Şcolile de Arme Româneşti – Cum luptau Românii?

Tradiţiile marţiale româneşti, între care se află şi trupe specifice, trupe similare celor străine, dar şi adevărate şcoli de luptă – oficiale sau populare, după caz – au trăit, s-au născut, au murit, au renăscut, ca parte a acestei trăiri, istorii şi întinderi româneşti. Unele izvodite de oamenii locului, altele preluate de la cei din afară. De la unităţi militare şi paramilitare şi până la artele marţiale româneşti avem, în istoria noastră, o bogăţie uriaşă de cultură ostăşească.

Amintim, înainte de a trece mai departe, că expresia arte marţiale este europeană – de origine latină – şi că defineşte sistemele avansate de luptă corp la corp, cu sau fără arme. Începând cu cele folosite de Romani, Traco-Iliri, Scito-Sarmaţi, Celţi, Germanici, Greci etc. şi terminând cu cele ale Chinezilor, Coreenilor, Japonezilor sau Brazilienilor. Să prezinţi o istorie în care războiul a fost o permanenţă – precum Istoria Românilor – şi să negi existenţa sistemelor avansate de luptă corp la corp în aceeaşi istorie este aberant. Şcolile de arme româneşti sunt o realitate, chiar dacă astăzi de obicei dispreţuită, ignorată, uitată. Adevărul este că Românii au practicat de-a lungul vremii multe forme de Arte Marţiale, fie locale, fie preluate.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ac, Achinaches – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Ac(e) = (lat.) (1) Unealtă (v.) mică, subţire, cu vârf (v.) (foarte) ascuţit, având sau nu ureche (2) (v.). Poate să fie din os (v.), din lemn (v.) sau din metal. Izolat apare folosirea acelor – mai ales a celor lungi, precum cele de păr – ca arme, în special de către femei (v.); atestările sunt mai ales folclorice, dar există şi cazuri istorice (fie de auto-apărare, fie de crimă), în care s-a folosit acul ca armă (v.). Uneori acul era otrăvit. De asemenea, acul apare din anii ’70 ai secolului XX ca vârf (v.) al cornetelor de hârtie (v.) folosite de trăgătorii (v.) buni la ţevile de cornete (v.) pentru a vâna (v.) păsări mici (sau a-şi răni (v.) duşmanii). Andrea (v.), spin (v.) aşchiuţă (v.). (2) Piesă îngustă – adeseori ascuţită la un capăt – a unor curse (v.) ori maşini (v.), folosită pentru a regla sau transmite mişcarea unor roţi dinţate sau altor piese, pentru a schimba sensuri de mişcare etc. Cândva şi cu înţelesul de manetă (astăzi ieşit din uz).

Achinaches = (scit.) Spadă (v.) scurtă, folosită de Sciţi (şi, mai puţin, de Sarmaţi) în luptă (v.), atunci când se trecea de armele (v.) lor principale (arcul (1) (v.) şi lancea (v.)).

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cum luptau Românii?

Totul începe de la o întrebare:

Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii?

1 Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cum luptau Românii?

Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii? […]

Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947]. …”

Răspunsul se poate citi în lucrarea Cum luptau Românii?, apărută în anul 2019 (Editura Evdokimos). Comenzile se pot trimite pe email (edituraevdokimos@gmail.com) sau Facebook (Editura Evdokimos).

(Textul Editurii Evdokimos:

Editura Evdokimos vă prezintă „Cum luptau Românii? Cartea + Dicționarul”, de Mihai-Andrei Aldea

960 de pagini; 8 hărți în format A4; Artele Marțiale Românești; Animalele de luptă ale Românilor; Armele folosite de Români; Mistica popular marțială românească; Peste 2.000 de termini explicați; Prefață de Comandor (rez.) Ștefan Popa

„Părintele Mihai-Andrei Aldea, un reputat etnolog şi istoric, realizează cel mai laborios, mai complet, mai responsabil şi documentat studiu – o capodoperă a „luptei la români” – o remarcabilă combinaţie de istorie, tradiţie, militărie şi o introducere în cea mai semnificativă concepţie de ducere a luptei – lupta întregului popor. O readucere în actualitate a tot ce a însemnat moştenirea istorică a străbunilor.”
Comandor (rez.) Ștefan Popa)

Pagini din „Prin coline şi neguri!” („Drumul spre Vozia”, partea a III-a)

Văzând nedumerirea din privirile oamenilor le spuse ca unor copii:
– Linştea şi pacea nu se ţin, în această lume, fără luptă şi muncă neîncetată.
Tăcu.
După o vreme, unii dintre conducători spuseră:
– Ştim asta! Şi pruncii ştiu asta!
– Atunci ce nu înţelegeţi?! Cei buni au lăsat pe cei răi la putere. Şi în Târgul Vicinului, şi în Morza. N-au luptat destul, n-au muncit destul. Târgul Vicinului a devenit un jeg! E aproape ca Ţinutul Negurilor. Doar că e mult mai mic, deci nu poate face la fel de mult rău. Morza nu e foarte departe, cu toate că mai are oameni luptători. Dar care ce fac?
– Au luptat alături de noi, apoi i-au dat jos pe oamenii Vrăjitorului Verde! – spuse unul, înrudit cu morzanii şi, de aceea, puţin jignit de vorbele voievodului.
Domnitorul se uită încruntat la el:
– Şi după aceea?
– După aceea, spuse arţăgos căpitanul, s-au retras la ale lor, lăsând puterea altora, poate mai buni în conducerea unei ţări. Dovedind astfel că nu din poftă de putere au luptat, ci din dragoste pentru libertate.
– Adică au lăsat lupta cea mai grea şi munca cea mai grea ca să arate altora ce smeriţi sunt ei! Şi cine a ajuns acum la putere în Morza?
Căpitanul dădu din umeri; nu putea să spună că cei veniţi la conducerea Morzei erau altfel decât răi, dar nici nu putea primi să-şi învinuiască rudele:
– Dacă oamenii i-au crezut şi i-au ales!
– Oamenii?!? Care oameni? Cei de rând, care au nevoie de conducători? Aceştia i-au crezut pe cei răi şi i-au ales pentru că cei buni nu şi-au făcut datoria! – tună voievodul. S-au retras cu tot felul de îndreptăţiri de trei parale şi astfel au dat ţara pe mâinile duşmanilor ei.
Făcu un pas înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l scuture pe cel cu care vorbea. Se aplecă spre el, făcându-l să pară de-a dreptul mic – deşi nu era:
– S-au certat între ei, de aia s-au retras! S-au certat între ei pe nimicuri! Că ăla a zis nu ştiu ce, că ălălalt nu i-a recunoscut meritele şi tot aşa! Ca nişte ţaţe certăreţe, nu ca nişte oameni bun, nu ca nişte apărători ai libertăţii! S-au dezbinat şi au lăsat ţara pe mâna altora. Pe mâna unor nemernici! Nu şi-au făcut datoria! Şi din această pricină cei răi au recăpătat puterea în Morza. Şi, ce este cel mai rău, au reajuns la putere puşi chiar de oamenii din Morza! Adică Vrăjitorul Verde a câştigat războiul după ce a pierdut toate bătăliile! Iar morzanii i s-au supus, după câte spui, de voia lor! Asta trebuie să facă cei buni? Să se dea la o parte sub cuvânt de smerenie ori pentru certuri copilăreşti? Ori să lupte şi să rabde orice, dar orice, pentru a-şi apăra ţara şi poporul, pentru a-şi ridica ţara şi poporul, pentru a înmulţi binele?
Căpitanul îşi plecă fruntea.
Voievodul avea, din nefericire, dreptate.

(din Prin coline şi neguri!, partea a III-a din Drumul spre Vozia, de Mihai-Andrei Aldea, Editura Evdokimos,  2017, p. 166-167)

20181011_151516.jpg

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă