Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul XII

În care se ţine sfat, se străbat întinderi pustii, se ajunge la Poienile de Sus şi lucrurile se arată din nou tare ciudate şi mai ales primejdioase.

Deşi în acea noapte trebuiau să se odihnească du­pă în­tâmplările grozave prin care trecuseră, cei trei prie­teni se scu­lară cu noaptea în cap. Simţeau foarte bine că, de­­şi pri­­­mej­­­­­dia cea mai apropiată trecuse, lucrurile erau în­că tul­buri. Noaptea era rece şi luminoasă, luna o­glin­din­­du‑şi ra­­zele în miliardele de fulgi adunaţi în ză­padă. Pe stânci şi pe ziduri, ca şi pe coaja copacilor dinspre mia­­ză­zi se for­ma­­se­ră coji de ghea­­­­ţă, care sclipeau rece în ra­­zele lunii. Cu siguranţă, era mul­­­tă frumuseţe în jur. Dar ei nu se puteau bucura de ea. Simţeau foarte bine că în Pă­­durea cea Mare Întunericul îşi aduna alte puteri care să le vină pe urme şi să‑i distrugă, pu­­­nând stă­pâ­nire pe flu­ie­rele celor nouă bles­teme. Şi, de a­se­me­­­­nea, văzuseră pri­­vi­ri­le oş­tenilor şi le în­ţe­­leseseră. Aceşti oa­­meni altfel cura­joşi se temeau de pre­zen­ţa lor, aducătoare de primejdii cum­­plite şi nenorociri.

Dar pe unde să plece?
– De fapt, de ce n‑am merge pe Drumul Trecătorii? – se întrebă Mitu. Doar am mai mers noi pe zăpadă şi altă dată.
Surdul dădu să‑i zică ceva ori să‑l mustre, dar Mi­tu nu‑i dădu timp să vorbească.
– Ştiu, se vorbeşte de prăvăliri de stânci şi zăpadă, de căderi de brazi, de…
– De balaurii de gheaţă, nu se lăsă oprit Surdul.

O clipă tăcu şi Mitu.
Balaurii de gheaţă erau una dintre făpturile ce apă­reau în poveştile despre iernile Pădurii celei Mari.

Se spunea că aceste făpturi ciudate, despre a căror al­­cătuire nu se ştia nimic, trăiesc doar pe piscurile pururi în­gheţate ale Munţilor Albi. De acolo nu coboară decât iar­­na şi numai până în munţii şi codrii din jurul Munţilor Albi, temându‑se de venirea neaşteptată a vreunui vânt călduţ sau a vreunei zile însorite. Căci balaurii de gheaţă nu suferă nici cea mai mică încălzire, care este pentru ei o mare pri­mejdie. Ei sunt însă regii frigului, planând cu a­ri­pile lor alb‑cenuşii peste tot ceea ce este îngheţat şi bu­cu­rându‑se de ger ca de cea mai bună vreme. Nu s‑a vă­zut să aibă ră­su­flare şi nici nu varsă vreodată foc. Dar şi în aripi şi în gheare au ţepuşe lungi de gheaţă mai uci­gă­toa­re decât săbiile. Şi le folosesc împotriva tuturor făp­tu­ri­lor şi lucrurilor calde, pe care le a­tacă fără şovăire de în­dată ce le simt, ca pe nişte duşmani de moarte.

Se spunea că balaurii de gheaţă sunt una din prici­nile de căpătâi pentru care iarna Drumul Trecătorii se în­chi­­de. Se înţelege, alături de zăpezile mai înalte decât o­mul şi de celelalte „bunătăţi” ale iernii şi Pădurii celei Mari.
– Da, făcu Mitu, balaurii de gheaţă. Ce‑i cu ei? Te po­meneşti că ţi‑o fi frică?
– Auzi, Mitule, cum nu gândeşti, cum o dai cu fri­ca. Ai auzit şi tu că omul trebuie să fie cugetat, să facă şi el lu­crurile cu cap, cu înţelepciune, nu aşa, ca măgarul ca­re fu­ge după ciulini?
– Cum?! – făcu Mitu furios. Vrei să spui că eu fac lu­­cru­rile ca măgarul?
Surdul începu să râdă.
– Dacă te simţi cu musca pe căciulă, cine‑s eu să te contrazic? Dar nu vorbeam de ce faci tu de obicei, ci de cum trebuie să gândim fiecare lucru.
– Adevărul e, le întrerupse cearta cu vocea sa li­niş­tită Dan, adevărul e că trebuie să ne gândim şi la aceşti ba­­lauri. Şi tre­buie să ne gândim şi la celelalte primejdii care ne pot aş­tepta pe cale. Până la urmă, Mitule, tu eşti cel ca­re ai dat do­vadă de chibzuinţă când voiam noi să ur­căm pe Co­gaion…
Mitu, măgulit de amintire, se linişti pe dată.
– Şi ce vrei să facem, Surdule – grăi el cu glas do­mo­lit – să stăm aici până la primăvară?
– Ei! Cum să vreau aşa ceva? Abia aştept să ieşim de aici.
Mitu tresări.
– Auziţi?! – spuse el.
Şi cei doi prieteni ciuliră urechile să audă ce auzea Mitu.
– Mi‑a venit o idee.
Cei doi începură să râdă.
Mitu, se înţelege, se supără.
– De ce râdeţi, ce, mie nu‑mi pot veni idei!?

După cum era de aşteptat, Surdul şi Dan râseră şi mai bine, mai ales că Mitu luase o faţă bosumflată ca de copil mic. De fapt acesta ştia foarte bine de ce râd priete­nii lui, şi chiar asta dorise. De multă vreme nu mai râse­seră cu adevărat. Când se domoliră, continuă:
– În faţă, avem Drumul Trecătorii, închis de iarnă. Să ne întoarcem, nici nu poate fi vorba. Înspre răsărit sunt Munţii Modrului şi Munţii Albi, cu dacii şi celelalte ame­nin­­ţări ale Pădurii şi iernii. Dar în apus?
Cei doi prieteni îl priviră cu mirare. Spre apus? Chiar nu se gândiseră! Mitu avea într‑adevăr o idee pe cinste.
– Ia să‑l întrebăm pe căpitan, hotărî Mitu, ca un om chibzuit ce era.

*

Căpitanul le povesti despre Poienile de Sus, ţinu­tul dinspre apus de Fortul Brazilor. Îi despărţea de acest ţi­nut, întâi şi întâi, întinderea desişului de brazi.
– De multe ori, le spuse căpitanul, tăiem câte doi trei brazi în rând, că sunt înghesuiţi între ei de nu‑i putem do­bo­­rî numai câte unul.

Desişul era sporit de brădet şi jnepenişuri, de stân­că­­rii şi ape care, sfărâmate de îngrămădirea de pietre şi co­­paci, curgeau parcă peste tot.

Acest ţinut se întindea până dincolo de primele culmi ale munţilor dinspre apus. Dincolo începea Tărâ­mul Cer­bi­lor, despre care foarte puţin se ştie.
– Şi dincolo de acest tărâm începe ţinutul Poienilor de Sus – sări nerăbdător Mitu.
Căpitanul îl privi cu mirare:
– … Nu! Tărâmul Cerbilor face parte din Ţinutul sau Ţara Poienilor de Sus. Se zice că tocmai de aceea este stă­pâ­nit de cerbi acel tărâm, pentru că este plin de poieni mi­nu­nate.
– Şi atunci de ce nu este Tărâmul Cerbilor în între­gi­me? – îl tăie Mitu vorba din nou.
– Pentru că dincolo de Tărâmul Cerbilor începe Ţa­ra Zimbrilor.
– Ahaa! – făcu Mitu, dumirit.
Adevărul era că zimbrii şi cerbii nu se înţelegeau bi­­ne totdeauna, iar dacă era să aibă tărâmuri sau ţări, era de la si­ne înţeles să fie diferite.
– Dincolo de Ţara Zimbrilor nu se ştie ce se află, căci ni­­meni dintre oameni nu s‑a mai întors vreodată de a­colo. Chiar şi din Tărâmul Cerbilor foarte puţini s‑au în­tors de‑a lun­gul vea­cu­rilor. Unul dintre ei a fost marele Novac – a­dă­u­gă că­pi­ta­­nul.

Mitu dădu din cap, gata să deschidă gura, dar se o­pri la vreme. Voise să spună „tatăl meu”, dar ceva îl făcu să se răz­gândească. De prea multă duşmănie ascunsă a­vu­seseră par­­t­e de la intrarea în Pădurea cea Mare, ca să nu ştie că lu­cru­­ril­e spu­se prea uşor aduc necazuri. Poate nu era bine să a­fle toa­tă lu­mea că Mitu este fiul lui Novac. Pâ­nă la urmă, da­cii cre­­deau că mu­riseră şi acesta, şi fami­lia lui. Iar dacă ar fi a­flat că fiul scă­pa­se… cine ştie ce ar fi fost în stare să facă.

În vreme ce Mitu frământa aceste gânduri, căpita­nul vorbea mai departe.
– Cei care s‑au întors din Tărâmul Cerbilor au vor­bit despre frumuseţea lui şi despre primejdiile cele mari ca­­re pân­­­desc în această frumuseţe.
– Cerbii sunt uriaşi, spuse Dan. Sunt mândri şi iuţi şi se strecoară printre copacii bătrâni pe căi bine cunos­cu­te, do­borând orice făptură pe care o întâlnesc. Nu as­cultă nici mă­car de piticii care se înţeleg altfel cu mai toate a­ni­ma­­­lele. Şi sunt de câteva ori mai mari decât un cerb o­biş­nu­it.
– Conducători au, totuşi – sări şi Surdul. Sunt cerbii în­stelaţi, care au coarnele luminoase, strălucitoare şi care um­­­blă mai ales noaptea. Dacă te‑au lovit, mori cu sigu­ran­ţă, chiar da­că rana pare uşoară, căci coarnele sunt o­tră­­­vi­te cu o o­travă în­gro­zitoare. Nici lupii sau urşii nu se a­­pro­pie de Tărâmul Cer­bilor.

Se zice că doar unii râşi se în­­cumetă a ataca cerbii uriaşi. Dar şi ei fug, a­dă­pos­tin­du‑se în înălţimile neatinse ale co­pa­ci­lor, de îndată ce văd lu­mi­na cerbilor înstelaţi.

Căpitanul se uita la ei ca şi când le‑ar fi zis „dacă le ştiţi pe toate, de ce mă puneţi să vorbesc degeaba?”
– Toate astea, zise Dan, le ştim şi în Câmpineni. Ce­va nou ne poţi spune?
Căpitanul clătină din cap.
– Ce să vă spun? Toate tainele pe care le smulgem Pă­­­du­rii le spunem mai departe. Nu e de mirare că şi voi, în Câm­pineni, aţi auzit de ele. Mai ales că sunteţi cine sun­­teţi şi aţi tră­­it şi cu dacii o vreme… Mai curând voi ar tre­bui să ne pu­teţi spune lucruri noi.

Şi căpitanul îi privi întrebător, dar şi cu uşurare, ca şi când i s‑ar fi luat o piatră de pe inimă.
Dan înţelese imediat despre ce era vorba şi se ho­tă­rî să fie sincer pe deplin. De fapt, toţi duşmanii ştiau des­pre ce era vorba. Meritau şi oamenii să ştie câte ceva.

– Căpitane, ceea ce se întâmplă acum este taină. Pur­­tăm la noi ceva foarte primejdios, care ar da întuneri­cului for­­ţe de distrugere aproape de necrezut. De aceea nu pu­tem să mai stăm. Ei ne urmăresc pe noi, aşa că, o­da­tă ple­caţi, nu veţi mai avea necazuri… mai multe ca de o­bi­cei.
Căpitanul zâmbi uşor. Şi faţa lui aspră păru o clipă copilăroasă.
– Într‑adevăr, spuse el, ne‑am cam obişnuit cu tul­bu­rările.
– Dincolo de părţile necunoscute ale Poienilor de Sus, întrebă Mitu, se ştie ce este?
Căpitanul şovăi o clipă, îngândurat.
– Drept să vă spun, chiar şi despre acel ţinut necu­nos­cut umblă totuşi nişte vorbe ciudate. Se spune că ori­cine trece prin el înnebuneşte. Sau cel puţin aşa a spus o­da­tă un pitic ce a poposit câteva ore la noi la fort.
Surdul vorbi şi el, luminat de o idee.
– Căpitane, cum se face că din toate făpturile Pă­durii celei Mari piticii sunt singurii primiţi în forturi peste tot?
Căpitanul se miră puţin.
– Nu ştiu. Nu m‑am gândit niciodată. Dar… aşa a fost totdeauna.
– Bine, făcu Dan, privindu‑l supărat pe Surdul. Dar dincolo de locul acela, unde se înnebuneşte, ce este?
– Ce să fie? Pădurea cea Mare. Mai mult nu ştiu.

*

Nu doar cei trei lucraseră pentru a porni la drum. Îi a­jutaseră şi cei din fort, care ştiau prea bine că, deşi pri­mej­dia venise la ei din pricina celor trei, tot aceştia fu­se­se­ră cei ca­re îi salvaseră. Şi mai ştiau şi lupta pe care a­ceş­tia o dă­deau îm­po­tri­va Întunericului, luptă în care şi ei, os­ta­şii Dru­­mului Tre­că­torii, se aflau de aceeaşi parte.

În atelierul fortului se făuriseră, după cum ceru­se­ră cei trei, cârlige de mai multe feluri, piroane lungi şi groa­se cu ine­le în loc de floare, gheare pentru gheaţă (pentru în­căl­ţă­minte) şi altele asemenea. Mai primiseră cei trei şi felurite alte lucruri de care aveau trebuinţă, cum erau frân­ghiile, să­ge­ţile, mân­ca­rea de drum lung ş.a.m.d. (Mân­ca­rea de drum lung însemna câ­te un sac plin cu tot felul de bu­nă­tăţi, de la slă­nină afumată la cârnaţi uscaţi, de la nuci şi alune la un burduf cu miere).

Multă vreme cei trei s‑au sfătuit ce şi cum să facă pen­­tru a putea răzbate până sus. Ştiau că nici vara nu se puteau tăia copacii spre a se face cărare către înălţimi. Deci iarna nici gând să răzbeşti în acest fel. Izvoarele zdrobite între stânci şi trun­chiuri, ascunse sub pojghiţe de gheaţă ce se puteau rupe oricând, iar nu puteau fi uitate. Ca ur­ma­re, caii trebuiau lă­saţi în urmă.
Mitu privea cu mare durere către Nor.
– Cum să te las eu pe tine, frăţioare, aici? – se tân­guia el.
Prietenii l‑ar fi luat în râs, dar prea îi era sinceră durerea.
– Lasă, îl linişti căpitanul. Vom avea grijă de el, iar în pri­măvară îl trimitem fie în Derala, fie în Câmpineni, după cum po­runciţi. Şi îl puteţi găsi acolo când vreţi.
– Numai să mai trăim până în primăvară, zise cu ju­­mă­tate de glas Mitu.
– Atunci chiar e mai bine, Mitule, să‑l laşi aici – să­ri Surdul. Că poate trăieşte mai mult ca noi.
Şi cei trei râseră scurt.

Ostaşii nu prea simţeau nimic hazliu în vorbele lor. Ce­­­rul plumburiu se întuneca tot mai mult, iar dinspre Mun­ţii Albi se răspândea o negură tot mai deasă.
Urma să vină Nemira, iar a te prinde Nemira în a­fa­ra for­tului era moarte sigură. Se spunea că odată şi în For­tul Bra­­zilor muriseră, din pricina Nemirei, aproape toţi ostaşii. Iar cei trei voiau să plece pe aşa vreme!

Prietenii ştiau de Nemira. Auziseră încă din prun­ci­e de vi­forul teribil ce se năpustea asupra lumii din a­dân­­curi ne­şti­ute, cu valuri de zăpadă şi ger. Şi Câmpinenii e­rau loviţi une­ori de Nemira, iar unele sate fuseseră cu to­tul înghiţite de ză­pa­dă şi ger în asemenea încercări.
Dar cei trei ştiau şi că primejdii şi mai mari decât Ne­mira începeau să se apropie. Şi dacă le dădeau timp să se a­dune şi să atace, nu exista, cu adevărat, nicio scăpare.

Aşa că trebuia să plece la drum.

*

In acea dimineaţă cei trei plecară cu mult înainte de prima geană de lumină. Nu‑i vorbă, aceasta apărea foar­te târ­ziu, dar nici măcar schimbul de dimineaţă nu a­pu­­ca­seră să‑l facă oştenii. Îndeobşte nici poarta nu s‑ar fi des­chis la un ase­me­nea ceas, dar cei trei erau nişte eroi a­de­văraţi, aşa cum ştiau toţi. Iar pe eroi nu se cuvine să‑i re­fuzi, mai a­les dacă e bine să plece cât mai repede, spre fo­losul tuturor.

Păşeau cu spor, cu tălpicile din lemn bine lustruit şi ceruit, pe zăpada întărită.

Înainte chiar ca însuşi căpitanul fortului să afle că de­ja plecaseră, ei se topiseră pe Drumul Trecătorii, către un loc pe care – văzându‑l din turnul lor – îl socotiseră potrivit.

Era un dâmb de piatră şi praf în timpul verii, iar a­cum o movilă mare albită de zăpadă, în partea Drumu­lui din­spre Munţii Modrului. Se suiră până în vârful dâm­bu­lui. Surdul trase o săgeată de fier, din cea cu inel în coadă, în cel mai în­de­părtat brad pe care îl puteau vedea prin noap­te către Po­ie­nile de Sus. Lipiţi unul de altul şi toţi de pietre, în întunericul ce încă domnea, brazii păreau aco­lo aproape ca o pătură ne­gu­roasă aşternută pe stâncile fră­mântate ale munţilor. O sfoa­ră subţire, trecută prin coa­da săgeţii, fu schim­bată cu gri­jă cu o frânghie adevă­ra­tă. Iar Dan, ca cel mai subţire, fu pri­mul care se strecură prin­tre crengile pline de zăpadă şi ră­şi­nă.

Fu urmat de tot calabalâcul pe care îl pregătiseră, iar apoi şi de ceilalţi doi prieteni.

Se treziră astfel cu desagii agăţaţi de cioturile ve­chi­­lor ramuri, sprijiniţi cu un picior de brazi şi cu celălalt de mun­­­tele îngheţat. Întunericul se dovedi acum un mare duş­man, căci îi împiedica să vadă unde ar fi putut trage ur­­­mă­toarea să­geată. Fără a aştepta însă vreo sfătuire, M­i­tu se stre­cură printre cioturi de piatră şi lemn, pornind spre înăl­ţimi cu sfoara cea subţire legată de mijloc. Deşi ur­­cu­şul era greu, se mişca uşurel, a­bia auzit de prietenii săi, cu toată li­niştea nopţii târzii.

Apoi prinse de undeva un cârlig, trecu sfoara prin el şi trase, aducând până la sine frânghia. Prietenii îl ur­ma­ră cu tot calabalâcul. Apoi urcă Surdul către înălţimi, du­­pă el Dan, şi iar Mitu, şi iar Surdul şi iar Dan…

Întunericul se preschimbase în penumbră când cei trei ajunseră sus. Culmea era tăioasă ca o lamă din piatră. De fapt nu era o culme, ci un şir de culmi ascuţite, sfârte­ca­te pe alo­curi de râpe adânci, prăpăstioase, în care brazi mai mici sau mai mari se agăţau de piatră cu disperare.

În jos, spre Drumul Trecătorii şi spre Câmpineni, în a­burul de lumină ce prindea a schimba noaptea în di­mi­nea­ţă timpurie, se vedea umbra Fortului Brazilor şi a câ­torva fumuri înălţându‑se din el. Şi, cu toate că ziua în­că întârzia – ba la poalele muntelui era încă noapte în lege – cei trei de­slu­şiră liniile munţilor dacilor, ba chiar şi ar­cu­irea în­tu­ne­ca­tă şi foarte, foarte îndepărtată a Tăişului Da­nului.

Niciunul din ei nu spuse nimic, dar toţi oftară de­o­da­­tă, amintindu‑şi de nenumăratele aventuri prin care tre­cu­se­ră.
– Hai că avem treabă! – se aspri dintr‑o dată Sur­dul.
Întoarseră spatele Drumului Trecătorii.

*

Calea se dovedi foarte grea.
Deşi nicio vietate nu se arătă spre a le face neca­zuri, stân­cile tăioase, zăpada înşelătoare, lunecuşul şi a­mă­­girile ghe­­­ţii erau destulă stavilă, cu toate că trecuseră de ma­rele perete al brazilor. Sau aşa crezuseră. Căci după câ­te­va ceasuri de mers văzură că ajunseseră în marginea u­nei văi abrupte, dincolo de care o culme şi mai înaltă se su­meţea către ceruri. Iar pe a­mân­doi pereţii văii, aceiaşi brazi ca şi pe Drumul Trecătorii.

După ce coborâră şi urcară, întâlniră aceleaşi mu­chii tă­ioase de piatră, aceleaşi vârfuri ascuţite de stâncă, a­­ce­leaşi cap­cane ale zăpezii şi gheţii. Iar dincolo de ele, altă vale, ur­ma­tă de o culme şi mai înaltă.

Şi încercarea se repetă de mai multe ori, încât îi pier­dură şirul.

Deşi au mers aşa trei zile şi trei nopţi fără oprire, nu iz­­butiră să iasă într‑un loc mai cumsecade, mai apro­piat de ceea ce ştiau că ar trebui să fie Poienile de Sus.

Şi dacă umbrele Întunericului pe care le simţiseră cres­­­când înspre Fortul Brazilor se topiseră acum în de­păr­tări, în schimb ameninţarea Nemirei creştea tot mai mult şi mai mult.

De la o vreme însă, intraseră chiar în norii negu­roşi ai înălţimilor.
Fulgi şi ace de gheaţă se învârteau împrejurul lor în va­luri şi vârtejuri. Aproape nu puteau ţine ochii des­chişi, iar mersul le era tot mai încet.
Dar după câteva ceasuri ieşiră dintre nori, cobo­rând o vale care, deşi tot abruptă, putea fi străbătută în pi­cioa­re (nu târâş).
– Fraţilor, se bucură Mitu, cred că am ieşit în Poie­ni­le de Sus.
Chiar aşa şi era.

Deşi ninsoarea începuse groasă, urmele uriaşe ale cer­­­bilor puteau fi desluşite în zăpadă.
Cei trei folosiră din nou arcul de fildeş, pentru a ur­ca pâ­nă sus de tot într‑un brad bătrân. De aici, tot cu aju­to­rul ar­cu­lui, trecură în altul şi tot aşa. Alegeau brazi cât mai apro­pi­aţi, pentru ca ultimul dintre ei să poată scoate săgeata de fier atunci când se lăsa pe frânghie într‑o ba­lan­­sare primejdioasă. Nu de alta, dar nu aveau de unde să fa­că rost de alte şi alte a­se­menea săgeţi.

Au mers aşa câteva zile, folosindu‑se de ninsoare ca să se ascundă şi mai bine. De câteva ori au văzut cerbii cei mari ca­re, singuri sau în cârduri, se strecurau printre brazi. Erau, într‑adevăr, de necrezut de mari, cât zimbrii sau bo­urii din Câm­pineni. Coarnele păreau ramuri bă­trâne, iar pu­­terea lor era ui­mitoare. Văzuseră o dată cum unui cerb mai tânăr i se în­cur­caseră coarnele în crengile unui brad în­că tânăr. Ca să sca­pe, a­cesta dădu atât de tare din cap, în­cât smulsese bradul din ră­dăcini, rupându‑i apoi, din ur­mă­­toarele mişcări, crengile.

Cei trei se bazau pe îndemânarea lor spre a doborî a­se­menea făpturi uriaşe, dar nu ar fi vrut să fie siliţi să o facă.

Într‑o zi însă, norocul păru a li se sfârşi. Un cerb sim­ţi ceva, privi în sus şi îi văzu. Boncăluitul său păru un ur­let supraomenesc şi zgudui Pădurea.
Curând alte urlete îngrozitoare răsunară dimpre­jur, o­dată cu tropote grăbite: din toate părţile, cârduri peste câr­­duri de cerbi uriaşi alergau către ei.
– Pregătiţi‑vă, fraţilor, şuieră Mitu, încordând ar­cul cel mare pe care îl primise de la Surdul.
– Aşteaptă, spuse Dan, prinzându‑l de mână. Aş­teap­tă.
Prietenii îl priviră cu mirare. Ce era de aşteptat? Cu cât ucideau mai repede cerbii din jur, cu atât se pu­teau a­pă­­ra mai bine şi de ceilalţi care se iveau. Dacă aş­tep­tau să vină toţi, iar bra­dul în care erau era dărâmat… pu­teau muri.
– Aşteptaţi, repetă Dan.

Un muget şi mai teribil se auzi în apropiere şi toţi cer­bii tresăriră. În penumbra Pădurii se ivi o lumină ver­zu­­­ie. Un cerb înstelat se ivi în apropiere. Deşi uriaş, avea o gra­ţie şi o frumuseţe uimitoare. Iar coarnele sale măreţe e­rau pline de sclipiri verzui, ca şi cum mii de stele de a­ceas­­tă cu­loare s‑ar fi prins de ele. După numai câteva cli­pe se mai ivi un cerb înstelat, dar luminile lui erau roşi­a­ti­ce şi verzi, nu doar de o culoare. Cei doi cerbi înstelaţi pri­veau către oa­me­nii agăţaţi de crengile bradului, puf­nind u­şor pe nas. Vă­lă­tuci de aburi ieşeau şi din gurile şi nările lor, şi din ale ce­lorlalţi cerbi. Şi, înainte ca cineva să în­ţe­leagă ce se petrece, Dan sări jos. A­vea el o iscusinţă cu ca­re uimise din copilărie pe mulţi, de a coborî din copaci cu o iuţeală de necrezut.

Acum stătea înaintea cerbilor înstelaţi şi a celorlalţi cerbi uriaşi, ca o făptură măruntă. Îşi ridică mâinile şi le a­­ră­tă ceva. Şi, pufnind din nou, cerbii se dădură înapoi. Cer­bii în­­stelaţi mu­giră scurt şi cu teamă. Şi în câteva clipe toţi cerbii se topiră în adâncurile Pădurii, tropotind.
– Haideţi jos! – strigă Dan către ei. Cred că e mai u­şor pe aici.
Mitu şi Surdul se priviră uimiţi unul pe altul. Şi, se în­ţelege, coborâră.

– Ce le‑ai arătat, Dane? – nu se lăsa Mitu, în vreme ce mergeau cu greu prin zăpadă.
– Muşchii mei de criţă – râse strâmb Dan, în vreme ce neaua spulberată de vânt îi intra în gură.
Surdul tăcea, îndârjindu‑se în lupta cu viscolul.
Nemira venise peste munţi. Dar aici, în Poienile de Sus, era mult mai blândă decât în părţile mai joase.
– Ce le‑ai arătat, Dane? – întrebă Mitu a zecea sau a cincizecea oară.
– Of, Mitule – făcu Dan. De ce crezi că Surdul nu mă în­trea­bă nimic?
– De mut ce e. Pe lângă că e Surd, e şi mut.
Nimeni nu‑i răspunse la gluma răsuflată. Era ori­cum prea aspră vremea pentru glume.
– Ce crezi că i‑am arătat? Inelul dat de Roland şi flu­­ie­rele celor nouă blesteme, bineînţeles. Inelul arată că sun­tem pri­­eteni ai Pădurii, iar fluierele care‑i rostul nostru pe aici.
Mitu dădu din cap, dar prin învălmăşeala de fulgi ges­­tul se pierdu nevăzut.

*

Nemira se potolise aproape de tot. Zăpada cres­cu­se cam cu un stânjen – adică mai bine de doi metri – şi da­că nu ar fi fost destul de îndesată – adevărată minune! – nici nu s‑ar fi putut umbla.

Aşa însă, mergeau mai departe pe tălpicile din lemn, prin fulgii rari, mari şi frumoşi care cădeau în jurul lor, ca într‑un basm de demult.
– Acum, zise Surdul, e numai bine să stai în casă, la gu­­ra sobei. Un vin fiert şi ceva de‑ale gurii pe masă. Şi să spui la poveeeşti…
Era, într‑adevăr, un gând plăcut.
– Lasă, Surdule, zise blând Mitu. O să vină vremea să povesteşti copiilor tăi despre vitejiile pe care le‑ai să­vâr­şit în tinereţe.
– Şi să vină Mitu să‑ţi bea vinul – se băgă Dan.
Râseră.
– De ce nu, Dane? spuse Mitu. Crezi că o să aibă pa­­gu­­bă Surdul dacă i‑l beau?
– La vin nu, dar la urechi… – aminti Dan de vorbă­ria ce îl însoţea îndeobşte pe Mitu.
Râseră iar.
Dan simţi o strângere de inimă şi se opri chiar la poa­­­la pădurii, unde începea o altă poiană (erau nenumă­ra­te). Fără să se gândească, se opriră şi ceilalţi.
– Ce s‑a întâmplat?
Dan privea încruntat în jur: totul era alb, luminos, fru­­­mos, plin de pace. Nici măcar urmele cerbilor mari nu se vedeau.
– Fraţilor, unde suntem noi acum?
Îl priviră cu mirare:
– În Poienile de Sus.
– Şi Poienile de Sus unde sunt?
– Cum unde?! În Pădurea cea Mare.
Dan nu mai spuse nimic, ci se uită la ei, parcă aş­tep­­tând un răspuns.
– Ce este?! – făcură ei şi mai miraţi.
– Măi fraţilor, voi aţi auzit ce‑aţi spus? Suntem în Pă­­du­rea cea Mare!
– Şi!?! – făcură ei şi mai uimiţi.
Dan tăcu o clipă.
– Vi se pare firesc să fie atâta linişte în Pădurea cea Mare?

Surdul şi Mitu se holbară la el o clipă, apoi unul la al­­tul. Apoi se uitară în jur: totul era alb, luminos, frumos, plin de pace. Nici măcar urmele cerbilor mari nu se ve­deau. Şi, de fapt, nicio urmă de făptură, în afară de ei şi de co­pacii plini de ză­padă. Dintr‑o dată, simţiră că le ţiuie u­re­­chile de liniştea Pă­durii. Şi ştiură că Dan are dreptate. Ce­va nu era cum tre­buie. Parcă nici n‑ar fi fost în Pădurea cea Mare. Şi totuşi ştiau foarte bine că sunt acolo.

– S‑a schimbat ceva… – zise Mitu.
– Sau se schimbă… – încuviinţă Surdul.
Mai tăcură o vreme, privind în jur.
Apoi Dan rupse tăcerea:
– Cât am stat noi la Fortul Brazilor?
– Câteva zile – se repezi Mitu.
– Nu vi se pare că a fost mai mult?
Cei doi se gândiră. Şi îşi dădură seama, cu mirare, că într‑adevăr, parcă stătuseră mai mult la Fortul Brazilor chiar de­cât la daci. Şi totuşi stătuseră doar câteva zile!
– Ce se întâmplă, Dane? – rupse tăcerea Surdul, a­proa­­­pe cu teamă.
Acesta dădu din umeri:
– Dacă aş şti, ar fi bine. Mi‑e teamă însă că, în vre­mea în care am ajuns noi la Fortul Brazilor, şi întunericul şi‑a pre­­gătit lucrarea sa împotriva noastră. Ameninţarea pe ca­re o sim­ţeam noi acolo… era doar o parte din planul lui. Poate chiar mai mică decât ce ne aşteaptă aici.
– Aici?
Dan dădu din cap.
– Prea se potrivesc toate: au dispărut şi cerbii mari, nu mai sunt nici alte fiare, Nemira s‑a potolit… Prea mul­tă linişte, fraţilor, prea multă linişte.
Tăcu o clipă, privind cerul cenuşiu, care începea în­­cet a deveni mai albastru, pe măsură ce norii se subţiau şi nin­soarea înceta.
– Şi mai e ceva. Ce căutăm noi aici?
– Păi… mergem spre Derala.
– Pe aici?
– Păi nu e închis Drumul Trecătorii?
– Şi noi mergem acum de‑a lungul Drumului, dar prin munţi?
Mitu dădu să spună că da, apoi însă îşi dădu sea­ma că nu era aşa. De când plecaseră de pe Drumul Tre­că­to­rii, mer­­­se­seră tot spre răsărit. Ori Drumul mergea că­tre nord, nu că­tre răsărit.
– Unde ne afundăm noi aici, fraţilor?
– Să facem cale întoarsă?
Dan zâmbi, dar în zâmbetul său era şi ceva crunt, ca în zâmbetul dacilor.
– Nu e în firea noastră. Mai potrivit ar fi însă a mer­­ge către miazănoapte, spre Derala, în loc să o ţinem pe un drum greşit. Însă… cu armele pregătite.
Nici nu mai era nevoie de acest cuvânt.

Înainte ca Dan să fi răspuns, deja Mitu şi Surdul îşi pre­gătiseră de luptă armele, punând şi strunele în arcuri.

Simţiseră şi ei ameninţarea ce plutea în aerul lim­pe­de al iernii. Şi era tot mai frig.

Au mers cu grijă către miazănoapte. Încet, dar si­gur, urcau tot mai sus, peste povârnişuri şi văi mărunte. Iar fri­­gul creştea tot mai mult. Până la urmă, poate era fi­resc să fie a­şa. Doar era iarnă. Dar celor trei li se părea că ge­rul vi­ne de un­deva, ca o suflare îngheţată ce se stre­cura di­na­dins în ae­rul munţilor.
Şi, după ce au trecut de o culme cu brazi presăraţi pe ici pe colo, au dat de o privelişte de culmi şi văi pline de ză­padă şi gheaţă. Iar în afară de colţurile de stâncă, niciun brad, niciun jnepen, nici măcar o urmă de viaţă. De aici ve­­nea fri­gul, re­vărsându‑se peste munţi şi păduri. Şi din­tre colţii de piatră şi ghea­ţă, ca nişte uriaşe păsări din ză­pa­dă, se ri­di­ca­ră trei ba­la­uri de gheaţă.

Înainte să se înalţe însă măcar doi stânjeni de la pă­mânt, săgeţile ţâşnind din arcurile celor doi îi şi loviră. Vâr­­­fu­rile de oţel făcură să ţâşnească aşchii de gheaţă. Dar ba­­la­u­rii părură să nici nu simtă aceasta. Mişcările lor erau gre­­­oa­ie, dar pline de putere şi valuri de zăpadă se ridi­ca­ră în văz­duh la bătaia aripilor lor, învăluindu‑i într‑un nor de nea.

Mitu şi Surdul trăgeau săgeată după săgeată, în­cer­­­când să găsească un loc slab, care să‑i facă să dea înapoi, ori să‑i doboare. Dar balaurii de gheaţă se înălţară, scli­pind în lu­mina posomorâtă ca o prevestire a morţii. Se în­drep­tau spre ei cu putere, iar depărtarea la care fuse­se­ră la în­ceput – a­proa­pe de o lungime de săgeată din ar­curile cele puternice ale ce­lor doi – scădea foarte iute.

– Veniţi aici! – strigă Dan.

Când se întoarseră, văzură cu uimire că acesta dă­du­­se foc unui pâlc de trei brazi de pe culme. Flăcările se î­năl­­ţau vâl­­vătaie, de două ori mai înalte ca brazii, miş­cân­du‑se la­­co­me în adierea vântului. Iar Dan se stră­duia acum să a­prin­­­dă alt brad, aflat ceva mai aproape de pâl­cul în flăcări.

Balaurii se fereau de flăcări, suflând către cei trei va­­­luri de ger şi aruncând cumva ţurţuri imenşi şi ascuţiţi ca niş­­te suliţe de un stânjen. Unii dintre ei loviră brazii ce ar­deau şi îi rupseră în două, trântindu‑i pe zăpadă, unde con­­­tinuau să ardă. Aproape fără să gândească, Mitu luă o crean­gă ar­zân­dă, o puse în vârful săgeţii şi trase. Deşi a­bă­­­tută de crean­gă de la linia ei, săgeata lovi totuşi unul din­tre balauri în a­ri­pă. A­­cesta scoase un răcnet puternic, în vre­me ce un val de a­buri izbucni din locul lovit. Îndată şi Surdul şi Mitu începură să tragă doar cu săgeţi cu foc. Ba­laurii se îndepărtară dincolo de bătaia săgeţilor. Dan iz­bu­tise să mai dea foc la doi brazi.

Deşi lupta durase doar câteva clipe, li se păruseră ani. Culmea era de nerecunoscut. Sute de ţurţuri se înfip­se­seră în zăpada care, în multe locuri, era înnegrită de fu­mul fo­cu­rilor. Unii brazi erau şi ei frânţi de ţurţurii‑suliţă sau de bă­ta­ia vijelioasă a aripilor balaurilor de gheaţă.

Liniştea dură însă foarte puţin. Balaurii de gheaţă se înălţară sus, tot mai sus, până când săgeţile nu‑i mai pu­teau ajunge. Şi de‑acolo începură să arunce o ploaie de ţur­­ţuri pes­te cei trei.

– Fugiţi! – strigă Mitu.

Deja însă fugeau cu toţii, către pădurea din care por­­­ni­­seră la urcuşul culmii. Fugeau cu un ochi la drum şi cu al­tul la ţurţurii ce cădeau vijelioşi din înalturi. La câ­ţiva paşi du­pă in­trarea în pădure, Dan îi chemă şi se a­run­că primul într‑un tro­ian imens, adunat din vreo ava­lanşă pe valea u­nui pârâu. Cei doi îl urmară îndată. Mer­geau prin ză­­padă ca prin mâl, cu câ­te o cârpă la gură, a­bia res­pi­rând. Se pare că ba­la­urii de gheaţă nu îi mai ve­deau, căci a­run­cau mai de­parte ţur­­ţurii de gheaţă asu­pra pă­durii în locul un­de in­traseră cei trei. Cu­rând însă în­­ce­ta­ră aceasta, căci nu ve­deau nicio miş­care, nicio urmă de căl­dură. Cei trei se o­pri­seră în adân­cul tro­ianu­lui, răniţi de stânci şi de bucăţi de ghea­ţă, obo­siţi şi cu lu­crurile ri­si­pi­te pe culme şi în pă­du­re.
– Ce‑a fost asta, fraţilor? – întrebă în şoaptă Mitu. Ba­­laurii de gheaţă parcă nu trăiesc decât unde sunt şi vră­ji­to­rii dacilor. De unde au apărut în aceste părţi? Sau nu e a­­­de­vă­rat ce se spune despre ei?
– De unde să ştim noi, Mitule? – răspunse supărat Sur­­dul. Crezi că ne‑au spus dacii niscaiva taine despre ba­­­la­urii de gheaţă sau alte asemenea lucruri? Tu erai mai pri­­e­ten cu ei decât noi.
Mitu pufni.
– Prieten! Cât de prieten poţi să fi cu dacii? N‑ai vă­­zut cât de ciudaţi sunt? Parcă‑ar fi… – şi şovăi, neştiind cu cine să‑i compare.
Surdul sări să‑l ajute:
– Parcă‑ar fi Mitu!
Începură să râdă toţi trei. Cu toate că era întuneric, iar aerul era umed şi greu, era destul de cald în adâncul tro­­ianului. Până la urmă, parcă nu era chiar aşa de rău.
– Măi băieţi, făcu Surdul, să nu adormim aici că ne tre­zim pe cealaltă lume.

Auziseră şi ei de asemenea întâmplări. Ieşiră cu gri­j­ă la lumină. Care lumină? Deja se lăsase noaptea. Stele scli­peau reci pe cerul de gheaţă. Frigul era cumplit. Se stre­­curară uşor pe culme, mişcându‑se doar când bătea vân­tul, pentru ca ori­ce sunet pe care l‑ar fi făcut să se piardă sau să se asemene cu mişcarea cetinii. Pe culme, târâş, se apropiară de margine şi priviră către culmile în­zăpezite din faţă. Departe, unde fu­se­seră şi prima oară, se vedeau, mai albi ca zăpada şi uşor scli­pind în razele ste­lelor, ba­la­urii de gheaţă. Coborâră înapoi. Ajunşi în pă­dure, se sfă­tu­iră ce să facă.

– Dacă în partea asta sunt balauri de gheaţă, înspre ră­sărit, unde până şi cerbii cei mari dispăruseră, cine ştie ce pri­mejdie pândeşte.
– Oricum, zise Dan, nu e de demnitatea noastră să fu­­­gim aşa. Dacă dacii se descurcă într‑un fel cu ei, putem şi noi, în felul nostru.
– Adică?

Şi Dan le spuse la ce se gândise.
Adunară din pădure multă răşină şi aşchii de brad, fă­­când bulgări mari cât un pepene. Apoi făcură un fel de ca­tapultă, cu frânghiile pe care le aveau. După ce termi­na­­ră, du­­­­seră totul pe culme. Mitu şi Surdul se ascunseră în ză­padă, iar Dan ieşi la vedere, târşindu‑şi piciorul, ca şi cum ar fi fost şchiop ori rănit. Îndată se auzi vuietul ari­pilor ba­­­laurilor de ghea­­ţă. Dan păru să nu‑i bage în seamă, con­ti­nu­ân­du‑şi mersul greoi.
– Acum! – strigă deodată.
Căci, de vreme ce nu simţeau nici o primejdie, ba­la­­urii veneau drept spre el. Într‑o clipită Mitu şi Surdul ţâş­niră din zăpadă şi aprinseră doi bulgări uriaşi, pe care îi şi arun­cară cât ai clipi. Porniţi din catapultă cu mare iu­ţea­lă, cei doi bulgări loviră balaurul cel mai din faţă, li­pin­du‑se de el şi întinzându‑se. Bătaia vântului sporea pu­terea flă­că­ri­l­or. Ba­la­urul de gheaţă se răsucea cu dispe­rare, spre a scă­pa de focul care‑l distrugea. Apoi se izbi cu mare putere de munte, ex­plo­dând în mii şi mii de aşchii de gheaţă. Deja alţi bulgări de foc porniseră către al doi­lea balaur de ghea­ţă, care avu şi el a­ce­eaşi soartă. Ultimul se înălţă iar, tri­mi­ţând de acolo ţurţuri de gheaţă. Şi iar cei trei fugiră spre pădure, ascunzându‑se şi de această da­tă sub troian. Du­pă puţină vreme, ploaia de ţurţuri în­ce­tă, iar vâjâitul aripilor balaurului nu se mai auzi. Frigul în­să, pe care balaurul îl re­vărsa mereu, se simţea parcă şi mai puternic. Fără să vor­bească între ei, cei trei ştiură că ba­laurul, prea mare pen­tru a intra în pădure, se aşezase un­deva la marginea ei, pândindu‑i.

Din fericire, ascunseseră câţiva bulgări mari de ră­şină şi aşchii de brad chiar în troian. Mitu, ca cel mai agil, ieşi primul… şi încremeni! Chiar în faţă, strecurat printre brazi, bo­tul imens al balaurului revărsa ger către intrarea în tro­ian.

– Aici este! – strigă Mitu.

Nu mai era nevoie. Doar desluşindu‑i încremeni­rea la gura tunelului săpat în troian, ceilalţi înţeleseseră ce ve­dea şi aprinseseră un bulgăre, ieşind cu el afară. Şi‑l arun­ca­ră drept în botul balaurului de gheaţă, tocmai când a­ces­­ta se străduia să‑şi scoată capul dintre brazi. Urletul fu în­gro­­zi­tor. Şi abia apucară să se ascundă după un brad voi­nic îna­inte ca miile de aşchii în care explodase capul ba­la­u­ru­lui de gheaţă să se împrăştie pretutindeni.
Liniştea care se lăsă părea altfel. Şi cei trei se odih­ni­ră până la ivirea zorilor.

*

Urcau din nou spre culmea pe care îi opriseră o zi şi o noapte balaurii de gheaţă.
– Fraţilor, vorbi, ca de obicei, Mitu. Nu ştiu de ce, dar parcă mai greu am mers de la daci până aici decât de la în­ceput la daci. Tare ciudat! Dacă ţinem seamă că am în­văţat atâtea şi că s‑ar fi cuvenit să mergem şi mai uşor ca înainte, heiii!, ar fi trebuit să fim deja în Derala.
– Aşa e, Mitule! – fu de acord Surdul. Aşa s‑ar fi cu­venit. Dar noi n‑am ţinut Drumul Trecătorii. Am mers tot prin Pădurea cea Mare. Am zăbovit o grămadă şi la daci, am avut ceva petreceri şi la Fortul Brazilor, iar dru­murile de aici numai lesnicioase nu sunt.
– Şi asta‑i adevărat, dar parcă tot nu e cum s‑ar cu­veni.
Surdul râse uşor.
– Dacă nu ar fi greu drumul, toţi netoţii l‑ar bate.
– Aşa, zise Dan, nu‑l batem decât noi.
Doar o clipă dură până să‑şi dea seama cei doi de vor­ba în doi peri şi să izbucnească în hohote de râs.
– Aşa e, Dane! Dintre toţi netoţii, doar noi ne‑am gă­sit să venim pe aici.
Şi râseră iar. Dar nu mult. Căci pe culme văzură în­spre culmile înzăpezite din faţă alţi trei balauri de ghea­ţă, a­lă­­turi de care se vedeau făpturile, mici de de­parte, ale u­nor pâl­curi de urşi uriaşi, albi, şi trupurile şi mai mici a nu­­meroşi ostaşi înarmaţi, înveliţi şi ei în veş­minte albe.
– Dacii Munţilor Albi! – şopti Surdul cu teamă.

Capitolul XI                                         Magazin online DSV                                      Capitolul XIII

Mihai-Andrei Aldea

2 gânduri despre “Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul XII

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s