Despre o mincinoasă şi opera ei

Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop” [DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am ferit, cât am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci când intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci când un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.

De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.

Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sunt) promovaţi de felurite regime pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întâmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricât de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricât de îndreptăţită şi delicat făcută, decât drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sunt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)

Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercând să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încât şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.
Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mâinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decât spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar cine mai este interesat de surse, câtă vreme bârfa, vorbirea de rău, calomnia, sunt atât de interesante şi de dorite?

Totuşi, iată, sunt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, Drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicându-se sursele reale, cadrul legal şi dându-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.

Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx marchează libera dezlănţuire a pătimaşei iubiri de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricât ar fi aceasta de clar documentată.

Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată câteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sunt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.

Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca„, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un paricid cultural – Magda Ursache

Spus limpede:
avem de-a face cu un paricid cultural, de vreme ce  se sapă la temelie: continuitatea  culturii naţionale. Valorile definitorii ca neam sunt re-puse la Index librorum prohibitorum, minimaliştii au ce au cu clasicii, din invidie de clasă intelectuală. Traian R. Ungureanu a decis : „odată cu «falimentul naţional», literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. Pesemne ca să-l audă mizerabiliştii, deranjaţi, enervaţi, plictisiţi de „trioul sacru”: Cioran-Eliade-Noica.
„Polemistul, după N. Iorga, când e convins e un soldat; când e plătit e un călău; când e diletant e un pervers”. Ce ar mai fi de adăugat dacă şi V. Voiculescu e respins ca „fundamentalist ortodox”, lui Steinhardt tânăr i se găseşte un „deficit de personalitate”, boierului Al. Rosetti i se reproşează că îl citea „cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea”, nu şi lui Zigu Ornea, nu şi lui George Ivaşcu, învăţând rusa în celulă, ca să-i „adâncească” pe Lenin-Stalin. În şedinţa scriitorilor R.P.R. din 1962, Cioran era stigmatizat ca „promotor al fascismului” de Crohmălniceanu. E şi acum viabilă Direcţia Croh ? Ce vă „fascinează” atâta Eliade, legionarul miop? continuarea aici

Amintiri de pe „Drumul spre Vozia”, de Răzvan Ursuleanu

Pe harta literaturii fantastice românești există câteva poteci pe care toată lumea le cunoaște. Nu te poți rătăci, marcajele sunt clare, pleci din cetatea Eminescu, cea de peste codri, treci prin poiana cu nouăsprezece trandafiri a lui Mircea Eliade și ajungi în rezervația de zimbri a lui Vasile Voiculescu. Mai sunt poate câțiva care cunosc și drumul spre Țara lui Vam, acolo unde Vladimir Colin oferea cândva zâmbete și autografe călătorilor, dar sunt în continuare zone întinse despre care foarte puțini mai știu câte ceva, porțiuni mari de hartă unde rar se mai aventurează câte un cititor.

Mihai Andrei Aldea a adăugat pe această hartă nu doar un drum, cel spre Vozia, ci o întreagă pădure. Cu aproape zece ani în urmă se întâmpla acest lucru și între timp “Drumul spre Vozia” a devenit o trilogie minunată, dar pe mine gândurile mă duc mereu către primele aventuri, momentul acela magic în care eroii se hotărăsc să plece “there” și, cu puțin noroc, “back again”.

Până să citesc această carte eram foarte sigur că frăția din care făceau parte Tolkien, George Martin și Robin Hobb era de ajuns pentru orice expediție în fantastic. Mi se întâmplă foarte rar să leg prietenii cu personajele dintr-o carte, așa că Bilbo Baggins, Gandalf, Frodo, John Snow și FitzChivalry formau deja un grup pe alesesem să îl consider închis. Scriitorul Mihai Andrei Aldea mi-a oferit nu numai un drum nou și o întreagă pădure, dar și trei noi camarazi de suflet pe care îi tot rog de atunci să nu uite să-mi spună și mie atunci când pleacă într-o nouă călătorie… 

continuarea aici

Răzvan Ursuleanu

Razvan Ursuleanu 02.jpgRăzvan Ursuleanu

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Recenzie de Alexandra Ioana la „Prin coline şi neguri” (partea a III-a din DSV)

Volumul trei debutează cu drumul făcut de eroii noștrii și însoțitorii lor spre Tărâmul Uriașilor.
Zâne, pitici vechi și pitici mici – iutaci, cerbi înstelați, păsări de foc. Toate aceste ființe superbe, desprinse parcă din basme, li se arată eroilor noștrii în drumul lor, lăsându-i cu gura căscată în fața frumuseții, inocenței și înțelepciunii acestor creaturi pe care, deunăzi, le credeau a fi născociri. Însă pe drumul spre Vozia totul este posibil, așa-i?
IMG_20171217_164827.jpg
A se vedea şi recenziile aceleiaşi autoare la Cei trei şi Pădurea cea Mare şi, respectiv, Cei trei şi luptele Deralei

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cei trei şi luptele Deralei – o recenzie de Ioana Alexandra

20180102_101855 mic

„Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.”

Restul pe blogul autoarei…

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă