Răspunsuri la câteva întrebări despre rostul nostru

17, septembrie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întrebare: Pentru ce există omul? De unde vine și încotro merge?

Răspuns: Omul există din și pentru iubire și adevăr. Dumnezeu l-a făcut după chipul Său, și l-a făcut cu dorința asemănării cu Dumnezeu. Pentru ca dragostea să se înmulțească prin cunoașterea adevărului. Omul de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, dacă nu greșește drumul ca să meargă spre Iad.

Întrebare: Dar cuvântul „de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge” (Ioan 13.3), oare nu pentru Fiul lui Dumnezeu este?

Răspuns: Este pentru Fiul lui Dumnezeu, care este și Noul Adam (I Corinteni 15.45-49), deci și pentru toți cei care sunt următorii Lui. Aceasta se vede și din cuvântul Mântuitorului dinainte de Răstignire, când le spune „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15.19). Fiecare om de la Dumnezeu a ieșit, căci fiecare suflet este creat de Dumnezeu. Și dacă nu greșește drumul, fiecare om la Dumnezeu se întoarce. Altfel se duce în locul celor fără Dumnezeu, fără dragoste și adevăr, fără lumină și viață.

Întrebare: Dar cum poate omul să țină drumul sau să îl piardă?

Răspuns: Desigur, omul își ține drumul cât ascultă de Dumnezeu, adică de Izvorul Binelui, de Cel ce este dragostea și adevărul. Cum stă scris, „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31).

Întrebare: Dar ce înseamnă „spre slava lui Dumnezeu” în cuvântul „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31) ?

Răspuns: Slava lui Dumnezeu este tot ce este frumos, bun, adevărat în și din și spre iubire curată. Slava lui Dumnezeu este lumina Sa. Și aici „slava lui Dumnezeu” este oglindire iubirii și adevărului în Creație. Deci prin „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31) se arată că tot ce lucrăm trebuie să fie spre înmulțirea binelui și frumuseții, spre așezarea în adevăr și înmulțirea iubirii curate. Desigur, pentru a putea lucra mereu – sau, ca să zicem așa, „cât mai mereu” – spre slava lui Dumnezeu, omul trebuie să Îl țină pe Dumnezeu pururea în mintea, cugetul și inima lui.

Întrebare: Omul se naște cu drepturi sau datorii? Și care sunt mai importante în viață?

Răspuns: Ce este dreptul și ce este datoria? Omul rătăcit pretinde că are drepturi și se vaită de datorii. Dar nu se gândește vreo clipă la ce înseamnă drepturile și datoriile. Asta pentru că i se pare că știe. Însă există graiul păcatului și graiul viețuirii în Dumnezeu. Iar în cele două limbi multe cuvinte au înțelesuri deosebite, ba chiar opuse. De pildă, în limba păcatului drept este „ceea ce trebuie să mi se dea”, adică „ceva ce mi se cuvine fără merit”. Iar în limba viețuirii în Dumnezeu, drept este ceea ce e în și după adevăr și dragoste. Ca urmare, omul se naște cu datoria de a urma ceea ce este drept: să crească în adevăr și iubire și să le înmulțească. Și nu există drept – în înțelesul de ceva ce ni s-ar cuveni – decât dacă mai întâi se îndeplinește sau îndeplinesc datoria sau datoriile ce nasc acel drept. Cei cu specializare juridică înțeleg ceva mai ușor că nu există drept fără obligații – adică datorii. Ceva mai ușor, adică dacă vor să înțeleagă.
Acum, cât privește importanța, dacă privim spre Veșnicie e limpede: dacă ne împlinim datoriile câștigăm Raiul oricâte drepturi ne-au fost încălcate. Deci datoriile sunt primele. Din ele se nasc drepturile. Iar dacă ne facem datoria, pentru orice drept încălcat aici suntem răsplătiți nesfârșit de mult de Dumnezeu (Matei 5.1-12; Marcu 10.29-30).

Întrebare: De ce scrie în Biblie „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa…” (Marcu 10.7-9) dar, în același timp, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Efeseni 6.2) ?

Răspuns: Pentru că până la căsătorie omul încă este copil. Adevărata cinstire a părinților vine din clipa în care copilul a devenit părinte. Și cinstirea părinților stă în primul rând în încercarea de a fi un părinte cel puțin la fel de bun – mai bine, și mai bun – decât proprii părinți. Această încercare descoperă copilului cât de greu este să fii om, dar mai ales părinte. Și naște adevăratul respect față de părinți. Căci de ce în adolescență copilul se răzvrătește și își disprețuiește părinții? Pentru că în lipsa răspunderii – adică a datoriilor – copilul se vede mai deștept și mai puternic decât este. Doar în fața greutăților căsniciei copilul își dă seama cât de puțin poate. Și vede că face ceva doar prin încăpățânarea de a lucra puținul cu putință, iar și iar, parcă la nesfârșit. Astfel înțelege greutatea vieții părinților săi și respectă „puținul” făcut de aceștia – de multe ori acest „puțin” fiind foarte mult. Atunci apare adevărata cinstire a părinților.

Întrebare: De ce stă scris că în Christos „nu mai este iudeu, nici elin” (Galateni 3.28), ba nici „scit” (Coloseni 3.11) dar scrie și că neamurile sunt în eternitatea Ierusalimului Ceresc?

Răspuns: Pentru că este o deosebire uriașă între graiul creștin și cel păgân. La Iudei și Greci a fi de alt neam decât ei era văzut ca o osândă. Pentru Iudei cei ce alt neam erau lepădați de (la) Dumnezeu – pentru că se lepădaseră de Dumnezeu. Pentru Greci aceiași de alt neam erau „barbari”, adică sălbatici, înapoiați, proști, de disprețuit – pentru că Grecii se socoteau singurii civilizați, avansați, deștepți, luminați, credeau că doar cultura și limba lor au valoare. Christos Iisus vine și sfărâmă aceste prejudecăți. Intră în Ierusalim pe asină (Matei 21.1-10), care este simbolul goimilor, adică al neamurilor despărțite de Dumnezeu. Este asină și nu măgar, ca să arate că ceea ce era sterp a devenit roditor prin ascultarea față de Cel Trimis, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul Sionului. Ca urmare, se sfărâmă hotarul dintre Iudei și neamuri și redevin frați. Cum se vede și în lucrarea Sfântului Apostol Pavel, Iudeu dintre Farisei (Fapte 23.6), ori a celorlalți apostoli. Scitul apare în Epistola către Coloseni pentru că aici avem pe Frigienii grecizați. Și ca foarte mulți dintre cei care și-au schimbat neamul și cultura, Colosenii aveau dispreț față de „barbari”. Scitul fiind pentru ei prototipul „barbarului”, care nu înseamnă altceva decât cei de alt neam, foarte aproape de goimii Iudeilor. Pe scurt, aceste cuvinte de la Galateni 3.28 și Coloseni 3.11, puse în armonie cu Apocalipsa 21.22-27 ne arată că în Christos toți suntem primiți și frați – dacă Îl primim pe El. Ne arată că niciun neam nu este de disprețuit, căci din fiecare pot răsări sfinți și cultură duhovnicească. Desigur, atâta vreme cât oamenii din acel neam Îl caută pe Dumnezeu, împlinindu-și astfel datoriile – față de Dumnezeu, față de neamul lor ș.a.m.d.

Întrebare: Părinte, când se termină datoria noastră față de Țară și camarazi, față de Credință și Neam? La neputință? La moarte?

Răspuns: Datoria noastră față de Țară și camarazi, față de Credință și Neam este veșnică. Suntem Creștini și știm: moartea este trecerea în Veșnicie. De acolo Sfinții Neamului Românesc ne ajută, apără Țara, Credința, Neamul. Deci datoria aceasta ne rămâne și după moarte. Ba rămâne și după Ziua Judecății. Pentru că în Ceruri neamurile și conducătorii neamurilor veșnic aduc lui Dumnezeu cinstea și slava lor (Apocalipsa 21.24-27). Înaintarea în lumina lui Dumnezeu este veșnică. La fel și dragostea între cei mântuiți. Deci veșnică este și unirea dintre camarazii iubitori de Dumnezeu, veșnică devenirea Neamului în Ceruri, veșnică România Cerească.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre libertate, datorie, dreptate

13, aprilie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am publicat aici un cuvânt privitor la libertate, în care am arătat că oamenii pretind că vor libertatea de alegere, pe când ei vor libertatea de a fugi de urmările alegerilor lor. Care nu este, de fapt, libertate, ci o silnicie prin care ceilalți oameni sunt siliți să poarte acele urmări în locul săvârșitorilor.

Cuvântul și una dintre pilde (scutirea de taxe/impozite pentru familiile cu copii) au venit ca urmare a unor întrebări despre aceste lucruri, a răspunsurilor pe care le-am dat și a rugăminții de a publica răspunsurile (fără numele celor care m-au întrebat).

Față de rândurile mele Outis, un contributor la viața acestui site – cu unele comentarii, câteva devenite articole –, a dat o replică. La început ca și cum aș fi răspuns la un material al d-sale, pe care nici acum nu m-am învrednicit să îl citesc. Apoi cu bucuria de a aflat că sunt și alții care au aceleași gânduri.
Nu știu dacă cel care a invocat familiile cu copii mulți a citit sau nu materialele d-lui Outis.
Dar, fie că le-a citit sau nu, bucuria de a gândi la fel este bună doar dacă acele gânduri sunt adevărate, bune, drepte.

O să răspund aici la comentariul postat pe site-ul meu. Din păcate am foarte puțin timp – suntem în Postul Mare – și o analiză mai largă ar cere o lungă amânare. Dar poate că așa este mai bine, pentru că în loc să ne pierdem în amănunte mergem la rădăcinile gândirii ce a dat și replica.
Voi trece peste prejudecățile de început, chiar dacă siguranța lor este îngrijorătoare pentru obiectivitatea autorului; însă aceasta este problema d-sale.

Textul care încearcă să combată ideea dreptății și firescului favorizării familiilor cu mulți copii de comunități, implicit societăți (marile comunități) începe cu al treilea paragraf al comentariului.

Primele cuvinte ale paragrafului sunt
„ ‘Dacă vă place ideea de copii mulți, cum și mie îmi place’ (auto-citat), vedeți eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialului doi de mai sus.”
Este aici un salt logic de la textul meu despre libertate, alegeri și urmări la un text despre ce ne place. Există amintit ce ne place în Despre libertate, alegeri și urmări, dar ca imbold negativ, care ne depărtează de adevăr, libertate, bun-simț etc.
Și văd că aici putem exemplifica din nou de ce.

D-l Outis continuă cu
„Atrag în particular atenția cititorului asupra noțiunii de consecințe neintenționate: drumul spre iad și bunele intenții… Nu ar trebui să le includă ‘alegerea’ și pe acestea? Și, când zic ‘includă’, mă refer la piele în joc, la plătit prețul alegerii sale, nu la ‘iertare!, n-am văzut, n-am știut, gura nu-mi miroase’… ”
Toate acestea au fost cuprinse, însă, în chiar cuvântul la care s-a postat replica. Urmările despre care se amintește în titlu sunt chiar cele pe care comentariul le înfățișează ca și cum nu ar fi fost amintite!
Mai mult, după cum am arătat și acolo, după cum vom arăta și aici, aceste urmări, aceste consecințe (ne)intenționate, sunt argumente categorice pentru favorizarea familiilor cu (mulți) copii față de ceilalți cetățeni.

Și adaugă d-sa,
„Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rău să îl invoci când de fapt vorbești de silnicie (vezi ce semnifică asta). Căci, despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Din nou ne izbim de o ruptură logică. Pentru noi este fără însemnătate dacă aceasta vine dintr-o prejudecată, dintr-o referire la un text pe care nu îl cunosc, dintr-o nepotrivită extrapolare a P.S.-ului (care nu este un argument în cuvântul acela, ci altceva). Căci, orice ar fi, ne izbim de o ruptură: în Despre libertate, alegeri și urmări cuvântul a iubi apare doar în forma
„Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac.”
Ca urmare, nu există în cuvântul la care a răspuns d-l Outis, nicio folosire a iubirii drept argument!

Pe de altă parte, silnicia este, după DEX 2002, samavolnicie, adică acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile și voința altora. Doar că aici DEX 2002 pierde din vedere o nuanță esențială: silnicia sau samavolnicia este acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile adevărate și voința bună, dreaptă a altora. Căci silnicia este nedreaptă.
Acest lucru, de altfel, în are în vedere și d-l Outis, căci trimite la Isaia 5.20 (din păcate într-o versiune foarte incorect tradusă). Isaia 5.20 fiind osândirea lui Dumnezeu pentru cei care țin nedreptatea drept dreptate, minciuna drept adevăr etc.
Dar invocarea silniciei duce la un argument în cerc, pentru că întâi trebuia dovedită nedreptatea.
Să pretinzi că actul este nedrept pentru că este o samavolnicie și este o samavolnicie pentru că este nedrept e un caz absolut de argumentație în cerc, lipsită de orice validitate logică.
Totuși, îndată după declararea samavolniciei, vine și afirmația
„despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Este această afirmație un argument?

După regulile logicii, nici vorbă: o afirmație care vine fără o argumentație inițială și nu constituie un adevăr larg recunoscut este o premisă, un punct de plecare într-o argumentație, nu un argument în sine.
Apelul la „decreței” are o încărcătură emoțională semnificativă în mentalul colectiv. Dar în ce măsură este un adevăr?

Aici ne izbim iarăși de un adevăr de care se fuge: avortul voluntar sau impus este uciderea unui om.
Se poate ca, excepțional, să existe cauze acceptabile: ca atunci când un alpinist atârnat la capătul unei corzi o taie ca să îi salveze pe cei aflați mai sus (ori pe cel aflat mai sus). Doar că aici coarda este tăiată de cei aflați mai sus pe coardă: atunci când sarcina pune în primejdie de moarte mama, este tolerată uciderea copilului. S-a discutat mult despre aceasta, dar nu lungim aici cuvântul. Esențial este că, inclusiv în asemenea excepții, avortul voluntar sau impus este uciderea unui om. Și dacă sunt excepții în care actul este de înțeles, în toate celelalte este crimă.
A invoca asasinarea în masă a copiilor drept argument pentru libertate este egal cu a invoca genocidul, exterminarea în masă ori distrugerea planetei drept argument pentru libertate: este ilogic.

Apoi, că nu este vorba despre taxarea infertilității am arătat de asemenea clar. Cine vrea să vadă poate citi cuvântul dinainte.
Oricum, în cele două fraze nu există niciun argument la subiect.
Să fie, oare, poziția autorului o poziție sentimentală, pe al cărei tipar se forțează realitatea?

D-sa spune:
„Dacă cineva dorește să iubească copiii vecinului, poate să o facă voluntar: cum a fost în experiența mea. Dacă cineva are copii și vecinul ar fi forțat să îi ‘iubească’, eu unul, aș spune nu. Dar, asta sunt doar eu. Spun asta pentru a elimina gândul la motive ulterioare sau conflicte de interese…”
Dar aici nu s-a invocat iubirea drept argument. Și nu am invocat iubirea drept argument pentru că oamenii iubesc ce și cum au chef, pătimaș, nu iubesc ceea ce este, de fapt, de iubit. Mai mult, chiar și când iubesc ceea ce este de iubit fiecare iubește altfel. Deci nu era cazul invocării și/sau impunerii unei anume iubiri la nivel comunitar sau social.
Dimpotrivă, s-au invocat necesitatea și interdependența. Două lucruri total diferite de linia de combatere a d-lui Outis.
Nu știu de unde această argumentație pentru ceea ce nu am spus, de unde această lipsă a discuției la subiect (la ceea ce s-a spus). O posibilă încărcătură din alte discuții sau dispute pare foarte probabilă, dar aici grevează puternic firul logic.

O astfel de încărcătură pare să fie mărturisită și prin următorul paragraf:
„Când cineva discută punând ‘argumentație’ în ghilimele depreciative, nu am nici o dorință să continui. De altfel, nici nu aș mai avea multe de adăugat fără să mă repet. Eu atâta am putut. Mintea e și ea la Dumnezeu și ne-a dat-o ca să o folosim cât mai bine. Printre altele, ca să nu risipim iubirea. Printre altele, ca să nu iubim silnic pretendenți Lăpușneni. În fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefăcând însă efortul de a, și mai ales de a se, înțelege.”

Punerea în ghilimele a cuvântului „argument” a fost făcută de mine nu pentru o anume argumentație in integrum. Lasă că și dacă era așa, nu avea de ce să fie prilej de supărare, câtă vreme există politețe. Mai mult, după cum am amintit, nici măcar nu era vorba despre textul sau textele d-lui Outis, ci despre un „argument” invocat de altcineva. ”Argument” care era în fapt o excepție (călugării) ce în niciun caz nu poate deveni normă.

Dincolo de teama repetării, paragraful respectiv continuă invocarea iubirii, care însă nu a fost adusă în discuție decât de d-sa. Și care, poate, va deveni subiectul altui cuvânt.
Acum însă, mă voi opri la îndemnul de a nu-i iubi „pe cei care fac din copii prilej de cruciadă”. Un îndemn foarte departe de obiectivitatea ce trebuie să însoțească o argumentație. Trecând puternic textul în zona atacului la persoană – o linie străină dreptății, adevărului și, desigur, iubirii.

Ceea ce nu am găsit în comentariul acesta este datoria. Căci ideea că omul ar avea doar libertate, fără nicio datorie, este absurdă: o asemenea libertate personală încalcă oricând și în toate felurile libertatea personală a celuilalt. Pentru ca libertățile personale să nu se împiedice între ele este nevoie de datorie, de dreptate. Și acestea sunt puncte pe care mulți susținători ai libertății fără limite le trec sub tăcere.

Și dacă tot s-a amintit de iubire…
Aici se află o deosebire abisală între Ortodoxie și celelalte sisteme religioase ori filosofice.
În Ortodoxie nu există o dreptate de sine stătătoare, așa cum nu există iubire de sine stătătoare sau adevăr de sine stătător. În Ortodoxie există iubirea adevărată și adevărul iubirii (și iubitor). Iar dreptatea este ceea ce e conform cu acestea.
În alte sisteme se pedalează excesiv pe una sau alta dintre acestea – exprimat sau nu. De aici ieșind multe greșeli și răutăți uriașe.

Dar ca să ne întoarcem la subiect, voi sublinia ceea ce am mai spus:
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, sprijinirea natalității este o necesitate comunitară (socială).
Acesta este un adevăr pragmatic, în care nu am inclus nici dimensiunea iubirii, nici a Învățăturii lui Dumnezeu. Pentru că un asemenea adevăr practic, evident, incontestabil, este ușor de acceptat de către orice om drept, indiferent de poziția sa religioasă actuală.

Adevărul este că, da,
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, susținerea natalității este o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman. Deci orice grupare ce vrea real binele unei comunități trebuie să susțină natalitatea.

Iar etichetarea drept stângistă a acestei poziții (acțiune ce nu constituie un argument real) este străină adevărului: practica există din Antichitate, cu mii de ani înaintea apariției Stângii. A se vedea în această privință și Codul lui Hammurabi în care, de pildă, femeile cu copii era favorizate (față de cele fără copii).

Și revin la un adevăr fundamental: toți oamenii beneficiază de pe urma celor care au copii. Aceștia sunt cei care țin societatea în funcțiune atunci când generațiile mai vechi au îmbătrânit. Unde este dreptatea atunci când un om care nu are copii beneficiază de pe urma copiilor altora dar pretinde că ar fi fost silnicie să îi fi susținut în copilărie?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

*O bucată din stela pe care a fost scris*
*acum aproape 4,000 de ani*
*Codul lui Hammurabi*

P.S. Dumnezeu ne dă libertatea de a nu face binele decât dacă vrem. Această alegere se numește azi egoism. Și este o cale foarte largă spre lumea egoismului, Iadul. (Matei 25.32-46 și 7.9-14)

Închipuiri ce duc la Iad. Americanii sunt răi, Rusii sunt buni

2, ianuarie, 202431, decembrie, 2023 Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Dumnezeu a dăruit omului multe puteri pe care omul le folosește rău și spre rău. Printre acestea, închipuirea.

Închipuirea este puterea de a „prinde în minte, cuget, inimă, suflet chipuri”.
Chipul fiind felul în care arată, se înfățișează ceva – în afara sa, ori în lăuntrul său.
Ca să vorbim în creolo-română, închipuirea este puterea oamenilor de reprezentare, abstractizare, teoretizare, idealizare etc. a unor lucruri în mintea sau spiritul lor.

Închipuirea este de cea mai mare însemnătate pentru învățare, pentru ceea ce numim experiență, pentru nenumărate procese cognitive, analitice, creative etc.
Dar este și izvorul a nenumărate răutăți, este unealta prin care s-au manifestat cele mai bestiale, cele mai inumane porniri, planuri, acțiuni ale unora sau altora dintre cei numiți – adesea pe nedrept – oameni. Asemenea închipuiri au dus și duc în Iad milioane de suflete.

De curând mi-a atras atenția cineva asupra unei închipuiri deosebit de primejdioase. Citez:

„observ, chiar pe anumite site-uri ortodoxe, bloguri ortodoxe ca si indirect se spune ca americanii sunt rai, rusii sunt buni. Cum sa ne raportam la aceste lucruri, noi, tinerii de astazi?”

Am răspuns la această problemă astfel:

„Cu înțelepciune:

1. Răi sunt toți oamenii, orice etnie ar avea. Deosebirea este că unii încearcă sau chiar muncesc și luptă să devină (mai) buni. Ca urmare, Americanii sunt răi, Rușii sunt răi, Românii sunt răi, Indienii sunt răi etc., DACĂ nu se străduiesc să devină buni. Iar la nivel statal…

2. Românimea și România sunt singure în lume. Nu există prieten al României. Așa cum nu există prieten al SUA, Marii Britanii, Franței, Braziliei, Chinei sau Rusiei, Indiei, Japoniei etc. Oricare două state sunt „prietene” dacă și cât au interese convergente; și sunt „dușmane” dacă și cât au interese divergente. Restul e praf în ochi.”

Mi-am dat seama însă că răspunsul este prea blând.
Ideile de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sunt mult mai rău decât praf în ochi: sunt închipuiri ce duc la Iad.

Ca să dau un exemplu, Americanii i-au dat și pe Sfântul Serafim Rose ori pe alții asemenea, dar și pe genocidarii ⁱ care au bombardat Serbia sau au ucis nenumărați copii în Irak; la fel, Rusia i-a dat și pe Serafim de Sarov sau Sfinții de la Optina, dar și pe Stalin, Lenin, pe genocidarii țari Petru I, Nicolae al II-lea, Alexandru I etc. Românii, ca să nu ne uităm doar peste gard!, i-au dat și pe Sfinții Daniil Sihastrul, Varlaam al Moldovei, Iustin Pârvu, Atanasie Todoran sau Iustinian cel Mare, dar și pe Mihnea Turcitul, Ștefan Cantacuzino, Eugen Țurcanu, Carol Trădătorul (Carol al II-lea) și alți trădători.

Se poate vedea astfel că fiecare neam dă și oameni buni, și oameni răi.
Chiar la Unguri, pe care Românii nu-i pot vedea de obicei decât cel puțin amenințători, dacă nu cu totul răi, există sfinți (ortodocși) precum Moise Ungurul și alții asemenea.
Ca urmare, sunt de la cel rău categorisiri de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sau „Americanii sunt buni, Rușii sunt răi”. Și duc la o viziune deformată, bolnavă, asupra lumii.

Dar, va spune cineva, aici este vorba despre state și politica lor! Iar termeni ca ”Americanii” sau ”Rușii” sunt folosiți popular pentru a exprima, de fapt, ”SUA” ori ”Rusia”.
Aici sunt două greșeli:
– prima, că se îngăduie o exprimare ce duce ușor la închipuiri foarte rele; căci de la a spune ”Americanii sunt răi” cu ”Americanii = SUA/Guvernul SUA” la a crede că Americanii sunt răi in corpore este doar un pas (înlocuiți ”Americani” cu orice altă națiune; aceeași greșeală). În Biserica lui Dumnezeu nu sunt îngăduite asemenea „exprimări”, care sunt numai porți deschise răului.
– a doua, pentru că se răspândește minciuna drăcească după care un stat sau altul este bun sau rău în sine. După cum am spus și mai sus, orice stat ni se va părea dușmănos și rău atunci când avem interese divergente, contradictorii; și orice stat ni se va părea prietenos și bun atunci când avem interese comune, convergente. Dacă suntem naivi – ceea ce nu este îngăduit Creștinilor! În fapt, orice stat își vede de ceea ce crede că este interesul său. Dacă viziunea sa corespunde interesului național este un stat bun, pentru că reprezintă într-adevăr națiunea. Dacă viziunea sa contravine interesului național este un stat rău, pentru că face rău națiunii pe care ar trebui să o reprezinte. Dar, esențial, niciun stat nu are față de România o datorie mai mare decât față de propria națiune! Și totdeauna, un stat străin își va pune propriile interese mai presus de cele ale României.

În clipa în care Românii, dar mai ales oamenii politici și diplomații, vor înțelege aceasta, viața României se va schimba puternic; în bine.
În loc să aștepte la o închipuită milă ce nu poate să existe, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce ceea ce Românimea sau România au nevoie și trebuie să fie.
În loc să aștepte careva „prieteni” salvatori, vor înțelege că doar munca și lupta pot să ajute Românimea și România să facă față încercărilor.
În loc să aștepte aberante „drepturi” și „recunoașteri” în virtutea unor principii teoretice, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce Românimii și României drepturi și recunoașteri.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cineva, poate, se va întreba unde este Credința în acest ultim paragraf. În muncă și luptă. Căci, pe de-o parte, munca și lupta fără Dumnezeu sunt vânare de vânt: mai devreme sau mai târziu roadele se dovedesc a fi cel puțin sterpe, dacă nu otrăvite. Iar, pe de altă parte, Credința fără fapte moartă este. Cel care se roagă pentru binele Bisericii, Neamului și al Țării, dar nu muncește și luptă pentru acest bine, mincinos este.

i Genocidar = cel care se face vinovat de genocid, cel care a săvârșit sau săvârșește genocid(uri).

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

1, noiembrie, 20197, noiembrie, 2019 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

Religie = (lat.) Legătură (sistem de legături) între om şi o realitate mistic-transcendentă.

Comunism = (fr.) Grup de religii politice – numite şi de stânga – axate ideologic pe sistemul schizofrenic al convingerii că materia este realitatea supremă, că toate relaţiile naturale şi umane se explică strict prin materie, dar şi că, paradoxal, adoptarea acestei convingeri transformă omul şi societatea în entităţi spirituale supreme. Formele cosmetizate ale Comunismului poartă numele de Socialism. Zeităţile fundamentale ale religiilor comuniste sunt ideologii primari ai cultului (regimului) politic (gen Marx+Engles+Lenin pentru Leninism; Marx+Engles+Mao pentru Maoism etc.), în plan secund fiind semizeii creaţi prin urmarea deplină a zeităţilor fundamentale. Judecătorul suprem este, teoretic, Partidul, în realitate casta superioară a membrilor de partid. Deşi toate formele de Comunism se pretind (a) ştiinţifice şi (b) umane, toate regimurile de stânga au dus la dezastre economice, sociale, demografice şi morale.

lenin icoana.jpg Lenin, sfântul Comuniştilor Leninişti

Comunismul, în cele câteva forme pe care le-a îndurat România, a lăsat urme foarte adânci în gândirea şi trăirea oamenilor. De foarte multe ori oameni care se declară anti-comunişti acţionează şi gândesc total comunist. Ca urmare, m-am gândit să dau o listă de prejudecăţi, lozinci sau principii comuniste, spre a-i ajuta pe cei care vor să scape de ideologia comunistă.
Pentru cei nehotărâţi, o să amintesc faptul că regimurile comuniste ale secolelor XX-XXI au produs mai multe victime decât au produs toate războaiele purtate de Omenire înainte de anul 1900!
Şi dacă veţi spune „sunt mai mulţi oameni”, voi sublinia că victimele au fost produse de regimurile comuniste, nu de celelalte regimuri politice.

Deci, prezint câteva dintre ideile comuniste (şi purtările comuniste) ce bântuie societatea de astăzi… cu un mic răspuns. Este continuarea muncii de trezire începută de mai multă vreme (printre altele cu eseul Noi suntem de vină, nu politicienii). Nădăjduiesc să fie de folos!

Crezi că ai doar drepturi şi nicio datorie? Minciună comunistă folosită pentru a atrage adepţi; odată instaurat, Comunismul schimbă această paradigmă – pretinzând, totodată, că nu o face.
Crezi că bogaţii sunt răi (pentru că sunt bogaţi)? Minciună comunistă. Oameni buni şi oameni răi sunt la toate nivelurile de avere. Nici bogăţia, nici sărăcia nu fac pe om bun sau rău. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.
Crezi că toţi banii bogaţilor trebuie împărţiţi săracilor? Minciună comunistă. (Lămurire: Comunismul chiar ia toţi banii bogaţilor, însă îi ia pentru Partid, iar de ei se bucură cei din clasele conducătoare ale Partidului. Ei pretind că nu sunt bogaţi – şi în unele regimuri, într-adevăr, toate privilegiile le sunt asigurate prin mijlocirea aparatului de partid şi de stat. Însă în realitate sunt nu doar mai privilegiaţi decât bogaţii din celelalte ţări, dar şi infinit mai imorali. Pentru că în vreme ce bogăţia unui om dintr-o ţară normală se întemeiază pe raporturile sănătoase dintre el şi ceilalţi oameni, în Comunism ea se bazează doar pe relaţiile cu conducerea Partidului.)
Crezi că patronul trebuie sau e drept să fie sabotat ori furat? Propagandă comunistă. Sabotajul şi furtul înseamnă distrugerea afacerii din care vă câştigaţi pâinea. Înseamnă, totodată, obişnuirea cu o muncă de proastă calitate. Este o formă de autodistrugere.
Crezi că pentru problemele tale trebuie să răspundă societatea, grupul X, religia Y sau clasa socială Z? Minciună comunistă. Probleme are şi un naufragiat pe o insulă pustie. Adesea, mult mai mari decât cele zilnice ale unui om obişnuit. Iar societatea este aşa cum o facem. Vrei o societate mai bună? Încercă să faci mai mult bine şi să te asociezi cu oamenii care fac bine. Preocuparea continuă pentru greşelile sau păcatele altora nu te va face niciodată sfânt. Nici măcar mai bun. Doar va înmulţi răutatea.
Crezi că ceva este adevărat pentru că aşa a spus un videoclip, aşa ai văzut la televizor, aşa ai citit în ziar? Ideal comunist! Comunismul şi-a dorit să poată construi o societate de oameni care cred orbeşte în ceea ce li se prezintă ca adevăr prin mass-media. Dacă renunţi la căutarea mai multor surse şi la discernământ devii întruchiparea comunistului de rând perfect.
Ştii că mass-media minte, însă crezi în politicienii, vedetele sau ideile promovate masiv de mass-media? Eşti victimă a propagandei comuniste (vezi punctul 6.).
Crezi că ceilalţi sunt de vină pentru defectele tale? Idee comunistă 1000%. Comunismul merge pe ideea că toate problemele sale vin din afară – duşmani, sabotori, trădători etc. Niciodată el nu are vreo vină în dezastrele pe care le produce. Omul care crede că este nerealizat din cauza celorlalţi, că este isteric în trafic din cauza celorlalţi, că este în depresie din cauza celorlalţi etc. este o întruchipare a gândirii comuniste. Dovada – practică, ştiinţifică – a falsităţii totale a acestei gândiri sunt cei care se realizează în acelaşi mediu, sunt calmi în acelaşi trafic, sunt optimişti în aceeaşi societate etc. Desigur, comunistul va găsi „explicaţii” aberante pentru a justifica de ce el are dreptul să fie isteric sau deprimat, cum a fost el şi mai nedreptăţit decât colegii de mediu şi generaţie etc. Fals.
Crezi că familia este rea şi ar trebui defiinţată? Minciună comunistă. Aflată în totală contradicţie cu ştiinţa. Aceasta constată că familia naturală, formată din tată şi mamă, este esenţială pentru buna dezvoltare a copilului. Că familia extinsă, formată din tată, mamă, bunici şi alte rude asigură şanse şi mai mari pentru această bună dezvoltare – şi viaţă împlinită. Că distrugerea familiei extinse de societatea modernă – scop esenţial al Comunismului – a dus la scăderea puternică a şanselor de viitor (şi de fericire) a copiilor. Că distrugerea familiei naturale face extrem de grea creşterea sănătoasă a copiilor şi lasă foarte adesea urme cumplite. Ocrotirea familiei naturale este esenţială pentru o viaţă sănătoasă, echilibrată – ceea ce Comunismul urăşte din toate puterile. Pentru că omul ideal pentru Comunism este cel dezrădăcinat, lipsit de orice repere, care poate fi făcut să găsească în Comunism unicul reper, unica familie. Devenind astfel un sclav perfect.
Crezi că cine crede în Dumnezeu este prost sau îndoctrinat? Idee comunistă. Realitatea contrazice 100% pretenţiile Comunismului de a fi un sistem politic, economic ori social eficient – sau măcar acceptabil. Dimpotrivă, realitatea arată că totdeauna sistemele socialiste ori comuniste au dus la dezastru. Ca urmare, este iraţional să crezi în pretenţiile Comunismului de a descrie realităţi transcendente, când nu poate face faţă nici măcar celor simple, imediate. Ştiinţific vorbind, existenţa lui Dumnezeu nu este contrazisă de absolut nimic şi este dovedită prin extrem de multe fapte (de la primele două principii ale termodinamicii până la faptul că lumea există pe baza unor legi pentru care nu există nicio bază fizică). Poţi să crezi că Dumnezeu nu există, dar asta este doar o credinţă. Însă a crede că cineva este prost ori îndoctrinat pentru că nu are credinţa ta este dovada clară că eşti prost sau îndoctrinat.
Crezi că „Biserica” sau „Religia” trebuie distruse? Idee comunistă. De vreme ce însuşi Comunismul este – după cum recunosc adepţii săi de frunte – un crez – deci o credinţă – este limpede că groaza de „Biserică” sau „Religie” este doar groaza de concurenţă. Altfel spus pentru a ajunge la ideea „crede tot ce-ţi spun” Comunismul încearcă să astupe orice voce care spune altceva. În formele clasice de Comunism această astupare se realiza cu pumnii aparatului de stat (NKVD, KGB, Securitate, Miliţie etc.). Astăzi se merge mai ales pe linşaj, pe instigarea celor îndoctrinaţi împotriva vocilor „necanonice”. Declararea celor care nu se supun ca „răi”, „înapoiaţi”, „duşmani de clasă” etc. şi distrugerea lor publică este o practică veche a Comunismului. Doar că în ţările care nu sunt oficial comuniste (precum Republica România, Republica Franceză, SUA etc.) infiltrarea comunistă a aparatului de stat – şi a legislaţiei – nu este încă totală. Ca urmare, folosirea aparatului de stat de către comunişti este (relativ) limitată, făcând necesară creşterea „urii de clasă” (element comunism fundamental) pe toate liniile convenabile – de la cele de „clasă socială” (tot mai puţin funcţionale astăzi) la cele etnice, rasiale, religioase, culturale etc.
Crezi ar fi bine să ai bani fără să munceşti? Minciună comunistă. Poate părea paradoxal, dar este tipic pentru schizofrenia comunistă, însă în paralel cu aşa-zisul „cult al muncii” Comunismul a dezvoltat şi „cultul odihnei”. Dar munca este, în Comunism, tot mai dureroasă, pentru că este absurdă. Este absurdă, pentru că nu este plătită după valoarea ei, ci după cum hotărăşte Partidul. Este absurdă, pentru că nu aduce nicio împlinire. Este absurdă, pentru că nu este un mijloc pentru creşterea familiei – element pe care Comunismul vrea să-l distrugă. Este absurdă, pentru că nu poate acoperi golurile din suflet decât la cei extrem de pasionaţi de domeniul în care ajung să muncească. Toate aceste motive – şi altele asemenea – transformă în regimurile comuniste munca într-o suferinţă impusă de stat şi care trebuie dusă. Ca urmare, odihna devine un ideal mistic şi pensia – vremea odihnei! – un echivalent al Raiului. Un „rai” cu felurite boli, liste de medicamente şi tratamente şi altele asemenea, dar… cu odihnă! De aici până la ideea unei vieţi petrecute în lenevie mai este doar un pas. Adevărul ştiinţific este însă altul: viaţa fără muncă este nefericită. Comunismul pretinde că triburile polineziene erau fericite prin traiul cu puţină osteneală – fructele creşteau din belşug, oceanul era plin de peşte. Însă nu poate explica războaiele teribile şi canibalismul ce însoţeau această „fericire”. Ca urmare, ascunde aceste laturi ale vieţii polineziene de altădată. Ceea ce nu schimbă realitatea: viaţa fără muncă este nefericită. Da, e bine să ne căutăm o muncă pentru care avem chemare, ce ne împlineşte. Dar chiar şi o muncă mai puţin plăcută este de preferat leneviei, „odihnei” fără capăt şi care nu vine ca urmare a oboselii. Omul fără rost este nefericit. Cel care nu munceşte nu are rost. Deci omul care nu munceşte va fi nefericit. Şi nu sunt alţii de vină pentru asta! (A se vedea punctele dinainte!)
Crezi că existenţa limbilor diferite, etniilor diferite, naţiunilor diferite sau religiilor diferite este cauza războaielor şi conflictelor? Minciună comunistă. Conflicte şi războaie se nasc şi între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Pace şi bună-înţelegere poate să existe şi între oamenii de limbi, etnii, naţiuni sau religii diferite. În Elveţia au conlucrat – şi conlucrează – Germani, Francezi, Italieni şi Romanşi. Japonia ori SUA au avut războaie civile teribile stârnite între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Comunismul doreşte nivelarea oamenilor, aducerea lor la acelaşi nivel doar pentru că oamenii nivelaţi sunt slabi şi uşor de controlat. Sunt sclavi. Diferit nu înseamnă obligatoriu rău, nici măcar atunci când sunt diferenţe radicale. În Dobrogea românească turcii şi tătarii musulmani, românii ortodocşi, evreii mozaici, lipovenii bezpopovţi ori de alt rit şi felurite alte neamuri au putut să se înţeleagă bine. Şi să dea, fiecare, un altfel de frumuseţe unui aceluiaşi pământ. Fără Comunism. Împotriva pretenţiilor comuniste. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.
Crezi că Statul are dreptul să ia bani – să pună taxe şi impozite – pe tot ce câştigi, pe tot ce ai sau faci? Îndoctrinare comunistă. Statul nu are dreptul să ceară bani decât pentru serviciile pe care le oferă. Şi de la Revoluţia Franceză încoace în tot mai multe părţi ale lumii statul pretinde că oferă mult mai mult decât o face. Şi nu îşi asumă răspunderea pentru ce face greşit, pentru victimele pe care le produce, pentru dezvoltarea pe care o blochează etc. Decât într-o măsură infimă. Ca singur exemplu, Statul se auto-absolvă de datorii de zece până la sute de ori mai repede decât îi absolvă pe cetăţeni. Toată această purtare este o tâlhărie comunistă. La care oamenii colaborează involuntar acceptând ideea că Statul ar avea dreptul să facă aceste lucruri. Nu, nu are. Şi trebuie aduşi la putere oamenii care înţeleg faptul că intrarea în aparatul de stat nu are voie să te scutească de răspundere. Exact invers.
Crezi că este corect să votezi „răul mai mic”? Idee comunistă. Mijloc subtil de propagandă – al serviciilor secrete – prin care se asigura prezenţa la votări formale, inutile. În realitate corect este să votezi un bine, oricât ar fi de mic. Sau să nu votezi. Pentru că votul înseamnă că garantezi pentru omul respectiv că te reprezintă. Te reprezintă răul? Poate doar dacă eşti comunist.