Etichetă: copii

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Câteva cuvinte de început

După cum am amintit în eseul dinainte, limba greacă veche este principala limbă pentru cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. De aceea, vom folosi și noi manuscrisele în greaca veche drept punct de plecare pentru înțelegerea traducerii celei mai bune în limba română1.
Subliniem aici faptul că ceea ce propunem este după cât putem înțelege noi, cu puțina noastră pricepere duhovnicească și lumească. De aceea propunem, lăsând ca cei mai pricepuți decât noi să aleagă ceea ce este bun – dacă este ceva bun – din puținul pe care noi îl punem înainte.

Ca o primă notă, o să ne oprim puțin asupra cuvintelor
scrisoare și epistolă.
De ce nu sunt numite, oare, scrisori acele scrisori ale Apostolilor din Noul Testament?

Nu am putut primi pentru asta, multă vreme, nicio explicație logică de la cei care sunt pasionați de traducerea Bibliei. De fapt, nici măcar nu se interesaseră vreodată de subiect. Totuși, până la urmă cineva mi-a dat o explicație pe care o parafrazez în următoarele rânduri.

Mergând pe sensurile originare, epistola ar fi o scrisoare cu caracter general, un fel de trimitere de știri urbi et orbi; în timp ce scrisoarea ar fi o trimitere de știri cu țintă precisă, cu anume adresanți sau un anume adresant. Deoarece aceste scrisori apostolice au fost primite de Biserică drept universal folositoare se folosește pentru ele termenul de epistole.

Altcineva spunea că s-ar cuveni folosirea termenului de epistole pentru scrisorile sobornicești ale Apostolilor, și de scrisoare pentru cele cu destinatari cunoscuți (Filipeni, Efeseni, Tit, Timotei etc.). Asta cu atât mai mult cu cât expresia „epistole sobornicești” este pleonastică, de vreme ce epistola este „sobornicească” prin definiție!
Mi se pare dreaptă această părere, după care avem scrisorile Apostolilor către Tit, Timotei, Filipeni etc. și epistolele Apostolilor care, implicit, sunt sobornicești sau universale.
Dar, desigur, aceasta este o precizie cu mică greutate în context. Totuși, voi folosi forma Epistola nr. a Sfântului Apostol numele, fără pleonastica precizare „sobornicească”. Iar scrierile cu adresant ale Sfinților Apostoli, Scrisoarea către numele a Sfântului Apostol Pavel (fiind singurul ce are asemenea cărți nou-testamentare).

O greșeală de la începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan

Plecăm de la începutul scrierii biblice numită A doua epistolă (sobornicească) a Sfântului Apostol Ioan; mai precis, de la primele trei versete (despre împărțirea pe capitole și versete, poate altădată).

Traducerea obișnuită în limba română2 este următoarea:

Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul, pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste. (III Ioan 1.1-3)

De când am început să citesc într-adevăr Biblia (în 1992), am văzut că traducerile felurite (Cornilescu, alte traduceri protestante, felurite versiuni ortodoxe) au forme identice sau aproape identice ale acestui început de epistolă. Scrisoarea este, ca și celelalte două ale Evanghelistului Ioan, plină de dragoste și adevăr. De aceea, atunci când am obținut Noul Testament în greaca veche, a fost unul dintre primele texte pe care le-am citit.

Iată originalul grecesc:

Ὁ πρεσβύτερος ἐκλεκτῇ κυρίᾳ καὶ τοῖς τέκνοις αὐτῆς, οὓς ἐγὼ ἀγαπῶ ἐν ἀληθείᾳ, καὶ οὐκ ἐγὼ μόνος ἀλλὰ καὶ πάντες οἱ ἐγνωκότες τὴν ἀλήθειαν, διὰ τὴν ἀλήθειαν τὴν μένουσαν ἐν ἡμῖν, καὶ μεθ’ ἡμῶν ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα: 
ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη παρὰ θεοῦ πατρός, καὶ παρὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ τοῦ υἱοῦ τοῦ πατρός, ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ.  (III Ioan 1.1-3)

Transliterarea mea1:

Ho presbiuteros eclectei kiuria kai tois tecnois aiutes, hus ego agapo en aleteia, kai uc ego monos ala kai pantes hoi egnoketes ten aleteian, dia ten aleteian ten menusan en hemin, kai met hemon estai eis ton aiona:
Estai met hemon haris eleos eirene para Teu Patros, kai para Iesu Kristu tu Hiuiu ton Patros, en aleteia kai agape. (III Ioan 1.1-3)

Textul grecesc m-a uimit, pentru că, în ciuda foarte slabelor mele cunoștințe de greacă veche, mi-a dezvăluit multe înțelesuri deosebite (unele profund deosebite!) de varianta obișnuită.

Ca să înțelegeți uimirea mea, o să dau o pildă; una între mai multe.
Și, chiar dacă nu cunoașteți greaca veche, sau o cunoașteți mai puțin, veți înțelege dacă plecăm de la un text mai scurt și ușor de înțeles: începutul Rugăciunii Domnești – Tatăl nostru.
Această rugăciune se numește Domnească, deoarece ne-a fost dată chiar de Împăratul sau Domnitorul nostru Iisus Christos.
În Noul Testament, ea apare pentru prima oară în Evanghelia după Matei.
Și așa cum a fost împărțită prin secolul al XII-lea în capitole și versete, găsim începutul Rugăciunii Domnești la Capitolul 6, versetul 9 din Evanghelia după Matei (notat de noi Matei 6.92).

Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Matei 6.9)

Sau, după originalul grecesc,

Οὕτως οὖν προσεύχεσθε ὑμεῖς: Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς, ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου (Matei 6.9)

Transliterarea mea:

Hutos un proseiuheste hiumeis: Pater hemon ho en tois uranois, agiasteto to onoma su (Matei 6.9)

Este de observat aici că Tatăl nostru se scrie în greaca veche Πάτερἡμῶν, transliterat Pater hemon.

În paralel, avem în al treilea verset din Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan forma

„Har, milă, pace fie cu voi”

care în originalul grecesc este

„ἔσται μεθ’ ἡμῶν χάρις, ἔλεος, εἰρήνη”

transliterat fiind

„Estai met hemon haris eleos eirene”

Ceea ce, tradus ad-litteram, înseamnă

„Fie cu noi har, milă, pace”

Am amintit textul din Tatăl nostru, deoarece acel „hemon” din „Pater hemon” (Πάτερ ἡμῶν), totdeauna tradus cu „nostru” și în Rugăciunea domnească, și în alte părți, devine aici, dintr-o dată, „voi”.

Am discutat cu Înaltul Bartolomeu Anania această ciudată (=greșită) traducere, care, spre tristețea mea, am găsit-o și în versiunea sa de traducere a Bibliei. și mi-a recunoscut ceea ce presupusesem și eu, că este o preluare fără cernere a traducerilor mai vechi – sau o preluare fără cernere după Vulgata.
Iar aici merită să facem o mică paranteză.

Cam între anii 347 și 420 a trăit Sfântul Ieronim, unul dintre străbunii noștri cei mai cunoscuți – dar pe care cei mai mulți Români l-au uitat ca străbun.
Este unul dintre străbunii noștri deoarece atunci când s-a născut latina macedo-carpatică, folosită din Grecia și Slovenia de astăzi până cel puțin în Crimeea, era deja închegată în formele devenite esența limbii române. De asemenea, exista închegată o bogată spiritualitate locală – esențială pentru Cultura Română Veche. Spiritualitate exprimată și prin așa-numitele școli străromâne, dar și prin personalități precum Sfântul Ieronim, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Dionisie cel Mic (Smerit) și mulți alții. În această privință recomandăm Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu, celelalte scrieri pe subiect ale acestuia, precum și materialele despre primele veacuri române ale unor Artur Silvestri, I. G. Coman, Dumitru Stăniloae etc.
Ei bine, dacă Ioan Casian este întemeietorul adevărat al monahismului în Vestul Europei – prin mânăstiri întemeiate lângă Roma și Marsilia –, iar Dionisie cel Mic este întemeietorul epocilor folosite și astăzi – determinând la Roma, din vechile arhive, anul Nașterii Domnului –, Sfântul Ieronim este primul care traduce în întregime Biblia în limba latină.
Și pentru că a folosit pentru această traducere mai ales latina „populară” (latina macedo-carpatică în care crescuse), traducerea aceasta s-a numit Vulgata.
Din păcate, ca operă a unui singur om, ba și făcută în mare grabă – și cu un efort supra-omenesc –, Vulgata are strecurate multe greșeli.
Printre care și aceasta amintită; în care în locul formei originale autorul pare să fi folosit o formulă liturgică în uz în patria sa (Dalmația, Prefectura Dacia).
De pildă, și în zilele noastre, de multe ori, în loc de „Capetele noastre Domnului să le plecăm!” în foarte multe locuri clericii spun la slujbă „Capetele voastre Domnului să le plecați!”.

O asemenea înlocuire pare să fi fost preluată de Sfântul Ieronim și în acest loc din Vulgata.
și, din nefericire, a fost preluată mai departe în multe traduceri ale Bibliei.

a să nu lungesc peste măsură discuția în acest eseu, voi trece de-a dreptul la propunerea pe care o facem pentru textul biblic amintit. Doritorii vor vedea în note scurta lămurire a versiunii – pe cât ne-a stat în putere. Îndemn la o citire (repetată) a scrisorii apostolice fără note, spre a-i simți duhul; doar apoi este de folos și urmărirea notelor.
Desigur, se prea poate ca cei care sunt cunoscători de greacă veche, dar și ai marilor discuții de înțelesuri lexicale și gramaticale, de traduceri și versiuni în felurite limbi, să aibă altă părere în vreun punct sau altul. Ne bucurăm și îndemnăm și noi, asemenea celor dinaintea noastră, cu aceeași subtilă aducere aminte: cine știe mai bine, mai bine să facă (fiind subînțeles de înțelepciunea veche românească și „dacă știi că nu știi mai bine, stăpânește-te ca să nu faci mai rău”).

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan
propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)3

1 Părintele4, Alesei Doamne5 și copiilor6 ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii7 adevărului,
2 Pentru Adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac8:
3 Fie9 cu noi10 har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste11!
4 Fericitu-ma nespus12, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr13, precum primit-am poruncă14 de la Tatăl.
5 și acum rogu-te15, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o ținem16 de la început, ca să ne iubim unii pe alții17.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați18 dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup19; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă20 pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină21!
9 Oricine se abate22 și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul23.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează24 învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă [obște]25 și să nu-i ziceți: Te fericim26!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele27.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie28 și cu negreală29, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină30.
13 Te îmbrățișează31 copiii surorii tale celei alese32!

*

Paralelă între traducerea clasică în limba română și propunerea noastră pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan

A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Ioan (propunerea Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea)A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan (traducerea clasică)
(Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să ne păzim de amăgitori.)

1 Părintele, Alesei Doamne și copiilor ei, pe care eu îi iubesc întru adevăr și nu doar eu, ci și toți cunoscătorii adevărului,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Fie cu noi har, milă, pace, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Christos, Fiul Tatălui, în adevăr și dragoste!
4 Fericitu-ma nespus, că am aflat pe unii din copiii tăi umblând întru adevăr, precum primit-am poruncă de la Tatăl.
5 și acum rogu-te, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o păstrăm de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui: aceasta este porunca, precum auzit-ați dintru început, ca să umblați întru iubire.
7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Christos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Priveghiați-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină!
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Christos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu păstrează învățătura aceasta, să nu-l primiți în
casă [obște] și să nu-i ziceți: Te fericim!
11 Căci cel ce-i zice: Te fericim! se face părtaș la lucrările lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu negreală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, astfel ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese!		Iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Trebuie să fugim de amăgitori.

1 Preotul, către aleasa Doamnă și către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr și nu numai eu, ci și toți care au cunoscut adevărul,
2 Pentru adevărul care rămâne în noi și va fi cu noi în veac:
3 Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl și de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și în dragoste.
4 M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl.
5 și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alții.
6 și aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum ați auzit dintru început, ca să umblați întru iubire.

7 Pentru că mulți amăgitori au ieșit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul și antihristul.
8 Păziți-vă pe voi înșivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină.
9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.
10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!
11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele.
12 Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.
13 Te îmbrățișează fiii surorii tale celei alese.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am folosit în versiunea noastră semnul exclamării („!”) acolo unde am socotit că acesta este impus de text, conform normelor noastre (românești) de folosire a semnelor de punctuație.

1 Vom folosi pentru textul grecesc în primul rând New Greek Testament, 4th Revised Edition (Greek Edition), United Bible Society, London, 1993; secundar The Holy Bible in the Original Hebrew and Greek, Myer Levi Letteris și Westcott and Hord, Ed. Elwood G. Tewksbury, Boston-Hartford, 1888 (în format pdf pe archive.org). Dar și situri precum http://greekbible.com

2 Pentru traducerea în limba română folosim Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019. Acolo unde se va întâmpla să folosim alte versiuni vom preciza.

3 Acest subtitlu nu face parte din cuvântul revelat al Scripturii. Este o scurtă prezentare a textului, adăugată târziu. Biserica folosește asemenea subtitluri doar pentru orientarea credincioșilor și memorare, niciodată în textele liturgice, canonice etc. De aceea sunt puse în paranteze.

4 Termenul vechi-grecesc folosit aici (presbiuteros) are și înțelesul de vârstnic, bătrân, dar și pe cel de preot, cleric. Deoarece aici Apostolul Ioan vorbește cu Biserica (Doamna) și toți credincioșii, înțelesul este de cleric, purtător al Preoției. Dar este și un joc de cuvinte. Pe de-o parte, deoarece Sfântul Apostol Ioan era deja bătrân când a scris această epistolă (având peste 60 de ani, poate chiar peste 80). Pe de altă parte, pentru că vorbește ca îndrumător al adresanților, copiii Bisericii. În limba română cuvântul cu aceleași înțelesuri ca presb(i)uteros este părintele. În limba română părinte se folosește la singular fie în documente oficiale, fie atunci când tatăl este în vârstă, fie când este vorba despre un cleric (diacon, preot sau episcop, ori chiar, ca aici, apostol). Atitudinea părintească a Apostolului Ioan, arătată în această epistolă, face şi mai firească traducerea.

5 Este limpede – și din vechime înțeles – că termenul Aleasa Doamnă folosit aici se referă la o Biserică locală. Salutarea de sfârșit (Te îmbrățișează copiii surorii tale celei alese) arată limpede că Apostolul Ioan vorbește de la o biserică spre alta. Cuvântul este de mare însemnătate, căci arată ființarea bisericilor locale încă din vremurile apostolice, faptul că ele sunt văzute ca de sine stătătoare – căci o Doamnă este o Stăpână (pe sine și pe casa sa). Pe de altă parte, respingem traducerea „către aleasa Doamnă/doamnă”, pentru că Apostolul Ioan nu folosește o asemenea expresie formală ci, dimpotrivă, una apropiată, caldă, ca și în restul epistolei. De pildă nu avem aici „προσ” (pentru) ori „τῷ” (lui…, către…), ca să spunem că s-a spus „către”. Socotim că doar traducerea de față exprimă și căldura Părintelui Apostol către Biserica locală căreia îi scrie, cât și cinstea acesteia.

6 Termenul vechi-grecesc folosit aici (teknois) poate să aibă înțelesul de copii sau, contextual, de fii. Încercarea limpede a Sfântului Apostol Ioan de a-i cuprinde pe toți credincioșii face ca excluderea femeilor printr-o traducere rigidă (fiii) să fie (foarte) nepotrivită. Mai mult, fiii pot avea orice vârstă. Însă și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Apostolul Ioan face apel la ierarhia dragostei. Dacă el este părintele, se înțelege că ei sunt copiii. De altfel și Sfântul Apostol Pavel privește pe cei pe care i-a adus la lumină ca fiind copiii săi (Galateni 4.19). Ca urmare, cuvântul potrivit aici este copiii. La fel și mai jos. Este de observat că sunt mai multe traduceri în limba engleză ce folosesc, foarte drept, termenul de children – de obicei cel mai potrivit pentru „teknois”.

7 Din punctul nostru de vedere termenul grecesc folosit aici „ἐγνωκότες” poate fi tradus cel mai bine prin „cunoscătorii”. Forma care, poate, ar fi și mai corectă, „știutorii” sau „cei care știu”, este greu de înțeles astăzi. Atât forma grecească, dar și această traducere, presupun și o cunoaștere anterioară a adevărului, dar și o rămânere în adevăr. Ni se pare că au cunoscut este mai puțin sugestiv pentru permanența stării decât cunoscătorii. Totodată, este o variantă mai personală, și prin aceasta ni se pare mai apropiată de duhul epistolei.

8 Aici Sfântul Apostol Ioan arată faptul că noi, Creștinii, rămânem în veac, după cum a spus Domnul atâata vreme cât suntem în adevăr și adevărul în noi. De aceea am folosit majuscula pentru Adevăr, căci Fiul este Adevărul pe care Îl mâncăm la Împărtășanie, Cel care rămâne în noi și noi în El câtă vreme stăm în adevărul Luii. Care, după cum arată repetat Apostolul Ioan, este iubirea adevărată.

9 Textul vechi-elin spune „Ἔσται  μεθ’ ἡμῶν ” („estai met hemon” sau „esti met imon” ca pronunție). Ad-litteram înseamnă „Fie cu noi”. Am preferat o traducere care păstrează forma originală. Inclusiv pentru faptul că estai (fie) ca început al frazei arată autoritatea apostolică de a lega și dezlega (Matei 18.18). Avem aici o exprimare ce arată subtil că urarea Apostolului Ioan este mai mult decât o formulă – fie ea politicoasă ori caldă –, este o binecuvântare cu putere (Matei 7.28-29).

10 Termenul vechi-grecesc folosit aici (hemon) este exact același cu cel folosit în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru). Și înseamnă „noi”, „al nostru”. Multe traduceri, în multe limbi, păstrează greșeala făcută aici în Vulgata (Biblia tradusă în latină de străbunul nostru Ieronim). Termenul este îmbrățișător, cuprinzând pe Părinte (Apostolul Ioan) și copiii Alesei Doamne într-un singur har, o singură milă, o singură pace a lui Dumnezeu, prin Iisus Christos Domnul.

11 În originalul grec se folosește forma „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἀγάπῃ”, pe care am tradus-o ca atare. Aceasta deoarece a fost preferată de autor, deși putea foarte bine să scrie „ἐν ἀληθείᾳ καὶ ἐν ἀγάπῃ” („în adevăr și în dragoste”). Ca urmare, credem că Duhul Sfânt a subliniat prin această formă unitatea organică dintre adevăr și dragoste. Căci așa cum Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este adevărul, deci adevărul există doar în iubire, și iubirea există doar în adevăr; iar acest principiu ni se pare exprimat prin forma originală grecească și, respectiv, această traducere în română. A se vedea și nota 10.

12 Și aici, ca în toată epistola, cuvântul autorului este o deplină unire între statura de Părinte al Creștinilor și smerenie. Deși în limba română pentru expresia Ἐχάρηνλίαν (Eharen lian) se impune gramatical o anume formă pronominală, în greaca veche lipsește (nu este, de pildă, un ἐγὼἐχάρηνλίαν). Am ales pentru cuvântul ἐχάρην traducerea fericire (respectiv, fericitu-ma), și deoarece ca salutare se traduce așa în limba română. Spunem „i-a fericit pe ei” sau „i-a felicitat pe ei”, nu „i-a bucurat pe ei”. Amintim aici că și a felicita înseamnă a ferici. Dar am ales termenul fericire și din altă pricină! Este o deosebire mare între bucurie și fericire, chiar dacă adesea sunt folosite ca sinonime: fericirea este bucurie deplină. Accentuarea făcută prin nespus arată că este vorba despre o asemenea bucuriedeplină, adică fericire. Iar faptul că are această fericire nespusă pentru că sunt pe calea mântuirii copii Bisericii (locale) este o mărturie a iubirii covârșitoare a Apostolului Ioan pentru ei. Ceea ce aduce în română plinătatea duhului epistolei în original. Asupra altor înțelesuri ale expresiei vom reveni mai jos. Am ales pentru traducerea lui λίαν varianta nespus în loc de foarte, care este traducerea veche. Aceasta pentru că nespus ni se pare că aici are un înțeles mai puternic și exprimând exact duhul epistolei. A-l traduce prin nemărginit (altă variantă posibilă) mi s-a părut nepotrivit, deoarece la Dumnezeu există rânduială în toate, adică există margine (a se vedea nota anterioară și cea posterioară acesteia); pe când nemărginit putea să dea ideea de lipsă de măsură în bucurie/fericire, ceea ce este necreștinesc. Prin urmare, termenul ar fi fost impropriu și străin atmosferei scrierii de față.

13 Umblând pe calea care duce la Viață (Matei 7.13-14), adică trăind în Iisus Christos, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14.6). Nemărginirea desăvârșirii care este Dumnezeu și în Dumnezeu face ca urcușul să fie și el nesfârșit. Astfel omul care Îl iubește tinde să fie tot mai aproape de el, trecând prin noi începuturi către noi începuturi. Și această umblare se face prin adevărul iubirii, căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste (fapt pe a care Apostolul l-a sugerat mai devreme, prin acea egalitate subtilă pusă între adevăr și dragoste în versetul anterior – vezi și nota de mai sus). De aceea ni se spune îngustă este calea care duce la viață, pentru că abaterea de la adevăr duce la pieire. Astfel încât iubirea este să umblăm după poruncile Lui (II Ioan 1.6), după cum Însuși ne-A zis: De mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14.15), și Dacă păziți poruncile mele, veți rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15.10).

14 Această traducere pune, ca și originalul grecesc, pe un loc secundar primitorii (noi care am primit) față de Cel care a dat (porunca). Este o smerenie firească și implicită.

15 Forma rogu-te redă mult mai bine tonul cald, apropiat și părintesc al scrierii apostolice decât „te rog” (ce poate să fie, contextual, și formal, rece sau chiar ostil).

16 Termenul grecesc este εἴχομεν (eicomen sau icomen), ce are înțelesuri precum a ține, a păstra, a avea în proprietate, a fi strâns legat de, a deține etc. Înșelesul este legat aici, după cum Apostolul a arătat deja, și după cum se vede mai departe în epistolă, de faptul că porunca este dată de Dumnezeu oamenilor Lui. Iar aceștia se recunosc prin faptul că o țin sau păstrează, așa cum au primit-o. Ceea ce, de fapt, este însăși definiția Ortodoxiei de care ținem. Ca urmare, ni s-a părut că o avem redă mai puțin înțelesul duhovnicesc originar. Am șovăit între o ținem (care în limba română veche este cel mai potrivit) și o păstrăm (care este mai ușor de înțeles drept în româna de azi). Însă m-am hotărât pentru a ține căci redă mai bine realitatea lucrării vii și permanente de trăire a Legilor lui Dumnezeu exprimată de cuvântul creștin, biblic, εἴχομεν. Amintesc aici de faptul că înțelesurile cuvintelor creștine sunt de multe ori diferite de înțelesurile acelorași cuvinte în alt mediu. Aici eicomen reprezintă o unire activă, o unire realizată printr-o lucrare continuă, care în mediul creștin este aceea de a trăi întru Dumnezeu.

17 Termenul grecesc ἀλλήλους poate fi tradus, contextual, și „unii pe alții”, și mutual sau reciproc, și între noi. El cuprinde o relație de legătură și reciprocitate între părți. În limba română unii pe alții are însă, adeseori, un caracter vag, nedeterminat. Aici Apostolul Ioan vorbește despre iubirea dintre Creștini, deci există o delimitare clară a grupului de referință. Din acest punct de vedere o traducere mai bună este să ne iubim între noi. Dar din pricina înclinațiilor păcătoase din ultimele decenii există primejdia unei răstălmăciri a acestei forme, chiar dacă literar mult mai corectă. Cititorul trebuie să înțeleagă faptul că aici este vorba despre agape (iubire duhovnicească, spirituală) și respectiv despre iubirea duhovnicească între Creștini, între copiii Bisericii – privită și ca Biserică locală, și ca Biserica Universală.

18 Ca și la nota 12, avem o exprimare în care primitorii (aici, auditorii) sunt puși pe plan secundar, pentru că esențial este Cel care dă (aici, care grăiește, adică Duhul Sfânt, Cel care a grăit prin Apostoli). Ni se pare că formele acestea – ca primit-am sau auzit-ați – redau mai bine acest duh.

19 Aceşti amăgitori erau dochetiștii, o grupare gnostică din Orientul Apropiat ce nega realitatea trupului uman al Mântuitorului. Negarea avea fie forma nălucirii (pretenția că oamenii au văzut un trup deși nu exista unul), fie a aparenței (după care trupul ar fi fost unul (semi)eteric, dar oamenilor li se părea material). Lipsa asumării firii omenești – asumare imposibilă fără trup – făcea și imposibilă mântuirea oamenilor. Ca urmare, treptat dochetiștii au născocit un sistem complicat (cu un dumnezeu retras, un demiurg și numeroși arhoni), în care „mântuirea” este pierderea trupului („desprinderea de carne”). De la început și până la sfârșit dochetiștii au stat împotriva Adevărului, denigrând moștenirea apostolică și pe Dumnezeu. (Atunci când te străduiești să născocești un dumnezeu imaginar este evident că te-ai lepădat de Cel adevărat și îi stai împotrivă). Cuvântul biblic folosit (și) aici este sarx (sarki), un cuvânt ce înseamnă și carne și trup material („din carne și oase”, cum s-ar spune în română). Este un cuvânt ce arată foarte limpede că trupul lui Iisus Christos era trup omenesc în cel mai deplin înțeles. Sunt osândite astfel, proorocește, toate religiile care se pretind creștine însă neagă, într-un fel sau altul, deplina omenitate a lui Dumnezeu-Omul.

20 Cuvântul grecesc folosit este βλέπετε (blepete). Blepo (βλέπο) înseamnă a vedea (cu ochii tăi), a avea vedere, a zări, a vedea (un adevăr, o idee; a înțelege), a veghea, a supraveghea, a păzi cu privirea, a măsura din priviri etc. Cuvântul folosit de obicei în traducerile românești (păziți-vă) nu redă această „deschidere a ochilor”, această nevoie de a ne vedea pe noi înșine ca să ne păzim de rău, această nevoie de a fi treji. Toate acestea fiind exprimate prin legea păzirii prin/de vedere în textul original. Ca urmare, credem că privegheați-vă este cea mai bună traducere cu putință în română, deoarece redă toate cele trei înțelesuri originare: pază, privire, trezvie. Se poate folosi și vegheați-vă, însă în limba română a priveghea presupune o implicare personală și o dimensiune spirituală ce lipsesc din forma a veghea.

21 Acest cuvânt este același pe care îl găsim la Sfântul Apostol Petru (I Petru 1.7) și la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 3.10-15): din tot ceea ce facem va rămâne doar ceea ce este făcut cu adevărat pentru Dumnezeu. Viața Creștinului este o luptă pentru unirea cu Dumnezeu și deplina lipire de el. Luptă în care și obișnuințele rele, dar și nepriceperea, clipele de slăbiciune etc. ne sunt piedici și chiar ispite, căci prin ele facem răul, chiar fără să ne dăm seama, pierzând răsplata ce am primi-o de la Dumnezeu pentru faptele bune.

22 Abaterea este ieșirea de pe Cale, Calea fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu. El este și ținta, și drumul către țintă – căci fără El nu putem să ajungem la El. Drumul către Dumnezeu este inaccesibil slăbiciunii și neștiinței noastre. Dar ca Dumnezeu să ne ridice la El este imposibil atâta vreme cât suntem răi: suntem incompatibili cu El și acțiunea ar sta împotriva libertății noastre de a alege răul. De aceea Fiul lui Dumnezeu s-A făcut om, ca să ne arate cum omul se poate îndumnezei. El este Cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul pe care ni l-A lăsat este Adevărul (Ioan 17.17). Acest cuvânt pe care ni l-A lăsat, numit de Apostol aici și poruncă, este calea către Viața Veșnică. De aceea ni se spune că îngustă este calea care duce la viaţă. Această îngustime poate să pară ciudată, însă de fapt ea reprezintă deosebirea dintre Adevăr (unic!) și minciuni (nesfârșit de multe). Cine alege să creadă minciunile s-a despărțit de adevăr (este un fapt evident, dar pe care mulți îl ocolesc și îl ascund cu furie). Iar despărțirea de adevăr este despărțire de Dumnezeu.

23 Cuvânt care arată deoființimea Tatălui și Fiului, adică faptul că împărtășesc aceeași ființă. Este o mărturisire a Dumnezeirii Fiului prin mărturisirea unimii cu Tatăl.

24 S-a tradus în română „nu aduce învățătura aceasta” deși în original se folosește termenul φέρει (ferei), adică a duce ceva (deci nu „a aduce”), a păstra ceva, a duce (ceva) mai departe, a continua o lucrare etc. Ca urmare sensul aduce este exact opus față de înțelesul biblic pentru φέρει (ferei), care înseamnă care păstrează sau duce mai departe (ține cu stăruință). Cuvântul φέρει (ferei) arată tocmai faptul că există o singură Învățătură a lui Dumnezeu și nu poate fi alta. Păstrezi această învățătură sau Îl pierzi pe Iisus, Cel care a dat-o, Îl pierzi pe Dumnezeu.

25 Cuvântul vechi-grecesc are și înțelesul de casă, dar și pe acelea de familie, de adăpost (pentru oameni), de avere (familială). Deoarece Apostolii au cercetat pe păgâni și în casele acestora, sau i-au primit în casele în care se aflau ca să îi învețe, această poruncă poate să pară stranie (și în contradicție cu porunca misionarismului creștin, a milosteniei și ospitalității). Dar dacă ne uităm și la celelalte înțelesuri, vedem că aici acasă înseamnă obștea creștină sau parohie, ori, respectiv, locașul de cult. Termenul eis oikian folosit aici, tradus de obicei prin în casă, începuse, în limbajul deja prigoniților Creștini, să însemne cei din biserică. Pentru că Liturghia se făcea în anumite case, ale celor mai îmbunătățiți Creștini. Tot așa apare și expresia casă împărătească, adică basilica, pentru acele case în care Împăratul venea la fiecare slujbă – de unde și termenul de biserică). Apostolul nu cere Creștinilor să lase în stradă un om din pricină că este eretic! Apostolul le poruncește să nu îl primească în biserică (locaș și comunitate), să nu îl trateze ca și cum ar fi creștin, să nu îi dea salutarea frățească a Creștinilor. Pentru că altfel ar însemna să se accepte erezia ca și cum ar fi egală cu adevărul – cei care îi primesc în obște se fac părtași la răspândirea rătăcirii, cum se arată mai departe în scrisoarea Sfântului Apostol Ioan. M-am gândit mult la forma „să nu-l primiți în obște”, care este mult mai corectă, dar nu m-am putut hotărî dacă este, totuși, cea potrivită, căci pierde alte înțelesuri față de termenul original.

26 Cuvântul original este același despre care vorbim și în nota 9, acela de fericire sau felicitare; în forma de aici, Te fericim (felicităm)! Acest salut creștin avea înțelesul de Fericit ești pentru că ești în Adevăr/cu Dumnezeu sau Te fericim că ești în Adevăr/cu Dumnezeu. Traducerea „Bun venit” ni se pare foarte departe de înțelesul biblic – fiind nevoie de forțări de tâlcuire pentru a o aduce la sensul inițial al textului. A ferici pe cineva – care apare și în Biblie, și în Cultura Veche Românească – este mult mai mult decât a-l întâmpina frumos ori cu bucurie: înseamnă o cinstire înaltă a stării lui, a principiilor după care se călăuzește. Sau, a unei stări ori gândiri particulare, atunci când există precizare. De pildă, fraza „Te fericesc pentru copiii tăi mulți și frumoși!” (perfect creștină dacă este adevărată). În această frază este imposibil de înlocuit te fericesc prin bun venit. Asemenea ni se pare foarte puțin potrivită înlocuirea lui „Te fericim!” prin impersonalul și departele de subiect „Bun venit!”. Care este tot o formă de salutare, e adevărat, dar foarte depărtată ca sens. Revenim la faptul că a ferici pe cineva înseamnă, în trăirea creștină, a recunoaște că este pe drumul către Rai. Sfântul Apostol Ioan îi previne pe Creștini să NU îi mintă pe cei rătăciți că sunt pe o cale bună! De ce? Spune îndată de ce, în următorul verset din epistolă.

27 Cuvântul ἔργοις (ergois) este pluralul lui ἔργον, ergon, adică meșteșug, îndeletnicire, lucrare (sistematică). Este mai mult decât fapta sau faptele, care pot să fie izolate, excepționale. Apostolul previne aici că un om ce nu păstrează Învățătura lui Christos, ci ține o răstălmăcire (erezie), împotrivindu-se astfel Apostolilor și Bisericii, lucrează răul. Deci nu doar „face (unele) greșeli/fapte rele”. Iar această lucrare a răului este în directă opoziție cu Biserica și cu rostul vieții creștine. Ca urmare părtășia (complicitatea) la aceste lucrări ale răului înseamnă pierderea lui Iisus Christos și a Tatălui (a se vedea și versetul 9 al acestei epistole pentru comparație). Părtășie care este legată și de mărturisirea sau nu a adevărului. Doar că atunci când cineva minte că sunt fericiți cei aflați în rătăcire, deja nu este doar lipsa mărturisirii adevărului, este împrăștierea minciunii, care este izvorul multor răutăți (Matei 24.11 și 24; Marcu 13.22; Ioan 8.31-59; I Timotei 4.1-2; I Ioan 2.4 etc.)..

28 Cuvântul original aici este χάρτου, sau chartu, care se poate traduce corect și prin hârtie, și prin papirus; căci papirusul era hârtia făcută de Egipteni din planta papirus (Cyperus papyrus). Din greaca veche a intrat în limba română în timpul formării acesteia, de aceea forma veche românească este cârtie. H-ul înlocuind pe C, precum s-a întâmplat și la Christos, prin influență slavă (mai puțin sau mai mult forțată). Termenul s-a folosit mai apoi în limba român și pentru alte feluri de hârtie..

29 În original, μέλανος (melanos), adică negreală, adică cerneală neagră făcută din funingine. Cuvântul cerneală, impus în ultimul secol, este în fapt identic semantic: din cerno, care înseamnă în rusă și slavonă negru, s-a făcut cerneală, așa cum din negru s-a făcut negreală; real și cerneală înseamnă în rusă/slavonă tot negreală. Impunerea slavonismelor sub ocupație sovietică a generalizat termenul slavic cerneală, înlăturându-l pe cel latinesc negreală (așa cum forma greco-latină Cristos ori Christos a fost înlocuită prin slavonismul Hristos). Desigur, este absurdă respingerea unui cuvânt doar pentru că este de origine slavonă; dar este sănătos și logic să fie înlăturate slavonismele impuse politic și mai ales deznaționalizator. În cazul de față, cerneală a căpătat un înțeles general, putând avea orice culoare. În vreme ce negreală redă înțelesul textual și simbolic al originalului din epistolă, același cu cel al expresiei populare românești: „e scris negru pe alb”. Mai mult, negreală dă natural și o anume aromă poetică, un parfum a vechimii textului, odată cu păstrarea înțelesurilor originare; iar acest fapt ni se pare de asemenea prețios.

30 Această frază arată în primul rând dimensiunle superioare ale comunicării orale față de cea în scris. Dacă ultima e superioară prin durabilitate și vârtute, prima este superioară prin complexitate, adaptabilitate, apropiere și bogăție. Comunicarea orală cuprinde o legătură față către față, sau gură către gură (cum se scrie aici), foarte personală. Astfel apare o contextualizare, inclusiv prin limbajul mimico-gestual, alături de auzirea tonului vocii, a ridicărilor și scăderilor intensităților sonore ș.a.m.d. Ceea ce dă valențe unice comunicării orale în raport cu cea scrisă. În al doilea rând, se vede în această frază însemnătatea Sfintei Predanii (Tradiții) în paralel cu Sfânta Scriptură: Apostolii și toți Creștinii primului veac le-au văzut cel puțin egale, dacă nu s-a întâmplat să fie un anume accent pe Predanie. Căci primirea Învățăturii lui Dumnezeu prin ascultarea vie a martorilor era mai deplină decât aceea prin scris (de unde și începutul foarte personal, de mărturie cunoscută direct prin Predanie, a Evangheliei după Luca). Această comunicare directă este, sau ar trebui să fie, ținta fiecărui Creștin. Acultarea de Biserică – ceea ce înseamnă însușirea prin trăire a Învățăturii de Credință – deschide urechile sufletului către Dumnezeu. Sfinții din Pateric vorbitorii cu îngerii, cu Moise ori alți sfinți din Ceruri sunt o regulă, nu o excepție. Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului!, ne arată Mântuitorul (Matei 28.20). Cel care a vorbit cu Saul, ridicându-l Apostolul Pavel, este Cel care a vorbit cu Mose în Sinai și cu Antonie cel Mare în Egipt, cu Teodora de la Sihla în Moldova sau cu Ilarion Felea în Crișana și Transilvania etc. Dar uitându-ne la aceștia vedem că prima lege pentru a-L auzi pe Dumnezeu este smerenia. De aceea mulți preferă să mintă că le vorbește Dumnezeu, pentru că sunt dependenți de mândrie. Așa cum sunt acei amăgitori amintiți în epistolă, cei care se abat de la Învățătura lui Christos etc..

31 Cuvântul vechi-grecesc folosit aici, Ἀσπάζεταί (Aspazetai) are înțelesul de a saluta prin îmbrățișare, sărutare frățească etc. Ca urmare traducerea Te îmbrățișează este foarte potrivită.

32 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

33 Bineînțeles, prin copiii surorii tale celei alese Sfântul Apostol Ioan îi desemnează pe Creștinii din Biserica (locală) în care trăia. Termenul sora ta cea aleasă consfințește ideea de Doamnă pentru fiecare Biserică locală. Există aici o viziune fractalică (înainte de apariția acestui termen!), în care Biserica este Mireasa lui Dumnezeu, Aleasa, deci este Doamnă, iar fiecare Biserică locală este Biserică deplină, deci este Aleasă, este Doamnă, fiecare Biserică locală fiind, firesc, sora celorlalte Doamne. Avem aici o implicită și explicită restaurare a Evei, ca Doamnă și Maică a Oamenilor, nu doar prin Maica Domnului, ci și prin Biserica ce este Mireasa lui Dumnezeu, îndeplinind și împlinind rostul Evei de naștere a oamenilor către și pentru viața veșnică, pentru urcarea în asemănarea cu Dumnezeu.

Despre libertate, datorie, dreptate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am publicat aici un cuvânt privitor la libertate, în care am arătat că oamenii pretind că vor libertatea de alegere, pe când ei vor libertatea de a fugi de urmările alegerilor lor. Care nu este, de fapt, libertate, ci o silnicie prin care ceilalți oameni sunt siliți să poarte acele urmări în locul săvârșitorilor.

Cuvântul și una dintre pilde (scutirea de taxe/impozite pentru familiile cu copii) au venit ca urmare a unor întrebări despre aceste lucruri, a răspunsurilor pe care le-am dat și a rugăminții de a publica răspunsurile (fără numele celor care m-au întrebat).

Față de rândurile mele Outis, un contributor la viața acestui site – cu unele comentarii, câteva devenite articole –, a dat o replică. La început ca și cum aș fi răspuns la un material al d-sale, pe care nici acum nu m-am învrednicit să îl citesc. Apoi cu bucuria de a aflat că sunt și alții care au aceleași gânduri.
Nu știu dacă cel care a invocat familiile cu copii mulți a citit sau nu materialele d-lui Outis.
Dar, fie că le-a citit sau nu, bucuria de a gândi la fel este bună doar dacă acele gânduri sunt adevărate, bune, drepte.

O să răspund aici la comentariul postat pe site-ul meu. Din păcate am foarte puțin timp – suntem în Postul Mare – și o analiză mai largă ar cere o lungă amânare. Dar poate că așa este mai bine, pentru că în loc să ne pierdem în amănunte mergem la rădăcinile gândirii ce a dat și replica.
Voi trece peste prejudecățile de început, chiar dacă siguranța lor este îngrijorătoare pentru obiectivitatea autorului; însă aceasta este problema d-sale.

Textul care încearcă să combată ideea dreptății și firescului favorizării familiilor cu mulți copii de comunități, implicit societăți (marile comunități) începe cu al treilea paragraf al comentariului.

Primele cuvinte ale paragrafului sunt
„ ‘Dacă vă place ideea de copii mulți, cum și mie îmi place’ (auto-citat), vedeți eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialului doi de mai sus.”
Este aici un salt logic de la textul meu despre libertate, alegeri și urmări la un text despre ce ne place. Există amintit ce ne place în Despre libertate, alegeri și urmări, dar ca imbold negativ, care ne depărtează de adevăr, libertate, bun-simț etc.
Și văd că aici putem exemplifica din nou de ce.

D-l Outis continuă cu
„Atrag în particular atenția cititorului asupra noțiunii de consecințe neintenționate: drumul spre iad și bunele intenții… Nu ar trebui să le includă ‘alegerea’ și pe acestea? Și, când zic ‘includă’, mă refer la piele în joc, la plătit prețul alegerii sale, nu la ‘iertare!, n-am văzut, n-am știut, gura nu-mi miroase’… ”
Toate acestea au fost cuprinse, însă, în chiar cuvântul la care s-a postat replica. Urmările despre care se amintește în titlu sunt chiar cele pe care comentariul le înfățișează ca și cum nu ar fi fost amintite!
Mai mult, după cum am arătat și acolo, după cum vom arăta și aici, aceste urmări, aceste consecințe (ne)intenționate, sunt argumente categorice pentru favorizarea familiilor cu (mulți) copii față de ceilalți cetățeni.

Și adaugă d-sa,
„Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rău să îl invoci când de fapt vorbești de silnicie (vezi ce semnifică asta). Căci, despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Din nou ne izbim de o ruptură logică. Pentru noi este fără însemnătate dacă aceasta vine dintr-o prejudecată, dintr-o referire la un text pe care nu îl cunosc, dintr-o nepotrivită extrapolare a P.S.-ului (care nu este un argument în cuvântul acela, ci altceva). Căci, orice ar fi, ne izbim de o ruptură: în Despre libertate, alegeri și urmări cuvântul a iubi apare doar în forma
„Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac.”
Ca urmare, nu există în cuvântul la care a răspuns d-l Outis, nicio folosire a iubirii drept argument!

Pe de altă parte, silnicia este, după DEX 2002, samavolnicie, adică acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile și voința altora. Doar că aici DEX 2002 pierde din vedere o nuanță esențială: silnicia sau samavolnicia este acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile adevărate și voința bună, dreaptă a altora. Căci silnicia este nedreaptă.
Acest lucru, de altfel, în are în vedere și d-l Outis, căci trimite la Isaia 5.20 (din păcate într-o versiune foarte incorect tradusă). Isaia 5.20 fiind osândirea lui Dumnezeu pentru cei care țin nedreptatea drept dreptate, minciuna drept adevăr etc.
Dar invocarea silniciei duce la un argument în cerc, pentru că întâi trebuia dovedită nedreptatea.
Să pretinzi că actul este nedrept pentru că este o samavolnicie și este o samavolnicie pentru că este nedrept e un caz absolut de argumentație în cerc, lipsită de orice validitate logică.
Totuși, îndată după declararea samavolniciei, vine și afirmația
„despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Este această afirmație un argument?

După regulile logicii, nici vorbă: o afirmație care vine fără o argumentație inițială și nu constituie un adevăr larg recunoscut este o premisă, un punct de plecare într-o argumentație, nu un argument în sine.
Apelul la „decreței” are o încărcătură emoțională semnificativă în mentalul colectiv. Dar în ce măsură este un adevăr?

Aici ne izbim iarăși de un adevăr de care se fuge: avortul voluntar sau impus este uciderea unui om.
Se poate ca, excepțional, să existe cauze acceptabile: ca atunci când un alpinist atârnat la capătul unei corzi o taie ca să îi salveze pe cei aflați mai sus (ori pe cel aflat mai sus). Doar că aici coarda este tăiată de cei aflați mai sus pe coardă: atunci când sarcina pune în primejdie de moarte mama, este tolerată uciderea copilului. S-a discutat mult despre aceasta, dar nu lungim aici cuvântul. Esențial este că, inclusiv în asemenea excepții, avortul voluntar sau impus este uciderea unui om. Și dacă sunt excepții în care actul este de înțeles, în toate celelalte este crimă.
A invoca asasinarea în masă a copiilor drept argument pentru libertate este egal cu a invoca genocidul, exterminarea în masă ori distrugerea planetei drept argument pentru libertate: este ilogic.

Apoi, că nu este vorba despre taxarea infertilității am arătat de asemenea clar. Cine vrea să vadă poate citi cuvântul dinainte.
Oricum, în cele două fraze nu există niciun argument la subiect.
Să fie, oare, poziția autorului o poziție sentimentală, pe al cărei tipar se forțează realitatea?

D-sa spune:
„Dacă cineva dorește să iubească copiii vecinului, poate să o facă voluntar: cum a fost în experiența mea. Dacă cineva are copii și vecinul ar fi forțat să îi ‘iubească’, eu unul, aș spune nu. Dar, asta sunt doar eu. Spun asta pentru a elimina gândul la motive ulterioare sau conflicte de interese…”
Dar aici nu s-a invocat iubirea drept argument. Și nu am invocat iubirea drept argument pentru că oamenii iubesc ce și cum au chef, pătimaș, nu iubesc ceea ce este, de fapt, de iubit. Mai mult, chiar și când iubesc ceea ce este de iubit fiecare iubește altfel. Deci nu era cazul invocării și/sau impunerii unei anume iubiri la nivel comunitar sau social.
Dimpotrivă, s-au invocat necesitatea și interdependența. Două lucruri total diferite de linia de combatere a d-lui Outis.
Nu știu de unde această argumentație pentru ceea ce nu am spus, de unde această lipsă a discuției la subiect (la ceea ce s-a spus). O posibilă încărcătură din alte discuții sau dispute pare foarte probabilă, dar aici grevează puternic firul logic.

O astfel de încărcătură pare să fie mărturisită și prin următorul paragraf:
„Când cineva discută punând ‘argumentație’ în ghilimele depreciative, nu am nici o dorință să continui. De altfel, nici nu aș mai avea multe de adăugat fără să mă repet. Eu atâta am putut. Mintea e și ea la Dumnezeu și ne-a dat-o ca să o folosim cât mai bine. Printre altele, ca să nu risipim iubirea. Printre altele, ca să nu iubim silnic pretendenți Lăpușneni. În fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefăcând însă efortul de a, și mai ales de a se, înțelege.”

Punerea în ghilimele a cuvântului „argument” a fost făcută de mine nu pentru o anume argumentație in integrum. Lasă că și dacă era așa, nu avea de ce să fie prilej de supărare, câtă vreme există politețe. Mai mult, după cum am amintit, nici măcar nu era vorba despre textul sau textele d-lui Outis, ci despre un „argument” invocat de altcineva. ”Argument” care era în fapt o excepție (călugării) ce în niciun caz nu poate deveni normă.

Dincolo de teama repetării, paragraful respectiv continuă invocarea iubirii, care însă nu a fost adusă în discuție decât de d-sa. Și care, poate, va deveni subiectul altui cuvânt.
Acum însă, mă voi opri la îndemnul de a nu-i iubi „pe cei care fac din copii prilej de cruciadă”. Un îndemn foarte departe de obiectivitatea ce trebuie să însoțească o argumentație. Trecând puternic textul în zona atacului la persoană – o linie străină dreptății, adevărului și, desigur, iubirii.

Ceea ce nu am găsit în comentariul acesta este datoria. Căci ideea că omul ar avea doar libertate, fără nicio datorie, este absurdă: o asemenea libertate personală încalcă oricând și în toate felurile libertatea personală a celuilalt. Pentru ca libertățile personale să nu se împiedice între ele este nevoie de datorie, de dreptate. Și acestea sunt puncte pe care mulți susținători ai libertății fără limite le trec sub tăcere.

Și dacă tot s-a amintit de iubire…
Aici se află o deosebire abisală între Ortodoxie și celelalte sisteme religioase ori filosofice.
În Ortodoxie nu există o dreptate de sine stătătoare, așa cum nu există iubire de sine stătătoare sau adevăr de sine stătător. În Ortodoxie există iubirea adevărată și adevărul iubirii (și iubitor). Iar dreptatea este ceea ce e conform cu acestea.
În alte sisteme se pedalează excesiv pe una sau alta dintre acestea – exprimat sau nu. De aici ieșind multe greșeli și răutăți uriașe.

Dar ca să ne întoarcem la subiect, voi sublinia ceea ce am mai spus:
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, sprijinirea natalității este o necesitate comunitară (socială).
Acesta este un adevăr pragmatic, în care nu am inclus nici dimensiunea iubirii, nici a Învățăturii lui Dumnezeu. Pentru că un asemenea adevăr practic, evident, incontestabil, este ușor de acceptat de către orice om drept, indiferent de poziția sa religioasă actuală.

Adevărul este că, da,
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, susținerea natalității este o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman. Deci orice grupare ce vrea real binele unei comunități trebuie să susțină natalitatea.

Iar etichetarea drept stângistă a acestei poziții (acțiune ce nu constituie un argument real) este străină adevărului: practica există din Antichitate, cu mii de ani înaintea apariției Stângii. A se vedea în această privință și Codul lui Hammurabi în care, de pildă, femeile cu copii era favorizate (față de cele fără copii).

Și revin la un adevăr fundamental: toți oamenii beneficiază de pe urma celor care au copii. Aceștia sunt cei care țin societatea în funcțiune atunci când generațiile mai vechi au îmbătrânit. Unde este dreptatea atunci când un om care nu are copii beneficiază de pe urma copiilor altora dar pretinde că ar fi fost silnicie să îi fi susținut în copilărie?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

O bucată din stela pe care a fost scris
acum aproape 4,000 de ani
Codul lui Hammurabi

P.S. Dumnezeu ne dă libertatea de a nu face binele decât dacă vrem. Această alegere se numește azi egoism. Și este o cale foarte largă spre lumea egoismului, Iadul. (Matei 25.32-46 și 7.9-14)

Cum se face cresterea bună a copiilor?

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

din cartea în lucru ”Calea Mireanului”

Cum se face creșterea bună a copiilor?

părintele desăvârșit

Deci, cum este creșterea bună a copiilor?
Atunci când părinții încearcă să fie cinstiți în Credință își cresc bine copiii.
E atât de simplu de spus într-o frază! Dar, pentru că tot omul este mincinos, adesea este foarte greu de trăit.
Căci Credința se trăiește, nu se afișează.
Cei care vor să fie ori să pară perfecți își cresc greșit copiii.

„Știu că am lipsuri, că am imperfecțiuni, muncesc să le îndrept și vreau ca tu, copilul meu, să te iei după ce fac eu bine, nu după ce greșesc sau păcătuiesc. Să nu te amăgești, vei avea mulțime de greșeli și păcate și fără să le copiezi pe ale mele. Dar ia pildă de la mine această lucrare: de câte ori ai căzut, ridică-te cu Domnul și te vei mântui!”

Așa gândește, așa își trăiește viața părintele bun.

Întreabă unii, după chipul lumii căzute:

– Cât de aspru sau de blând se cuvine să fiu cu copiii mei?
Dar sunt toți oamenii la fel?
Nu.
Și atunci cum ai putea să folosești aceeași măsură pentru toți?
Dumnezeu, Atotînțeleptul și Atotștiutorul, a avut nevoie de peste o mie de pagini pentru cuvântul Său, Biblia. De ce? Pentru toți. Căci Biblia a fost inspirată și scrisă pentru toți oamenii care au fost, sunt și vor fi; pentru toate vârstele și stările lor.
Și unul se bucură de o carte din Biblie, altul de alta. Ba chiar și după stare vine setea pentru Evanghelia după Ioan sau proorociile lui Isaia, după Cartea lui Iov sau cea pentru Filipeni, și tot așa.
Dacă astfel este cu folosul Scripturii pentru om, la fel este și cu folosirea copilului de răsplată și pedeapsă: depinde mult de stare și împrejurări.

Dar dacă părintele muncește să trăiască cinstit Credința își va folosi copilul.
Căci creșterea copilului este totuna cu creșterea oricărui om întru Christos.
Și așa cum Domnul învață, îndeamnă, mângâie, ceartă, bate, iartă, la fel și părinții trebuie să își învețe copiii, să îi încurajeze în bine, că îi mustre și să îi pedepsească pentru rău, dar totdeauna cu iubire și întru adevăr. Căci adevărul există doar în iubire, iar iubirea există doar întru adevăr.

Mulți se plâng aici de greutatea Învățăturii lui Dumnezeu. Ar vrea o formulă clară pe care să o aplice. Și se întâmplă asta pentru că în fapt nu țin cuvântul, nu aplică formula, care zice Credința se trăiește cinstit – adică sincer și cu demnitate.
Cine muncește și luptă să trăiască cinstit Credința trebuie doar să aplice experiența în creșterea copilului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Părintele perfect în lumina adevărului

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

din cartea în lucru ”Calea Mireanului”

Dumnezeu este singurul părinte desăvârșit, singurul părinte perfect. Părinți desăvârșiți între oameni nu există decât în înșelătoriile celui rău. Minciuna aceasta e menită să aducă la deznădejde pe părinții care vor să fie perfecți; dar și pe copiii înșelați să aștepte perfecțiune de la părinți. Totodată diavolii obțin astfel o cumplită dezbinare: copiii se întorc împotriva părinților (că nu sunt desăvârșiți!), părinții se depărtează de copii crezând că imperfecțiunea părintească face rău copiilor. Astfel copiii rămân în mâinile sataniștilor care stăpânesc „educația” publică, izvoarele otrăvite ale curentelor sociale, internetul. Și îi „educă” spre a-i face sclavii răului.

Se înșeală unii dând pilde de părinți ziși perfecți. Sunt ziși părinți desăvârșiți doar pentru că s-a întâmplat să se potrivească ideile și așteptările lor cu cele ale copilului – mult mai rar cu ale copiilor. Cei care cred această minciună uită cum eșuează exact aceleași idei, așteptări și mijloace de creștere a copiilor, folosite de alții cu ai lor copii.

Adevărul este că nu există părinți perfecți, nici copii perfecți (Maica Domnului și Iisus Christos au fost unici în Istoria Omenirii!). Există doar părinți nedesăvârșiți și copii nedesăvârșiți care fie izbutesc să se înțeleagă, să se armonizeze, fie nu. Dacă izbutesc să se înțeleagă, se zice că sunt „părinți buni și copii buni”; iar dacă se întâmplă să aibă copiii vreo reușită răsunătoare, apare chiar cuvântul „desăvârșiți” (perfecți). Totuși adevăratul lor merit, lauda lor înaintea Domnului, este că au reușit să se înțeleagă, să se armonizeze, să fie uniți.

Atât de mare este înaintea lui Dumnezeu această reușită, această stare, că familii de oameni răi au primit nenumărate binecuvântări cât au fost unite – și au pierdut foarte mult, chiar totul, când s-au dezbinat.

Să înțelegem acestea, fără să cădem în altă înșelare, după care nu ar exista creștere bună a copiilor. Această idee pare că stă împotriva celor de mai sus, dar nu este așa. Căci nu despre un bine desăvârșit este vorba aici! Este vorba despre binele esențial pentru om: după puteri.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul religios grecesc (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici
a treia parte aici

Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

  • atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
  • Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
  • Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
  • Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
  • Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
  • În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
  • Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
  • Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
  • În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
  • Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
  • Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
  • Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
  • În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
  • În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
  • La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
  • La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
  • Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
  • Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
  • În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

Harta etnografică a Românilor Sudici (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”1 – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.

1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.