Etichetă: Fecioara Maria

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.

Cântarea Mariei. Despre neamuri sau generatii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cântarea Mariei. Despre neamuri sau generații

Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul! Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul Meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El.
Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și i-a înălțat pe cei smeriți, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară deșerți.
Sprijinit-a pe Israel, sluga Sa, ca să-și aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până în veac. (Luca 1.46-55)

Iată aici Cântarea Mariei – denumită așa în subtitlul de la Luca 1 – în traducerea în limba română (împărțirea textului în alineate ne aparține).

Față de această traducere, în ultima vreme (2020-2024) s-au ridicat unele voci care, după traducerile în limba engleză, susțin că la Luca 1.48 în loc de neamuri ar trebui generații.

La Luca 1.48 avem în română

că a căutat spre smerenia roabei Sale. Căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

iar în greaca veche

ὅτι ἐπέβλεψεν ἐπὶ τὴν ταπείνωσιν τῆς δούλης αὐτοῦ. ἰδοὺ γὰρ ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί·

(în trecut se scria fie cu minuscule, fie cu majuscule/unciale; manuscrisele nou-testamentare vechi sunt primordial scrise cu minuscule)

Deci noua „piatră de poticnire” este cuvântul vechi elin γενεαί (gheneai).

Într-adevăr, acest cuvânt este tradus ca generații în mod repetat atât în engleză (generations) cât și în franceză (générations).
Mai mult, la Luca 1.50 avem

Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El.

unde „neam și neam” este în greacă γενεὰς καὶ γενεὰς (gheneas cai gheneas – sau, după pronunția grecii moderne, gheneas chi gheneas).
Și aici traducerile străine spun „generație și generație” sau, de fapt, „(din) generație în generație”.
Tot ca generații apare tradus γενεαί în engleză (sau franceză) și la Matei 1.17; 12.39, 41-42, 45 etc.

Este potrivit, prin urmare, să folosim și în română varianta generații pentru Luca 1.48 și celelalte locuri în care apare γενεαί ?

Pentru început, o interesantă observație.
Pluralul acesta γενεαί sau „gheneai” vine din singularul γενεά (ghenea). Care este tradus în engleză ca „rasă, familie, generație” (cf., de pildă, biblehub).
Deci, pe primul loc sunt rasă și familie, dar traducătorii de limbă engleză (și franceză) preferă să spună generație (generații)!

Aici un rol fundamental îl are purtarea Vesticilor față de lucrarea unui strămoș al Românilor, Sfântul (Fericitul) Ieronim: Vulgata, prima traducere integrală a Bibliei în limba latină.

Născut și crescut într-o latură a spațiului etnogenetic românesc, Ieronim a folosit o latină specifică, populară, de unde și numele de Vulgata (= Populara) pentru traducerea lui.
La Luca 1.48 textul din Vulgata este

quia respexit humilitatem ancillae suae. Ecce enim ex hoc beatam me dicent omnes generationes.
(cf. Nova Vulgata. Bibliorum Sacrorum Editio, Libreria Editrice Vaticana, 1986, p. 1945)

Iată, deci, originea lui generații din traducerile contemporane.
Dar ce înseamnă în latina populară dalmato-carpatică acest generationes ?
Ei bine, poate însemna „cei născuți din același urmaș” sau „cei cu aceeași origine”, adică neam, poate însemna urmași sau poate însemna generații. Dar γενεά (ghenea) cu toate formele lui? Ce înseamnă acesta? Și acest lucru, după cum am văzut mai sus!

Pe scurt, avem în textul biblic o interesantă ambiguitate.
Dacă se termină generațiile cu A Doua Venire a Mântuitorului, încetează oare Creștinii să o fericească pe Maica Domnului?
Dacă Duhul Sfânt a spus că toate popoarele sau etniile o vor ferici pe Maica Domnului, de ce nu a folosit Sfântul Apostol și Evanghelist Luca alt termen, de pildă ethnos (ἔθνος) ca la Luca 21.10?
Și dacă va răspunde cineva „pentru că așa a zis Fecioara Maria”, întrebarea rămâne: de ce nu a folosit Măicuța Domnului un cuvânt mai clar?
Și, nu, nu vă luați după explicații intelectualiste și atee, de tipul „așa se vorbea” sau „așa vorbea”; cea care de la Duhul Sfânt a primit atâtea binecuvântări, cea care asculta desăvârșit de Dumnezeu, a rostit ceea ce știa că trebuie rostit după Dumnezeu.
Deci, duhovnicește, de ce s-a folosit gheneai și nu ethnos, de pildă?

Părerea mea este că Duhul Sfânt a rânduit astfel pentru a cuprinde în același cuvânt și continuitatea cinstirii (fericirii) Maicii Domnului, dar și universalitatea cinstirii (fericirii) Maicii Domnului.
Ceea ce face, pentru limba română, ca neamurile să fie cea mai bună traducere pentru gheneai. Căci include și continuitatea (ca generații) și universalitatea (prin popoare).
Căci cuvântul neam care a trecut din română și în maghiară1 are toate aceste înțelesuri.

Și cum neam înseamnă și generație (precum în din neam în neam), și popor, oricare dintre adepții uneia dintre variante ar trebui să fie mulțumit de folosirea lui.

Încercarea de a absolutiza doar unul dintre cele două înțelesuri mi se pare încercarea de a sărăci bogăția pe care Însuși Duhul Sfânt a sădit-o în Scripturi.
Mai curând se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu pentru că bogăția limbii române îngăduie păstrarea acestei duhovnicești ambiguități.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Cuvântul neam este pretins de unii a veni din maghiară, deși este evident că forma maghiară vine din română. Originea slavă este posibilă – și în contextul actual al cercetărilor cea mai probabilă.
Însă există și posibilitatea unei origini celtice. În irlandeză există neamh (h nu se aude) cu înțelesul de boltă cerească sau Rai. La prima vedere nu este o legătură semantică, dar ideea „unității oamenilor sub același cer” apare în mai multe culturi (ex.: cea chineză). În raport cu migratorii – care călătoreau din alte locuri către alte locuri – Românii rămân singurii „sub același cer”. Iarăși, în multe culturi apare o legătură între cer și autoritatea supremă a țării/poporului. Împărați „cerești” sunt și cei din Roma, și cei din China sau Japonia. La fel mulți alți conducători. Prin raportarea continuă a Românilor la un singur Împărat Ceresc și respectiv la unul singur pământesc apare posibilitatea extrapolării semantice de la cer la cei cuprinși sub stăpânirea celui cer. Sunt, desigur, ipoteze la care este mult de lucru.
Originea veche a cuvântului în irlandeză este arătată de vasta lui întrebuințare în construcția unor cuvinte în care este folosit aproape fără conștientizarea sensului inițial.
Cuvântul neamh este folosit pentru construirea în irlandeză atât a unor termeni pozitivi cât și negativi prin raportare la cer/Cer. Așa este toineamh, un somon vioi, puternic, săltăreț. Dar și neamh-mhaitheach cu înțelesul de (cineva) întunecat (posomorât), arogant și ciudat (irațional) – toate în același timp, nu separat. Taitneamh, care ad-litteram ar însemna „aproape de cer/bolta cerească” este un verb ce înseamnă a străluci, a mulțumi, a satisface și chiar a se îndrăgosti (thug sé taitneamh di înseamnă „m-am îndrăgostit de ea”). În alte cuvinte compuse neamh are funcția de a arăta unirea între două sau mai multe părți (suaithneamh este „întâlnirea unor ape/râuri” sau „confluența unor ape/râuri”). Aigneamh – prepoziția aig (ag) + neamh – înseamnă vioi, vesel, vivace. Etc.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

Amintiri de Buna Vestire

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Buna Vestire 01c
Buna Vestire

În urmă cu mai mult de un sfert de veac, pe când, nou venit în Biserică, învăţam cât puteam, am auzit o vorbă.
Spuneau unii cum că Fecioara Maria ar fi rămas însărcinată mirosind un crin. Adus din Rai de Arhanghelul Gavriil. Că prin parfumul crinului ar fi primit harul zămislirii fără de bărbat. Şi că de aceea în unele icoane este arătată cu un crin în mână.

Mi s-a părut ceva nelalocul lui în toată această vorbă: dacă era aşa, de ce nu apărea crinul – esenţial în această poveste – în toate icoanele?

Am mers la Părintele Adrian Făgeţeanu, duhovnicul meu, să îl întreb.
A zâmbit şi a pufnit în acelaşi timp.
– Frate Mihai, cum poţi să crezi aşa ceva? Doar scrie limpede în Scripturi cum a venit îngerul, a vestit Fecioarei Întruparea cea minunată şi ea a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt.
– Da, părinte, m-am gândit şi la asta. Pare limpede. Însă nu înţeleg de ce în unele icoane Maica Domnului este zugrăvită ţinând în mână un crin.
– Pentru că această floare, crinul, simbolizează curăţia deplină şi minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu. Fiind, totodată, şi simbol al împăraţilor şi împărăteselor, căci este împăratul florilor. Iar Maica Domnului a fost şi este deplin curată, prin minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, devenind prin Naşterea sa cea dintâi dintre sfinţi, adică Împărăteasă.
– Înţeleg. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu! Dar de ce s-a ivit şi s-a răspândit printre credincioşi această basnă cu zămislirea prin mirosirea crinului?
– Din prea puţina cunoaştere a lui Dumnezeu. Ştii cum este scris: Rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu citesc Sfintele Scripturi şi prooroceştile tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi, pleacă urechea spre tot felul de născociri şi pierd mult din frumuseţea adevărului dumnezeiesc.

Buna Vestire este o clipă unică, greu de înţeles.
Prin credinţa deplină a unei tinere ce, prin smerenie, a biruit toată ispita, cumpăna lumii s-a îndreptat.
De la căderea lui Adam şi Eva cumpăna era plecată înspre Iad. Şi, după cum cei doi se supuseseră Satanei, lumea întreagă era sub stăpânirea acestuia. Stăpânire mărginită de pedepsele pe care – spre mântuirea lumii – Dumnezeu le dăduse după cădere. Dar această stăpânire asupra lumii era – şi este – întărită de fiecare om care se despărţea de Dumnezeu, alipindu-se răului. Astfel, nu doar că toţi oamenii se duceau, după moarte, în Iad, dar şi stricăciunea lumii creştea tot mai mult. S-au scurtat anii omului, s-au ivit bolile, s-au ivit crimele, jaful, războaiele şi toată răutatea. Întunericul a acoperit lumea din ce în ce mai mult. Şi cei care, în această beznă, căutau lumina lui Dumnezeu erau urâţi, dispreţuiţi, prigoniţi. Omenirea stătea în întuneric, în umbra şi latura morţii.
Şi totuşi se mai iveau oameni buni.
Nu doar iscusiţi, îndemânatici, voinici, curajoşi. Din aceştia erau mulţi în toate taberele celor răi.
Buni.
Printre ei, o mică evreică din neamul lui David – Maria (Mariam).
Ea a avut înţelepciunea deplină, raţiunea desăvârşită, adevărata logică dreaptă, de a se face cu totul ascultătoare de Dumnezeu. Căci, într-adevăr, ce poate fi mai înţelept, mai raţional sau mai logic decât a asculta de Cel care este izvorul binelui, izvorul bucuriei, curăţiei, adevărului, cunoaşterii, tuturor darurilor?
În clipa în care îngerul a vorbit cu ea şi i-a dat crucea extrem de grea a zămislirii, a pus-o în faţa chinurilor şi morţii.
Pentru Evreii de atunci desfrânarea şi adulterul se pedepseau prin bătaia cu pietre până la moarte. În cel mai blând caz, vinovaţii erau alungaţi din localitate, urmând să ducă o viaţă foarte grea, plină de batjocuri şi lovituri. Nu de puţine ori unele dintre fetele astfel izgonite deveneau prostituatele cu care păcătuiau „drepţii” care le judecaseră şi pedepsiseră. Era o soartă cumplită.
Pentru o fecioară plină de curăţie, străină de păcat, intrarea într-o asemenea judecată şi osândă, în chinurile cumplite şi atât de nedrepte care urmau era ceva de neacceptat. Era o nebunie, o urâciune. Cum să îţi închipui că aşa ceva este de la Dumnezeu?
Dar cea care Îl iubea dintotdeauna pe Dumnezeu, cea care învăţase cuvintele Sale şi le urmase din toate puterile ei, a primit. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. (Luca 1.38)
Această acceptare a unei osânde absurde după toată puterea omenească de înţelegere, această smerenie deplină a adus lumii Mântuirea.
Căci, primind Fecioara Maria crucea zămislirii de la Duhul Sfânt, a deschis calea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Şi cumpăna lumii, înclinată spre Iad, s-a îndreptat.
Şi, astfel, Omenirea, care stătea în întuneric, a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit (Mt. 4.16).

Toată nădejdea şi bucuria mântuirii noastre începe de la smerenia deplină a iubirii de Dumnezeu trăită de această mică evreică atât de mare!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.  Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”.
Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui.
Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii. Pentru aceea, „îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi. Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre”, aşa încât cine este şchiop să nu se abată, ci mai vârtos să se vindece. Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, veghind cu luare aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molipsească. Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. (Evrei 12.1-16)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă