Prin Pădurea cea Mare,
prin lumea Deralei,
prin coline şi neguri,
prin obcine şi câmpuri,
pe drumuri nesfârşite,
prin bălţi şi codri grei de ape,
prin Ţărmuri de Gheaţă
şi pe căile apelor,
până la capătul lumii,
Vozia,
şi dincolo de el,
o mică parte din Patria mea…
Ieri, 30 Octombrie 2016, a avut loc la Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti o Dezbatere „Drumul spre Vozia”; aş spune eu, una bogată, foarte bogată, din care cu vremea o să adunăm – şi dăruim lumii.
Deocamdată m-aş opri la un cuvânt spus de Ioana Aldea, cel dintâi cititor şi „beta-tester” al manuscriselor din saga „Drumul spre Vozia”. Pentru că mi se pare că ar putea fi de folos celor care vor să audă şi să înţeleagă.
Întrebată despre începuturile acestei creaţii literare, pentru prima dată vorbind în faţa publicului, Ioana Aldea a şovăit o clipă, încercând să redea ceea ce i se părea simplu, evident, de la sine înţeles:
„Eram mici şi ne plăceau poveştile, voiam să ni se spună poveşti şi îl rugam pe tata să ne spună noaptea poveşti. Şi el, ca orice tată, ne spunea poveşti.„
Ca să ne creştem copiii trebuie să încercăm să fim alături de ei, măcar câteva ore pe zi.
Nu e nevoie să-i sufocăm prin prezenţa noastră.
Dar nici să-i lăsăm să fie crescuţi, vorba lui Toto Cutugno, „cu Mama Tv”!
Copiii sunt oameni în creştere, însetaţi de cunoaştere. O pot absorbi de la părinţi, de la prieteni, de la televizor, de pe internet…
Ceea ce copiii au nevoie să primească de la părinţi este sistemul de valori. Şi îl primesc, aşa cum îl au părinţii, dacă au părinţii lângă ei.
Dacă pentru părinţi esenţial este să stea pe facebook sau telenovele, să se scufunde în drogul mass-mediei de vreun fel sau altul, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii îşi ascund şi revarsă frustrările prin ieşiri împotriva Ţării – înjurându-şi, dispreţuindu-şi, batjocorindu-şi Mama -, dacă părinţii îşi motivează laşitatea sau lenea prin învinuirea neîncetată a celorlalţi, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii se simt neputincioşi, copleşiţi, biruiţi de răul din societate şi stau inerţi în faţa lui – la nivelul faptelor -, declarând că neputinţa lor este nu un sentiment, o ispită, ci un adevăr absolut, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii sunt drogaţi de sexualitatea bolnavă a veacului, băloşind în faţa cărnurilor botoxate, siliconate, lustruite şi false ale unor creaturi zis feminine sau masculine, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii sunt îndureraţi de căderea unui neam sub răutatea unei clase politice controlată de psihopaţi şi agenţi străini, căutând mereu locuri în care să regăsească sufletul românesc, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii îşi găsesc liniştea în dragostea unuia către altul, în amintirile frumoase ale copilăriei lor şi ale părinţilor sau bunicilor lor, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii se înfioară în faţa Tricolorului, dacă pentru ei Imnul înalţă fruntea, dacă pentru ei Treceţi batalioane române Carpaţii sau Noi suntem Români aduc lacrimi în ochi şi putere în inimi, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă părinţii citesc de plăcere, ascultă muzică bună, iubesc pictura frumoasă, se bucură să poată merge câteodată la Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român sau alt muzeu, dacă pentru ei sunt dorite un concert de calitate, o piesă de teatru profundă şi altele asemenea, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Dacă pentru părinţi întâlnirea dintre bărbat şi femeie este o minune, este oaza lăsată de Dumnezeu pentru odihnă şi fericire în deşertul unei lumi bolnave, dacă pentru tată femeia este o minune, dacă pentru mamă bărbatul este o minune, acesta este sistemul de valori pe care îl dau copiilor.
Copiii nu au nevoie de tone de vorbe din partea părinţilor, dar au nevoie de cuvinte – adevărate, sincere.
Şi de trăire.
Orice ar spune părinţii este filtrat de copii, subconştient şi total, prin purtarea părinţilor, prin ceea ce fac părinţii.
Ca să ne creştem bine copiii nu avem nevoie de tone de cărţi, filme şi emisiuni motivaţionale, zeci de îndrumători, scheme de dezvoltare etc., etc.
Ca să ne creştem bine copiii este necesar şi de ajuns să fim buni.
Mihai-Andrei Aldea
Am povestit mai demult puţintel despre oameni şi întâmplări minunate din Munţii Buzăului (şi în Revista Egophobia).
Despre Vasile Stemate, un cioban care, împreună cu soţia sa, Ana, a trecut prin zeci de ierni la stâna de dincolo de Terca, din „creierii munţilor”.
Am scris puţin, doar o întâmplare din viaţa lor bogată şi plină de greutăţi, dureri, minuni… cu gândul de a scrie mai multe când voi simţi că sunt în stare, că este clipa cea mai potrivită…
Şi primesc de la fiica lor următorul mesaj:
„Buna ziua, parinte! Nu am cuvinte sau sunt prea sarace sa va spun ce am simtit azi cind am vazut acel articol scris de d-vs cu povestirile si trairile parintilor mei. Va multumim din suflet!
I-am sunat si le-am povestit. Nu le venea sa creada. Erau impresionati si se minunau.
Parinte, e pentru ei ca o rasplata a vieti, o bucurie. Sunteti pentru noi un inger pazitor.
Nu stiu de cind e postat, eu azi l-am vazut.
Va multumim! Va dorim multa sanatate, Dumnezeu sa va ocroteasca!„
Citind aceste rânduri mi-au dat lacrimile, la propriu.
Este aproape imposibil pentru un om actual să înţeleagă despre ce vorbesc. Vasile şi Ana Stemate fac parte dintre Români, nu dintre Românofonii ce domină societatea de astăzi. Ei sunt cei pe care „demitizanţii” îi declară „mituri”, „figuri imaginare”, „vise ale naţionaliştilor”, „oameni care nu au existat niciodată”. Ei sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă după Legea Românească de altădată. Ei sunt unii dintre cei prin care s-a făcut şi ţinut România.
Au în spate decenii şi decenii de muncă. Muncă grea. De la cea de sondor la cea de cioban, de la cea de băciţă la cea de mamă. Şi-au crescut copiii, şi-au crescut oile, şi-au crescut legumele, găinile, pomii. Au secerat iarba, au îngrijit copiii de boli, au îngrijit oile de boli, au îngrijit legumele de boli, au îngrijit găinile şi pomii de boli. Au râs şi au plâns, au suferit şi s-au bucurat, au muncit, au trecut peste greutăţi cumplite.
Oameni cu o viaţă eroică, de epopee, dusă ca o haină firească.
Şi care îmi mulţumesc pentru câteva rânduri slabe, nevrednice de statura lor, în care amintesc, pe scurt, pentru o generaţie nepăsătoare, fărâme din această românească, firească şi trans-naturală viaţă…
Ei, care m-au primit, împreună cu cei cu care am venit, cu cea mai mare bucurie.
Vasile Stemate, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a mă lăsa s-o călăresc pe Steluţa în Pădurea cea Mare din Munţii Buzăului, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a-mi împărtăşi, deschizându-şi sufletul, comorile unei vieţi de Român.
Ana Stemate, care cu o modestie atât de frumoasă – şi atât de uluitoare astăzi -, s-a bucurat atât de mult să ne poată ospăta, să ne facă să ne simţim, în creierii munţilor, chiar ca la mama acasă.
Ei, care fără curent electric şi apă curentă, la o stână din pustietatea codrilor de munte, au ştiut să ţină curăţenie, să rânduiască o bună gospodărie, să scoată din piatră şi noroi viaţă, frumuseţe, dragoste de viaţă.
Ei, şi alţii asemenea lor, care mi-au însemnat nu doar copilăria, ci parcă fiecare an al trecerii mele prin lume, în loc să mă dojenească pentru că am redat atât de puţin din bogăţia pe care mi-au dăruit-o cu drag, îmi mulţumesc şi se bucură cu atâta smerenie de rândurile, puţine şi slabe, ce le sunt închinate…
E drept, şi Vasile şi Ana Stemate, şi alţi ciobani şi ţărani ce m-au primit în stânele, casele şi sufletele lor, în toată Românimea, au închinate cărţile mele, toate. Şi în primul rând Drumul spre Vozia, un şir de romane fantasy ca întâmplări şi stil, dar extrem de adevărate prin Românii şi Româncele din ele.
Pentru mulţi cititori duşmanii au biruit; îşi închipuie că nu au existat asemenea oameni. Că unii precum Dan, Mitu şi Surdul, precum Moş Toader, Lixăndrina, Gheorghe şi alţii asemenea sunt născociri. Până şi caracterul acestora, atât de luminos, atât de drept, atât de românesc, li se pare „ireal”.
Ei nu i-au cunoscut pe bătrânii noştri.
Ei nu o cunosc pe Mama Ana din Borca, pe Vasile şi Ana Stemate de la Terca, pe Moş Gheorghe – fierarul – şi atâţia alţii. Ei nu l-au cunoscut pe Moş Gheorghe din Covasna; om care a venit, la peste 80 de ani, să dea cu noi la târnăcop pentru fundaţia bisericii Mânăstirii Sfântul Andrei de la Balaciu; om care nu a făcut şcoală pentru că în vremea hortiştilor şi a comunismului iredentist al Regiunii Autonome Maghiare nu se făcea şcoală decât în maghiară. Şi a ales, copil fiind, să stea cu oile pe munte, privindu-şi satul de departe, şi învăţând singur să citească, de pe cartea de rugăciuni (de la „Tatăl nostru” şi „Crezul”). Şi care, ca urmare, ştia tone de istorie, căci împrumutase de la biblioteci şi citise la oi şi Pârvan, şi Iorga, şi Xenopol, şi Silviu Dragomir… Ei nu l-au cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu, un om torturat cumplit în puşcăriile comuniste, răvăşit de boli, şi care stătea şi douăzeci de ore pe zi să mângâie durerile celor care veneau la el, să le dea sfaturi, ajutor, îndrumare, pace, lumină, dragoste…
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români.
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români „care nu există”…
Eroi şi sfinţi ai unui veac de dincolo de vremuri, pe care lenea şi laşitatea unui veac sterp şi stupid-lăudăros îi vrea „basme”, „legende”,”mituri”.
Din pricina lor am scris mult din ce am scris. Fără ei nu ar fi putut să fie Drumul spre Vozia, nici altele, multe.
Nu ar fi drept să spun că sunt mirat că ei îmi mulţumesc mie, care le datorez atât de mult. Este firesc, pentru oameni ca ei, pentru bunătatea lor, pentru tăria lor, pentru felul atât de firesc de a-şi duce Crucea…
Le mai închin câteva lacrimi, câteva rânduri, câteva rugăciuni…
Măcar de m-aş învrednici de ei în Ziua Judecăţii!
Mihai-Andrei Aldea
P.S. Redau aici fragmentul în care sunt amintiţi Vasile şi Ana Stemate, fragment scos din Sfârşitul care începe, apărut în 31 Octombrie 2015 în Revista Egophobia.
„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.
Pe scurt, am fost acolo şi am văzut, în iarba poienii, un cerc. Un cerc perfect, pe care nu creştea iarba obişnuită, ci doar un fel de plantă măruntă, cu frunze rotunde. Un cerc ivit într-un loc unde nu fusese mai înainte, fără să existe o explicaţie comună a apariţiei lui. Un cerc de care se ferea aproape cu groază un om trecut prin multe, un om care se luptase corp la corp cu ursul[1], un om care cunoştea şi oraşul şi muntele, care avea televizor – îşi numise iapa preferată Steluţa, după actriţa Stela Popescu… – şi care nu era străin de cele ale lumii contemporane. Cercul acela nu intra pentru el – un om pentru care pădurea era „acasă” din copilărie – în nimic din cele ale lumii civilizate, ale oamenilor, ale animalelor, plantelor sau fenomenelor geologice ori atmosferice. El văzuse, de departe, umbrele luminoase ale Ielelor dansând în locul acela. El văzuse ziua, din marginea pădurii, că luminişul, pe care îl ştia de mic, se schimbase, inclusiv prin cercul Sfintelor. A avut încredere să îmi povestească aceste lucruri pentru că, spre deosebire de orăşenii cu care era obişnuit, nu a găsit la mine vreo umbră de dispreţ sau prejudecată faţă de spusele lui.
I-am ascultat mărturia, alături de multe alte mărturii. Despre trupele germane sau sovietice venite în munţi, despre fetele martir care au dat numele Pietrii Roşii – care s-au aruncat de pe acea stâncă spre a nu fi violate de „eliberatorii” sovietici –, despre prezenţa comunismului – şi anti-comunismului – în Munţii Buzăului, despre extragerea petrolului sau a gazelor naturale, despre petrecerile la care a fost şi întâlnirea sa cu marele cântăreţ Liviu Vasilică…
A dovedit în toate umor şi seriozitate în acelaşi timp. Gluma era glumă, vorba serioasă era vorbă serioasă. Avea mintea limpede şi discernământ. Nu am nici un motiv să cred că nu a văzut ceea ce spune că a văzut. E drept, nu mi-am petrecut nopţile aşteptând apariţia Ielelor, deşi mi-aş fi dorit să pot face asta. Am avut însă – aşa cum am şi acum – alte obligaţii. De aceea nu pot spune sigur „există Iele şi sunt asta”. Dar nici nu pot spune că nu există: am auzit mărturii directe (căci Ana, soţia, a confirmat, independent, spusele lui Vasile Stemate) şi am văzut urme inexplicabile altfel. Desigur, faptul că nu avem o explicaţie nu confirmă existenţa Ielelor. Dar nici nu o infirmă.”
În care se intră într‑o mare primejdie, Dan se arată mai aspru decât dacii, iar lucrurile se aşază pe o cale poate mai bună.
Dan privea încruntat oştirile dacice.
– N‑au venit ei aici de florile mărului, se trezi Mitu vorbind, ca de obicei. Vor fluierele alea rău de tot.
– Ar fi bine, mormăi Dan printre dinţi.
Cei doi prieteni îl priviră cu mirare.
– Ce vreţi? – strigă Dan cu asprime către daci.
Şi vântul aduse un răspuns slab, dar rece şi tăios ca gheaţa.
– Pe fiul lui Novac!
Mitu şi Surdul simţiră fiori pe spate, şi nu din pricina frigului. Aşadar asta îi adusese pe dacii din Munţii Albi aici: răzbunarea! Chiar şi după atâţia ani, erau pregătiţi să se răzbune pe copilul nevinovat al celui ce le încălcase legea.
– Şi ce – strigă Dan cu dispreţ – credeţi că‑l avem în desagi?
Strigătul lui se rostogoli pe pantele muntelui, aproape la fel de tăios ca cel primit de la daci. Ochii îi scânteiau într‑un fel pe care Mitu nu‑l mai văzuse nicicând, iar Surdul doar o dată, când Dan trebuise să înfrunte un urs brun doar cu un cuţit, pentru a‑i salva viaţa. Şi ursul murise.
– E cel ce‑i ziceţi Mitu! – sosi la fel de rece răspunsul dacilor.
Atunci Dan făcu într‑o parte câţiva paşi, suindu‑se pe o stâncă mai înaltă.
– Mă vedeţi bine? – strigă el cu aceeaşi voce.
– … desigur! – răspunseră dacii după o pauză, nedumeriţi de întrebarea ciudată.
– Bine! – răspunse Dan. Ca să ştiţi cine va aduce cele nouă blesteme peste voi şi peste Pădurea cea Mare, ucigaşi de copii ce sunteţi!
Şi scoase fluierele cele nouă blesteme, ducându‑le la buza de jos.
– Ai înnebunit?! – strigară Mitu şi Surdul, îndreptându‑se spre el.
Dan îi îndepărtă pe amândoi cu o singură lovitură de picior, fără să‑şi mişte privirea dinspre daci.
Vocea îi devenise o şoaptă, dar o şoaptă şuierată, mai pătrunzătoare decât vântul şi plină de ură şi putere.
– Dacă în câteva clipe nu aţi plecat, voi aduce blestemul peste voi toţi. Iar noi oricum vom trece.
Într‑adevăr, se ştia că cele nouă blesteme nu ating pe cel ce are fluierele cu care acelea erau chemate.
– Nu vei îndrăzni! – se auzi un glas în apropierea lor.
Dan nici nu se clinti.
– Aşa crezi, vrăjitorule? Dacă vreţi moarte, moarte veţi primi! Crezi că îmi pasă de pădurea ta şi munţii tăi? Mitu este fratele meu şi va trece de voi chiar de ar fi să distrug toată Pădurea cea Mare. Aveţi câteva clipe să hotărâţi. Grăbiţi‑vă dacă vreţi să mai trăiţi, că s‑ar putea să suflu din greşeală.
Şi duse fluierele la buze.
– Eşti nebun! – răcni vrăjitorul cu ciudă însă şi cu respect.
Şi făcu un semn cu mâna către oştire. Îndată oamenii suiră pe balaurii de gheaţă, iar aceştia se înălţară, pornind spre apus. Cu doar câţiva oameni cu ei – mai bine zis călare pe cei mai voinici dintre ei – şi urşii albi, uriaşi, plecară în aceeaşi parte. Dan coborî din nou fluierele la buza de jos, fără să se mişte.
– Să nu crezi, şuieră el, că mă poţi păcăli, vrăjitorule. Nimeni nu se atinge de fraţii mei! Vom trece toţi trei de Pădurea cea Mare sau voi distruge Pădurea cea Mare. Alege!
Vrăjitorul părea înveşmântat în zăpadă. Nici faţa nu i se vedea. Doar vocea i se auzea, liniştită şi tăioasă.
– Parcă aţi făgăduit că le veţi distruge.
– Desigur, zise Surdul. Dar în Derala.
Vrăjitorul tăcu o vreme, ca şi cum n‑ar fi vrut să‑l bage în seamă pe Surdul. Dar cum Dan tăcea, nu avu încotro.
– Deci în Derala le veţi distruge?
– Da.
Răspunsul lui Dan nu fu urmat de niciun alt cuvânt, cu toate că vrăjitorul aşteptă multă vreme.
– Bine. Din partea noastră veţi ieşi cu pace din pădure.
Făcu un singur gest şi zăpada de pe coasta ce cobora de pe culme spre vale se ridică într‑un uriaş nor de nea, din care se ivi un alt balaur de gheaţă. Dintr‑un salt prelung, aproape ca un zbor, vrăjitorul sări pe el şi porni spre apus. Spulberată de vânt, zăpada ce‑l acoperea se risipi, lăsând să se vadă o blană de urs alb ce‑l îmbrăca în întregime. Din înălţime, dintre nori, coborâră alţi doi balauri de gheaţă, urmându‑l şi ei pe vrăjitor.
În drumul lor, multă vreme, singurele primejdii fură cele fireşti: frigul, foamea, surpăturile, prăpăstiile şi cele asemenea. Nu vorbiră. Mitu nu ştia ce să spună şi era plin de gânduri. Surdul se temea să vorbească. Iar Dan… Dan era liniştit cu totul. Îi înţelegea şi pe cei doi, dar ştia foarte bine şi ce are de făcut.
Când se pogorâră din nou la păduri, urcând şi coborând iar culmi pline de brădet, Dan porni spre apus.
După greutăţi ce ţineau doar de asprimea muntelui şi a marginilor dinspre Drumul Trecătorii, cei trei se întoarseră din nou la acesta. În spate se vedea Trecătoarea, plină de zăpadă până sus, la vârful brazilor. Uneori se mai prăvălea pe Drum, iar alteori cădea altă zăpadă, de pe creste, completând ceea ce alunecase.
Cu toate că pentru alţii peisajul ar fi părut la fel cu cel dinspre Fortul Brazilor, cei trei simţeau schimbările. Verdele brazilor era mai închis, coaja mai neagră. Acolo unde surparea zăpezii făcea să se ivească pământul se putea vedea că este mult mai gălbui decât cel de dincolo.
Curând – să nu uităm că forturile erau de obicei cale de o zi unul de altul – se ivi un fort. Semăna mult cu Fortul Brazilor, doar că se chema Fortul Zagrei. Într‑adevăr, din turnurile înalte ale fortului se puteau vedea, peste vârfurile brazilor, culmile avântate ale Munţilor Zagrei. Aflat acum la adăpost, Dan le privi numai o clipă, cu nepăsare, întorcându‑se la cititul de care nu mai avusese parte de multă vreme. În schimb Mitu şi Surdul se uitară muuult la acei munţi, repovestindu‑şi unul altuia legendele şi basmele despre dacii cei aspri de aici şi despre felurite făpturi nemaivăzute. Se ştia doar că în aceşti munţi pot fi văzuţi uneori şi balauri de gheaţă, dar şi balauri de cristal, urşi albi, cerbi uriaşi, Ielele şi chiar şi piticii negri. Era, desigur, mai sigur să nu‑i vezi. Dar cel mai bine era să‑i zăreşti de departe şi, scăpând cu viaţă, să poţi povesti şi altora minunăţia.
Cei trei fuseseră primiţi la Fortul Zagrei după multă vorbă şi ţinere la poartă. Nu se mai întâmplase poate de peste o sută de ani ca nişte eroi să apară aşa, deodată, dinspre Trecătoarea înzăpezită. Oare nu erau Năluci? Sigur? Dar cum puteau fi siguri? Semnul de la Fortul Urşilor? Şi dacă îl furaseră de la nişte oameni, ei fiind Năluci? Nălucile fuseseră nimicite? Sigur? Şi dacă ei minţeau, pentru că erau Năluci? Nu aveau arme şi haine ca Nălucile? Sigur? Şi dacă şi le prefăcuseră aşa, ca să îi păcălească, fiind Năluci? Sau vrăjitori… Să le stropească ei, soldaţii, cu apă sfinţită, ca să fie siguri că nu sunt vrăjite? Sigur? Dar asta nu înseamnă să le deschidă poarta? Şi dacă sunt Năluci şi au tovarăşi ascunşi pe aproape? Să îi ude cu aghiasmă de pe ziduri? Sigur? Păi nu răcesc, dacă sunt oameni? A, dacă după aia intră la un foc bun şi beau ceva să se refacă nu răcesc? Sigur? Păi atunci să‑i stropim cu apă sfinţită! – au fost de acord ostaşii. Şi doar aşa, sfinţiţi şi uzi leoarcă, au putut intra în fort.
– Se vede că suntem înspre Derala, zicea Mitu. În Câmpineni s‑ar fi terminat treaba de zece ori mai repede.
– Dar poate nu aşa de bine – făcu Surdul. Chiar dacă a durat mai mult, nu poţi să spui că nu a fost o idee bună.
Mitu îl privi uimit.
– Bine, Surdule, dar a fost ideea noastră! Dacă era după ei, ne ţineau la poartă până muream de frig.
Surdul începu să râdă şi la fel şi Mitu. Păi, mai puteai să faci altceva decât să râzi?
*
La Fortul Zagrei nu poposiră mai mult de o noapte. Focul straşnic făcut de soldaţii cu mustrări de conştiinţă pentru udătura provocată le uscă repede hainele. Dormiră bine şi a doua zi porniră mai departe.
Din păcate, la Fortul Ibatului – atât de asemănător la nume cu Codrul Ivatului al copilăriei lor – fură de asemenea cu greu primiţi, după multă vorbă, deşi fusese trimis cu ei, de la Fortul Zagrei, un ostaş tocmai cu misiunea de a înlesni primirea. În cele din urmă intrară.
La fel fură însă primiţi şi în următoarele forturi. Se părea că cei din Derala sunt în acelaşi timp foarte greoi în a lua hotărâri şi foarte temători în privinţa străinilor. Ar fi preferat câteodată să o ia prin Pădure. Dar… Întâi şi întâi, dacă nu aveau semnele de la forturi, la Cetatea Arnota n‑ar fi primit hrisovul de intrare în Derala (un argint bucata!). Iar fără el, oriunde în Derala eşti găsit, eşti dus direct la închisoare. (De fapt, la fel era şi în Câmpineni). Al doilea, Pădurea devenise… parcă străină. După întâlnirea cu dacii Munţilor Albi, Pădurea nu le mai făcuse necazuri, ceea ce nu‑i stătea în fire. Era ca şi cum şi‑ar fi rupt orice legătură cu ei. Dar îi pândea. Îi pândea cu mii de ochi, nasuri şi urechi. Iar ei simţeau asta. Ameninţarea cumplită a lui Dan îi scăpase, poate, dintr‑o mare primejdie. Dar îi şi despărţise de Pădurea cea Mare. Ajunseseră să se simtă acasă aici, cu toate fiarele şi popoarele ciudate ce locuiau în ea, după vieţuirea cu dacii. Dar acum erau înstrăinaţi şi pândiţi ca nişte duşmani ai Pădurii. Şi, la drept vorbind, era de înţeles.
Când în zare se iviră zidurile măreţe ale Cetăţii Arnota, galopară spre ele ca spre un liman. Deja munţii se transformaseră în dealuri, iar zăpada fusese înlocuită de un amestec de noroi şi petice de zăpadă. În Derala era toamnă. Iar Cetatea Arnota, pieptul Deralei înspre Pădurea cea Mare, era plină de copaci cu frunze îngălbenite, iar în unele locuri brânduşele de toamnă îşi mai clătinau încă în vânt petalele viorii.
Judele cetăţii îi privi cu mirare:
– Măi, măi! Am auzit de voi. Dar nu ştiam de e basm sau nu. Însă cum aţi răzbătut până aici? Am înţeles că Trecătoarea e deja închisă de zăpadă.
– Aşa e, spuse Dan obosit. E închisă. Am răzbătut cu greu. Mă şi mir că am scăpat cu viaţă. Bine că am ajuns la liman.
– Hmmm… – încuviinţă, sau poate nu încuviinţă (nu puteai să‑ţi dai seama) – judele. Dar cu ce treabă pe aici?
Mitu şi Surdul se gândiseră şi ei, tot drumul de la Fortul Zagrei la Arnota, ce vor răspunde la această întrebare. Dacă ar fi venit firesc, pe Drumul Trecătorii, fără abateri prin Pădurea cea Mare sau alte întâmplări uimitoare, ar fi fost uşor. „Am vrut să vedem frumuseţile Deralei”. Şi nu ar fi avut piedici. Acum însă un asemenea cuvânt ar fi stârnit bănuieli. „De ce să le vadă?”, s‑ar fi gândit judele. „Ce, eroii hălăduiesc aşa, după frumuseţi?”. I‑ar fi crezut spioni, sau chiar Năluci…
Dan însă răspunse liniştit:
– Am primit o misiune.
Mitu se înecă şi începu să tuşească.
Judele îi privi pe sub sprâncene:
– Ce misiune?
– Să ducem un oarece mesaj domniţei Enga, din Târgul Vicinului, de la fratele său, căpitanul Fortului Turnul Morţii.
Mitu şi Surdul îşi ascunseră uimirea cum ştiau mai bine. Cu toate că Dan le spusese de rugămintea căpitanului, uitaseră cu totul de ea. Şi era cel mai bun răspuns, într‑adevăr!
Judele clătină din cap şi începu să semneze hrisoavele de liberă trecere, cu numele şi semnele lor.
– Ştiţi unde e Târgul Vicinului?
– Am înţeles că e doar la câteva ore de aici.
Judele râse.
– În galopul calului, poate. Şi dacă e odihnit bine calul. Dar căpitanul aşa spune tuturor. Dorul de casă, de! Hmmm… de fapt e cam la o zi depărtare. Mai bine să plecaţi mâine dimineaţă. Vedeţi că e în cetate Hanul Trecătorii unde vă puteţi odihni bine şi voi şi caii voştri. Fratele meu îl ţine! – adăugă el cu mândrie, dar şi cu subînţeles.
Cei trei încuviinţară cu hotărâre. O astfel de poftire nu putea fi refuzată fără supărare.
După ce se făcu dimineaţă, se grăbiră să plece din cetate. La drept vorbind, ar mai fi avut de ce sta. Târgul nu se închidea niciodată aici, căci locuitorii Arnotei erau foarte bogaţi. Primele mărfuri din Câmpineni la ei soseau şi mulţi dintre ei aveau caravane care mergeau încoace şi încolo pe Drumul Trecătorii. De asemenea, mulţi din Derala veneau aici pentru a cumpăra mărfurile din Câmpineni la cel mai mic preţ. Iar acum, că se închisese Trecătoarea, iar mărfurile urmau să se scumpească, Cetatea Arnota era plină de negustori şi oameni de rând. Şi dacă mai socotim şi ostaşii, fie liberi, fie în patrulă, animalele aduse în obor, la obor sau de la obor, înţelegem că aveai ce vedea. Mai ales dacă erai un sătean cu puţine ieşiri la târg, aşa cum erau cei trei.
Dar nu le ardea de asta. Poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise, poate voiau să scape de ea odată, ori poate simţeau iarăşi ameninţarea Răului apropiindu‑se de ei. Orice ar fi fost, se grăbiră să iasă din cetate.
Aveau caii mărunţi de munte pe care îi cumpăraseră – unul câte unul – la Fortul Zagrei şi la celelalte forturi dinspre Derala. Şi desagii cam goi. Şi hrisoavele de drum.
Deşi nu se uitau în urmă, simţeau cum creşte depărtarea de Pădurea cea Mare. Şi când era gata să se stingă în zare, cu Cetatea Arnotei cu tot, pe drumul ce trecea acum printre ogoare, crânguri şi sătucuri îngrijite, Dan se opri pe o colină şi se întoarse. Se întoarseră şi ceilalţi, privind îndelung.
– De data asta am scăpat, fraţilor! – spuse Dan. Dar oare de ce am fost trimişi în Ţara Negurilor?
Cei trei îl priviră uimiţi. Cum de ce? Doar ştiau toţi de fluiere şi de misiunea lor de a le distruge.
– Fraţilor, le spuse Dan, fluierele nu sunt adevărate. Aţi uitat că ard gura oricui le atinge?
Da!! Îşi aminteau… acum! Stareţul schitului le spusese aceasta! Oricine punea fluierele la gură se alegea cu gura arsă şi cel puţin o vreme aproape nu putea vorbi. Îşi amintiră acel „Da” spus de Dan pe culme, ca şi cum l‑ar fi durut gura. Se prefăcuse!
– Şi dacă noi n‑aveam cum să ştim asta, prinţul Roland sigur trebuia să ştie – adăugă Dan.
Îl priveau cu o uimire din ce în ce mai mare.
Dacă fluierele nu erau la ei, ce rost avea toată trimiterea lor în Ţara Negurilor, călăuzirea lor de către Prinţul Verde la daci şi toate aventurile şi luptele lor?
– Întrebările sunt nenumărate, zise Dan. Dar cred că abia în Ţara Negurilor vom afla răspunsul. Sau poate în drum spre ea…
După câteva clipe, în care Dan stătea cu capul în piept, parcă socotind ceva, Surdul şi Mitu se întoarseră, lăsând în urmă Pădurea cea Mare şi Cetatea Arnota. Când se depărtară puţin, Dan zâmbi scurt către un tufiş în care, pentru o clipă se văzuse un fel de haină verde, lucioasă.
Apoi plecă şi el spre Târgul Vicinului, lăsând în urmă Drumul Trecătorii şi Pădurea cea Mare.
Capitolul XII Magazin online DSV „Cei trei şi luptele Deralei”
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 