„Drumul spre Vozia” pe Hyperliteratura…

Cândva, fluierele celor nouă blesteme se aflau în stăpânirea Nălucilor, oastea nemiloasă de oameni învăluiți în umbra puterilor întunericului. Făurite din sânge și cenușă de copil, cu multe veacuri în urmă, fluierele cheamă asupra ținutului unde sunt folosite nouă din cele zece plăgi ale Egiptului. Dar trei fii de țărani din Șindrilița, Dan, Surdul și Mitu, plecați spre locul unde lumea se termină și totuși continuă, legendara Vozie, primesc o aspră însărcinare: trebuie să ducă fluierele la Cetatea Negurilor, unde le pot distruge pentru totdeauna cu Ciocanul Zimbrului.

În Drumul spre Vozia te așteaptă multe primejdii și multe capcane îți stau în cale, dar niciuna nu mi se pare mai anevoios de ocolit decât cea a cărții în sine, care te soarbe într-însa cu o poftă de nestăvilit. Ai grijă, cititorule, și ține-te bine de scaun sau fotoliu cât timp citești povestea Celor Trei și a fluierelor blestemate…

Cristina Frîncu pe hyperliteratura.ro/drumul-spre-vozia-romanul-fantasy-romanesc-scris-de-un-preot-pasionat-de-folclor/

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul V

În care primejdia pare a lipsi şi se leagă noi prietenii.

Caii coborau cu greu pe treptele de piatră. Deşi largi pen­­­­­tru oameni, erau totuşi cam mici pentru anima­le­le de po­va­­ră. Doar Steluţă, mărunţelul căluţ ce‑l purta pe Dan, mer­­­gea mai u­şor. Drumul părea nesfârşit, ca şi cum ei ar fi plutit un­de­­­va între cer şi pădurea din Valea Urşilor Negri. Uşoare fu­ioa­­­re de ceaţă se a­găţau în ume­zeala dimineţii de coroanele co­­­pa­cilor. Vă­zută de sus, pă­durea părea un covor de nori verzi, stră­puns de nenumă­rate vârfuri şi stânci. Fru­museţea pe­­­i­sa­jului era mult mai mare decât tot ce văzuseră până atunci.

Sus de tot, Turnul Morţii şi stâncile, ascunse de bu­za pră­­­­­pastiei, se făcuseră nevăzute, lăsând loc cerului al­bas­­­tru. Pă­­rea că de acolo coboară ei, într‑o linişte tulbu­ra­tă doar de copitele cailor pe piatra tare a muntelui.

Nici el neştiind de ce, Mitu se apucă să scotocească pa­chetul cel mare pe care‑l primise.
– Băii! – ţipă el de sperie caii. Băii, ăştia mi‑au dat un arc!
Într‑adevăr, smuls din cârpele ce‑l înfăşuraseră şi ca­­re mai adăposteau acum doar o tolbă cu săgeţi, un mi­nunat arc de tisă lucea în soare.
– Nu e o minunăţie? – întrebă Mitu, privindu‑l în­cân­tat, în vreme ce‑şi strunea calul care se clătina pe pia­tra lu­necoasă.
– Ba da, mormăi Surdul, potolindu‑şi şi el calul. E o mi­­­nu­­năţie că n‑am ajuns deja în fundul prăpăstiei cu ur­­le­­te­le tale.

Dan râse. Deşi Steluţă tresărise la ţipătul lui Mitu, nu făcuse mişcările speriate ale celorlalţi. Încă o dată, fu mul­ţu­mit şi de cal, şi de felul în care îl pregătise.
Până jos coborârea se făcu parcă în vis. Mitu îşi tot cer­­ceta arcul – tolba o pusese deja la şa – mormăind în­tru­na tot felul de lucruri. Surdul şi Dan mergeau în tă­cere, ne­bă­gându‑l în seamă.

Norii de frunze crescură tot mai mult. Se vedeau lim­­­pede şi crengile, şi multe, multe păsări se auzeau a­cum ci­ri­pind în frunziş. Rotindu‑şi privirea peste întin­de­rea pă­­du­rii,văzură cu mulţumire că nicăieri zburătoa­rele nu se î­nalţă speriate. Deci nici o fiară nu se preumbla în um­bra dea­să a co­pacilor.
Drumul Trecătorii se ivi deodată limpede, la mar­gi­­­nea ultimei trepte de piatră. Iarba care‑l mărginea până în um­­­­bra copacilor era de un verde minunat, de stră­lu­ci­rea sma­­­­­raldului. Ferigile şi florile ce se iveau pe alocuri trans­for­­mau pădurea într‑un tablou de basm.

– Câtă frumuseţe! – spuse pătruns Mitu, şi de a­ceas­tă dată cei doi prieteni ai săi încuviinţară fără şovă­ire.
Era, într‑adevăr, foarte frumos.
După câteva minute însă, Dan opri calul şi se în­toar­se spre ei.
– Simţiţi că vine furtuna?
Cei doi încuviinţară fără vorbe. Soarele ardea foar­te tare, iar norii alergau fuioare, adunându‑se din ce în ce mai mulţi într‑o pătură tot mai deasă.
– Să ne grăbim, spuse Dan.
Şi – pentru a câta oară de la intrarea în Pădurea cea Mare? – porniră iar la galop. Ştiau că furtuna înseamnă ma­­re primejdie, nu doar din pricina trăsnetelor – şi poate şi a grin­dinii – ci şi pentru că i‑ar fi putut împiedica să a­jun­gă la vre­­me la Fortul Urşilor. Din fericire mai era până la în­ce­pe­rea plo­ii, iar drumul era larg şi îngăduia cu u­şu­rin­­­ţă ga­lo­pul. A­şa că fu­giră, şi fugiră, şi fugiră…

*

Se întunecase deja. Nu a seară, ci a furtună. Dar mai era ceva vreme până la stârnirea vijeliei. Rafale de vânt şu­ie­rau însă câteodată pe deasupra, clătinând cren­gi­le co­pa­ci­lor, vestitori ai puterii ce stătea să se năpus­tească peste ei.

Aflat în frunte, Surdul zări un fel de mică umbră ce se mişca pe Drumul Trecătorii, parcă spre aceeaşi ţintă ca şi ei, dar mult mai încet.
– E ceva în faţă, rosti el din goana calului către pri­e­­­tenii săi.
– Ce?
– Nu văd bine… – şi Surdul şovăi. Parcă ar fi un… pitic!

Uimirea lui o împărtăşiră îndată şi ceilalţi doi. Un pi­­tic aici? Doar departe, către Marea Trecătoare, începeau ţi­­nu­­­tu­ri­le în care se găseau piticii.
Cândva, spuneau legendele, ei se găseau peste tot în Pădurea cea Mare, dar răutatea Nălucilor şi a altor a­se­me­­nea făpturi îi siliseră a se retrage către Munţii cei Mari şi Culmile Îngheţate. Purtarea lor faţă de oameni era schim­­­bă­toa­­re, du­pă cum era şi firea lor. Ce‑i drept, şi oa­me­nii se pur­­tau diferit faţă de pitici, după cum le era fe­lul.

Se spunea, de asemenea, că uneori mai călătoresc şi pi­­ti­cii pe Drumul Trecătorii, cu cine ştie ce treburi as­cun­se. Şi se vede că era adevărat.
– Hei! – strigă Mitu. Mergi spre Fortul Ursului?
Piticul, care se vedea tot mai limpede, întoarse în fu­­­­gă capul spre ei şi se opri.
– Da, zise el. Mă luaţi cu voi?
– Vino, strigă iar Mitu.

Aproape îl ajunseseră, şi Mitu se aplecă spre a‑l ri­di­­­ca de jos. Dar piticul, cu toate că hainele verzi pe care le pur­­­ta e­rau prea largi pentru el, sări cu un salt nemaipo­me­­­nit drept pe şa, chiar în spatele lui Mitu. Săritura fu atât de precisă şi fru­­moasă, că nici Dan, nici Surdul nu‑şi putură stă­­pâni un stri­găt de laudă. După cum nu‑şi pu­tură stă­pâ­ni nici râsul la ve­derea feţei uimite a lui Mitu care, în plin galop, se tot în­tor­cea să se con­­vingă că piticul ajunsese to­­tuşi chiar în spatele lui.

Curând primele picături de ploaie începură să ca­dă peste frunzele copacilor, grele şi reci. Întunericul se­mă­na de­­­ja cu cel al serii. Brusc, Drumul Trecătorii se opri, şi cei trei abia izbutiră a‑şi înfrâna caii. Fortul Urşi­lor, din pia­­tră vi­­­neţie, se înălţa măreţ înaintea lor. În jur un fel de lu­­mi­niş ma­­re, care nu îngăduia vreunui duşman a se a­pro­­pia ne­vă­zut.

Poarta grilaj era întredeschisă, şi trei arcaşi stăteau în spatele ei cu arcurile în mâini.
– Putem intra? – întrebă Surdul.
– Aveţi semn? – li se răspunse.

Pentru a doua oară scoaseră păpuşica de lut dată de judele din Câmpeni. Fu cercetată scurt şi li se dădu dru­­mul înăuntru.
Fortul Urşilor se arătă a fi mai larg decât Fortul Po­du­­lui Strigii. Era aproape o cetate, cu mai mulţi ostaşi şi cu multe turnuri.
La început fură priviţi cu încruntare, mai ales din pri­­­­cina piticului – făptură a Pădurii celei Mari, greu de pri­­mit cu uşurinţă într‑un fort. Curând însă, câţiva dintre ar­ca­şii noi îi re­­­­cunoscură. Şi vestea că eroii Marii Bătălii cu Nă­lu­­­cile a­jun­seseră în Fortul Urşilor se răspândi în­dată. Se ştia şi că Surdul era fiul altui erou, căzut în luptă cu veş­nicii duş­mani ai for­tu­lui, urşii ne­gri, şi fu imediat în­con­ju­rat cu mai mult respect de­cât pri­e­te­nii săi. Neo­bişnuit cu a­­se­me­nea purtări, Surdul se tot în­cur­ca – spre hazul pri­e­te­nilor – în faţa neobişnuitei primiri.

Mitu şi Dan, împreună cu noul său însoţitor, se ur­ca­ră pe scările unui turn până la camera ce le era rezer­vată.
– Aici, le spuse ostaşul care‑i adusese, veţi şi lupta da­­­­că bate toaca, aruncând săgeţi asupra urşilor negri. A! – fă­­cu el privindu‑l pe Dan cu surprindere. Nu ai arc?
Acesta dădu din umeri, arătând spre sabie.
– Cu ea lupt de obicei.
– Cred! – zise ostaşul. Dar vezi, aici nu ajunge sa­bi­a. Chiar şi o sabie de Dochia mânuită cu vitejie nu poate de o­bicei să taie braţul puternic al unui urs negru. Ră­mâne în­­fiptă acolo, şi te vei afla dezarmat în faţa lui. Să­geţile sunt mai bune, mai ales că până să ajungă la tine a­puci să tragi mai multe. Lasă că‑ţi aduc eu un arc din ma­ga­zie, mai a­dă­­u­gă el, şi plecă.

După ce îşi aranjară lucrurile şi priviră pe ambra­zu­ră la pădurea potopită de furtună şi noapte, Mitu şi Dan se în­toarseră spre piticul care îşi pregătise şi el un cul­cuş într‑un colţ. Hainele lui verzi păreau să nu fi fost udate mai deloc de ploaia ce începuse a cădea zdravăn. Doar na­sul roşu stră­lu­cea de picături.
– Hei, spuse Mitu, cum te cheamă?
Piticul strâmbă din nas, ca şi când i s‑ar fi propus să mănânce ceva foarte amar.
Dan şi Mitu râseră.
– Hai, că nu ţi‑o fi ruşine cu numele tău!
Piticul îi privi mânios:
– Dar ce treabă aveţi voi cu numele meu?
– Avem una foarte importantă: vrem să‑l folosim, râ­se iar Mitu. Doar trebuie să‑ţi spunem cumva.
– Sau, zise Dan, te mulţumeşti cu o poreclă, ceva, cam ca Domnia Ta, Măria Ta, Strălucirea Ta sau ceva a­se­mă­nă­tor…
Piticul îi privi cu dispreţ, fără a lua parte la voioşia lor:
– Dacă vreţi neapărat să ştiţi cine sunt, o faceţi pe pie­­lea voastră. Aflaţi că numele meu este bine să rămână o taină, pentru a nu aduce primejdii asupra voastră.
– Şi asupra ta, bănuiesc, îl completă Mitu.
Piticul îşi drese glasul.
– Desigur, dar eu mă descurc. Nu ştiu însă dacă vă puteţi descurca voi.
Şi se aşeză cu un gest regal pe o buturugă ce ţinea loc de scaun, pe care aşternuse o pătură verde ca şi hai­ne­le sale.
Dan dădu din umeri:
– Cum vrei, dar dacă se întâmplă să avem acelaşi drum…
– Mă îndoiesc! – mormăi piticul.
– … va fi neplăcut dacă nu ne cunoaştem numele.
Dan se retrase în colţul său, şi se aşeză la o măsuţă şchioapă, punând pe dânsa opaiţul care lumina încăpe­rea. Scoase din desagă una din cărţile sale şi începu a citi din ea. Pentru o clipă Mitu se uită peste umăr, ca să vadă ce ci­teş­te, dar renunţă îndată: era în elină.
Ca urmare, Mitu se puse pe lustruit sabia de Do­chia şi verificat arcul primit de la ostaşii din Turnul Mor­ţii. Dar tră­gea cu coada ochiului la pitic şi până la urmă nu se putu stăpâni:
– Bine, dacă ţi‑e ruşine să ne spui cum te cheamă – de fapt Mitu nu credea asta, dar spunea aşa ca să‑l stâr­neas­că – măcar spune cât de departe mergi.
Piticul înclină capul într‑o parte:
– Mulţumesc de ajutor. Poate aş fi ajuns puţin mai târziu dacă nu erai tu cu calul tău.
– Poate?! – se miră Mitu. Poate nici n‑ai fi ajuns pâ­nă la căderea serii. Şi rămâneai afară, la cheremul ur­şilor negri.
Piticul râse cu dispreţ.
– La cheremul lor? Poate ei la cheremul meu.
Se văzu însă imediat că îi pare rău de ceea ce spu­sese.
– Oricum însă, fii sigur că aş fi ajuns la timp.
Mitu râse:
– Poate că ai fi ajuns la timp, dar cum te‑ai fi des­cur­cat cu urşii negri?
Dan îşi ridică ochii de pe carte:
– Mitule, de ce superi omul? Dacă nu vrea să spu­nă a­numite lucruri, nu le spune şi gata! Încrederea se câş­ti­gă, nu se dă în dar.
Mitu dădu ochii peste cap:
– Offf! Trebuia să sari tu, apărătorul văduvelor şi a­ju­tă­torul orfanilor, sprijinul săracilor şi al celor fără apă­ra­re. Dar, chiar nu era nevoie! Pun pariu că ştie să se a­pe­re foar­te bi­ne şi fără tine. Nu a făcut‑o însă pentru că mă pla­ce şi ar do­­ri de fapt să vorbească acum cu mine. Nu­mai nu te mai bă­ga!
Piticul începu să râdă în hohote:
– Ce încrezut eşti, „Mitule”! I‑auzi! Eram gata să mă spovedesc, şi prietenul tău m‑a oprit.
– E… nici chiar aşa, dar…
Vorba i se opri însă, căci uşa se deschisese brusc. Intră ostaşul, ud bine şi stânjenit.
– Îmi pare rău, zise el către Dan, dar e neaşteptat de multă lume la fort şi chiar nu mai am niciun arc. Am că­utat în toate magaziile şi nu l‑am găsit decât pe cel vechi, aşa‑zisul Arc de piatră, dar care nu are coardă şi nici nu poate fi încordat, pentru că e de piatră.
Îl scoase de după uşă, arătându‑l.
– Vedeţi?
Într‑adevăr, era un arc din piatră albă ca marmura, gros şi sculptat în chipul unor crengi împletite. De frumos era frumos, dar cum să îndoi un arc din piatră?
Dan se ridică, apropiindu‑se de ostaş.
– Dar de unde a ajuns acesta în magazia voastră?
– Îl cunoşti? – se miră ostaşul.
– Desigur, zâmbi Dan. Mi‑l dai?
– Cu plăcere! – se bucură ostaşul. Oricum, altul nu am. Dar cum o să‑l foloseşti?
– Poate găsesc eu o cale, spuse Dan. Mulţumesc mult pentru el. Dar nu mi‑ai spus, cum a ajuns aici?
Soldatul dădu din umeri:
– Nimeni nu ştie. De multă vreme ne încurcă pe a­ici. O să‑l întreb pe comandant şi, dacă nu are nimic îm­potrivă, cred că îţi poate rămâne.

Abia se închise uşa, şi piticul scrâşni batjocoritor din dinţi:
– Proşti, proşti, proşti! Nici nu înţeleg de ce îi lasă în viaţă Pădurea cea Mare la cât sunt de proşti.
De data asta Mitu se supără, auzind cum sunt jig­niţi cei care‑i primiseră atât de frumos:
– Auzi, datorită proştilor ăştia ai şi tu un adăpost a­cum. De ce le vorbeşti urât?
– Hm! – făcu piticul. O fi şi ăsta un motiv să îi lase Pă­­du­rea să trăiască. Să avem unde trage peste noapte. Sau, mai bi­ne zis, să aveţi, că eu oricum aveam.
Mitu simţi că se sufocă de indignare în faţa trufiei pe care piticul o arăta pe faţă.
Dar chiar atunci uşa se deschise din nou şi intră chiar căpitanul:
– Am înţeles, călătorule, că vrei Arcul de piatră.
– Desigur, zise Dan, dacă primiţi aceasta.
Căpitanul zâmbi:
– Desigur, chiar sunt mulţumit să‑l dau. Va fi mai bi­ne pentru Fortul Urşilor şi va intra şi el pe mâini bune, după a­­tâ­­ta vreme în care a stat degeaba. Chiar îţi mulţu­mesc!
– Mulţumirea este, desigur, de partea mea!
Căpitanul se retrase fără alte vorbe. Doar ostaşul se mai arătă o clipă de pe scară, întinzându‑i lui Dan cu bu­cu­rie şi mirare o tolbă cu săgeţi. Dan îi mulţumi şi lui, apoi în­chi­­­­se liniştit uşa, privind amuzat spre pitic.
– Se pare că nu toţi sunt aşa de proşti cum îi cre­deai.
Acesta se foi, stânjenit pentru o clipă, apoi vorbi la fel de mândru:
– Se poate să mai fie şi rarităţi. Oricum, ştii vorba aia: cu o floare nu se face primăvară.
Mitu simţi că nu mai poate răbda:
– Băi, Dane! Îmi spui şi mie ce se întâmplă? Ce‑i toa­tă păsăreasca asta?
Dan zâmbi.
– Mitule, ia uită‑te bine la arc? Nu‑ţi aduce aminte de nimic?
Acesta rămase pe gânduri, amintindu‑şi una după al­­ta de nenumăratele poveşti ale Pădurii celei Mari. Apoi se schim­­­bă la faţă:
– Arcul de Fildeş? Este Arcul de Fildeş?
– Sigur, râse piticul. Auzi la ăla, „arcul de piatră”. Şi mai zici că sunt rău cu ei.
Ochii lui Mitu străluciră:
– E nemaipomenit! Arcul de Fildeş! Dar, se în­crun­tă din nou, dacă povestea este adevărată, nu poate fi îns­tru­­nat de­cât cu strune din coamă de inorog.
– Aşa e, spuse iar piticul. Doar acelea pot vibra o­dată cu acest fildeş. Şi de aceea doar ele îl pot încorda.
Mitu dădu din umeri.
– Şi unde găseşti tu, Dane, coamă de inorog?
Acesta se aşezase iar la masă, la citit, şi răspunse din­tre foile cărţii:
– Om vedea noi. Ai vreo grabă?
– Sigur, zise Mitu, mai mult în glumă. Dacă ne a­ta­că urşii negri noaptea asta, ce ne facem dacă nu ne ajuţi şi tu cu Arcul de Fildeş?
Dan se mulţumi să zâmbească, văzându‑şi de citit.
Mitu, lăsat fără răspuns, continuă să vorbească mul­­tă vreme de unul singur. Aşa‑l găsi Surdul când se întoarse într‑un târziu, cam ameţit de vinul băut cu osta­şii (deşi de obicei nu prea era voie a se bea vin în aceste locuri).
Se culcară apoi, Mitu supărat, Surdul vesel. Piticul, în colţul lui, privea pe sub sprâncene. Dan, la masă, citi pâ­nă se termină seul din opaiţ. Când rămase în întuneric, în­chi­se car­tea, o puse în desagă, şi rosti încet către pitic:
– Poţi dormi liniştit, prinţe, nimeni nu te va tul­bu­ra. Noapte bună!
Întunericul nu lăsă să se vadă faţa piticului, dar a­ces­ta îşi oprise pentru o clipă respiraţia din pricina sur­prin­derii.

*

Dimineaţa îi întâmpină tot cu ploaie. Deşi furtuna se domolise, o perdea de picături continua să răpăie pe frun­­­­ze şi pământ. Nu era, desigur, o zi de călătorie.

Cu toate acestea, Dan poruncise îndată scularea şi pre­­gătirea de drum. Deşi lucra la fel de liniştit ca tot­dea­una, pri­etenii simţiră că ceva îl frământa.
– E vremea să plecăm – le răspundea el, în loc de o­rice altă lămurire.

Îşi luară repede rămas bun de la ostaşi şi plecară.

Piticul se pregătise şi el, foarte mulţumit de graba lui Dan, şi se suise iar pe calul lui Mitu, fără nicio invita­ţie.

Mitu nu ştia cum să se simtă: mândru că îl găzdu­ieş­­te iar şi se bucură de încrederea lui sau supărat că nu‑i spu­­sese numele şi se suise pe cal fără a fi poftit?
Pentru a se apăra de ploaia ce cădea neîncetat cei trei aveau pelerine de Târgul Morii, cu păr de cal, foarte bune. Pi­ticul avea pelerina lui – tot verde, ca şi hainele – şi părea chiar mai bună decât pelerinele lor. Picurii de apă alunecau pe ea ca şi cum ar fi fost unsă cu grăsime de gâs­că. Totuşi nu era plă­­cut să mergi printr‑o asemenea u­me­zeală, iar caii se po­tic­neau des pe pământul mocirlos şi pe alocuri pietros.

Cu toate că era o vreme aşa de posomorâtă, Mitu nu se putea opri din vorbă. Trăncănea întruna, despre tot fe­lul de năzbâtii care‑i treceau prin cap. Se pare că nu‑i pă­sa că nu‑l ascultă nimeni, nici măcar însoţitorul său. A­ceas­tă pur­­ta­re a lui îi făcuse pe destui în sat să‑l creadă un papă‑lapte vorbăreţ şi prost. Mai apoi înţeleseseră că, ori­cât de fără min­te şi slab ar fi părut, Mitu ascundea în sine şi o altă faţă, de ca­­re era bine să te fereşti cu grijă. Pentru pri­etenii săi a­ces­­te lucruri erau bine cunoscute. Dar ceea ce era uimitor era fap­tul că piticul, altfel cam arţăgos, îl răb­da cu atâta în­ţe­le­gere.

Poate şi din pricina tristeţii ploii, Dan se gândea la Nă­­­­­lucile ucise cu câteva zile înainte. Dacă în primele nopţi o­bo­sea­la îl făcuse să doarmă neîntors, în ultimele do­uă tot vi­­sase bă­­­tălia, cu valuri de sânge şi mormane de ca­davre. Se sim­­ţea vi­novat într‑un fel de nenumăratele vic­time ale ma­rii bă­tălii. Deo­dată tresări. Mitu vorbea tot des­pre asta!

– Până la urmă, şi amărâtele alea de Năluci, aveau şi ele copilărie, culcuş, poate şi părinţi… Păcat de ele că s‑au nă­pustit aşa asupra noastră. Parcă noi am fi vrut să le u­ci­dem… Sau parcă am dorit noi să ne luptăm cu ele! De ce oa­re nu şi‑or fi văzut de ale lor.
– Ba chiar de ale lor şi‑au văzut, numai că nu le‑a mers treaba. Cel puţin de această dată…
Spre surprinderea tuturor, grăise chiar piticul.
– Cum aşa? – interveni Dan.
– Hm! – făcu piticul plin de importanţă. Se vede că nu ştiţi de fapt nimic despre Năluci!
Despre Năluci nu ştia niciun om nimic, în afara fap­­tului că făceau răutăţi nenumărate şi teribile, dar ce rost ar fi avut să‑i spui asta?
– Nu ştim, recunoscu smerit Dan.
– În vremuri vechi, atunci când Pădurea cea Mare, cu toată întinderea şi sălbăticia ei era foarte departe de ceea ce este astăzi, într‑un ţinut îndepărtat din Derala, în a­propi­ere de Ocland, exista o ţară. Hmmm! Nu mai ştiu prea bine cum se numea… Oricum, a dispărut de mult…
Ceva din vocea piticului îi făcea să creadă că nu e chiar aşa. Poate că nu voia să le spună cum se numeşte ţa­ra aceea, cine ştie…
– Aşa! În acea ţară era la conducere de multă vre­me o familie de nobili războinici de o mare răutate. Nu doar că erau mereu în război cu toate ţinuturile din jur, dar se răz­bo­iau chiar şi cu oamenii lor. Ţăranii s‑au răs­cu­lat de mul­te ori, dar erau înfrânţi şi ucişi în chinuri cum­plite, chiar în fa­ţa copiilor lor. De multe ori chiar şi fe­me­ile păţeau la fel, chiar dacă nu participaseră la răs­coală. Iar chinurile, chi­nu­rile erau atât de urâte, cum nici nu se poate povesti.

Piticul tăcu pentru o clipă, cu glasul tulburat, ca şi cum el însuşi ar fi fost martor la acele întâmplări cum­plite.
– Ei, după mai multă vreme, unii dintre cei care îşi vă­zuseră părinţii ucişi în chinuri, şi care îşi văzuseră şi fraţi sau prieteni de asemenea ucişi în chinuri înaintea co­piilor lor, s‑au hotărât să scape pentru totdeauna de a­ceas­tă viaţă. Dar nu ştiau cum. Şi, după multă sfătuire, într‑o noap­te a­dâncă, fur­tunoasă ca cea de aseară, un o­mu­leţ negru a po­posit între ei. Nimeni nu ştia cum îi gă­si­se, ori cum in­tra­se în bordeiul bi­ne ascuns în care se a­du­naseră ei. Vorbirea lui era furioasă şi plină de ură faţă de cei care conduceau a­cea ţară. De aceea, a fost lăsat în via­ţă, ba chiar a fost as­cul­tat. Poate că hainele sa­le negre, o­chii roşii şi scânteietori ar fi spe­riat nişte oameni o­biş­nu­iţi. Dar oamenii aceştia văzuseră a­semenea lucruri, în­cât nu mai aveau decât ura, o ură fără mar­gini. Această ură nu aveau cum s‑o descarce, decât în răscoale şi în lupte cu ve­ci­nii lor. Dar piticul negru le‑a pro­pus o altă cale. „Da, zise el, Pă­durea cea Mare este plină de fiare şi de pri­mej­dii. Dar ni­ciu­na nu este atât de mare ca cele care vă pân­desc aici. Mai bi­ne să mergeţi acolo, şi cres­cându‑vă copiii în libertate să pre­­gătiţi totodată răzbunarea a­su­pra veş­ni­cilor voştri duş­mani.”

Piticul oftă adânc.
– Vedeţi, pentru oamenii aceia plini de ură ideea a pă­­­­­rut a fi minunată. S‑au pregătit, şi‑au luat tot ce puteau, şi au fu­­git către Pădurea cea Mare. Nu a fost uşor. Tre­bu­ia să îşi ta­ie cale prin mijlocul ţărilor ce îi despărţeau de Pă­du­rea cea Mare, să îşi găsească hrană, şi în acelaşi timp să se mişte des­tul de repede pentru a scăpa de nobi­lii care ve­neau din ur­­mă pentru a‑i distruge. Vă daţi seama ce a în­semnat asta pen­­tru ceilalţi locuitori din Derala? O dâră de fum şi sânge în­­­semna tre­cerea fugari­lor, care jefuiau mai săl­batic decât lu­­pii tot ce în­tâlneau: aşa fuseseră în­vă­ţaţi. În urmă, veneau cei care‑i în­vă­ţa­seră cu ura, la fel de groaz­nici. Şi unii, şi cei­lalţi, se miş­cau atât de repede, în­cât vecinii nu au izbutit a aduna vreo armată care să‑i poa­tă înfrunta. Dar vestea mer­gea mai re­pe­de decât ei, şi ţi­nuturile dinspre Pădurea cea Mare s‑au pre­gătit din vreme.
Piticul făcu o pauză, spre disperarea lui Mitu, care as­culta cu sufletul la gură. Şi Surdul şi Dan simţeau ne­răb­dare, dar vedeau – ceea ce Mitu nu putea vedea – că pe faţa pi­ti­cu­lui curgeau, pe lângă picăturile de ploaie, parcă nişte la­crimi. Şi în ochi îi licăreau – se vedea lim­pe­de a­ceas­ta – amin­tiri dureroase.

– Ţinuturile au adunat tot ce‑au putut pentru a se a­păra şi de disperaţii fugari, şi de întunecaţii cavaleri ce ve­neau din urmă. Chiar şi dintre ai noştri s‑au alăturat spre a­părarea acelor ţări. Şi astfel, atunci când într‑o seară fu­ga­rii au urcat pe unul din dealurile Deralei, numit Mun­tele Sur, au văzut venind din urmă, departe, la mar­gi­nea zării, um­bra armatelor negrilor nobili, iar în faţă, rânduite după cum se cuvenea, taberele apărătorilor ţi­nu­tu­rilor dinspre Pă­du­rea cea Mare. Adică, au văzut moar­tea, şi de‑o parte, şi de cea­lal­tă, şi pentru ei, şi pen­tru fe­me­ile lor, şi pentru copiii pe care‑i aduseseră.
Fără să vrea, Mitu oftă, şi piticul oftă şi el. Deşi mer­­geau în trapul săltat al cailor, cei trei se simţeau parcă în al­te vremuri, mult mai îndepărtate.
– Vedeţi, atunci a venit din nou piticul cel negru, pe ca­re din acea noapte nu‑l mai văzuseră. Era furios, şi ros­tea bles­teme şi ocări nenumărate asupra duşmanilor fu­ga­rilor. A­poi le‑a făcut o propunere cumplită: să se u­neas­că pentru tot­deauna, ei, copiii lor, şi urmaşii lor în ve­cii ve­ci­lor, cu for­ţele cele întunecate. Şi astfel vor scăpa. Da­că ar mai fi avut un pic de raţiune, desigur nu ar fi pri­mit. Oare nu chiar for­ţele întunericului îi chinuiau de a­tâ­tea generaţii?

Dar oa­me­nii aceştia înnebuniţi de ură şi ne­pu­tinţă nu mai gândeau.

Piticul tăcu iar.
– Şi au primit! – spuse Mitu în şoaptă.
Ploaia cădea răpăind pe frunze şi drum.
– Au primit, mărturisi cu durere piticul. Au primit, şi s‑au lepădat acolo de lumină, primind întunericul pen­tru ei, pentru copii lor, pentru urmaşii lor. Şi urmau a se fe­­ri de lu­mină toată viaţa, a trăi doar în umbră şi întune­ric şi a a­du­ce asupra tuturor durere şi întuneric. Piticul cel ne­gru i‑a în­vă­ţat atunci a se îmbrăca astfel încât să se piar­dă în noapte, a­co­periţi de neguri şi cenuşă. A chemat a­su­pra lor umbra, şi um­­bra i‑a învăluit. Şi au trecut astfel prin­tre taberele celor ca­re îi aşteptau, şi apoi mai departe, pâ­nă la Pădurea cea Ma­­re. Ei sunt Nălucile, şi de atunci îşi tot cresc copiii în ură şi în­tu­neric. Locuiesc în vizuini să­pate în pământ, în văile u­me­de dintre munţi. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi jaf. Da­că pu­te­rile întunericului le chea­mă, atacă fără nici o milă ori­unde pot ajunge. Acolo un­de îşi au ei sălaşul nu găseşti prea multe vie­ţuitoare: viespi şi tăuni, vipere, năpârci şi alţi şerpi ve­ni­noşi, nori de ţânţari şi altele asemenea. Sunt o a­de­­vărată pla­gă pen­tru Pădurea cea Mare. Golesc de viaţă pă­­­mânturi în­tin­se şi apoi se mută mai departe. Din fericire, mor multe Nă­luci în lupte, căci Pădurea e puternică. Mor şi din­­­tre copiii lor mulţi, căci nu ştiu să le poarte de grijă. Ba, de multe ori, chiar copiii se ucid între ei, însetaţi de mici de sân­ge şi de ură.
– Îngrozitor! – nu se putu stăpâni Mitu. Ştiam mul­te lu­cruri rele despre ele, dar acestea sunt şi mai şi. E în­gro­zitor.
Piticul dădu din umeri şi se cufundă iar în tăcere.
Lui Mitu îi păru rău că vorbise. Şi, cu toate că a­cum ştia mai multe despre răutatea Nălucilor, îi părea rău şi pen­tru ele, şi pentru viaţa blestemată pe care o du­ceau şi ele şi copiii lor.
Deodată, în umbra pădurii, se văzu pentru o clipă o umbră neagră.
– Un urs negru! – spuse Mitu.
Într‑o clipă şi el şi Surdul îşi smulseră arcurile şi le înstrunară4, apoi scoaseră şi săgeţile.
Nici piticul şi nici Dan nu părură însă mişcaţi de a­me­­ninţarea din umbră.
– Staţi liniştiţi, le spuse Dan, nu‑i nicio primejdie.
– Te‑ai bolunzit la cap? – zise Mitu, pe jumătate în glu­­­mă, pe jumătate îngrijorat de prezenţa ursului negru. Tu ştii ce răi sunt?
– V‑am spus să staţi liniştiţi, repetă Dan, ca unor co­pii. Lăsaţi arcurile la locul lor. Ursul acela nu e o ame­ninţare pen­tru noi. Poate pentru duşmanii noştri.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi şi Mitu şi Surdul.
Dan dădu din umeri, fără a răspunde.
Deodată Surdul îşi aţinti privirile în faţă, unde pi­ti­cul se ţinea în şa, în spatele lui Mitu.
– Măi, spuse el, piticul cu haine verzi… nu cum­va… Nu se poate! – îşi zise tot el.
Mitu îl privi peste umăr:
– Ce tot te bâlbâi acolo?
Surdul dădu şi el din umeri, ca şi Dan.
Mitu încercă să privească în spate, la pitic, dar nu iz­buti.
– Băi… „prietenilor”! – strigă supărat. Ia spuneţi‑mi şi mie care‑i treaba, că mă apucă toate cele! Ce faceţi atâta pe deş­­­­­tepţii? Despre ce‑i vorba?
Nimeni nu‑i răspunse nimic.
Mitu dădu să pornească o revărsare nimicitoare de jig­niri, dar se opri deodată, cu un icnet neaşteptat. Înţele­sese!
Şi începu să râdă – de sine însuşi, dar şi de hazul în­tâmplării – de răsuna pădurea.
În marginea pădurii se văzură mai multe umbre ale ur­şilor negri. De această dată însă Mitu nu se mai în­gri­joră de­loc. Dimpotrivă, le făcu cu mâna, râzând vesel şi stri­gând:
– Staţi liniştiţi, prinţul este bine!
Dan şi Surdul râseră uşor de purtarea copilărească a lui Mitu.
– Aha, zise piticul, în sfârşit ţi‑ai dat şi tu seama ci­ne sunt.
– Păi da, zise Mitu. Cine putea să fie pitic îmbrăcat doar în verde, aşa iute în mişcări, arţăgos la purtare şi as­cul­tat de urşii negri, decât Prinţul Roland!
– Hmmm! – făcu încurcat piticul, neştiind cum să ia vorbele lui Mitu. Dar cam greu ţi‑ai dat seama…
Mitu râse liniştit.
– Pun prinsoare că Dan a înţeles primul cine eşti, că doar tot timpul are în cap doar poveştile Pădurii. Eu, mai ma­tur, nu stau cu mintea la asemenea lucruri!
Pretenţia de maturitate a lui Mitu făcu să râdă pe toa­­­tă lumea, chiar şi pe Prinţul Roland.
Dan vorbi şi el:
– De vreme ce acum ne cunoaştem, îndrăznesc a mă întreba dacă întâlnirea noastră a fost chiar întâmplă­toare.
Piticul şovăi o clipă, apoi recunoscu:
– Nu chiar. Drept să vă spun, am fost rugat să vă ies în cale.
– De cine?! – făcu uimit Mitu.
– Hm! De stareţul schitului, desigur. Cine altul cre­deţi că vă mai poartă de grijă pe aici?
– Şi de ce era îngrijorat părintele? – se băgă şi Surdul.
– Păi, se temea de urşii mei. Că, drept să vă spun, v‑ar cam fi ucis.
– De ce să ne ucidă?
– Cum de ce? Ca să vă ia fluierele celor nouă bles­te­me. Credeţi că este cineva în Pădurea cea Mare, în afară de oa­menii care, ca de obicei, află ultimii toate, care să nu şti­e că le aveţi?
– Şi ce să facă urşii negri cu ele?
– Cum ce să facă? Să le apere de Năluci şi de cei­lalţi care voiesc a le lua.
Mitu interveni cu mândrie, deşi puţin enervat că nu‑l putea privi în faţă pe pitic.
– Prinţe, dar credeţi oare că e aşa uşor să le ia ci­ne­va de la noi? Cred că am dovedit cu prisosinţă că…
– Că ce? Ce crezi că ai dovedit? Ai dat o luptă cu Nă­­lu­ci­­­le şi te crezi cineva? Chiar nu înţelegi nimic? Noi ne lup­tăm cu Nălucile mereu. Lupte ca cea pe care aţi dat‑o voi şi ca­re de­ja a intrat în legendele oamenilor sunt pentru noi ce­va o­biş­nu­it. Şi chiar şi în această luptă, n‑aţi fi biruit fără spri­jinul schi­tu­lui.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi toţi trei.
– Păi cum! Voi credeţi că nu se ştia de ce aţi fost în­dru­­maţi către schit? Dacă Drumul Trecătorii v‑ar fi dus drept la Tur­­nul Morţii aţi fi fost deja nimiciţi şi voi, şi tur­nul, şi toţi os­taşii de acolo. Cât v‑aţi odihnit la schit, şi cât aţi mers pe cale spre Turn, călugării s‑au rugat pentru voi fă­ră o­pr­ire. Fără pu­­terea pe care aţi primit‑o astfel, n‑aţi fi răz­bit voi Nălucile nici pe un sfert să fi fost numărul lor.
Cei trei îl ascultau uimiţi, neştiind ce să creadă.
– Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, că aşa sunt oa­me­nii, îngâmfaţi şi plini de ei. Dar să ştiţi, dacă pentru oa­me­ni această luptă cu Nălucile v‑a făcut eroi, pentru noi a­bi­­a dacă începeţi să fiţi demni de atenţie. Păi la noi şi copiii iau parte la aceste lupte!
– Şi eşti sigur, nu se putu stăpâni Mitu, că n‑am fi fă­­­cut faţă urşilor negri?
Dan se supără:
– De ce vorbeşti astfel, Mitule? De asta e vorba?
Sări şi Surdul:
– Poate făceam faţă, poate nu. Dar nu‑i mai bine să tre­­cem cu pace?
Mitu se apără cu îndârjire:
– Auziţi, ce săriţi aşa pe mine? Eu nu spun că nu e bi­­­­­ne cu pace. Dar nu înţeleg nici de ce credea că nu le fa­cem faţă, nici de ce, până la urmă, să ne atace. Ce le tre­bu­ie lor flu­ie­re­le?
Piticul oftă prefăcut.
– Of, băiete, multe mai ai de învăţat! Întâi, urşii ne­gri se luptă de multă vreme cu Nălucile şi toate atacu­rile a­ces­to­­ra asupra Văii Urşilor Negri s‑au terminat cu vic­to­ria su­pu­şilor mei. Deci, ştiind cum luptă şi unii şi al­ţii, şi vă­zâ­n­du‑vă şi pe voi luptând, ştiam cum s‑ar ter­mina o luptă în­­tre voi şi urşii negri.
– Cum!?! – făcură cei trei. Ne‑ai văzut luptând cu Nălucile?!
Prinţul se făcu a nu‑i auzi.
– Iar cât priveşte fluierele, de bună seamă că urşii ne­gri le‑ar şti mai bine păzite la ei, decât în mâinile voastre de copii.
Toţi trei ar fi avut câte ceva de spus, dar erau prea mul­te la care să te gândeşti. Desigur, părea urât că prinţul se ui­tase la lupta lor cu Nălucile fără să îi ajute, dar dacă te gân­deşti că trebuia să‑i vadă cât de în stare sunt să a­pe­re flu­­ierele, era de înţeles. Şi iar părea de înţeles ca ur­şii ne­gri să vrea a lu­a fluierele celor nouă blesteme sub o­cro­tirea lor, spre a le feri de Năluci şi de alte asemenea făp­turi. Dar se sim­­ţeau oa­recum umiliţi de cuvintele piti­cu­lui. Deşi lup­ta cu Nălucile le mai aducea fiori, mai ales noap­tea, bi­ruinţa pe care o câş­ti­ga­seră şi, de ce să nu spu­nem drept, de asemenea şi laudele os­taşilor, îi făcu­seră să se simtă adevăraţi eroi. Acum însă Prin­ţul Ro­land îi a­se­muia cu copiii piticilor şi cu alte mărunte vietăţi ale Pă­du­rii. Era tare neplăcut!
Surdul fu primul care rupse tăcerea:
– Prinţe Roland! De vreme ce am venit la adevă­ru­ri, aş dori să ştiu şi eu ceva!
– Da, spuse piticul. Vrei să afli de ce tatăl tău a fost ucis de supuşii mei.
Surdul se poticni o clipă, în faţa felului atât de bru­tal de a vorbi al prinţului. Sau era o formă de sinceri­tate?
– Da, zise el. Asta vreau să aflu.
– Şi dacă nu, ce? – zise prinţul cu aroganţă.
Surdul simţi că se sufocă de furie în faţa acestui răs­­puns neruşinat. Din fericire, Dan îi sări într‑ajutor.
– Cred că e o neînţelegere. E vorba de prietenie aici şi de dorinţa unui prieten, nu de ameninţări sau alte ase­me­nea lucruri!
Piticul ridică din umeri:
– Prietenie? Ce ţi‑e şi cu oamenii ăştia! Mergi cu ei do­­­uă zile şi gata: „prietenie”! Ce să spun! Şi după alte do­uă zile, au uitat şi de tine şi de „prietenia” cu tine. Pri­e­te­nia în­seam­nă altceva…
Şi prinţul continuă să vorbească întruna, de parcă e­ra Mi­tu însuşi. Dan îi făcu un semn de liniştire Surdului, care‑şi o­pri vorbele usturătoare ce‑i stăteau pe buze. O vre­me mer­se­ră prin ploaia tot mai măruntă însoţiţi pe la­turi de urşii ne­gri, iar dinspre Prinţul Roland de un dis­curs ce nu se mai ter­mina.
Totuşi, chiar şi cele mai lungi cuvântări au un ca­păt. Până la urmă şi piticul fu nevoit să se oprească din vor­bit. Atunci, dând pinteni lui Steluţă, Dan înaintă până lân­gă prinţ şi, privindu‑l în ochi, îl întrebă:
– Totuşi, de ce a fost ucis tatăl Surdului?
Piticul plecă ochii în jos:
– Într‑un fel, a fost o greşeală. Şi din partea lui. A pri­­mit să păzească pe cineva care ne era duşman de moar­te. El nu ştia, dar nici noi nu ştiam că nu ştie. Ne‑am atacat duş­ma­nul, el l‑a apărat… Mai apoi am aflat că nu a vrut să fie de partea răului dar… Asta e! Dacă în viaţă nu deschizi bine o­chii, te trezeşti că faci tot felul de fapte care îţi aduc ne­ca­zuri, ori chiar sfârşitul. Îmi pare şi astăzi rău de el, căci am a­­flat mai a­poi că era un om bun. Şi noi nu ucidem oameni buni ni­cio­dată. Dar, aşa cum am spus, dacă nu deschizi bine ochii…
Surdul plângea, fără suspine, dar şi fără fereală. La­cri­­mile îi curgeau din ochi pur şi simplu.
Piticul vorbea aproape în şoaptă:
– Vedeţi, aceasta este legea noastră, să luptăm cu ră­ul. Şi nu ne putem opri uşor. De trei ori am distrus Turnul din pri­­cina nemernicilor ascunşi în el. Nu aveam cum face alt­­­fel. Răb­da­sem deja mai multe zile, aşteptând ca cei as­cunşi acolo să ple­­ce. Dar nu mai plecau! Şi n‑am avut ce fa­ce, decât să a­ta­căm. Atunci acela a plecat. Era chiar unul din­tre cei care au în­cer­cat să ducă fluierele către Ţinutul Ne­gurilor. Şi trebuia ca flu­ierele să nu ajungă acolo. Dacă ta­tăl lui era în garda a­ce­lui ne­treb­nic vrăji­tor…
Dan şovăi o clipă, apoi grăi:
– Dar şi noi le ducem… – şi se opri.
Piticul dădu din cap:
– Desigur, şi voi le duceţi acolo, dar ca să le distru­geţi. Şi nici nu aveţi cum altfel, căci şi Ciocanul Zimbrului a ajuns la Castelul Negurilor.
– La Voievodul Crişan – completă Mitu, trăgând cu coa­da ochiului la Surdul.
Acesta, surd la toată discuţia, călărea îngândurat, fă­­ră a vedea ceva în jur.
– Hm! – făcu piticul. Nu se ştie dacă la voievod sau la cel din umbră.
– Cine e acesta? – întrebă plin de speranţă Mitu.
De această dată însă Prinţul Roland se întoarse iar la tăcerea lui încăpăţânată de mai înainte.
– Nu crezi că s‑ar cuveni să ştim? – spuse Dan.
Prinţul nu‑l băgă în seamă.
În faţă se ivi o râpă neagră, largă, deschisă înspre dreapta.
– Valea Nerei, spuse piticul, deşi n‑ar fi avut cum s‑o vadă din spatele lui Mitu.
Dintr‑un singur salt sări pe umerii unui uriaş urs ne­gru din marginea drumului.
– Aici ne despărţim. V‑am dus cu bine până aici. Mer­­­­­geţi la Fortul Nerei şi de acolo unde vă va lumina Dum­ne­zeu. Eu în­să v‑aş sfătui ca înainte de a trece în De­ra­la să po­po­siţi mă­­­car o vreme în Pământul Dacilor.
– Unde este acesta?
– De la Fortul Nerei în adâncul munţilor, zise piti­cul cu un zâmbet batjocoritor în colţul gurii.

Dan şi Mitu se priviră uimiţi, în vreme ce Surdul, o­prit din mers, părea la fel de pierdut ca până atunci.
– A! – mai zise piticul. Şi pentru urşii mei, care şi‑au pier­­dut vremea pentru voi, trebuie ceva de mâncare.
– Desigur, spuse Dan, ducând mâna către desagi.
– Nu! – spuse piticul. Nu asemenea mâncare! Un cal!
– Un cal?!
– Da, calul lui Mitu!
Mitu, care coborâse deja de pe cal pentru a scoate mân­­­­­­ca­re din saci, simţi că se sufocă de mânie.
– Cum? – strigă el. Cum…

Dar nu mai apucă să spună nimic. Înainte ca urşii ne­­gri să iasă din umbra pădurii, Dan sărise de pe cal şi îl lo­­vi­se atât de tare pe Mitu, că îl culcase la pământ. Apoi, dintr‑o sin­gură mişcare a sabiei, reteză chingile şeii şi a­ceas­­ta, cu tot cu desagii lui Mitu, se prăbuşi la pământ. Ur­şii ţâşneau deja către cal. Acesta sări în sus uimitor, par­­că în zbor, dar şi ur­şii săreau deja. Două gheare pu­ter­ni­ce loviră calul în coapsă şi îl traseră la pământ. Într‑o cli­pă, cu toată zbaterea lui pu­ternică – uimitor de pu­ter­nică – calul avu capul zdrobit. O um­­bră adâncă şi mare iz­­bucni din leşul calului, stăruind o cli­­pă a­supra dru­mu­lui şi pierind apoi în depărtare, cu o vi­teză de ne­crezut.

– Ce‑i asta? – făcu Mitu, frecându‑şi capul.
Urşii târau deja între copaci leşul calului, iar piticul pie­ri în umbră odată cu ei, făcându‑le cu mâna, poate se­ri­os, poa­te în batjocură… Greu de ştiut cu el!
– O altă primejdie de moarte, din care tot Prinţul Ro­land ne‑a scăpat – spuse Surdul, cu un glas în care se a­mes­te­cau tristeţea şi un fel de amărăciune.
– Să mergem, zise Dan, încălecând.
– Ţi‑e uşor să zici, începu Mitu.

Şi până la Fortul Nerei, care de altfel nu era de­par­te, o ţinu doar într‑o văicăreală. Pe care, desigur, n‑o băgă ni­meni în seamă.

Capitolul IV                                       magazin online DSV                                           Capitolul VI

Mihai-Andrei Aldea

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul IV

În care se schimbă multe şi se trece de Turnul Morţii.

Pentru a le lăsa vreme de odihnă, călugării îi mai ţi­­nuseră încă o zi la schit. Fusese o zi frumoasă, deşi aici pe cul­me era destul de frig. Doar la amiază soarele biruia, re­văr­sând căldură multă asupra păşunilor şi pădurii.

Mâncaseră bine, se odihniseră, mai fuseseră şi la sluj­bele din biserica micuţă… Mai că şi‑ar fi dorit să nu mai ple­ce. Dar trebuia!

În zorii zilei următoare porniră iar la drum. Călu­gă­­rii îi învăţaseră să meargă pe creastă până la Turnul Morţii, for­tul la care şi ei voiseră să ajungă.
Deşi nu se vedea nici o potecă, nu aveau cum să se ră­­tăcească. Era destul de îngustă creasta, iar celelalte cul­mi care se desprindeau de ea, coborând într‑o parte sau al­­ta, nu‑i pu­teau înşela. Pădurea cea Mare se vedea, de‑o par­­te şi de cea­lal­tă, peste văi şi culmi, străpunsă ici şi a­co­lo de culmi înierbate ori pietroase, ori de câteva stânci se­me­ţe.

Dar cu toată frumuseţea locului şi a Pădurii, şi cu toa­­tă uşurinţa drumului, cei trei se simţeau apăsaţi de un fel de umbră. Soarele strălucea vesel, dar între el şi ei era ca un fel de văl, nevăzut dar greu.
– Opriţi‑vă! – spuse Dan.
Ridicat în şa, privea în urmă.
Priviră şi ceilalţi doi: nimic deosebit.
– Unde‑i schitul?
Mitu şi Surdul se priviră cu uimire, dar şi cu spai­mă: schitul nu se vedea, deşi abia plecaseră din el.
Fără să vrea, clătinară îngânduraţi din cap, toţi trei o­da­tă. Şi, stârniţi de hazul gestului, începură să râdă. Nu mult, căci um­bra stăruia asupra lor, dar destul ca ceva să se schim­be în ei. Să‑i facă să iasă din apăsarea care îi înăbuşise până atunci.
– Ştiţi ce, sări Mitu? Asupra noastă este primejdie. A fost şi este, şi cred că va mai tot fi. Dar, ascultaţi‑mă pe mi­ne, vom birui! Vom birui, orice ar fi!
Îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret:
– Vom birui!
Se simţeau dintr‑o dată învioraţi, puternici şi pre­gă­­ti­ţi pentru orice ar veni asupra lor. Gata de luptă.
Şi Pădurea simţi schimbarea. Vălul de ameninţare nu dispăru, dar păru a se subţia oarecum. Şi ei simţiră a­ceas­ta.
Pentru o vreme drumul fu cel obişnuit. Călăreau a­dică fără oprire, şi mâncau în şa, grăbindu‑se a ajunge la adăpost înainte de căderea serii. O dată, Surdul îi oprise pen­tru o clipă, arătându‑le păsările ce izbucneau din co­paci, pe o linie pa­ra­lelă cu a lor.
– Suntem urmăriţi, încuviinţă Mitu.
Şi, nu ştiu de ce, priviră întrebători amândoi spre Dan.
– Nălucile, spuse acesta.

Ceilalţi doi încuviinţară tăcuţi. Bănuiseră şi ei că sunt Nălucile, iar cuvântul lui Dan îl primiseră fără în­do­ia­lă. Dar, ciudat, nu se mai temeau. Sau, oricum, nu mai era acea tea­mă puternică, ce te încremeneşte. Dim­potrivă, era un sen­ti­ment care îi îndemna la luptă. Aşa cum am spus, ceva se schim­­base în ei. Era poate acea schimbare ce apare în oa­me­nii adevăraţi, atunci când în­ţeleg pentru pri­ma oară că lupta este luptă şi trebuie dusă, atunci când în­ţeleg pentru prima oară cu a­de­vărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te dis­truge. Iar realitatea era lim­pe­de: erau în Pădurea cea Mare, şi nu doar ca trecători, ci ca pur­tători ai unor obiecte de va­loare, râvnite şi temute to­to­da­tă. Şi aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preţ.

Călătoriseră mai departe liniştiţi, cu aceeaşi hărni­cie ca şi până atunci. Seara, care se lăsa mai târziu aici pe cul­me, se vedea deja strecurându‑şi întunericul în văile din jur. Ca­lea Nălucilor, dezvăluită de păsările tulburate la tre­cerea a­cestora, se apropia cu încetul de culme, ur­când o­da­tă cu um­bra. Deşi soarele se mai vedea încă într‑o par­te, câteva stele mai în­drăz­neţe deja ieşiseră la ve­dere. As­cuns la început de steiuri mari de stâncă, Turnul Morţii se ivi deodată în depărtare.

– Să ne grăbim, spuse Mitu.

Şi aplecându‑se pe coamele cailor, porniră în ga­lop.

Niciun sunet nu se auzi dinspre pădure, în afară de zborul şi ţipătul păsărilor. Dar Nălucile ţâşniră din în­tu­ne­ri­cul copacilor, zvâcnind spre culme şi aşezându‑se în ur­mă­rirea celor trei. Erau multe, şi tot mai multe. Al­bastrul în­tu­necat al serii se întindea tot mai puternic pe cer. Tur­nul Mor­ţii era tot mai aproape. Cei trei goneau fă­ră oprire. Caii aveau gu­rile pline de spume, dar nu sco­teau niciun sunet în afară de gâfâitul obişnuit. Sim­ţeau şi ei greutatea clipei. O îm­pie­dicare ar fi fost moartea ime­dia­tă şi a a­ni­malului, şi a omului.

Curând Turnul Morţii se înălţă deasupra, iar pe cre­­neluri se văzură ca nişte umbre în noapte soldaţii.

– S‑a lăsat seara! – scrâşni Mitu înciudat.

Ştiau cu toţii că nimănui nu i se mai deschide în Pă­­du­rea cea Mare după căderea întunericului. Cu atât mai mult lor, care în loc să vină pe Drumul Trecătorii, so­seau pe a­ceas­tă ciu­dată cale.

La poalele Turnului Morţii se opriră iute, aproape că­zând de pe cai şi, scoţându‑şi săbiile, se întoarseră spre Nă­lucile care se aruncau asupra lor. Un val de săgeţi iz­bucni din Turn, ca un văl negru, chiar peste Nălucile din fa­ţă. Timp de câteva clipe, cât cădeau săgeţile, Nălucile pă­rură a se lovi de un fel de zid care le dobora cu repezi­ciune. Apoi căderea să­geţilor se opri, şi cei trei se treziră faţă în faţă cu Nălucile. A­cestea erau un fel de umbre ne­gre, înşelătoare, cu sute de vă­luri, dintre care ieşeau tot fe­lul de vârfuri şi lame de oţel, până atunci ascunse. Pă­reau a avea nenumărate braţe ce se învârteau în vârtejuri uci­ga­şe. Unul lângă altul, Dan, Surdul şi Mitu luptau cu cea mai desăvârşită nebunie. Nici nu mai gândeau la luptă sau la viaţă sau la moarte. Se trans­for­ma­seră în să­biile pe care le roteau cu o viteză de necrezut, sfâ­şiind văluri şi car­ne, îndepărtând şi de multe ori chiar ru­pând lamele de o­ţel, făcând să ţâşnească valuri de sânge şi uneori şi ţipete. Din vreme în vreme, din Turnul Morţii se re­vărsa iar pes­te Năluci potop de săgeţi. Dar numărul Nă­lu­ci­lor părea nes­fârşit. Iar şi iar se aruncau la atac, ivindu‑se ne­încetat din întunericul adânc al Pădurii. Cu­rând, cei trei tre­cură de pe cai direct pe mormanele de cadavre înălţate înaintea lor. Şi luptară mai departe, cu aceeaşi nebunie, în faţa u­nui duş­­man fără margini.

Deodată se auzi undeva într‑o parte strigătul as­cu­ţit al unei strigi, apoi altul.
– Vin strigile! – strigă Mitu bucuros, aproape fără să‑şi dea seama.

Nălucile se retraseră dintr‑o dată în umbra pădu­rii, lăsând în urmă dâre de sânge.

Cei trei stăteau spate în spate, pe mormanele de ca­­­davre, încercând să fie pregătiţi pentru orice atac.

Cu tot întunericul, desluşiră umbra măreaţă a unei strigi care se roti asupra lor, şi apoi asupra pădurii în care se re­tră­se­seră Nălucile.

Cei trei, aflaţi sus, la poalele steiurilor, vedeau în jos umbra pădurii, iar sus cerul înstelat, întins nesfârşit în toa­­te părţile.

Şi doar o strigă, una singură se vedea, rotindu‑se a­­­su­pra ascunzişului duşmanilor lor. Ştiură atunci că nu vor a­vea alt ajutor de la ea în afară de clipa de răgaz pe care o pri­miseră deja. Însă nu se clintiră nici măcar o clipă. O sin­­gu­ră şoaptă, a­ce­eaşi, ieşi de pe buzele lor, unindu‑i încă o dată:

– Vom birui!

Şi când în cele din urmă Nălucile îşi recâştigară în­drăz­­­­neala şi se repeziră asupra lor, fură întâmpinate de stri­­­­gătul lor de luptă şi de acelaşi vârtej înspăimântător de să­bii. Şi de valurile de săgeţi ce cădeau din Turnul Mor­ţii. Bă­tă­lia urmă mai departe, la fel de îngrozitoare. Prinşi de lup­tă, cei trei nu simţiră nici o clipă schimbarea, dar Nă­lu­­ci­­­­le da. Cerul începuse a se înălbi spre răsărit. Iar nu­mă­rul Nă­­lucilor nu mai părea nesfârşit. Deşi săgeţile că­deau mai rar, ajutoare noi nu mai soseau din pădure. Şi la pri­me­le ra­ze ale soarelui, N­ă­lu­cile se topiră iar în pă­dure.

Striga dispăruse de mult. Nu era încă lumină, doar pe­­­­­­numbra zorilor. Cei trei, cu săbiile acoperite de sânge, cu hai­ne­­le şi mâinile şi chipurile de asemenea roşii de sânge – al cui? al lor? al Nălucilor? – se roteau cu paşi mă­su­­raţi pe muntele de le­şuri, pândind încă duşmanul. Şi, de­o­da­tă, înţeleseră că s‑a sfârşit. Biruiseră!

Erau atât de sus pe mormanul de cadavre, încât a­jun­­­seseră la mijlocul înălţimii Turnului Morţii. De aceea nici nu mai putuseră trage săgeţi mulţi din ostaşii de aici. Poar­ta se deschidea, şi soldaţii ieşiră, privindu‑i pe ei şi ur­mele bă­tă­liei cu uimire şi spaimă. Caii, aproape striviţi de Turn, ne­che­zau cu şovăială. Cei trei se coborâră şi iz­butiră să‑i smul­gă dintre leşuri, trăgându‑i spre poartă unde… se prăbuşiră.

Soldaţii le luară săbiile şi le puseră deoparte, te­mân­­­du‑se de ei. Apoi îi ridicară şi pe ei şi îi duseră înă­un­tru. Spă­laţi, arătau a oameni, dar încă nu puteau fi tre­ziţi, nici mă­­car de cârpele ude care îi curăţau de sângele – şi al lor şi al duş­manilor – care îi acoperea.

*

Era deja a patra zi de când fuseseră aduşi în Tur­nul Morţii. Dormiseră aproape douăzeci de ore, apoi mân­­caseră ceva, şi iar dormiseră, şi tot aşa. Între timp mai ve­nise o ca­ra­vană dinspre Derala, şi plecase, desigur. Şi din sol­­daţi ple­caseră mulţi. De fapt era o întreagă ceată de ar­caşi, trimisă spre a schimba militarii vechi din forturile de pe Drumul Trecătorii ce voiau a se retrage. Sosise, această ceată, chiar în seara în care ajunseseră şi cei trei. De aici a­jutorul atât de ta­re pe care îl primiseră în lupta lor. Ci­ne­va, un­deva, avea, se pare, grijă de ei.

Între timp aflaseră şi cei din Turnul Morţii că cei trei lup­­tători nu erau făpturi ale Pădurii celei Mari, ci oa­meni… poa­­te nu chiar ca toţi oamenii, dar oameni. Sau, mai bine spus, eroi. Şi vestea despre Marea bătălie cu Nălu­cile sau Ma­rea bătălie de la Turnul Morţii se răspândise deja, o­da­tă cu ar­caşii, dar şi pe alte căi, de‑a lungul Drumului Tre­cătorii şi chiar dincolo de Pă­du­rea cea Mare.

Desigur, cei trei nu ştiau aceasta. Aflaseră de cara­va­­nă şi arcaşi, mâncaseră şi dormiseră. Schimbaseră câ­te­va cu­vinte cu soldaţii cu înfăţişare dură şi vorbă priete­noa­­să. Li se spu­se­s­e că nu trebuie a se grăbi: aveau dezle­ga­re să stea nu doar do­uă zile (după legea Drumului Tre­că­to­rii), ci cât a­­veau tre­bu­in­ţă.
De aceea, în a patra zi, simţindu‑se mai în putere, după masă îşi luaseră săbiile, spre a le verifica. Erau deja cu­răţate de sânge, şi fierarul Turnului Morţii încercase oa­­re­cum să le ascută (oarecum, căci să ascuţi săbii de Do­chia nu­mai uşor nu este). Dar urmele bătăliei se ve­deau încă pe ele. Tă­işurile aveau mulţime de ştirbituri şi ne­nu­mă­rate zgâ­ri­eturi se încrucişau pe latul lamelor. Doar sa­bia lui Dan, cea fă­­­cută de el, era mai bine, arătându‑se ast­fel cunoscătorilor ca mai bună decât ves­titele arme de Do­chia. Se aşezaseră toţi trei în uşa camerei ce li se dă­du­se, bucurându‑se de soa­re şi ascuţindu‑şi şi lustruindu‑şi de zor armele.

Căpitanul veni lângă ei şi intră în vorbă cu o şo­vă­ia­lă pe care ei n‑o înţelegeau, fiind încă neobişnuiţi cu res­pectul acela deosebit arătat de ostaşi eroilor.
– Bună ziua, vitejilor!
– Să trăieşti, că­pitane – răspunseră ei într‑un glas, bucurându‑se a‑l vedea din nou.
– Ştiţi, făcu militarul, am aflat despre voi de la For­tul Podului. Ştiu că veniţi din Şindriliţa şi mergeţi spre De­rala, dar… nu înţeleg cum de aţi venit pe Culmea Nă­lucilor.
– Ce culme? – făcu Mitu uimit.
Căpitanul şovăi o clipă
– Culmea Nălucilor. Nu ştiţi că aţi venit pe Culmea Nălucilor?
– Nu! – zise Mitu. Nu ştiam cum îi zice. Am rătăcit drumul, de la Adăpostul Crivei încoace.
– Cum să‑l rătăciţi? – făcu surprins căpitanul.
– Simplu, râse Mitu. Am dat de o răscruce. Un drum urca, altul cobora. Am urcat şi am dat de un schit. Acolo am dormit. Şi călugării ne‑au arătat calea, spre a ajunge la Tur­nul Morţii, pe culmea aceasta.
Căpitanul îl asculta cu ochii mari.
– Dar voi ştiţi că nu există nici o răscruce?
– Ei, am aflat noi că de fapt nu e răscruce, şi că dru­mul pe care l‑am văzut era un fel de amăgire.
– Dar ştiţi că din cei plecaţi spre schit nu s‑a mai în­tors nimeni? Doar dintre călugării schitului mai apare câ­te unul, rar de tot, la vreun fort, cu cine ştie ce treabă tai­nică. Dar din cei plecaţi spre schit, nimeni n‑a mai ve­nit înapoi.
– Păi vezi, râse Mitu, noi n‑am plecat spre schit, am plecat spre voi. O fi fost o greşeală la mijloc.
Deşi îi respecta vitejia, căpitanul nu putu să nu cla­tine din cap mustrător:
– Greşeală? Pădurea nu face astfel de greşeli. De bu­nă sea­mă, spuse el gânditor, trebuia să ajungeţi şi pe‑acolo. Cine ştie de ce… – spuse, şi‑i privi pe sub sprân­cene.
Se vedea limpede că ar fi vrut să‑i întrebe mai mul­te, dar nu cuteza.
– Păi, sări iar Mitu, se poate ca…
– Mai taci! – zise Surdul scurt. Vorbeşti mereu, şi a­iu­rea pe deasupra.
Se făcu linişte. Roşu la faţă, Mitu se aplecase dea­su­pra sabiei, lustruind‑o de zor.
– Căpitane, întrebă Dan, după ce ieşim din Pădu­rea Mare, cum ajungem la Ţara Negurilor?
Căpitanul făcu ochii mari:
– La Ţara Negurilor? Păi de ce să ajungeţi acolo?
– Da’ de ce nu? – sări iar Mitu, uitându‑şi ruşinea.
De data asta însă nimeni nu‑i zise nimic.
– De ce? Pentru că este urâtă. Este o ţară doar de munţi aproape sterpi, cu pietre multe şi ierburi ţepoase şi mlaş­­­­tini mul­­te şi urâte, ca mai toate mlaştinile de munte. Iar ne­gurile care o înfăşoară mai tot timpul sunt şi urâte şi, de mul­te ori, o­tră­vitoare. Iar conducătorul ei…
– Voievodul Crişan – sări iar Mitu.
– Voievodul Crişan? A, nu! – spuse căpitanul. El con­du­ce doar cu numele. Adevăratul conducător este ne­cu­nos­cut. Voievodul Crişan era un om bun, un adevărat prinţ de Heg, atunci când a primit a sta pe tronul Marelui Castel din Ţa­­ra Negurilor. Însă curând, ca toţi dinaintea lui, s‑a schim­bat şi a devenit… rău. Foarte rău. Şi asta pentru că este alt­ci­ne­­va, care conduce această ţară.
– Cine? – îşi arătă curiozitatea Mitu.
Căpitanul dădu însă din umeri.
– Se spun multe vorbe, dar de fapt nu ştie nimeni adevărul.
– Dar ce vorbe se spun? – nu se lăsă Mitu.
– Că ar fi vorba de Zâna Negurilor, că ar fi vorba de Vrăjitorul Verde, că ar fi vorba de Prinţesa Enga… multe!
– Cum Prinţesa Enga? – sări Mitu iar. Ştiam că Prin­­ţesa Enga era din Ocland şi a fost ucisă de muuultă vre­me, într‑o călătorie făcută în… – şi Mitu şovăi pentru pri­ma oa­ră.
– Într‑o ţară îndepărtată, râse căpitanul. Da, de o­bi­cei nu se spune care ţară, dar e chiar Ţara Negurilor. Unii spun că nu a fost ucisă, ci s‑a unit cu forţele întuneri­cului, şi le slu­­jeşte în ascuns. Alţii spun că s‑a unit cu aceste for­ţe după moarte, în­­torcându‑se oarecum din moarte, dar nu cu totul, şi de aceea nu se arată. Adevărul nu‑l ştie ap­roa­pe nimeni.
– Cum aproape nimeni? sări încă o dată Mitu.
– Mă, tu nu ai minte deloc? – îl opri iar Surdul. Nu în­­ţelegi că adevărul e cunoscut de cel care conduce din um­bră şi de cei de lângă el?
Căpitanul dădu din cap a încuviinţare.
Însă Dan nu se mulţumi cu asta:
– Şi oare nu este nimeni altul care să cunoască adevărul?
Căpitanul dădu din umeri. Oricum, părea să spu­nă, am vorbit prea mult pentru un ostaş. Se ridică şi plecă.
– Ştiţi ce, zise Mitu, cred că ne‑ar prinde bine şi no­uă să ne obişnuim mai mult cu arcul.
Cei doi îl priviră cu mirare:
– Hop şi tu, ca nuca‑n perete! Ce‑ţi veni?
– Aşa, mă gândeam. Poate să ne fie de folos. Noi ne re­­­pezim aşa, una‑două, la sabie. Dar uneori arcul e mai de fo­los ca sabia.
Adevărul e că niciunul nu avea arc. Un arc bun se fa­­ce greu, şi ei şi le stricaseră de mult pe ale lor, iar chel­tu­­ielile de plecare nu lăsaseră loc şi pentru arcuri.
– E bun, întări Dan. La o vânătoare, sau chiar şi ca să trecem peste o apă, şi pentru altele. Dar ai bani de unul?
– Nu. Dar oare Nălucile alea nu aveau nimic de preţ? Şi oare nu ni se cuvenea şi nouă ceva din ale lor?
Surdul şi Dan îl priviră cu uimire. E adevărat, din vre­­­­­mea veche exista legea prăzii de război. Dar, neobiş­nu­­iţi cu aşa ceva, uitaseră cu totul de ea.
– Bine, măi Mitule, zise Surdul, dar tu ai vrea să te a­puci să buzunăreşti cadavre?
Mitu strâmbă din nas.
– Nu, dar pun pariu că deja au făcut‑o alţii.
– Şi vrei să ne cerem partea? Las‑o baltă! Nu‑i felul nostru acesta.
Mitu clătină din cap nemulţumit.
Dan se ridică în picioare:
– Ştiţi, Mitu mi‑a adus aminte că am uitat ceva.
– Ce?
– Să ne uităm la Năluci.
Tresăriră.
Era adevărat, merita să te uiţi la ele, să vezi cum sunt de fapt.
Porniră spre poartă. În faţă se vedea, mare, Valea Ur­­­şi­­lor Negri. În stânga, Culmea Nălucilor, pe care veni­se­­­ră ei. În dreapta venea dinspre Valea Crivei Drumul Tre­că­torii, pen­­­tru a coborî apoi înspre Valea Urşilor Ne­gri pe un şirag par­­­că ne­s­fâr­­şit de trepte largi.

– Greu cu caii pe aici, făcu Mitu, privind îngându­rat spre nenumăratele stânci care se ridicau deasupra co­pa­ci­lor în Valea Urşilor Negri. Şi la coborâre greu, şi prin­tre urşi greu, dacă ne pun gând rău. Se ştie doar că uşor se spe­rie ca­lul de urs. Ne putem aştepta la cine ştie ce să­ri­turi sau…
Văzu că vorbea singur. Nu era, de altfel, pentru pri­ma oară. Prietenii săi deja se aflau la locul Marii Bătălii cu Nălucile. Locul era deja curăţat. Nici n‑ai fi zis că doar cu câ­­teva zile în urmă acolo fusese un cumplit măcel. Doar pă­­mântul mult mai întunecat acolo decât în restul lo­cului măr­turisea multul sânge înghiţit.
– V‑am spus eu, făcu Mitu, că s‑au ocupat alţii de ele? Ar trebui să ne cerem partea!
– Cui, făcu Dan, corbilor sau urşilor sau altor fiare?
Şi‑i arătă cu mâna în vale. Dâre de sânge arătau ca­lea pe care stârvurile rămase pe culme fuseseră prăvă­lite în pră­pastie. Unele chiar atârnau de colţuri de stâncă sau de crengi ale copacilor mai mari. Stoluri de corbi se ro­teau şi se co­bo­rau între ramuri. Mişcările pomilor ară­tau că fia­re uriaşe le cu­tremurau trunchiurile.
– Doamne fereşte! – făcu Mitu cutremurat pentru o cli­­pă la gândul că ar fi putut fi el acolo.
Ceilalţi doi deja se întorceau spre Turnul Morţii. Îi urmă.

*

Aflară în acea seară, de la câţiva soldaţi mai gura­livi, în vreme ce lucrau la facerea de săgeţi, că Nălucile e­rau un fel de oameni ciudaţi, crescând în vizuini ascunse în pă­mân­­tul anumitor platouri din Pădurea cea Mare. Ni­meni nu lua din lucrurile lor niciodată. Din pricini ne­cu­nos­cute, ei ştiau unde se află oricare din lucrurile lor, şi îl ur­măreau pe cel care‑l luase cu îndârjire. Chiar şi din­colo de hotarele Pădurii! E drept, nu totdeauna, dar se în­tâm­pla­­­­se. Şi chiar când nu tre­cu­­­­seră, trimiseseră blesteme gre­­le asupra celor scă­­­paţi. Mai bine era să nu ai de‑a face cu ni­mic dintr‑ale lor. De aceea nu se a­tin­gea nimeni nici de hai­­nele lor în­şe­lă­toa­­re, cu sute de văluri, nici de ar­me­le lor ciudate. Şi nici nu ştia nimeni cum de nu vorbesc dar se în­­ţeleg între ei, nici cum de se mişcă fără sunet, ca nişte a­de­vărate năluci.

– Aaa! – zise unul către Mitu. Arcuri vreţi? Păi de ce nu spuneţi? Mai este unul de la Tiberiu, bătrânul ostaş ca­re a plecat acum câteva zile către casă. Mai erau câteva, dar le‑au luat arcaşii care au trecut pe aici.
– Şi pe acesta de ce nu l‑au luat?
– Păi… e prea tare, şi nu l‑a putut întinde nimeni dintre ei.
– Dar sigur voi o să‑l puteţi folosi – hotărî cu în­cre­de­re altul dintre ostaşi.
Cei trei începuseră a se obişnui cu admiraţia pe ca­re le‑o arătau militarii, dar se simţiră încurcaţi în faţa a­ces­­­­tei încrederi.
– Uite‑l, făcu un soldat care ieşise pe uşă aproape neobservat.
Era un arc minunat. Era vechi, se vedea limpede, iar lemnul din care era făcut era necunoscut. Şi era dublu. Era făcut parcă din două arcuri de luptă împletite între ele şi a­vând o singură coardă, dar una foarte puternică.
– Măiculiţă! – strigă Mitu. Doar tu, Surdule, ai pu­tea să‑l întinzi.
Fără să vrea, atras de frumuseţea arcului şi mişcat de cuvintele lui Mitu, Surdul se apropie de arc. Îi mân­gâ­ie li­ni­ile răsucite, şi îi cercetă balansul.
– Perfect echilibrat! – exclamă admirativ Mitu, în lo­­­cul său.
Surdul luă o săgeată din grămada aflată la picioa­re­le sa­le şi ieşi pe marginea zidului. Se întoarse către Cul­mea Nă­­lu­ci­lor, puse săgeata în arc, îl încordă şi trase. Să­gea­­ta zbură nes­­fârşit de lung, înfigându‑se în pământ de­par­te, departe de tot.
Cei trei fluierară a uimire, împreună cu unii dintre sol­­­­daţi. Alţii, după o clipă de încremenire, începură să stri­­­ge şi să aplaude. Era mai mult decât de două ori dis­tan­ţa unui arc obişnuit.
– E ceva deosebit cu arcul ăsta, zise Surdul către pri­­e­tenii săi, aproape în şoaptă. Nici nu e aşa de greu de în­cor­dat precum au zis ei. Şi uite ce departe a tras!
Cei doi râseră. Ştiau bine cât de puternic este Sur­dul, şi ce deosebire este între ce i se pare acestuia a fi greu şi ce în­seamnă greu pentru ceilalţi oameni.
– Auziţi, zise Mitu spre ostaşi, făcându‑le cu o­chiul, nici nu e aşa de greu de încordat. De ce aţi vrut să ne spe­riaţi?
Râseră toţi. Şi arcul, fără alte vorbe, îi rămase lui Sur­­dul, cu tot cu tolba cu săgeţi.
– Dar de ce ai tras către Culmea Nălucilor? – îl în­tre­bă pe Surdul un soldat mai tânăr.
– Simplu, zâmbi acesta. Pe Drumul Trecătorii se pu­­tea afla cineva, şi la fel în pădure.
– Păi cine să mai fie la ora asta pe drum? – întrebă ne­­­­­vi­novat ostaşul, uitând că şi cei trei tot la o asemenea o­ră se iviseră.
Toţi începură să râdă.
– Păi fie oameni întârziaţi, aşa, ca noi, fie unele din a­nimalele Pădurii. Şi multe ne sunt prietene. De ce să le fi ră­­nit, fie şi din greşeală?
Toţi îi priviră cu mirare.
– Cum să vă fie fiarele Pădurii prieteni?!?

Şi cei trei fură nevoiţi să povestească despre cele cu stri­­­­gile, şi despre lupta pe care acestea o dăduseră cu Nă­lu­­ci­­le pe drumul către Valea Crivei, şi despre ajutorul pe ca­re a­cea stri­­gă, singură, îl dăduse după puterile ei în noap­­­tea Ma­­rii Bă­tălii de la Turnul Morţii.

Deşi mâinile învăţate ale ostaşilor încercau să lu­cre­­ze mai departe la săgeţi – spre a le înlocui pe cele pier­dute în bătălie – povestea nouă le făcea să se oprească mereu.

Părea de necrezut ca strigile cele aspre şi război­ni­ce să fi sărit în ajutorul oamenilor.

Urmară câteva istorisiri despre uriaşele păsări, u­ne­­­le necunoscute celor trei, altele auzite de mai multe ori.
Noaptea, târziu, când Mitu şi Surdul erau deja în pat, Dan se strecură afară şi intră în vorbă iar cu căpita­nul. Luna lumina împrejurimile, mult crescută faţă de noap­tea în care cei trei luptaseră cu Nălucile.

– Ai cunoştinţe în Derala, căpitane?
– Am, recunoscu acesta. Am chiar şi rude.
– Departe tare?
– Ei, nu chiar. La câteva ore de marginea Marii Pă­du­­ri, în Ţinutul Băiesei, chiar pe Drumul Trecătorii. La Târ­­gul Vicinului.
Dan zâmbi auzind atâtea amănunte de la un om alt­­fel destul de zgârcit în cuvinte. Era limpede că atinsese su­­fletul că­­pitanului într‑un loc sensibil.
– Şi cum ţii legătura cu ele?
– Prin cei care merg dintr‑o parte în alta, voinice, par­că nu ştii cum se face!
Căpitanul privi iute în jur, apoi scoase o pungă mi­că pe care o vârî cu o mişcare foarte iute în brâul lui Dan. Pun­­ga se simţea grea şi tare, şi Dan recunoscu doar după a­tin­gere că era vorba de aur.
– Ia, să nu te vadă cineva! E solda mea pe un an! Să o duci, te rog mult, surorii mele care trăieşte acolo. E sin­gu­­ra ru­dă apropiată a mea. Pentru ea muncesc până a­cum. O chea­­­­mă Enga… la fel ca pe prinţesa din Ocland; aşa a vrut mama să‑i zică. O ştie toată lumea, că e sora mea. Stă nu de­par­­te de Ha­nul Urşilor – şi căpitanul râse scurt, par­că în­ve­se­­lit de întâmplarea care unea pe sora sa de locul aspru în care el însuşi trăia3.
Deşi vorbea, ochii căpitanului scrutau zarea şi pă­du­­rea, străpungând întunericul în căutarea posibilelor pri­mej­dii.
– Bine, zise Dan. Fii sigur că, dacă trăiesc, i‑o voi da.
Dădu să plece, dar căpitanul îl opri.
– Cum să te răsplătesc?
Dan îl privi aspru:
– Crezi că fac asta pentru bani?
– Nu, dar osteneala ta…
– Termină, căpitane! Aici nu‑i vorba doar de oste­nea­­lă. Ori­­cum trebuie să ies din Pădurea cea Mare. Şi asta es­­te o pri­­ci­­nă de viaţă şi moarte. Aşa ceva nu se plăteşte. Dacă aş fi ne­­gus­tor, aş înţelege, poate. Deşi chiar şi a­tunci, pentru prieteni…
– Ei, îl întrerupse căpitanul. Se vede că nu ştii vor­ba „frate, frate, da brânza‑i pe bani”!
– O ştiu, dar unde‑i brânza?
Căpitanul fu zăpăcit de întrebarea fără înţeles.
– Vezi? Nu‑i vorba de nici o brânză aici. Aici e vor­ba de viaţă şi moarte, de prietenie, de ajutor, de alte lu­cruri.
Şi Dan intră la adăpost, să se culce.
– Măi Dane, şopti Mitu în întuneric, măcar un arc pen­­­­­­­tru mine puteai şi tu să‑i ceri.
Dan râse încet:
– Măi Mitule, nu te poţi stăpâni să tragi cu urechea nici când pici de somn?
Râse uşor şi Mitu.
– Gândeşte‑te, zise Dan iar, că ne‑a ţinut de două ori mai mult decât primeşte legea. Să‑i mai cer ceva?
– Nu, recunoscu Mitu, e chiar mai mult decât se poa­­te cere.
– Vezi!
Şi se cufundară în somn.

*

A doua zi, chiar la revărsatul zorilor, cei trei ieşiră pe porţile Turnului Morţii, grăbind spre Fortul Urşilor.

În urmă, ostaşii le dădură onorul.

Nici unii, nici alţii n‑ar fi putut spune că înţelegeau no­­­­­­­­ua legendă care se năştea chiar în aceste zile, prin fap­te­­le celor trei şi ale celor din jurul lor.
Purtau desagi noi, cu merinde pregătite de ostaşii Tur­­­­­nu­­­lui. Şi mai era un pachet mare, bine legat, care îi fu­se­­se dat pe furiş lui Mitu de unul dintre ostaşi, cu priviri pli­­ne de în­ţe­les (din care Mitu, cum era de aşteptat, nu în­ţe­le­sese nimic).

Deşi ostaşii încercaseră şi aici a se ţine oarecum reci fa­­­­­­ţă de ei, nu izbutiseră aceasta. Chiar deloc. Prea fu­se­se­ră a­proa­­pe de ei în noaptea luptei cu Nălucile, când mulţi din­­tre ei, deşi aflaţi la adăpostul zidurilor, crezu­seră că pen­tru a pa­tra oară avea să fie distrus Turnul Morţii. Gre­u­ta­tea bă­­tăliei le­gase între ei o frăţie de arme pe care n‑o pu­teau înlătura, de­­şi era cu putinţă să nu se mai vadă ni­cio­da­­tă. Priveau cu părere de rău plecarea celor trei, deşi în­ţe­le­geau oarecum că n‑ar fi fost cu putinţă – şi nici bine – ca aceştia să se fi oprit din drumul lor.

Pe cerul albastru fuioare albe alergau cu re­pe­zi­ciu­ne. Se apropia furtuna.

Capitolul III                                        magazin online DSV                                          Capitolul V

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul III

În care se iveşte un schit, multe întrebări se lămuresc, dar altele răsar în loc.

Hai! – strigă Surdul. E vremea de sculare!
Soarele încă nu se ivise şi în adăpost era întuneric bez­­nă. Dar Surdul ştia ce spune. Înspre răsărit se ivise o gea­nă de roşeaţă. Ziua era aproape.
Masa de dimineaţă fu şi mai scurtă decât cea de sea­­ră. Încălecară iute şi, chiar înainte de revărsatul zori­lor, por­­niră. Dan îi întinse, de pe cal, lui Mitu sabia de Dochia:
– Pentru tine!
Acesta o primi cu uimire şi bucurie.
– Pentru mine? O sabie de Dochia? Doamne, Dane, de unde o ai?
Acesta râse.
– De la negustor, desigur, preţ pentru ducerea scri­sorii.
– Dar tu ai? Nu‑ţi trebuie ţie mai mult?
– Fii liniştit. Am încredere în sabia mea. Nu uita că eu mi‑am făcut‑o şi ştiu ce poate.
Şi Dan râse din nou.
În trapul cailor Mitu îşi scoase sabia din teacă şi o roti de câteva ori înainte de a o pune iar la locul ei.
– E minunată, nu ştiu cum să‑ţi mulţumesc pentru ea. E puternică şi ageră! Doamne, cât am visat la o ase­me­nea sa­bie. Îmi amintesc bine că de când eram de‑o şchioa­pă do­ream să am aşa ceva. Am auzit atunci prima oară, la Moş Hans, la o şezătoare, cum povestea despre meşterii din Do­chia, care fac să­bii cum nu mai sunt altele în lume. Zi­cea că au învăţat taina lor de la nişte meşteri din munte, pro­babil nişte pitici bi­ne­vo­i­­tori. Şi…
Dan îi tăie vorba.
– Mitule, ştii cum ai putea să‑mi mulţumeşti?
– Cum? Spune cum şi îndată…
– Mai taci!
Şi izbucni în râs, odată cu Surdul. După o clipă de sur­­­prin­dere Mitu râse şi el. Ştia că este vorbăreţ, dar ce să facă, da­­­­că aşa îi era firea? Chiar şi acum, spusese lucruri pe care ori­ce copil le ştie. Cine nu a auzit de minunaţii meş­teri fierari din Dochia?

*

Se înseninaseră toţi, odată ce râsul spărsese a­pă­sa­­rea. Glumeau şi râdeau în mersul cailor, deşi erau a­tenţi în continuare la cele din jurul lor.
Drumul Trecătorii cobora oblu în Valea Crivei. Era mult mai îngust ca înainte şi, pe alocuri, trebuia să mear­gă unul după altul. Fără să se fi vorbit, Dan se aşeza atunci în faţă şi Surdul în spate. Deşi Mitu se credea gro­zav, ştiau a­mân­doi că e cel mai slab în luptă, şi voiau să‑l poată apăra dacă era nevoie.
Dar orele curgeau fără întâmplări neplăcute. Ajun­se­ră la fundul văii, şi se opriră uimiţi: Drumul Trecătorii se des­fă­cea în două!

– Aşa ceva n‑am mai auzit! – exclamă Mitu. Ni­meni n‑a pomenit vreodată că există şi alte drumuri în Pădurea cea Mare afară de Drumul Trecătorii.
Fiind chiar pe malul râului din fundul Văii Crivei, dru­­mul se arăta de ambele părţi subţirel. Le fu cu nepu­tin­ţă să îşi dea seama dacă trebuia să coboare sau, dim­po­tri­vă, să ur­ce pe el.
– Mai bine, sări Mitu, să coborâm, că e mai uşor să cobori.
Dan şovăi.
– Auzi, spuse Surdul, dacă ţin bine minte, Turnul Mor­ţii se găseşte sus, pe Culmea lui Coroi. Deci mai în­ţe­lept ar fi să urcăm.
– Auzi! – zise Mitu. Şi de unde ştii că mai pe urmă nu urcă şi drumul ăstălalt?
– Tocmai, nu ştiu! Dane, tu ce zici?
Acesta privi din nou în jur, apoi înfipse sabia sa în pământ, de mai multe ori, de‑o parte şi de cealaltă a răs­crucii. Prietenii îl priveau uimiţi.
– Hm! – făcu el. Pământul pare ceva mai tare în­s­pre vale. Ar însemna că pe acolo a trecut mai multă lume, că a­ce­la este drumul bun. Dar dacă e o amăgire?
– Cum să fie? – sări iar Mitu. Hai s‑o luăm la vale!
Dan îşi mână însă calul la deal.
– Hai s‑o luăm spre culme, zise el şăgalnic.
– De ce? – făcu Mitu bosumflat, însă urmându‑l.
– Pentru că la vale mergi mai repede. Dacă e ne­voie să ne întoarcem, dacă trebuie să fugim de vreo pri­mejdie, o putem face mai iute.
Deşi se miraseră de vorbele lui, îl ascultaseră to­tuşi. De fapt, de la întâmplarea cu strigile şi fluierele, de­venise în chip firesc cel dintâi între ei, şi îl ascultau aproape fără să‑şi dea seama. El însă văzuse aceasta, şi se simţea în­căr­cat de un fel de povară – răspunderea pentru ei. Avea oa­re să se arate vrednic de încrederea lor?

*

Urcuşul era mai lin decât drumul pe care coborâ­seră de pe Culmea Crivei, dar şi mult mai şerpuit, ur­mând firul întortocheat al apei. Pe partea pe care mer­geau ei pă­durea aproape lipsea, deşi într‑un fel nu era departe. Pă­mântul era foarte pietros, acoperit cu rugi de mur şi zme­ur, pâlcuri de jnepeni şi afin şi iarbă de munte. Vegetaţia chiar scundă era totuşi deasă şi făcea legătura cu copacii de pe cul­me. Vremea era foarte plăcută şi, dacă ar fi fost alt ano­timp, cu siguranţă ar fi poposit câteva clipe spre a culege fruc­tele de pădure. Dar încă nu era vremea lor.

După o cotitură a văii, se iviră iar brazii şi pinii şi de partea lor. La început erau rari, dar mai apoi se înde­siră tot mai mult, devenind pădure.

Doar atunci văzură că umbrele se lungiseră şi sea­ra, era limpede, se apropia tot mai mult.

Din fericire, după încă o cotitură, zăriră, chiar pe cul­me, pitită între brazi, o construcţie. Dar o clădire din… lemn! În Pădurea cea Mare o construcţie din lemn făcută de oa­meni?! Cum să fie aşa ceva?

Pentru câteva clipe crezură că este o capcană şi se o­priră. Dar văzură trecând un om printre brazi şi, deşi a­bia îl desluşiră, văzură limpede haina călugărească pe ca­re o pur­ta: ajunseseră la un schit!

Doar atunci înţeleseră de ce era clădit din lemn. Ni­meni, în Pădurea cea Mare, nu avea voie a lovi locurile sfinte sau a lovi pe cineva în ele. Dreptul de refugiu al a­cestora era res­pectat din cele mai vechi timpuri, şi nu doar aici, ci şi în vale şi câmpie şi în alte locuri. Chiar şi în Şin­driliţa, îşi a­min­teau ei bine, fusese odată o asemenea în­tâmplare, când un hoţ fugărit de potera din Târgul Mo­rii se ascunsese în bi­se­ri­că. Preotul interzisese poterii să intre în curte, a­min­tin­du‑le de străvechea datină. De­gea­ba în­cer­­ca­seră poteraşii a‑i schim­ba hotărârea, arătându‑i până şi că acel hoţ furase cele ale u­nei biserici. Preotul îi res­pin­se­se, deşi izbutise a‑l con­vin­ge pe hoţ să înapoieze cele fu­­rate. Poteraşii rămăseseră în sat, şi mul­tă vreme ho­ţul a locuit în curtea bisericii. Apoi, într‑o noap­te dis­­pă­ruse. Nu‑l găsise potera, nu‑l mai aflase ni­meni. Doar o vorbă ieşise mai apoi, că înduplecat de conştiinţa sa, dar şi de bu­nătatea preotului şi frumuseţea slujbelor, se că­lu­gărise un­deva în munţi, de­parte de ispi­tele lumii. Se spu­nea în u­nele povestiri că ar exista călu­gări şi în Pădurea cea Mare. Dar alţi povestitori negau cu îndârjire această pă­re­re, aşa că nici ei nu ştiuseră până acum care este a­de­vărul.

– Hei! E cineva aici? – răcni deodată Mitu, fă­cându‑i să tresară pe prietenii săi şi totodată şi caii.
– Te‑ai scrântit la cap! – observă acru Surdul.
Mitu se mulţumi să râdă. Parcă era prima oară! Me­­reu făcea asemenea lucruri şi mereu Surdul se oţăra la el.
Dinspre brazi le ieşi în cale un monah tânăr, cu o bar­bă neagră şi deasă.
– Dumnezeu să fie cu voi, fiilor! – îi binecuvântă el. Dar cu ce treburi pe aici?
– Vrem să trecem în Derala, zise Dan. Nu‑i acesta Drumul Trecătorii?
Călugărul îl privi cu mirare, înclinând uşor capul într‑o parte.
– Nu, fiilor. Aici este Schitul Sfântul Ioan Bo­te­ză­to­rul. Drumul ce îl căutaţi este mai la vale.
Mitu rânji bucuros:
– Ei, v‑am spus eu? Încă o zi prăpădită!
Surdul mârâi ceva printre dinţi. Călugărul nu‑i lă­să însă a se lua la harţă.
– Dar veniţi, că în curând e gata masa, şi veţi fi flămânzi.
Adevărul e că de flămânzi, erau flămânzi.

*

Masa era aşternută într‑o căsuţă scundă, cufun­da­tă între brazi, cu spatele proptit de o stâncă înaltă. Deşi se ve­­dea că schitul e sărac, bucatele erau tare bune.

Era întâi un borş călugăresc, plin de tot felul de le­gu­me, nespus de gustos. Pentru cei ce aveau poftă, erau la în­demână şi nişte ardei foarte iuţi. Bineînţeles, Surdul fu pri­mul care se înfipse în ei, dar cu prea multă poftă pen­tru iu­ţi­mea lor. Curând era roşu la faţă şi îi curgea su­doa­rea pe frun­te şi obraji, iar ochii prinseseră a lăcrima. Din fe­ri­ci­re borş era des­tul, şi cu el îşi stinse Surdul ustu­ri­mea, dar nu­­mai pentru a şi‑o înnoi la următoarea îmbu­că­tu­ră.

După borş veni o mâncare de vinete şi ciuperci, cu us­turoi, de asemenea foarte bună. Nici nu mâncaseră vre­o­dată asemenea mâncare, şi nu se aşteptaseră ca o mâncare fără carne să fie atât de bună şi atât de săţioasă. E drept că era drea­să şi cu ceva smântână… o minunăţie, nu alta!
Între timp, special pentru ei, după cum le spusese bă­trânul preot care era şi stareţul schitului, bucătarul pră­jise un fel deosebit de ciuperci, numite creasta cocoşului. Cres­­când numai şi numai în munte, acestea nici nu arătau a ciu­perci, semănând mai mult cu un fel de ră­dăcini cu vâr­furi multe şi mărunţele crescute în sus. Dar în ciuda înfăţişării lor ciu­date, se dovediră a fi delicioase, şi cei trei nu se pu­tură stăpâni – deşi erau deja sătui – să mai ceară un rând.
Fură serviţi cu un zâmbet plin de bunătate cu ciu­per­cile cerute, iar apoi cu o dulceaţă de fructe de pădure într‑adevăr minunată.

În toată vremea cinei, în afară de rugăciunile călu­gărilor, nu se rostise nici un cuvânt.

Şi totuşi Dan îşi stăpânea cu greu curiozitatea, mai ales pe măsură ce i se astâmpăra foamea.
Când veni vremea să se ridice de la masă, nu se mai putu stăpâni:
– Părinte, am putea vorbi oleacă?
Acesta zâmbi cu bunătate:
– Fireşte, fiule. Putem.
Şi se aşeză din nou la masa de pe care fratele de rând strângea urmele cinei.
– Părinte, nu am auzit până acum de schitul vos­tru.
– Nici nu vei auzi din afară, căci este legământ a nu se vorbi de noi. Şi sper că şi voi veţi păzi acest cuvânt şi nu veţi spune în afara Pădurii celei Mari nici măcar un cu­vânt des­pre a­cest schit.
– De ce, părinte?
– Pentru că aceasta este dorinţa noastră, spuse cu a­­ceeaşi bunătate bătrânul, ca să rămânem neştiuţi şi ne­su­pă­raţi de nimeni. De se întâmplă să ajungă cineva la noi, ră­tă­cindu‑se în Pădurea cea Mare, îl primim cu pace şi îl lă­săm să plece cu pace. Dar altă treabă cu oamenii noi nu a­vem.
– Dar drumul?
– Care drum?
– Cel care vă leagă de Drumul Trecătorii! – se uimi Dan de întrebare.
– Fiule, crede‑mă, nu există asemenea drum.

Dan sări uimit din scaun, holbându‑se la călugăr (deşi nu vedea, la fel făcuseră şi prietenii săi). Fugi la uşă: drumul pe care veniseră nu se mai vedea. „Să fie din pri­cina în­se­rării?” se întrebă el. Porni iute la vale. Îşi amintea bine lo­cul de unde zăriseră schitul. Dar drumul nu se ve­dea ni­că­ieri. Vă­zu în schimb urmele cailor lor în iarbă. Nu‑i venea să creadă! Mitu şi Surdul, lângă el, se minu­nau şi ei de a­se­me­nea lucru nemaivăzut. Iarbă, ferigi, brus­turi călcaţi în picioa­­re de caii lor, deşi fusese drum bătut, cu doar un ceas mai devreme.

*

Intors la schit, Dan intră în căsuţa în care stareţul schi­­tului îl aştepta la masă neclintit. Îl privi nedumerit şi se aşeză pe scaunul pe care i‑l arătă călugărul. Liniştea a­ces­­tuia în faţa unui astfel de fapt i se părea ciudată.

– Ce ziceţi, părinte, de acest lucru? Am urmat până a­ici un drum la fel de lat ca şi Drumul Trecătorii, iar a­cum a dispărut.
Călugărul zâmbi liniştit:
– Nu ştii că eşti în Pădurea cea Mare? Aici se în­tâm­­plă multe lucruri neaşteptate. Nu sunteţi primii care pă­ţesc astfel. Din fericire, drumul care a dispărut v‑a adus în­­coace. Alţii au fost purtaţi pe cine ştie ce căi neştiute, pier­zându‑se pentru totdeauna.
– Şi cum apar aceste drumuri mincinoase? – întrebă curios Dan.
– Cum să apară? Unele sunt de la Dumnezeu, pen­tru călăuzirea sau salvarea ori chiar pedepsirea unora. Al­tele, ţin de puterile întunecate ale Pădurii. Depinde.
– Şi nu te poţi feri de ele, nu le poţi deosebi de Dru­mul Trecătorii?
Părintele clătină din cap, nehotărât.
– Dacă ştii calea, nu te înşală. Ele îi păcălesc doar pe cei care nu o cunosc. Dar, vezi tu, fiule, mai e ceva…
– Ce? – se băgă în vorbă Mitu.
Părintele tăcu o vreme, ca şi când ori n‑ar fi auzit în­tre­­­barea lui Mitu, ori n‑ar fi vrut să‑i răspundă.
– Vezi tu – reluă într‑un târziu – a cunoaşte Dru­mul Tre­­cătorii este altceva decât s‑ar crede. La prima vedere ai pu­tea să zici: fac o hartă şi gata. Dar nu‑i aşa. Chiar s‑a fă­cut odată, de­mult, o hartă a Drumului Trecătorii, dar nu fo­­lo­seş­te mai de­loc. Drumul se schimbă. Nu doar din pri­cina ploilor, sau a um­­flării apelor, ori din alte pricini obiş­nuite în lumea din a­fa­ră. Că şi Turnul Morţii, de pildă, de trei ori s‑a surpat şi a fost re­zidit. Se pare că Drumul se schim­bă singur, ca un râu care‑şi mută albia.
– Cum şi de ce? – zise de această dată Dan, dar cu o vo­­ce mai liniştită.
Bătrânul ridică uşor din umeri.
– Nu se ştie. Oricum, schimbările se petrec doar în­tre forturi şi adăposturi. Acestea nu se mută şi ele. De a­ce­ea u­nii spun că Drumul Trecătorii ar fi viu… Dar eu nu cred as­­ta. Cred că există alte pricini, tainice. Şi nu toate tai­nele pot fi aflate.
– Înţeleg! Dar dacă Drumul se schimbă, cum îl poţi cunoaşte?
– Se schimbă el, dar munţii sunt aceeaşi, ca şi for­tu­rile şi adăposturile. Dacă Drumul s‑a schimbat, şi ajungi la o răscruce – ceea ce, desigur, n‑ar trebui să se întâmple – te uiţi în jur şi vezi în ce parte este fortul spre care mergi, îţi a­minteşti cum era Drumul Trecătorii data tre­cută şi astfel îţi dai seama care e drumul cel bun. Nu e uşor, dar asta es­te calea.
Mitu oftă. I se părea prea greu şi prea complicat. Şi, la drept vorbind, cam era.
– Părinte, zise din nou Dan, am avut parte de u­ne­le lucruri… neaşteptate.
Şi îi povesti despre negustor, despre fluierele celor nouă blesteme şi despre scrisoare. Bătrânul rămase pe gân­duri.

Afară se lăsase noaptea şi stele sclipeau pe cer mai apropiate ca niciodată. Se făcuse frig. Un călugăr intră şi aprinse focul în sobă, dar lăsă mai departe fereastra des­chisă, parcă nu ar fi simţit frigul ce intra pe acolo. Undeva în munte, departe, se auzi urletul unui lup şi apoi răs­pun­sul altuia. În apropiere de schit brazii foşniră şi, cu tot în­tu­nericul pădurii, pentru o clipă se văzu spinarea ma­ro­nie a unui urs.
– Fiule, greu drum vei avea. Ori laşi fluierele aici, ori te pregăteşti de lupte mari. E drept, dacă le laşi aici, mai de­­vre­me sau mai târziu le va fura cineva… Cel mai bine ar fi să le poţi distruge, dar este foarte greu.
Părintele se opri, şi oftă adânc.
– Vezi tu, dacă ai putea să laşi un fluier şi pe celă­lalt să‑l iei şi să‑l distrugi, ar fi cel mai bine. Dar nu pot fi dis­truse u­nul fără altul. Aşa că trebuie să le duci pe amândouă.
Surdul interveni.
– Dar de ce trebuie să avem lupte mari?
Călugărul îşi plecă într‑o parte capul, ca şi cum s‑ar fi gândit dacă să‑i răspundă sau nu.
– Şi tu vrei să mergi cu el? – întrebă.
– Desigur! – răspunseră într‑un glas Mitu şi Surdul, a­­proa­pe cu mirare.
Părintele zâmbi cu duioşie:
– Off, dragii mei! Nici nu ştiţi în ce primejdii vă băgaţi…
Şi după ce‑i mai cântări o dată din priviri zise:
– Bine! Hai să vă spun tot ce ştiu despre asta. Fluie­rele ce­lor nouă blesteme sunt foarte vechi. Se zice că au fost făcute de nişte vrăjitori din Egipt, după ce Moise i-a elibe­rat de a­co­lo pe evrei. Prin urmare, au fost făcute după mo­­­de­lul plă­gilor pe care Dumnezeu le‑a aruncat asupra E­gip­tu­lui, dar întru slujirea Răului. Făurirea lor a fost fă­cu­tă cu sân­ge şi ce­nuşă de copil, chiar cu sângele şi ce­nu­şa co­­pi­lu­lui fa­ra­o­nu­lui şi a copiilor magicienilor care le‑au fă­cut. De aceea bles­temul ca­re apasă asupra acestor flu­ie­re este aşa de mare. Se spune că nu pot fi distruse de­cât cu un singur ciocan, aşa nu­mitul Cio­can al Zimbrului. Este un ciocan foar­te mare şi foarte greu, ca­re abia poate fi ri­dicat de doi oameni. Pentru cei care l‑au fă­cut însă, era u­şor, mic şi ager.

Şi părintele făcu o scurtă pauză, ca şi cum ar fi aş­tep­tat ca ei să ghicească ceva.
– Uriaşii! – şopti Dan.
– Desigur. Ei sunt cei care l‑au făcut. Se spune că în el au pus mult metal sfinţit, fiind făcut special pentru a pu­tea distruge obiectele blestemate. Pentru că, sunt sigur că ştiţi, flu­­­ierele nu sunt singurele de acest fel.
– Ştim, spuseră toţi trei.
– Ei bine, prin ţinutul uriaşilor, acum nu veţi trece. Ei v‑ar ajuta, cred. Însă Ciocanul Zimbrilor nu mai este de multă vreme la ei.
Spre mirarea lor, bătrânul se oprise iar din poves­tit.
– Dar unde este? întrebă un pic enervat Dan.
– Hm! Chiar unde ai fost tu trimis. La Castelul Ne­gurilor, în mâinile Voievodului Crişan.
– Cum? – făcu Surdul. Atunci de ce spune în scri­soare că Dan poate să‑l aducă?
– Nu ştiu. Poate că negustorul nu ştia aceasta. Sau poa­­te ştia, şi atunci e altceva la mijloc. Oricum, şovăi ia­răşi că­lu­gărul, cu Voievodul Crişan este ceva ciudat. Nu îmi pla­­­ce să vor­­­besc de rău pe nimeni. Cândva era consi­derat un om bun. Acum însă umblă vorba că s‑a înhăitat cu pu­te­rile negre.
– De aceea se numeşte castelul său Castelul Negu­ri­lor? – întrebă Mitu.
– Nu, nici vorbă. Numele i se trage de la aburii ca­re ies din pământ în Ţara Negurilor pe care Voievodul Cri­şan o con­­duce. Aceşti aburi vin de la numeroasele iz­voare cu apă caldă ale ţinutului. Se pare însă că ei fac să se i­veas­că foarte des ceaţă şi nori peste acele locuri. De aici vine numele.
Bătrânul părea că a încheiat vorba şi se ridică de la masă.
Dan însă mai voia să afle ceva:
– Şi de unde a luat Voievodul Crişan Ciocanul Zimbrului?
– Şi de ce îi zice aşa? – sări şi Mitu.
– Îi spune aşa pentru că are mânerul din os de zim­bru, iar pe laturile sale sunt sculptaţi de asemenea zim­brii. De alt­fel a­­ni­­malele preferate ale uriaşilor sunt zim­brii şi bourii.
Băieţii tresăriră, amintindu‑şi de bourii din prima lor seară în Pădurea cea Mare. Parcă trecuseră ani de a­tunci! Şi erau, de fapt, doar două zile!
– Ciocanul a fost luat din Ţara Litua, sau a li­can­tro­pi­lor. De atunci este mare duşmănie între cele două ţări, ca­­­re se răz­­­bo­iesc mai mereu.
– Au aceeaşi graniţă, nu? – întrebă Surdul.
Părintele încuviinţă fără o vorbă şi apoi se retrase.

*

Intr‑un colţ al camerei le fură aşternute paturile.

Întins pe spate, Dan fura cu coada ochilor frumu­se­­­ţea stelelor, şi nu se putea stăpâni de la întrebările ne­nu­­­mărate care îl frământau.
Deodată, îşi dădu seama că uitase să pună poate cea mai însemnată întrebare: cum aveau ei să ajungă înapoi la Drumul Trecătorii, şi la vreme pentru a ajunge la un a­dă­post sau fort? Şi îşi mai aduse aminte de o între­bare im­por­tantă, care‑i fulgerase o clipă în minte şi apoi o uitase: da­că fluierele erau atât de spurcate – făcute cu sânge de co­pii morţi – ce s‑ar fi întâmplat cu cel care ar fi sunat în ele… sau măcar în unul din ele?
În vălmăşagul gândurilor şi temerilor sale nici nu îşi dădu seama când alunecă în somn.

Capitolul II                                              magazin online DSV                                     Capitolul IV

Mihai-Andrei Aldea