Suntem la a patra parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.
Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.
Sărut mâna, Părinte, vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns. Foarte luminătoare explicația Sfinției Voastre despre cum natura păcatului este încă de la Cădere și va fi mereu despărțirea de Dumnezeu.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și mulțumesc pentru cuvintele frumoase!
Vă rog sa mă iertați pentru neclaritățile din formularea mea inițială. Dacă îngăduiți, voi oferi o clarificare, în speranța de a da mai multă coerență întrebării și a pune într-o lumină mai bună fragmentul din Chesterton, orice impresie pe care am lăsat-o inițial despre o aderare la inepția rousseau-ană a „sălbaticului nobil” datorându-se exclusiv exprimării mele.
Dumnezeu să ne ierte pe toți pentru greșelile noastre!
În ceea ce privește bunul sălbatic, după cum a fost tradus în română, ori nobilul sălbatic, mai aproape de original, sau a pașnicului sălbatic – de asemenea folosită –, merită să precizăm câteva fapte.
Întâi, că sintagma și conceptul sunt anterioare lui Jean-Jaques Russeau, precedându-l cu cca. două secole.
Al doilea, că Jean-Jaques Russeau nu doar că nu a inventat sintagma, dar și a fost împotriva conceptului.
Ca urmare, orice asemenea atribuire este o greșeală – Dumnezeu să ne ierte și pentru ea. Și o greșeală, aș sublinia, comună. Asta cu toate că Faichild, în The Noble Savage, 1928, a recunoscut – și în calitate de puternic opozant al lui Russeau – că în scrierile acestuia nu există sprijinul pentru concept pe care mulți i-l atribuie. Mai mult, că a fost, J.J. Russeau, un critic al conceptului în cauză.
Se pot consulta pe subiect și Tzvetan Todorov, On Human Diversity: Nationalism, Racism, and Exoticism in French Thought, 1993, sau Ter Ellingson, The Myth of the Noble Savage, 2001.
Fără a mai discuta pe subiect, vreau să observ totuși două puncte esențiale:
1. Chiar dacă sintagma i-ar fi aparținut lui Russeau, această apartenență nu poate fi un argument privind calitatea sau lipsa calității ei.
2. Conceptul în cauză este exprimarea unei viziuni tipic apusene, puternic prezentă în manifestările contemporane de Stânga din Germania, Țările de Jos, Franța, Spania, Marea Britanie, Canada ori SUA „democrată” (= neocomunistă și neofascistă).
Această viziune este ceea ce am încercat să expun prin mitul bunului sălbatic amintit în cuvântul anterior: atunci când Vestul încearcă să respecte alte culturi o face de pe o poziție de imanentă superioritate.
Vestul nu pune în discuție faptul că ceilalți sunt sălbatici, doar nuanțează cu superioritate existența unor sălbatici buni, nobili sau pașnici. Care, corespunzând valorile vestice, sunt văzuți ca superiori celorlalți sălbatici.
Din punctul meu de vedere, poate greșit, Chesterton cade și el pradă acestui reflex.
Deci, cu toată deschiderea pentru iertare, trebuie să spun că nu ți se datorează „impresia aderării la inepția sălbaticului nobil”.
Ceea ce ridică, desigur, o altă durere, aceea a unei viziuni asupra scrierilor lui Chesterton care este mai puțin apreciativă.
S-ar putea să fie, totuși, un necesar proces de maturizare.
Scriitori geniali apuseni apar, pe măsura cunoașterii mai adânci a Ortodoxiei, lipsiți de multe dintre sursele și resursele care există din belșug în Biserica lui Dumnezeu.
Este, această realitate, parte a unui proces vechi, început în vremea în care Sfântul Ioan Casian Romanul, întemeietorul monahismului apusean, a fost înlăturat și denigrat, fiind înlocuit forțat cu Benedict de Nursia. Motivul acestei înlăturări, înlocuiri și denigrări fiind unul tipic Vestului: faptul că prin viața și cuvântul lui a fost resimțit de o parte dintre ucenicii Fericitului Augustin ca un rival la slava acestuia din urmă.
Într-un conflict asemănător, între susținătorii unuia sau altuia dintre cei Trei Mari Ierarhi, Răsăritul Creștin a ales adunarea lor într-un buchet de sfinți, sub umbrirea Duhului Sfânt.
Contrastul este unul de esență, pentru că arată firescul includerii valorilor în Biserica lui Dumnezeu, respectiv influența rivalității chiar și în Biserică – venită dintr-o aroganță ajunsă normă socială –, pe care o manifestă deja Vestul în secolele V-VI d.Chr. Care influență duce la ”soluția” excluderii, mai târziu devenită, pe măsura pierderii Ortodoxiei, excomunicare, tortură și ardere pe rug.1
Se realizează astfel o filtrare extremă a ideilor acceptabile. Vizibilă atât în extremismele Inchiziției, cât și ale multor grupări protestante și neoprotestante – un caz tipic fiind prelunga persecuție calvină anti-ortodoxă în Transilvania, Crișana, Maramureș, care prefațează noile persecuții catolice de secol XVIII-XXI.
În replică, opoziția ideologică se manifestă fie insidios, fie extrem – căci de foarte multe ori apelul la suprimarea disputelor ideologice și culturale duce la răspunsuri de asemenea extreme.
Într-un asemenea monolog polifonic – după geniala expresie a Părintelui Nicolae Steinhardt –, existența adevărului ideatic este ea însăși suprimată.
În cel mai bun caz, printr-o „mediere” care îl alterează.
Am expus toate acestea pentru a explica de ce la scriitorii educați în spirit apusean există o permanență a reflexului rasismului cultural. Este rezultatul unui mediu care a selectat sistematic ideile – ba chiar și graiul permis a fi folosit de persoane „superioare” –, timp de peste o mie de ani.
În discuția despre pozițiile și exprimările lui Chesterton am vrut să ocolesc o exprimare directă a acestei realități – evident dureroasă pentru orice admirator al acestuia.
Ceea ce, din păcate, a dus la o anumită ambiguitate pe care mă văd nevoit să o înlătur acum.
Se poate ca lămuririle pe care le-am adus să nu fie folositoare; îmi cer iertare dacă este așa.
Dar, să trecem peste bunul sălbatic și să ne întoarcem la analiza textuală!
Chesterton ar fi fost, fără îndoială, de acord cu observațiile Sfinției Voastre privind imprecizia termenilor „toți” sau „Creștin” așa cum îi folosește, căci având stilul său polemic de apologet literar, recurgea la inexactități și hiperbole de acest fel ca instrumente retorice.
Interpretarea pe care o văd în pasajul citat este că folosește eronat în mod voit „Creștin”, pentru a sublinia că modernismul nu este un reziduu păgân, ci o apostazie nerușinată și parazitară față de cultura creștină (promovată uneori de unii care pretindeau cu insolență ca sunt Creștini).
Se poate să fie așa, se poate ca autorul să fi avut anumite opțiuni stilistice care să includă întrebuințarea cuvântului Creștin în forme eronate – cu sau fără intenții de sublinieri subliminale.
Trebuie să spun, însă, că mi se pare o alegere nefericită; pentru că relativizează și mai mult cuvântul creștin. Cuvânt sacru pentru orice trăitor al Învățăturii Domnului.
Însă, desigur, fiecare are stilul său de a scrie.
Totuși, recursul la „inexactități și hiperbole” într-un text teologic mi se pare străin trăirii creștine – chiar și când este practicat de sfinți.
Dumnezeu este Adevărul, și adevărul eliberator a fost adus și de prooroci, și de Proorocul proorocilor, Christos Iisus.
Și ne izbim aici de o problemă exegetică uriașă, pentru că există trei elemente adesea foarte diferite, ba chiar exclusive reciproc:
– ce a vrut să spună scriitorul
– ce a scris de fapt autorul
– ce se presupune că ar fi scris și/sau ar fi vrut să scrie autorul de către cititor2.
Pentru a nu intra într-o mlaștină exegetică – ce ar fi mai mult a răstălmăcirii decât exegetică –, prefer să urmez textul.
Pentru textele creștine este, firește, sănătos și binevenit acest lucru.
Fie că cercetăm un cuvânt biblic, fie pe al unor sfinți, urmarea textului cu onestitate duce la înțelegerea atât de adevărată pe cât se poate după teorie și experiență.
Dar ce ne facem cu textele care, din ardoare polemică, folosesc ambiguu noțiuni și principii?
Dar să mergem la problemă în sine!
Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?
A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns
Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
- Faptul că originea inițială este a mediului social grecesc păgân – în care împrejurările morții lui Socrate sunt paradigmatice – este de menționat, dar nu reprezintă, pentru Creștini, o scuză. ↩︎
- Orice critic, analist ori exeget, apologist etc. fiind el însuși un cititor. ↩︎
România Străveche - Ancient Romania 