt, sete de luptă, dorinţa de violenţă. Cel care nu o are nu este socotit curajos.

Răzbunarea este mai importantă decât toate celelalte. Pentru ea, Paştunul are voie să renunţe la cinste, la curaj, la ospitalitate, la mila faţă de cel învins etc.

Ospitalitatea este mult lăudată de Paştuni, însă popoarele conlocuitoare – din Afgan sau din afară – nu o consideră de încredere. Aceasta deoarece în multe triburi – sau ramuri ale triburilor – ospitalitatea este condiţionată masiv. Oaspetele are o serie de îndatoriri pe care dacă nu este localnic nu le ştie; iar încălcarea lor, oricât de nevinovată, se poate pedepsi chiar cu moartea. Mai mult, ospitalitatea poate fi condiţionată de şeful tribului, sau de hanul aflat deasupra acestuia. Astfel încât, deşi există unele cazuri de exemplară ospitalitate paştună, ele sunt pure excepţii.

Mila faţă de cel învins este mai mult un mit. Există aşa ceva… doar între prietenii sau camarazii care se antrenează ori se întrec. Ceea ce înseamnă, de fapt, că nu este vorba despre un duşman învins în luptă, ci despre un amic învins într-o întrecere paşnică.

Onorarea femeii este în fapt interzicerea uciderii, chinuirii sau violării femeii „pe nedrept”. Adică atunci când bărbatului sau bărbaţilor li se pare drept, pot aplica oricare dintre aceste metode în cultura Paştună. Ca exemplu, în Pakistan (18-20% Paştuni), concentraţia maximă de Afgani este provincia Khyber Pakhtunkhwa. Aici limba paştună este limbă provincială. Şi tot în această provincie paştună a Pakistanului violurile sunt des întâlnite. Ca să luăm numai anul 2016, onorarea femeii de către Paştunii din Khyber Pakhtunkhwa s-a manifestat prin 72 de violuri recunoscute legal. Dat fiind greutatea extremă a recunoaşterii violului în Pakistan cifra reală a acestor tragedii este incomparabil mai mare. Şi asemenea bestialităţi se repetă în provincia amintită an de an (în decembrie 2020 s-a înregistrat un viol în grup, însoţit de torturi groaznice. Cetăţeni indignaţi au ajutat Poliţia Pakistaneză la prinderea unora dintre vinovaţi… în vreme ce alţi cetăţeni îi ajutau să se ascundă.

În Afganistanul propriu-zis violurile nu erau pedepsite până la venirea invadatorilor Americani. Se aplica Sharia, care cere cel puţin patru martori credincioşi pentru a accepta că o femeie a fost violată. Dacă femeia violată nu se sinucidea în cel mai bun caz îşi petrecea viaţa în ruşine. De multe ori era omorâtă de propria familie „pentru spălarea onoarei” (aşa numitele „crime de onoare”, iertate de Sharia). După venirea Americanilor lucrurile au început să se îmbunătăţească, încet, dar constant, pentru femeile afgane. De exemplu, Preşedintele Hamid Karzai a graţiat o femeie de nouăsprezece ani care fusese aruncată în puşcărie pentru adulter: fusese violată de o rudă. Da, se ştia că a fost violată, dar a fost aruncată în închisoare. Aici, în puşcărie, a născut copilul rezultat din viol. Şi, da, a fost graţiată, dar şi silită să se căsătorească cu violatorul. Cu care trebuie să facă sex, conform Sharia, cel puţin o dată la patru zile (exceptând cazul când este bolnavă).

Tot sub presiunea Americanilor a început recunoaşterea de către autorităţi a crimelor de onoare şi a violurilor. Cu greu. În 2012, de exemplu, se recunoşteau în Afganistan 240 de crime „de onoare” şi 160 de violuri. Ceea ce înseamnă cel puţin 400 de violuri şi cel puţin tot atâtea crime „de onoare”, de fapt. Cam asta este onorarea femeii, după Pashtunwali, la Paştunii de azi.

Ar mai fi de adăugat o imagine actuală: în clipa de faţă, onorarea femeii se manifestă în Afganistan prin violuri, bătăi şi crime. Martorii spun că „eroicii eliberatori Afgani” [ca să citez propaganda comunistă] răpesc fete tinere – de la vârsta de 12 ani în sus – spre a deveni „soţiile” Talibanilor. Şi, de asemenea, omoară cu pietre pe femeile care nu le arată „destul respect”, adică supunere totală. Imaginile care urmează, un colaj făcut după Los Angeles Time, prezintă onoarea Talibanilor, Ocrotirea celor slabi şi alte principii Pashtunwali, aşa cum au fost ele aplicate celor care mergeau la aeroport. Cărora, de altfel, Talibanii le-au promis liberă trecere (cam atât despre cinstea şi dreptatea lor). Să înţelegem bestialitatea talibană dintr-un act cutremurător: mamele afgane îşi aruncă pruncii peste sârma ghimpată a aeroportului – măcar ei să scape de „onoarea” Talibanilor.

Colaj modest, realizat de mine – scuze pentru neîndemânare, nu sunt grafician. Imaginile sunt reale şi spun totul: Afganii normali, buni dacă vreţi, sunt zdrobiţi de Talibani sau scapă cu fuga.

Aceasta este imaginea reală a Pashtunwali, atât de lăudată de propagandiştii care sunt în spatele situaţiei din Afganistan. Şi de naivii care îi cred. Aceasta este Noua Cultură Paştună.

Cum se poate ajunge la aşa ceva?

Răspsunsul este simplu: Islam.

Să dau un exemplu ce mi se pare esenţial: Qais Abdur Rashid.

Cine este Qais Abdur Rashid? Nu este! E doar un personaj imaginar. Dar în care Afganii cred cu multă tărie, deoarece de secole Islamul le spune că ei se trag din Qais Abdur Rashid.

Este dovedit absolut clar că nu a existat. Este dovedit absolut clar că pretinsul strănepot al Regelui Saul – din care cică s-ar trage imaginarul Qais – nu a existat. Este dovedit absolut clar că genetic Paştunii şi Evreii sunt grupe diferite, că nu există o moştenire iudaică genetică a Afganilor (nu că nu ar fi fost Evrei în zonă, dar Afganii nu s-au amestecat cu ei). Paştunii ţin de grupul genetic Valea Indusului, nu de cel semitic din care fac parte Evreii. Este dovedit că limba paştună nu se înrudeşte cu ebraica. Paştuna este o limbă indo-europeană iraniană, ebraica este o limbă semitică din grupa limbilor afro-asiatice. Etc., etc.

Deci, cu toate că acest personaj nici nu avea cum să existe, iar ştiinţific formarea Afganilor din Evrei este o absurditate perfectă… Paştunii cred în ea! Pentru că le-o spun liderii musulmani! De aceea şi curajul a devenit dorinţa de a tortura şi ucide, onorarea femeii înseamnă doar declaraţii bune faţă de femeile care se supun absolut etc.

Voi aminti faptul că există Paştuni care nu merg pe această linie. Care încă ştiu că răutatea nu este curaj, că ospitalitatea are puţine condiţii (respectul reciproc) şi nu poate cere mii de forme sterpe, care ştiu că fetele lor merită cinstite real, nu tratate mizerabil. Sunt minoritari şi sunt priviţi de adepţii Talibanismului drept trădători.

Concluzii la aceste esenţe istorice

Am prezentat aceste pagini de istorie deoarece ne ajută să tragem concluzii foarte importante.

Afganistanul de astăzi a fost încă din anul 1000 î.Chr. un teritoriu de migraţii şi războaie permanente. Cei care s-au alcătuit aici ca băştinaşi au avut o cultură puternic războinică, practicând atât dese războaie interne cât şi invazii externe la orice prilej. Paştunii nu au fost niciodată o populaţie paşnică (asta este o insultă pentru ei). Paştunii au încercat să cucerească oricât de mult şi pe oricine. Imaginea Paştunilor patrioţi care îşi apără colţul lor de pământ este o minciună propagandistică. Paştunii au fost totdeauna un element important în răspândirea Islamului cu forţa.

Da, aşa cum am spus, Islamul a fost impus prin forţă Afganilor, după un război religios de cam şase sute de ani. Nu este adoptat voit de Afgani. Dar acum îl ţin cu fanatism. Asta şi pentru că Islamul local a accentuat înclinaţiile violente locale: la început prin războiul neîncetat între adepţii Islamului şi Afganii tradiţionalişti, apoi prin războiul între Afganii islamişti şi Sikhşi, Hinduşi, Musulmani de alte orientări. Luptele pentru putere au fost continue, folosindu-se atât forţele străine cât şi locale. Convingerea veche a Afganilor – poate scitică sau tracică – a nemuririi celor care cad în luptă a fost păstrată şi în Islam. Ca urmare, lupta a devenit o necesitate pentru cei mai mulţi dintre Paştuni. Pretexte se găseau. Gândirea formată este atât de desprinsă de realitate în zona spirituală încât o serie de cuvinte esenţiale – precum ospitalitate, milă, cinste etc. – şi-au pierdut sensul, devenind profund deviate.

Această dorinţă de război a Paştunilor, această convingere că trebuie să moară în luptă, a fost confundată de mulţi cu felurite idealuri nobile. Acestea din urmă pot fi folosite ca pretext de către Afgani; sunt doar pretexte. Afganii care nu le au sunt la fel de hotărâţi să lupte, să ucidă şi să moară în luptă ca şi cei care pretind a se conduce după idealuri nobile. Mai mult, idealurile nobile sunt călcate în picioare cum nu mai sunt convenabile. Patriotismul, de exemplu, nu a împiedicat niciodată pe Paştuni să intre în slujba unor puteri străine şi/sau să le folosească împotriva compatrioţilor. Răzbunarea – adeseori şi ea doar un pretext pentru violenţă – este mult mai importantă decât orice altceva.

Winston Churchill conchidea – şi Paştunii l-au aprobat – că

Triburile Paştune sunt totdeauna angajate în războaie personale sau publice. Fiecare bărbat este un războinic, un politician şi un teolog [islamist n.n.]… Fiecare familie îşi cultivă propria vendetă; fiecare trib, ranchiuna sa… Nimic nu este uitat vreodată şi foarte puţine datorii rămân neplătite.

Aceast este adevărata Pashtunwali. Aceasta este Nouă Cultură Afgană (Islamică) a Afganilor, cea cu care interacţionează cu lumea.

Iar cei sătui de luptele fratricide nesfârşite, de înrobirea femeilor (surori, fiice, mame), de închistarea paştunualiului sunt victimele celor care ţin o tradiţie care, de fapt, nici nu este afgană: se regăseşte, cu mici nuanţe, la toate popoarele musulmane.

Va urma…

Mihai-Andrei Aldea

Conducători Talibani ajunşi la conducerea Afganistanului
Au declarat că vor acorda femeilor toate drepturile şi educaţia… prevăzute de Şaria (Sharia)
Pentru cei care nu ştiu, drepturile femeii în Şaria sunt să fie căsătorită de tatăl său, să se supună bărbatului, să îi facă mulţi copii, să îi crească în credinţa islamică şi, dacă tatăl sau bărbatul său vor, să fie educată în Islam. A, da, bărbatul musulman este dator să îi asigure casă, masă şi haine; calitatea este la latitudinea lui.
Au declarat şi că vor asigura culoar de trecere către aeroport pentru cei care vor să plece din Afganistan. Pretinzând că sunt foarte puţini care vor asta.
Ca urmare, îi bat, îi biciuiesc şi îi oamoară cu pietre pe cei care vor să plece, ca să dovedească faptul că vor să rămână în Afganistan.
Declarat deja Emiratele Islamice ale Afganistanului
„Eliberatorii” Afganistanului l-au transformat într-o provincie a Imperiului Islamic
De acum bogăţiile sale nu vor mai fi exploatate de invadatorii din SUA, ci de şeicii arabi, de China şi alte puteri străine care au finanţat pe Talibani

1Loya jirga : Adunare obştească, adunare a tuturor căpeteniilor războinice, a eroilor şi veteranilor şi, sub ei, a celorlalţi războinici Afgani pentru a hotărî o nouă căpetenie, schimbarea unor legi, deschiderea sau închiderea unui război.

Victoria Feminismului: Femeile din California sunt violate cu aprobarea autorităţilor

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Victoria Feminismului: Femeile din California sunt violate cu aprobarea autorităţilor

„Femeile închise în cea mai mare închisoare pentru femei din California descriu condiţiile ca „cel mai rău coşmar dintr-un coşmar” după introducerea de noi resurse pentru sarcină... Noile resurse sunt recunoaşterea tacită de către oficiali că femeile trebuie să se aştepte să fie violate de bărbaţii cu care sunt închise...” WLF

Cine cunoaşte Statul California ştie că acesta este condus de Socialişti (Comunişti1). Şi ştie că, de multă vreme, Feminismul socialist – sprijinit oficial de conducerea Californiei – a devenit un Antifeminism prea puţin mascat.

Este firesc, pentru că Socialismul (Comunismul) este o religie autodistructivă. Tot ceea ce pretinde că apără şi dezvoltă – economie, ştiinţă, femeie, bărbat, copil, naţiune etc. – este de fapt cel puţin neglijat dacă nu direct lovit, exploatat, nimicit.
Feminismul ar trebui să fie o mişcare de apărare a femeilor în faţa sistemelor misogine – precum Islamul – şi de dezvoltare a tot ceea ce au femeile frumos, bun, preţios. Aici, intră, de pildă, dreptul femeii de a alege dacă vrea să fie casnică sau angajată. Aici intră, de asemenea, dreptul femeii de a fi apărată legal de bărbaţii care abuzează de superioritatea lor fizică.

Feminismul socialist – care domină în California şi alte state socialiste americane2 sau de pe alte continente – are însă cu totul altă viziune. În această viziune femeia nu are dreptul să fie casnică, fiind obligată să se angajeze. În această viziune femeia nu are dreptul să se apere de bărbat dacă acesta se declară femeie. Pare aberant, nebunesc, dement? Este. Pare ireal? Se întâmplă! Şi vom vedea îndată faptele! Înainte, însă, o mică paranteză.

Feminismul socialist este susţinut şi în România. Pe faţă de USR (popular numită Uniunea Sovietică din România), mai făţarnic de PNL şi celelalte partide. Că, de, aşa e ordinul birocraţilor ce controlează Uniunea Europeană!

Dar ce spune, printre alte demenţe, acest Feminism socialist?
Spune că „genul este fluid iar persoanele LGBT(etc.) se nasc aşa şi nu se pot schimba; dar îşi pot schimba genul/sexul dacă vor, cum vor”.
Orice om normal la cap va fi uimit: afirmaţiile se contrazic esenţial, se exclud reciproc.

Poporul povesteşte că la o adunare comunistă Ana Pauker a întrebat:

„Ca să vedem dacă aţi înţeles gândirea comunistă spuneţi cât face unu plus unu!”
Tovarăşii s-au uitat nedumeriţi unul la altul. Careva a ridicat mâna şi a întrebat temător:
„Doi?”
„Nu, tovarăşi!” s-a încruntat Ana Pauker. „Aceasta este gândirea burgheză de care trebuie să scăpăm!”
Toţi au rămas şocaţi: a acuza pe cineva de gândire burgheză era extrem de grav, putând duce la eliminarea totală a persoanei… şi familiei.
Atunci un tovarăş din primul rând, cu vechime în Partid, a ridicat mâna:
„Unu plus unu face cât ne spune Partidul!”
Un rânjet satisfăcut s-a întins pe faţa Anei Pauker:
„Aceasta, tovarăşi, este gândirea comunistă! Felicitări!”.

Pare banc?
Pare ireal?

În California a luat de multă vreme puterea Partidul Democrat – centrul Socialismului din SUA.

Ca urmare, ideea că bărbatul care se declară femeie este femeie a fost impusă prin lege.

Da, în Statul California te poţi declara bărbat dacă eşti femeie şi femeie dacă eşti bărbat. Şi ţi se zice „transgender” (transsexual în română). Dacă eşti bărbat transgender (bărbat transsexual), înseamnă că eşti o femeie ce pretinde că e bărbat. Şi, conform Socialiştilor, trebuie ca toţi oamenii să ignore faptul că eşti femeie şi să spună că eşti bărbat. Şi nu doar să spună! Bărbaţii trebuie să te primească până şi în veceurile lor, chiar dacă ai alte dotări fiziologice. Inversul se aplică şi el! Dacă eşti femeie transgender (femeie transsexual), înseamnă că eşti un bărbat care pretinde că eşti femeie. Şi, conform Socialiştilor, trebuie ca toţi oamenii să ignore faptul că eşti bărbat şi să spună că eşti femeie. Şi nu doar să spună! Femeile trebuie să te primească până şi în veceurile lor… chiar dacă ai alte dotări fiziologice.

Evident, violatorii – de la pedofili la cei „clasici” – profită masiv de această politică aberantă. Şi sunt apăraţi sistematic de Feminismul socialist!

Această politică a fost impusă, prin forţă brută, în întreaga Californie. Inclusiv în închisori!

Închisorile californiene erau şi ele separate după sex: închisori pentru bărbaţi şi închisori pentru femei. Erau este cuvântul cheie.

De ce o asemenea separaţie?

Pentru că în lipsa libertăţii relaţiile sexuale nu pot fi considerate consensuale. Adică orice relaţie sexuală a prizonierilor este automat considerată viol. Excepţie sunt, bineînţeles, vizitele conjugale. Logica este simplă: de vreme ce lipsa libertăţii poate duce foarte uşor la viol, eliminăm pe cât posibil tot ce poate duce la viol. De exemplu, nu punem în aceeaşi închisoare bărbaţi şi femei. Mai ales că mulţi dintre bărbaţii închişi sunt închişi pentru violenţă.

Logica este clară. Dar Socialismul nu ţine seama de logică, vă amintiţi?

Aşa cum „unu plus unu fac cât ne spune Partidul”, Socialiştii care stăpânesc Statul California au declarat că genul este fluid. Şi că dacă un om spune că are alt sex/gen decât cel biologic, înseamnă că îl are.

Dement? Da. Dar şi real!

În închisorile de femei din California au fost introduşi deţinuţi, adică bărbaţi, care s-au declarat femei. Inclusiv bărbaţi care au ajuns în puşcărie datorită violenţelor împotriva femeilor!

Deţinutele din California nu au dreptul să refuze asemenea „colege” de celulă.

Este evident că aceşti bărbaţi s-au declarat femei ca să ajungă printre femei. Şi nu au vrut să ajungă printre femei ca să înveţe să croşeteze.

Vă amintiţi că relaţiile sexuale din închisoare sunt considerate viol?

Ei bine, după ce au avut loc nenumărate violuri, iar unele deţinute au rămas însărcinate, Partidul a luat măsuri: a început să împartă prezervative şi anticoncepţionale femeilor care sunt silite să stea în celule cu bărbaţii care se pretind femei.

Cum???

Da.

În loc să oprească violurile, Statul California ia măsuri pentru ca violurile să lase cât mai puţine urme. Feminismul socialist a obţinut o mare victorie: Femeile din California sunt violate cu acordul autorităţilor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Deşi pare ciudat, aceste fapte au fost aflate cu ajutorul unui grup restrâns de… Socialişti. Grupul Women’s Liberation Front are exact aceleaşi idei cu Socialiştii care conduc Statul California, cu mici diferenţe: bărbaţii sunt răi prin definiţie şi genurile trebuie să dispară. Aceste diferenţe minore3 sunt de ajuns pentru ca WLF să lupte împotriva Partidului Democrat şi să dea pe faţă unele dintre crimele acestuia. Socialiştii între ei…

1Socialismul este Comunismul cu mască umană. Sau, cum spun Românii: aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

2În Statele Unite ale Americii Socialiştii sunt grupaţi în imensă majoritate în Partidul Democrat. Acesta este adevăratul Partid Socialist din SUA (nu se poate spune, corect, „Partid Socialist American” deoarece Socialismul este fiinţial anti-naţional).

3Este de observat că şi Partidul Democrat din SUA (ce şi-ar putea zice foarte corect Partidul Socialist din SUA) susţine că bărbaţii sunt în majoritate răi, că genul este fluid (ceea ce înseamnă că nu are substanţă obiectivă, deci… nu există). Altfel spus, distanţa între cele două concepţii este mai mică decât distanţa dintre portocaliu şi oranj.

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Despre Biserică, misoginie şi Comunism

Stânga politică (adică socialiştii şi comuniştii) a fost totdeauna foarte ocupată cu atacurile împotriva Bisericii. Aceasta a fost şi este ţapul ispăşitor preferat, alături, fireşte, de opoziţie – cei doi demoni fără de care stânga politică ar aduce Raiul pe pământ. Evident, în ţări precum Albania Socialistă, Coreea de Nord sau imperiul URSS, deşi au fost eliminate şi Biserica, şi opoziţia, stânga a adus Iadul pe pământ. Pentru că doctrina stângii este în sine rea şi duce, ca urmare, la rău1. În ciuda realităţii, propaganda prinde. Mai ales că atacurile sunt multe şi felurite – după vechiul principiu denigrează, denigrează, până la urmă va rămâne ceva.

Una dintre cele mai inepte acuzaţii aduse de stânga politică Bisericii este aceea de misoginie. Vezi, Marx, Lenin şi Hitler (zeii stângii), au eliberat femeia pe care Biserica o nedreptăţea. Care ar fi misoginia în cauză? Dau trei exemple ale acestei imbecile propagande:

1. Femeia nu poate intra în cler.
2. Femeia trebuie să stea cu capul acoperit în biserică.
3. Femeile sunt silite să stea în partea stângă în biserică.

La baza acestor „acuzaţii” stau atât incultura cât şi iresponsabilitatea.
Cauza dezastrului din România de astăzi este lipsa de răspundere.
Cândva fiecare Român se ştia ostaş al lui Dumnezeu şi al Neamului şi trăia având conştiinţa răspunderii pe care o are, a datoriei pe care o are (desigur, faţă de Dumnezeu şi Neam).
De aici izvora şi răspunderea faţă de Ţară, faţă de familie, faţă de prieteni, faţă de obştea (comunitatea) de care ţinea.

Stânga politică l-a învăţat pe om să fie iresponsabil.
Nu mergea bine ceva?
Erau de vină popii, Biserica, imperialiştii, burghezii, bişniţarii, sabotorii. Niciodată Partidul (Comunist/Socialist), niciodată activiştii, niciodată politica aberantă a stângii.
Şi oamenii s-au învăţat să fie iresponsabili…

Revenirea la bine, la firesc, la sănătos, începe cu asumarea răspunderii, datoriei, rostului.

Fără acestea nu există repere, totul este haos; în primul rând moral – şi de aici şi social, economic, politic etc.

De ce în Ortodoxie femeia nu intră în cler?

1. Dar care este legătura cu subiectul?
Una extrem de strânsă! Pentru că a fi în cler nu este un privilegiu, este o răspundere.
A fi în cler înseamnă a fi gata să slujeşti cu vreme şi fără de vreme, trecând prin nenumărate încercări, ispite şi suferinţe, ca un adevărat ostaş al lui Christos.
Este o cruce foarte grea, chiar dacă minunată. Şi nu toţi pot să o ducă bine, chiar dacă au fost chemaţi să o poarte.

Dumnezeu a lăsat femeii, înainte de preoţia lăsată bărbatului, crucea, răspunderea, datoria şi rostul maternităţii. O slujire la care bărbatul nu poate ajunge! O slujire grea, chiar dacă minunată.
Era oare drept să se mai dea femeii încă o răspundere, o datorie, o cruce?
Dumnezeu a socotit că nu!
Şi dincolo de nebunia celor care îşi închipuie că ştiu mai bine decât Dumnezeu, adevărat este că femeia are destul de dus fără să i se dea ceva în plus.

Stânga, fie din pură răutate, fie din înşelare, şterge răspunderea şi lasă numai cinstea. Însă nu există cinste acolo unde nu este jertfă!
Cinstea preoţiei pe care o au bărbaţii este legată de jertfa impusă de preoţie. Cei care nu îşi asumă jertfa nu devin niciodată clerici buni. Şi vor răspunde pentru această delăsare, pentru această trădare, pentru că nu şi-au făcut datoria!
Dumnezeu a socotit că femeia are parte de destulă jertfă. Şi că nu este bine să i se mai pună în sarcină încă una. Este evident că e corect acest lucru şi că femeia este ocrotită prin această rânduială dumnezeiască.

Totuşi, de dragul discuţiei, să presupunem că preoţia sau clericatul ar fi, cumva, un privilegiu. O perspectivă nu doar îngustă, ci de-a dreptul strâmbă, precum cea care ignoră jertfele ostaşilor oprindu-se la strălucirea uniformei de paradă. Dar, prin reducere la absurd, să o primim ca atare în această discuţie. Dacă preoţia sau clericatul sunt un privilegiu, atunci, evident, şi maternitatea este privilegiu. Dacă cei care cred au o anumită dependenţă de lucrarea clerului, în schimb orice om are o dependenţă absolută de mamă! Fără ea nu poate nici să ia fiinţă, nici să crească până la nivelul ieşirii în lume (adică al naşterii). Ceea ce face privilegiul maternităţii universal, în vreme ce privilegiul clericatului este mult mai redus. Dar! Dar cu toate că teoretic orice bărbat fără probleme grave de sănătate poate deveni cleric, în realitate clericii sunt sub 1% din populaţia masculină! Şi mulţi dintre cei care şi-ar dori să devină clerici nu ajung niciodată la clericat. Pe de altă parte, dacă teoretic orice femeie fără probleme grave de sănătate poate deveni mamă, în realitate majoritatea femeilor care doresc acest lucru îl obţin. Ca să reducem lucrurile şi mai departe la absurd, să presupunem că doar 50% dintre femei ajung la maternitate (aici intră orice concepţie, indiferent de naştere sau avort). Chiar cu această cifră de 50% avem, concret, de peste 50 de ori mai multe femei care se bucură de privilegiul lor decât bărbaţi care se bucură de privilegiul lor. Deci, dacă recurgem la această perspectivă, rezultă că femeile sunt absolut privilegiate.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind (ceea ce stânga nu poate face!), nu există nicio nedreptăţire a femeii.

Femeia este nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul acoperit în Biserică?

2. Există o serie de cauze, clare teologic, pentru care femeia stă cu capul acoperit în Biserică. Aceste motive sunt însă logice doar pentru cei care cred. Pentru cei necredincioşi nu pot avea greutate. Şi totuşi putem, fără să recurgem la teologie, să aflăm dacă, ne-teologic, femeia este sau nu nedreptăţită pentru că trebuie să stea cu capul ascoperit. Cum? Există o obligaţie similară pentru bărbat? Da! Bărbatul este obligat să stea cu capul descoperit! Deci fiecare dintre ei are o asemenea datorie! Adică este egalitate în numărul de datorii. Dar este egalitate şi fiziologic? Nu! Din acest punct de vedere bărbatul este categoric nedreptăţit! Cum aşa?

Voi da un caz real:

Cu mulţi ani în urmă, fiind în vizită la biserica unui alt preot, acesta a ţinut un cuvânt despre cum se cuvine să stăm la rugăciune şi la slujbă. Iar o femeie, auzind că femeia trebuie să stea cu capul acoperit, a strigat „Asta e misoginie!”. Unii dintre cei din biserică au început să râdă, alţii s-au încruntat. Părintele s-a mirat şi i-a zis: „Toată iarna aţi venit cu căciula de blană, pe când nouă, bărbaţilor, ne îngheţau urechile. Care este misoginia?”. Femeia s-a holbat uimită şi, neavând replică, s-a întors şi a plecat. Ca pe toţi stângiştii, nu o interesa adevărul, ci doar lozinca.

Este evident că cererea de a avea capul acoperit este uşoară. E de ajuns să pui o batistă, un batic, o eşarfă, o pălărie, o căciulă – preferabil asortate cu restul ţinutei – şi s-a rezolvat. E frig în biserică? Îţi pui pe cap ceva călduros. Este cald? Îţi pui ceva subţire şi nu ai probleme.
Dar dacă porunca este aceea de a avea capul descoperit, ce faci când este frig? Răspuns: rabzi şi îţi îngheaţă urechile în ultimul hal.

Deci, din oricare dintre cele două perspective, logic vorbind, nu există nicio nedreptăţire a femeii. Cel mult a bărbatului dar, desigur, bărbaţii nu (se) plâng.

Sunt nedreptăţite femeile prin partea în care trebuie să stea în Biserică?

3. Afirmaţia după care femeile „sunt nedreptăţite” prin faptul că stau în partea stângă a bisericii face parte din imbecilităţile teribile – şi teribil de răspândite – ale stângii politice.
Biserica are ca primul între sfinţi pe Maica Domnului.
Iisus Christos, Dumnezeu-Omul, este Capul Bisericii, acesta fiind Trupul Său. Iar Maica Domnului, cea prin care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, este cel mai mare sfânt al Bisericii.
Pentru că Iisus este Cel care s-a jertfit pe Cruce este şi cel de la Sfântul Altar.
Ca urmare, înspre oameni, Maica Domnului a primit partea cea mai de cinste – şi prin ea toate femeile.
Pentru că locurile de cinste din stânga şi din dreapta se socotesc faţă de Împărat, nu faţă de mulţime! Chiar şi stânga şi dreapta politică au fost concepute în raport cu fotoliul preşedintelui parlamentului (după intrarea în sală ar fi fost exact invers!)2.

Altfel spus, atunci când clericul ce Îl reprezintă pe Dumnezeu priveşte spre popor are femeile de-a dreapta şi bărbaţii de-a stânga!

Ceea ce înseamnă că, departe de a fi nedreptăţite, femeile sunt privilegiate prin poziţia pe care o au în biserică. Datorită Născătoarei de Dumnezeu!
Doar că pentru a înţelege acest lucru ai nevoie de o gândire logică, ancorată în real. Ceea ce stânga politică nu poate avea, căci înseşi bazele sale doctrinare sunt ilogice.

Concluzia e clară: feriţi-vă de Comunism – nu doar că este ilogic şi nerealism până la prostie crasă, dar şi infuzează lipsa de logică şi nerealismul celor care nu se păzesc.

Mihai-Andrei Aldea

1 Scuza „socialismul/comunismul este bun dar este prost aplicat” e total aberantă, ca să nu spun imbecilă. În primul rând, nici socialismul, nici comunismul nu sunt bune nici măcar în teorie. Sună bine declaraţiile de intenţii (adică propagandistice) ale socialismului sau comunismului, nu sistemul propus de socialism ori comunism. Acesta nu este bun, este categoric rău! Doar că cei care pretind că ar fi bun socialismul ori comunismul se gândesc de fapt la declaraţiile propagandistice de tipul „libertate, egalitate, fraternitate”. Fără să înţeleagă felul în care socialismul/comunismul înţeleg idealul în cauză şi mijloacele prin care vor să îl atingă… Cine a studiat doctrinele socialiste ori comuniste înţelege că sunt rele; o dovadă simplă şi ştiinţific imbatabilă fiind rezultatele, totdeauna rele.

2 Atât în Parlamentul Francez (Adunarea Naţională) cât şi în cel britanic s-au definit politic „dreapta” şi „stânga” după locurile ocupate faţă de preşedinte. În dreapta preşedintelui erau conservatorii, în stânga demolatorii… scuze, „inovatorii”. Astfel a apărut definirea poziţiilor de dreapta şi de stânga în politică.