Revenim cu două întrebări pentru Nichifor Crainic. Și reluăm începutul de la foarte scurtul interviu publicat acum câteva zile.

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îi punem câteva întrebări!
Am început cu două întrebări, prima fiind ce înseamnă a fi naționalist? iar a doua ce înseamnă a fi naționalist în România?
Răspunsurile au fost clare, dar în ceea ce privește naționalismul în România s-a înfățișat o stare dureroasă, tristă, bolnavă: iubirea de neam și țară este prigonită în România până la nimicire fizică.

Prin urmare, am revenit cu două noi întrebări, ce ni se par de mare greutate.

Noi: Dat fiind că prima afirmație din Constituția României e aceea că „România este stat național”, dat fiind că sunt proclamate și apărate de aceeași constituție suveranitatea națională, simbolurile naționale, securitatea națională, cultura națională și alte noțiuni naționaliste; dat fiind că aceeași constituție interzice defăimarea națiunii și ura națională, ar trebui să avem sprijinul deplin al statului pentru naționalism. Și totuși, dimpotrivă, naționalismul românesc cel mai curat, cel mai îndreptățit, cel mai legal și decent, este, cum ați spus, prigonit. De unde această contrazicere extremă între Constituția României și practica autorităților de stat?

Nichifor Crainic: Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut [oare? n.n.] dar virusul a rămas.
Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor schimba fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor în loc să schimba fața morală a statului a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului.
Pentru oamenii de felul acesta drumul puterii trece prin complicitatea cu străinismul parazitar.
A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda.
Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui.
Români deznaționalizați – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici. Puși în fața naționalismului, au îndată sentimentul intim al propriei turpitudini [mârșăvii n.n.]; și ca să se elibereze de această stare sufletească îi prigonesc pe naționaliști cu zvăpăială de apostoli. Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite, și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați. Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului neam.

Noi: Și ce rămâne de făcut unui Român (unei Românce) în aceste împrejurări?

Nichifor Crainic: A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni în propria istorie. Și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și trădătorilor. Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat. Dar din clipa în care te simți Român, și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge. Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel decât am trăit.

Răspunsurile lui Nichifor Crainic sunt culese din memoriile sale. Se spune că Istoria este învățătorul vieții. [Historia magistra vitae est.] Și iată, se pot găsi răspunsuri uimitor de actuale și de interesante, la întrebări de azi, în trecut.
Acum, desigur, este în puterea fiecărui cititor să cearnă și aleagă. Să cântărească, adică, în ce măsură aceste răspunsuri îl limpezesc ori ba. În ce măsură i se par adevărate, iar calea zugrăvită în ele, de urmat.
Noi, ne-am făcut și ne facem, după putință, datoria. Mărturisind și trăind ceea ce știm că este Adevărul sau adevărul.
A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea