În care Dan primeşte o scrisoare pentru Voievodul Crişan, o sabie pentru Mitu şi două fluiere. În care strigile nu sunt ce par şi o amânare poate fi un lucru bun.
In zori, cei trei fură treziţi fără prea multe vorbe. De altfel, aveau să vadă şi în celelalte forturi că soldaţii încercau să nu se apropie prea mult de trecătorii ce poposeau la ei. Prea mulţi dintre călători mureau şi era prea greu să suferi pentru fiecare. Mulţi, chiar trăind, nu mai reveneau vreodată. Iar unii puteau fi chiar Năluci sau alte creaturi primejdioase.
Doar căpitanul cel aspru le dădu mai multă atenţie. Verifică legăturile cailor şi schimbă câteva curele prea vechi cu cele din magazia fortului. Apoi întinse Surdului o sabie minunată, ce se vedea limpede a fi fost făurită în atelierele din Dochia.
Surdul, altfel nu prea ruşinos, şovăi:
– Nu se poate, căpitane! Sabia asta e o avere!
Căpitanul zâmbi atât de aspru, că ai fi putut spune mai curând că rânjeşte.
– E a ta, băiete! Sau, mai curând, a tatălui tău. El mi‑a dat‑o, atunci, demult, când ne‑am văzut prima oară. Şi mi‑a folosit mult, e drept. Dar de atunci eu am primit şi altele. Tu, ce ai? Un fier de coasă prefăcut în sabie?
Mitu roşi la aceste cuvinte. Armele lor erau toate făcute în sat la ei. Surdul însă luă sabia cu un aer plin de bucurie. Era de la tatăl său! Şi suna atât de frumos când o rotea prin aer! Mitu îl privea cu ochi mari. Şi‑ar fi dorit şi el o asemenea minunăţie de armă. Şi la drept vorbind, chiar le‑ar fi fost de mare folos tuturor asemenea săbii.
În vreme ce căpitanul se ocupa de caii lor şi de Surdul, Dan era tras deoparte de negustor. Înalt, cu haine ciudate, izbitoare, roşii, negustorul fusese foarte tăcut în seara dinainte şi nici nu‑i băgase în seamă. Chiar şi acum îl cerceta pe Dan amănunţit şi rece cu ochii săi negri, ca şi când altcineva ar fi vorbit cu acele cuvinte prietenoase, şi nu el.
– Ascultă, iubite războinic! Văd limpede că vrei să treci în Derala şi că vei reuşi. Se vede limpede pe tine că eşti un adevărat erou şi vei izbândi în tot ce vei dori. Am şi eu o rugăminte pe care sper să nu mi‑o înlături. Nu departe de Pădurea cea Mare, dincolo, se află Castelul Negurilor, unde stăpâneşte Voievodul Crişan. Am cu el anumite afaceri şi am primit ceva ştiri de la căpitan, pe care aş dori să i le trimit. Binevoieşti a mă ajuta cu această lucrare?
Dan se miră tăcut.
– Adică, reluă negustorul, să‑i duci o scrisoare din partea mea. Te va primi bine… pe tine şi însoţitorii tăi.
Deşi nu putea spune de ce, Dan simţea că în spatele vorbelor şi privirii se ascunde ceva. Prea părea prefăcut totul. Desigur, aşa erau de obicei negustorii. Pentru a câştiga mult şi a se descurca, aveau nevoie să fie linguşitori şi, nu de puţine ori, chiar să înşele. Dar poate era ceva mai mult decât atât în purtarea celui din faţa sa. Şi, nu ştia nici el de ce, se trezi târguindu‑se:
– Castelul Negurilor? Mi se pare că nu are un nume chiar aşa de bun.
De fapt nici nu auzise de el.
Negustorul se miră sincer:
– Cum, bârfele ajung atât de departe? N‑aş fi crezut să auziţi de el în Şindriliţa. Dar să spui că nu are nume bun… Nici vorbă! Crede‑mă, Voievodul Crişan, chiar dacă este mai aspru şi mai rece la fire, este un om demn şi cinstit. Şi apoi, nu ai a te teme, este în interesul său să primească veştile, şi poate chiar să trimită vorbă înapoi. Pe mine mă vei găsi la Târgul Morii, pe dealurile de dincolo de Şindriliţa – şi zâmbi cu înţeles.
Dan ştia Târgul Morii, că doar era cel mai mare pe care îl văzuse vreodată. Îşi aminti chiar că îl mai zărise odată pe negustor acolo, deşi nu putea să înţeleagă bine când. Oricum, negustorii din Târgul Morii erau vestiţi în tot Ţinutul Câmpinenilor şi nimeni nu le‑ar fi pus la îndoială bogăţia. Şi, în felul lor, erau destul de cinstiţi. În felul lor, desigur.
Neguţătorul înţelese însă altfel tăcerea sa plină de amintiri. Crezu că e vorba de un fel de a se tocmi al lui Dan.
– Desigur, doresc a‑ţi mulţumi pentru munca ta. Iată, văd că prietenul tău tocmai primeşte o sabie de Dochia. Nu ţi‑ai dori şi tu una la fel?
Dan zâmbi, neaşteptat de calm în faţa unei asemenea momeli.
– Nu.
Sprâncenele negustorului se înălţară cu uimire la refuzul atât de liniştit şi sigur.
– Hm! – făcu el. Se vede că eşti cu adevărat un om mare. Chiar dacă ai avea o astfel de sabie sau alta mai bună, măcar pentru preţul ei mare m‑aş fi aşteptat s‑o doreşti. Dar nu‑ţi doreşti una pentru prietenul tău cel iscusit la vorbă, ăăă… Mitu parcă‑i zice?
Dan îl privi rece, fără nici un răspuns. Nu‑i plăcea felul în care vorbea neguţătorul. Sub cuvintele aparent obişnuite ale unei târguieli se ascundea o iscodire dibace care îl privea pe el şi care încerca să‑i dibuiască toate ascunzişurile. Felul în care negustorul sucea cuvintele îndemna la vorbă. Şi cine vorbeşte mult, de obicei şi spune multe, chiar din ceea ce n‑ar dori de fapt să spună. Lui Dan aşa ceva nu‑i plăcea. Cel din faţa lui fu silit să îşi plece ochii înaintea privirii sale.
– Mda! – mormăi negustorul cu neplăcere. Uite, primeşte, te rog, o sabie de Dochia pentru prietenul tău, şi… aceste două fluiere pentru tine.
În palma întinsă către Dan stăteau două fluiere ciudate, scurte, unul din argint iar celălalt din bronz. Amândouă erau vechi, şi se vedea bine asta, şi amândouă aveau modele ciudate pe ele, cu fulgere, picături de ploaie, insecte felurite, broaşte şi multe altele. Modelele erau foarte mărunte şi foarte frumos făcute. Dar se şi vedea bine că sunt străine şi făcute în alt colţ al lumii.
– Cel de argint foloseşte pentru a chema fiarele, iar cel de bronz pentru a le izgoni. Ele sunt unul din mijloacele prin care am rămas în viaţă în călătoriile mele.
Şi văzând că Dan încă nu spune nimic, insistă rugător:
– Hai, te rog, le primeşti, duci scrisoarea?
Dan le luă, şi luă şi sabia, şi scrisoarea. Dădu să iasă pe uşă fără un cuvânt, dar se răzgândi şi îşi întoarse capul spre omul ce se aşezase pe un scaun, parcă istovit:
– Ştiu că mă trimiţi în primejdii mari.
Negustorul tresări şi îl privi cu ochii larg deschişi.
Dan ieşi.
*
Incălecară tăcuţi. Îşi luară un scurt rămas bun de la soldaţi şi porniră iute, în răceala dimineţii, către Podul Văii Strigii.
Acesta era un arc de piatră cenuşie, asemenea zidurilor fortului, aruncat din vechimi neştiute peste prăpastia zadarnic numită „vale”. Nu se ştie cum reuşiseră cei de demult să‑l ridice. Se spunea chiar că e mai vechi decât Drumul Trecătorii şi că fusese făcut chiar de unele din făpturile Pădurii celei Mari, pentru trebuinţele lor. Dar nimeni nu ştia care era adevărul. Pereţii de piatră ai prăpăstiei erau de un maroniu prăfos, făcând ca podul să se vadă încă de departe. Pe ici pe colo se iveau smocuri de verdeaţă agăţate de stâncă. Depărtarea făcea să nu se poată vedea de sunt jnepeni, brazi ori doar ierburi. O strigă se desprinse de undeva dintr‑o grotă ascunsă şi se roti peste adâncuri, trecând pe sub pod şi topindu‑se într‑un ungher neştiut.
De partea cealaltă a Podului Văii Strigii se vedea Drumul Trecătorii, intrând în desişul de brazi şi fagi.
– Se schimbă Pădurea, rosti Mitu, nu se ştie de ce – în şoaptă.
Ceilalţi doi se mulţumiră a da din cap. Cu adevărat, pădurea părea aici mai aspră, mai… de înălţimi.
Striga se întoarse, trecând pe deasupra lor. Era uriaşă, cu aripile cât Surdul de mari, sau poate chiar mai mari. Se rotea deasupra podului, supraveghindu‑i din înălţime. Deşi era destul de sus, i se vedeau limpede şi ochii imenşi, şi ciocul mare şi puternic, şi ghearele de care până şi urşii se temeau.
– Ce‑o vrea de la noi? – mormăi Mitu.
Desigur, nu‑i răspunse nimeni, dar toţi răsuflară uşuraţi când ajunseră la marginea pădurii, care părea a fi totuşi un cât de mic adăpost.
Se înşelaseră însă. Abia intraseră în umbra copacilor, şi striga scoase un alt ţipăt, iar dinspre Valea Strigii se auzi un urlet cutremurător. În doar câteva clipe, începu a se ridica din adâncul prăpăstiei un val nesfârşit de strigi, înălţându‑se deasupra pădurii, înspre cei trei, ca şi cum ar fi voit a‑i învălui. Într‑o clipită numai, cei trei dădură pinteni cailor şi porniră într‑un galop disperat. Ştiau că undeva în faţă, spre Creasta Crivei, era un adăpost pentru trecători. Dar ştiau şi că nu era cu putinţă ca galopul cailor să întreacă zborul strigilor. Cum puteau scăpa dintr‑o asemenea primejdie cumplită?
Nimeni nu mai auzise ca strigile să atace ziua! Doar se ştia că sunt făpturi ale nopţii, ca mai toate făpturile Pădurii celei Mari.
Dan îşi aminti de fluiere. Le‑ar fi putut folosi ca să gonească strigile… Dar oare putea avea încredere în negustor? Privirea lui nu‑i plăcuse. Dacă‑l minţise? Auzise el de fluierul pe care îl foloseau unii călători prin Pădurea cea Mare, dar acela era chiar de lemn, nu de argint ori bronz. Şi era doar unul. Şi nu aşa ciudat ca acestea. Era ca cele pe care le foloseau şi ciobanii lor ca să‑şi cheme sau să gonească în taină câinii ori lupii. Mai bine să nu le folosească, decât dacă nu mai este cu adevărat nicio altă cale de scăpare.
Deodată, din faţă se auzi un şuier tulburător şi din umbra pădurii se desprinse un pâlc de Năluci. Ziua! Negre şi cenuşii de sus până jos, cu văluri ciudate şi parcă având multe braţe, cu multe săbii şi suliţe de oţel, se năpusteau asupra celor trei.
Prietenii traseră de hăţuri cu putere, scoţându‑şi – mai mult ca sigur degeaba – săbiile. Ce să faci în faţa unor asemenea puteri, unite pentru a‑i distruge?
Pentru o clipă, amintindu‑şi de spusele căpitanului, Dan se gândi că, într‑adevăr, Pădurea părea a‑i cunoaşte, şi voia să‑i nimicească. La fel gândea şi Surdul, care se umplea de mânie gândindu‑se că va sfârşi ca şi tatăl său. Doar Mitu nu se gândea la astea ci, ca totdeauna când era vorba de o luptă, se simţea prins de un fel de furie îngrozitoare şi rece.
În cele câteva clipe de răgaz, vălul strigilor ajunsese deja deasupra lor şi coborî într‑o viteză năucitoare, dar nu asupra lor, ci asupra Nălucilor!!
Ciocnirea dintre cele două armate fu îngrozitoare. Pădurea cea Mare se zguduia de ţipetele strigilor şi urletele şuierate şi înfricoşătoare ale Nălucilor. Pene şi petice de pânză şi stropi de sânge săreau în toate părţile. Din partea Nălucilor vârtejuri de fier se roteau în întâmpinarea strigilor. Din partea acestora gheare teribile şi ciocuri imense, loviturile unor aripi uriaşe, viteză şi dibăcie. Umbra Pădurii părea şi mai întunecată de norul de strigi de deasupra. Părea aproape de necrezut cât de bine luptau strigile împotriva unor duşmani atât de temuţi ca Nălucile. Şi numărul lor, numărul lor părea nesfârşit.
Deşi celor trei li se păruseră veacuri, dură doar câteva minute până când Nălucile, multe rănite foarte rău, înţeleseră că nu puteau câştiga. Şi, în câteva clipe, dispărură în adâncul Pădurii, unde nu puteau fi urmărite de strigi.
Acestea se înălţară din nou deasupra Drumului Trecătorii şi a celor trei, rotindu‑se în cercuri largi.
Dan le făcu celorlalţi un semn şi reluă galopul – dar ceva mai liniştit – către adăpostul de la Creasta Crivei. Strigile îi însoţiră, deşi o parte din ele – abia văzută printre crengile dese – stăruia asupra unei anume părţi a pădurii. Deşi nu le spuse nimic celorlalţi, Dan era sigur că acolo stăteau Nălucile, aşteptând, poate, un prilej potrivit spre a ataca din nou. Ziua!
Urcuşul devenea mai greu, şi curând galopul deveni trap săltat, acesta trap aşezat, iar apoi fură nevoiţi să meargă la pas.
Făgetul dispăruse, înlocuit pretutindeni de brazi şi pini. Ierburile erau mai rare, doar pâlcuri de ferigi şi alte câteva plante necunoscute câmpiei îndrăznind să înfrunte cetina uscată de la poalele coniferelor. Deşi soarele era puternic, aerul se păstra răcoros chiar şi acolo unde lipsea acoperişul crengilor. Iar drumul devenea tot mai pietros, colţi de stâncă ivindu‑se pe alocuri pe margine.
Cei trei mergeau grăbit, încă necrezând că au scăpat, încă neîndrăznind să creadă că strigile, în loc de duşmani, le sunt prieteni şi ocrotitori.
– Iată adăpostul! – strigă Mitu bucuros.
În faţa lor se deschisese iar Drumul Trecătorii. Adăpostul era chiar pe marginea Văii Crivei. Deşi abruptă şi ea, Valea Crivei era departe de a fi o prăpastie, ca „Valea Strigii”.
Intrară în adăpost şi închiseră uşa mare din bronz, cu un zăvor uriaş, care scrâşni puternic.
Totul era mare aici, parcă pentru altfel de oameni. Ferestrele erau tot din bronz, arătând ca un fel de scuturi găurite.
– Găurile, făcu Mitu, sunt pentru a putea trage cu arcul şi a vedea afară.
Dacă n‑ar fi fost într‑o clipă atât de grea, Dan şi Surdul ar fi râs de el o grămadă. Cine nu ştia de ce sunt găurite ferestrele din bronz!
– De ce ne‑or fi atacat Nălucile? – bolborosi iarăşi Mitu. Şi ziua! Cine a mai pomenit să atace ziua? – adăugă el, de această dată cu dreptate.
– Parcă strigile luptă ziua – mormăi tulburat Surdul, punând mâna pe o ciutură căzută într‑un colţ şi luând apă din izvoraşul ce susura într‑un colţ, spre a adăpa caii.
Şi el avea dreptate: strigile nici nu se arătau vreodată ziua, dar să mai şi lupte!
*
Intr‑o latură a adăpostului văzură un fel de sobă şi alături vreascuri. Cât ai clipi, focul începu să ardă în sobă. Aveau acum nu doar cu ce se încălzi, ci mai ales cu ce se apăra.
Abia când se liniştiră o clipă auziră zgrepţănatul ce venea de la uşă de mai multă vreme. Urcat pe o scară, Dan privi într‑o parte. O strigă uriaşă, poate chiar cea care îi însoţise prima, stătea în faţa uşii, zgâriind‑o cu gheara, ca şi cum ar fi voit într‑un fel să ciocăne. Câţiva stropi de sânge, mărturie a luptei ce o purtase, încă îi pătau penele, deşi se vedea limpede că încercase a le curăţi.
Dan se îndreptă spre uşă. Mitu sări la el:
– Ai înnebunit?! Nu deschide! Vrei să murim?!
Dan se încruntă la el şi apoi îl dădu la o parte fără nici un cuvânt. Surdul, deşi cam temător şi el, puse mâna pe umărul lui Mitu, făcându‑l să se potolească.
Odată cu deschiderea uşii, adăpostul se lumină.
Striga se clătină o clipă pe picioarele ei puternice, şi apoi, dintr‑o fâlfâire de aripi, sări drept pe şaua căluţului lui Dan, Steluţă. Gheara ei începu să râcâie când un desag, când celălalt.
Mitu nu se putu abţine:
– Ce‑o vrea de la tine, Dane? Ai vreun şobolan pe‑acolo?
Nimeni nu băgă în seamă gluma nelalocul ei.
Dan îşi dădu jos desagii de pe Steluţă şi îi vărsă pe jos. Striga sări iar şi arătă cu o gheară un pacheţel mic, alunecat mai într‑o parte. Dan parcă presimţise că e vorba de asta. Cu o singură mişcare desfăcu pacheţelul, şi cele două fluiere ieşiră la lumină. Pentru o clipă cei trei prieteni şi striga se holbară împreună la fluierele ciudate.
Surdul se făcu galben la faţă:
– Nebunule! De unde ai luat alea!
Dan se întoarse uimit spre el:
– Negustorul de la fort mi le‑a dat.
– Şi le‑ai primit? Ştii ce sunt alea? Sunt fluierele celor nouă blesteme.
Abia atunci Dan îşi aduse aminte şi nu‑i veni să creadă cât fusese de prost. Cum putuse uita aşa ceva?! Fluierele celor nouă blesteme! Nu era de mirare că Nălucile încercaseră să‑i ucidă, chiar şi pe timpul zilei. Poveştile despre aceste fluiere erau înspăimântătoare. Şi doar le ştia, le ştia atât de bine!
Se vede că e mare deosebire între a şti ceva şi a trăi asemenea lucruri.
Privi cum striga îşi mişca gheara deasupra lor, ca şi când ar fi vrut să le ia ori să le distrugă, dar nu îndrăznea.
Ca de obicei, Mitu se trezi vorbind:
– Fluierele celor nouă blesteme? Parcă am auzit de ele… dar nu mai ştiu ce.
Dan şopti ca pentru sine:
– Nu se ştie când şi de cine au fost făcute. Cel care le foloseşte trebuie să sune în amândouă odată. Şi prin sunetul lor tainic, după nota pe care o scot, cheamă asupra ţinutului în care au fost folosite cele nouă plăgi ale Egiptului.
– Parcă erau zece plăgi, sări Mitu, ca să arate că şi el ştie ceva.
– Da, dar fluierele astea le aduc doar pe primele nouă. A zecea, nu se ştie sigur de ce, nu. Se pare că aceea doar Dumnezeu Însuşi o poate aduce… Multă vreme au fost în stăpânirea Nălucilor aceste fluiere, şi multă nenorocire au adus cu ele. Se spune că şi Asa – ştii, ţara din care a venit Orban, pielarul – a fost nimicită de Năluci tot cu ajutorul fluierelor.
– Şi negustorul ţi le‑a dat ţie?!
Dan dădu din cap.
– Bănuiam eu că e ceva ciudat la mijloc. Am crezut însă că e vreo capcană cu scrisoarea, ori că e vreo primejdie acolo, în Derala, la Castelul Negurilor…
– Castelul Negurilor, făcu Mitu? N‑am auzit de el.
– Nici eu, se încruntă Surdul.
Dan scoase din traistă scrisoarea. Era doar legată, dar nu pecetluită, ceea ce era iarăşi de mirare. Citi tare:
„Mărite Voievod Crişan, stăpân al Ţării Negurilor şi al Marelui Castel, îţi scriu eu, Berger, neguţătorul din Târgul Morii.
Dacă această scrisoare ajunge la tine înseamnă că într‑adevăr aducătorul ei este cel care poate să aducă Ciocanul Zimbrului şi să distrugă fluierele celor nouă blesteme. Şi fluierele sunt la el. Pădurea l‑a recunoscut, deşi el încă nu ştie asta. Ajută‑l, şi te va ajuta.
În rest, cele ştiute încă rămân aşa, iar tristeţea umbreşte încă Asa şi Vozia.
Dar dacă ne va ajuta Dumnezeu, poate vor fi toate ceva mai bune.
Să ne vedem cu bine.
Acelaşi, pentru totdeauna,
Neagu Berger”.
Când se termină scrisoarea, rămaseră toţi tăcuţi, multă vreme.
Apoi, Dan grăi îngândurat:
– Se pare, dragi prieteni, că, vreau sau nu vreau, am primit ceva de făcut. Noi am plecat spre Derala, Surdule, că aşa ai vrut tu, să ajungem… ştii tu unde. Acum însă avem alte drumuri. Eu voi merge, înainte de orice alt drum, către Castelul Negurilor, care se pare că există cu adevărat. Voi, către târgurile şi ţara pe care de mult doreaţi să le vedeţi.
Glasul lui Dan, deşi întristat, era măsurat, hotărât şi plin de putere.
Mitu, de obicei vorbăreţ, icni scurt.
Surdul fu cel care izbuti să deschidă gura:
– Vrei să ne părăseşti? Sau crezi că suntem nişte laşi ori nişte netrebnici? Venim cu tine!
Dan clătină din cap.
– Sunt multe primejdii pe drumul pe care trebuie să merg eu. Nici eu nu le ştiu, şi nu ştiu dacă voi trăi să îmi îndeplinesc menirea. Dar orice‑ar fi, trebuie să îmi duc lupta până la capăt.
Deşi înghiţea în sec, Mitu izbuti să‑şi dezlege gura:
– Şi eu… şi eu voi lupta până la capăt! Cu tine, vreau să zic! Merg cu tine!
– Şi eu, sări Surdul. Să nu crezi că scapi de noi cu una cu două.
Dan îi privi cu lacrimi în ochi, lacrimi care şi în ochii lor luceau:
– Dragii mei prieteni, dar nu vreau să scap de voi! Tocmai de asta mă tem, să nu rămân fără voi.
Surdul i‑o reteză:
– Am hotărât, aşa că gata vorba! Mai bine spune ce facem mai departe.
Dan rămase pe gânduri.
– Dacă vreţi neapărat să mă însoţiţi, fie! Dar ce facem mai departe vom hotărî mai încolo, după ce ne refacem, zise el. Oricum, vom îndeplini misiunea de a duce scrisoarea şi fluierele. Dacă vom putea. Şi dacă nu este şi aici altceva la mijloc.
Şi după o clipă de gândire, spuse:
– Vedeţi, nu înţeleg totuşi de ce negustorul m‑a minţit despre fluiere. Aş fi putut să le folosesc doar din greşeală.
– Ce ţi‑a zis de ele? – întrebă Mitu.
– Că cel de argint cheamă fiarele, iar cel de bronz le izgoneşte.
– Cum?! – făcu Mitu, de‑a dreptul îngrozit. Şi când strigile veneau după noi te‑ai gândit să…
Nici nu izbuti să termine cuvântul de groază.
Dan dădu din cap a încuviinţare.
– Da, m‑am gândit. Dar nu mi‑a plăcut ceva la felul în care vorbea şi mă privea negustorul. De fapt nici acum nu sunt sigur că este cinstit, cu toată scrisoarea asta. Uitaţi‑vă şi voi: nu are nici măcar pecete pe plic. Parcă cere să fie citită. S‑ar putea să fie o păcăleală.
– Poate, grăi Surdul, dar chiar cu minciuna pe care ţi‑a spus‑o despre fluiere, tot nu aveai cum să suni în amândouă odată. Or numai dacă sufli în amândouă odată cheamă cele nouă blesteme.
Dan îl privi surprins.
– Aşa e! Nu m‑am gândit… Dar, făcu el după câteva clipe, aş fi putut să încerc să le folosesc şi să pier aşteptând să îşi facă lucrarea… Hm! Bănuiesc însă că asta ar fi însemnat să fiu prea prost… Oricum, e ciudat totul. Şi felul în care mi le‑a dat şi ce mi‑a spus, e ceva ciudat la mijloc. Nu ştiu, dar voi vedea, oricum, trebuie să fim cu mare grijă.
Privi spre pasărea uriaşă ce părea să îi asculte nerăbdătoare.
– Şi vreau să‑ţi mulţumesc, ţie şi neamului tău, pentru ajutorul pe care ni l‑aţi dat astăzi. Dacă voi putea să te ajut vreodată, ori să vă ajut, fără a face, desigur, ceva rău, poţi să ai încredere că vă voi ajuta.
În clipa aceea, striga se întoarse şi, din câteva bătăi de aripi, fu departe. Părea că şi‑a îndeplinit menirea.
Dan ieşi după ea, şi văzu, din Culmea Crivei pe care stătea adăpostul, că stolul mare al strigilor pierea în depărtare, către prăpastia în care îşi aveau de obicei sălaşul. Un grup ceva mai mic plutea încă deasupra pădurii, tot mai departe, urmărind poate Nălucile care plecau. În marginea zării, ca o umbră pe umbra pădurii, se vedea, mic şi îndepărtat, Fortul Podului.
– Cred, zise Dan către prietenii săi, că Nălucile au fost rănite destul de rău şi nu se vor întoarce prea curând. Mai bine ne‑am face datoria de a strânge vreascuri, ca să nu‑i lăsăm lipsiţi pe cei care vor veni după noi. Şi ar fi bine să pregătim ceva de mâncare.
Cei trei se puseră pe treabă.
Înainte ca soarele să înceapă a se ascunde după Culmea lui Coroi, dincolo de Valea Crivei, aduseseră şi vreascuri îndestul, ba chiar apucaseră a‑şi face un ceai din mugurii de pin şi brad culeşi pe loc. Din fericire, Mitu, ca totdeauna, avea ceva miere la el, şi ceaiul deveni o adevărată plăcere. Câteva ciuperci, găsite din întâmplare, scutiră merindea din desagi de a fi mâncată acum.
Poate ciudat, sau poate nu, deşi erau plini de gânduri şi întrebări (şi îngrijorări, fireşte), nu scoaseră niciun cuvânt. Ziua fusese grea şi ce‑i aştepta putea fi şi mai rău.
Uşa fu zăvorâtă cu grijă, şi la fel ferestrele. În adăpost se lăsă deodată întunericul. Ascultară o vreme în tăcere freamătul Pădurii. Iată, li se împlinise dorinţa. De mici visaseră, toţi trei, să cunoască mai îndeaproape Pădurea cea Mare şi toate minunile ei. Şi dorinţa li se împlinea, mai presus de aşteptări. În doar două zile viaţa li se schimbase atât de mult, pentru totdeauna.
Desigur, ar fi putut să se întoarcă înapoi. Dar cu ce preţ? Ce puteau face cu fluierele? Cine le‑ar fi primit în locul lor? Şi ei, cui le‑ar fi putut da cu inimă curată? Sau dacă le‑ar fi aruncat într‑o prăpastie, ce s‑ar fi ales de ele? Nu le‑ar fi luat oare Nălucile, care se vede că le doreau atât de mult, încât ieşiseră chiar ziua spre a le lua? Şi cui să le dea, de vreme ce nici strigile nu îndrăzniseră a le lua? Era limpede că trebuia să meargă mai departe şi să lupte până la capăt. Sau să moară luptând.
Gândul nu era prea liniştitor. Este uşor să simţi că eşti erou acasă; să îţi închipui fapte de vitejie, curaj, înţelepciune şi altele la fel. Dar în faţa primejdiei… e cu totul altceva!
Făcând cu schimbul de veghe, se cufundară în noapte.
Capitolul I magazin online DSV Capitolul III
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 