Etichetă: Comunism

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. CAZUL „Rolls Royce”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. CAZUL „Rolls Royce”

Motto:
„– Este adevărat că ați furat două
ceasuri de perete din magazinul X?
– Oarecum…
– Adică?!?
– Adică nu am furat, ci mi s-a furat,
nu erau două ceasuri, era unul și
nu era de perete, era de mână.
Adică mi s-a furat ceasul de mână;
ce-i drept, chiar în magazinul X.”
(glumă românească despre presa neocomunistă)

După ce am prezentat obiceiul comunist de a folosi pe turnători şi alţi invidioşi torţionari pentru „demascări” ordonate de partid, să vedem un celebru caz recent: Cazul „Rolls Royce”.
Pe scurt, vestea, preluată larg şi de reţelele de socializare, a sunat cam aşa:

„Preoţi de rang înalt au ajuns cu mașini de lux, sâmbătă, la slujba de târnosire a Bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din comuna Baia, judeţul Suceava. Momentul a fost înregistrat de un localnic, iar filmarea a fost publicată pe Facebook.
Multe dintre comentarii au criticat alegerea clericilor de a ajunge la eveniment cu un autoturism Rolls Royce. „Copii mor de foame si ei se plimba în masini de lux”, a comentat d-l/d-na X.”

Pe model stalinisto-ceauşist, vestea a stârnit mânia proletară a tuturor invidioşilor torţionari. S-au aprins toţi extremiştii care urăsc Ortodoxia ca religie sau Creştinismul în general, toţi discriminatorii care îşi revarsă, pe cel mai rasist tipar, ura anti-ortodoxă şi anti-creştină. Au început să curgă tot felul de acuzaţii şi injurii, blesteme şi ameninţări la adresa Românilor Ortodocşi, a preoţilor ortodocşi, a clericilor ortodocşi, a României ca ţară ortodoxă etc. Toate aceste injurii ţin de cea mai violentă discriminare religioasă ce se poate face fără violenţă fizică; violenţă la care, de altfel, unii comentatori au îndemnat direct. Nimic din tot ce s-a întâmplat nu a trezit niciun interes în CNCD sau alte organe care, scriptic, ar avea misiunea opririi discriminărilor în Republica România. Asta şi pentru că cei insultaţi nu depun plângeri la respectivele organe publice, cum ar fi normal. Dar, dincolo de veninul şi jegul revărsat din sufletele amintiţilor comentatori, să vedem REALITATEA – să vedem, adică, ce şi cât este adevărat din „ştirea” care a stârnit atât vâlvă.

1. Nu erau maşini, era o maşină.
2. Nu era o maşină de lux, era o maşină second-hand având un preţ modic.
3. Nu era Rolls Royce, era un Daimler DS 420, o maşină care în funcţie de stare se vinde cu 4.000 până la 9.000 de lire sterline în Marea Britanie (a se vedea imaginea de mai jos), cu 5.000 până la 12.000 de euro în Europa. Adică mult mai ieftin decât costă o Dacie Duster (între 12.350 şi aproape 19.000 de euro).
Opera Snapshot_2018-06-20_121305_www.newsnow.co.uk.png4. Era maşina unui sătean, unul dintre ctitorii bisericii care urma să fie sfinţită. Şi care a vrut să îi aducă personal pe clerici la sfinţirea bisericii.
5. Clericii nu erau preoţi – nici înalţi, nici scunzi – ci episcopi.
6. Un comunist invidios, furios pe faptul că s-a ajuns la sfinţirea bisericii, a publicat pe facebook varianta că „înalţii preoţi” ar fi „venit la slujbă” într-un „Rolls Royce”, ca să îşi verse ura pe ortodocşi măcar aşa.
7. Singurul lucru real din ştire este locaţia…

Ca urmare a „ştirii”, toţi cei care îi dispreţuiesc şi urăsc pe ortodocşii practicanţi, pe preoţii ortodocşi, au reacţionat la nivelul de necinste, de răutate şi prostie tipică trăirii comunist-ateiste: cu ură, furie, bale, injurii, blesteme, acuzaţii murdare. S-a produs o demascare publică, EXACT pe modelul practicat de Troţki, Stalin, Ana Pauker, Nikolski şi alţi criminali în masă dăruiţi de ateismul comunist lumii.

Adevărul este că suntem în aceeaşi poziţie ca în bancul pe care l-am amintit în motto. Ştirea este complet falsă, deşi, ce-i drept, cumva inspirată din realitate; doar că realitatea a fost tocată în malaxorul comunist al urii de clasă, al urii împotriva Bisericii. A rezultat o minciună sfruntată, mizerabilă, bine primită de cei predispuşi la înghiţirea unor asemenea dejecţii publicistice.

Printre aceştia, o mulţime de oameni care se cred luminaţi, culţi, raţionali, inteligenţi… Dar care s-au dovedit fără minte, lăsându-se iarăşi manipulaţi ieftin. Câte secole ar trebui să trăiască un om ca să înţeleagă faptul că orice informaţie trebuie verificată serios? Câţi dintre cei care au vărsat venin ca urmare a faptului că au crezut şi nu au cercetat în vorbele mass-mediei îşi dau seama cât rău au făcut, cât de răi sunt? Pentru că sunteţi răi, toţi cei care v-aţi grăbit să vărsaţi furie, indignare şi venin după ce aţi văzut/citit/auzit această „ştire”! Sunteţi răi, pentru că v-aţi grăbit nu doar să credeţi răul, dar şi să atacaţi oameni pe baza unor acuzaţii, fără să vă gândiţi o clipă la porunca elementară: ascultă şi cealaltă parte!

Aţi atacat oameni nevinovaţi! Şi nu doar pe cei care au fost învinuiţi, nevinovaţi, de un lux ce nu a existat, ci şi pe nenumăraţi alţi ortodocşi pe care i-aţi insultat, cu multă răutate, peste care aţi revărsat tot felul de spurcăciuni. Şi scris este: Din preaplinul inimii grăieşte gura; când aţi revărsat spurcăciuni la adresa unor oameni nevinovaţi aţi arătat ce este în inima voastră.

Sunteţi răi, pentru că vă găsiţi „scuze” ridicole de genul: am văzut prea multe lucruri rele făcute de preoţi/ortodocşi şi de aceea am crezut. Pe acelaşi criteriu orice om poate fi osândit la cea mai mică acuzaţie ce îi este aruncată! De ce? Pentru că oamenii de pretutindeni fac multe, foarte multe, prea multe lucruri rele. Vedeţi sofismul? Vedeţi lipsa de logică a aşa-zisei scuze? Faptul că oamenii fac multe lucruri rele nu înseamnă că ai voie să crezi orice acuzaţie aruncată unui om! Şi am trecut rapid peste o întrebare pe care, atunci când vă scuzaţi răutatea comunistă, de „demascatori ai popilor”, o uitaţi întotdeauna: v-aţi întrebat câte dintre lucrurile rele pe care le-aţi auzit despre preoţi sunt la fel de mincinoase ca „ştirea Rolls-Royce”? V-aţi întrebat câte dintre ele sunt nişte manipulări la fel de mizerabile ca aceasta? Foarte multe, fiţi siguri! Aduceţi-vă aminte cum o jurnalistă a recunoscut că în mass-media se primesc ordine să se născocească scandaluri cu preoţi ortodocşi, dacă nu se pot găsi cazuri negative reale! Aţi uitat, nu-i aşa? Pentru că vreţi să credeţi ştirile urâte despre Biserică, preoţi, Ortodoxie. Altfel cum v-aţi justifica imoralitatea proprie?

„Cazul Rolls-Royce”, dincolo de reclama făcută gratuit acestei firme, arată puterea imoralităţii comuniste în societatea actuală. Arată cât de comunişti sunt, în gândire, cuvânt şi purtare, foarte mulţi dintre cetăţenii Republicii România. Au aceeaşi ură oarbă, fanatică, împotriva Bisericii şi a preoţilor pe care o aveau şi bolşevicii sovietici, aceia care au adus pe tancuri clasa politică ce din anii ’50 şi până acum parazitează Ţara. Au aceeaşi prostie: deşi regimul politic, indiferent de grupare, colaborează la distrugerea ţării, de vină sunt cei indicaţi de „Partid” (astăzi, de mass-media conformistă). Preferabil, singurii care mai fac ceva bun. Sistemul, tipic bolşevic, funcţionează bine pentru clasa politică; cel mult grupări politice murdare sunt date la o parte de grupări politice şi mai murdare, într-un „schimb de cadre” ce, pentru omul obişnuit, nu schimbă de fapt nimic. Dar care tot crede, orbeşte, că schimbul de cadre va îndrepta ceva…

Ieşirea din Matrix se poate face doar prin renunţarea la supunere faţă de mass-media, prin renunţarea la punerea nădejdilor în partidele politice şi prin îndreptarea către oamenii care fac binele, concret, zi de zi.

Agitaţia comunistă împotriva „răufăcătorului X” – uneori răufăcător, alteori o victimă a manipulării publicului – este parte din sistemul de control „pâine şi circ”. Vă amintiţi de expresia „capul lui Moţoc vrem”? O „soluţie” care nu rezolvă nimic! Este doar un mijloc de a dirija şi risipi energiile oamenilor pe căi sterpe.

Adevărata soluţie este construirea. Alipirea de oamenii care construiesc. Alipirea de oamenii care sădesc puieţi, care curăţă gunoaiele de la marginea drumurilor şi din natură, care îndreaptă gardurile şi repară casele bătrânilor şi copiilor rămaşi singuri, care fac binele. Mulţi dintre ei sunt preoţi, mulţi dintre ei sunt profesori, alţii sunt medici, ingineri, studenţi, muncitori, ţărani… Dar singura apartenenţă importantă a lor este apartenenţa la oamenii care fac bine, oamenii care construiesc.

„Şi să-i lăsăm pe politicieni să-şi facă de cap în vreme ce noi construim?” Dintre cei care construiesc se vor ridica natural conducătorii de care avem nevoie, iar „clasa politică” putredă va cădea.

Mihai-Andrei Aldea

Îndemn la luptă

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

Era o practică obişnuită a Comunismului: se alegeau cei mai decăzuţi oameni din sat şi li se dădea puterea. Beţivul, violatorul abia ieşit din puşcărie, puturoşii, cei care iubeau furtul şi urau munca şi ceilalţi aflaţi pe asemenea linie – iată aleşii Partidului Comunist, cei care deveneau activiştii, propagandaştii şi aparatul de represiune comunist.
Aceştia erau şi demascatorii, cei care „demascau” pe duşmanii Comunismului. Şi cine erau „duşmanii Comunismului” (reali sau închipuiţi)? Erau

– chiaburii (oamenii obişnuiţi care prin muncă ajunseseră să aibă ceva cheag),
– popii (cei care mărturiseau Credinţa atât de urâtă de fanatismul comunist, care nu accepta altă religie decât cea comunist-ateistă),
– misticii (cei care îndrăzneau să trăiască şi mărturisească altă religie decât cea comunist-ateistă)
– legionarii (cei care voiau ca Românii să fie stăpâni în ţara lor şi să poată construi o civilizaţie română creştină),
– teroriştii (cei care se împotriveau terorii comuniste prin forţă),
– sabotorii (ţapii ispăşitori ai eşecurilor comuniste, de obicei aceia care se bazau pe munca lor, nu pe relaţiile comuniste – o mare crimă în ochii comuniştilor),
– cei cu tendinţe burgheze şi/sau capitaliste (cei cărora li se căuta nod în papură pentru a fi înlăturaţi),
– profitorii (cei care uitaseră să împartă cu şefii ce furaseră, ori care se realizau prin munca lor fără să dea şefilor dreptul, ori pur şi simplu prea invidiaţi de alţii)
etc, etc.

După cum se poate uşor vedea, în uriaşă majoritate aceşti „duşmani ai Comunismului” erau cei mai buni oameni ai României: cei cu adevărat muncitori, oamenii de cultură, cei care aveau o spiritualitate înaltă, cei care aveau curajul să se împotrivească ocupaţiei sovietice şi Comunismului etc. La care se adăugau cei care pierdeau în luptele interne ale Partidului Comunist, plus unele victime colaterale. Pe ici, pe colo, mai nimereau şi vinovaţi adevăraţi, cât să poată fi folosiţi ca „dovadă” că „Partidul face dreptate”… măcar la câţiva ani odată.

Toţi demascatorii lucrau la fel: după ordinele de Partid.
Când trebuia, demascarea se făcea pe neaşteptate: se trezea omul în şedinţa de partid – adesea o tristă formalitate plictisitoare în care se moţăia aplaudându-se la comandă – că este „demascat”, eventual de colegii şi prietenii în care avusese cea mai mare încredere.
Când trebuia, demascarea se pregătea public, aruncându-se bârfe, tot felul de acuzaţii murdare, lipsite de dovezi dar legate iscusit de câte un aspect real. Ceva de felul „X creşte un porc, deci s-a îngrăşat ca un porc din sudoarea poporului”. Ilogic, aberant, dar repetat de oamenii Partidului până devenea zvon, adică până începea să creadă lumea aberaţia. După care urma demascarea; cu consecinţele care urmau.
Fie într-un fel, fie în altul, demascarea era însoţită de INDIGNAREA „cetăţenilor cinstiţi”, aceiaşi invidioşi torţionari mai de fiecare dată, oameni ai urii, idioţi utili Partidului, la fel de inteligenţi şi corecţi ca cei care strigau lui Pilat „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Şi la fel de fericiţi ca aceia să vadă oameni acoperiţi de insulte, chinuiţi, bătuţi, dacă se poate ucişi în chinuri.
Pentru demascatori una din cele mai mari plăceri ale vieţii era să arate cu degetul pe cineva şi să facă parte din corul ce arunca insulte asupra celui supus demascării – cu cât mai urâte, cu atât mai bine.
Pentru că toţi aceşti demascatori au suferit şi suferă de aceleaşi patimi cumplite, invidia fiind prima dintre ele şi din ea ieşind o ură animalică, dementă.

Comunismul a dat acestor invidioşi torţionari convingerea că sunt o rasă superioară, că ceea ce fac ei este „bun”, este „curăţirea societăţii de elementele negative” etc., etc. Faptul că Republica România mergea sub Comunism din rău în mai rău era privit de aceşti invidioşi torţionari drept vina „elementelor reacţionare”, a „legionarilor” (asta chiar şi după ce toţi legionarii putrezeau în puşcării), a „chiaburilor” (chiar după ce toţi chiaburii fuseseră băgaţi în lagăre sau puşcării, despuiaţi de toată averea, aduşi la sapă de lemn) etc. Oricum, vina nu putea fi a lor, a celor care demascau, a celor care bârfeau, a celor care sprijineau Partidul Comunist, a celor care ţineau religia comunist-ateistă şi imoralitatea ei.

Dacă ocupaţia sovietică şi Regimul Comunist instalat de aceasta au dat României nenumăraţi sfinţi, nenumăraţi martiri trecuţi prin prigoana ateist-comunistă, au dat însă şi nenumăraţi invidioşi torţionari, nenumăraţi colaboraţionişti comunişti. Şi dintre aceştia s-au ridicat cei care stăpânesc Republica România din Decembrie 1989 încoace, inclusiv cei care, exact pe linie comunistă, se erijează în „stâlpi morali” şi „demascatori”, exact ca în vechiul Comunism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.
Războiul rece a avut între 20 şi 50 de milioane de victime pe front – după feluritele date venite din zonele de luptă – şi peste 100 de milioane de victime civile. Mai multe victime decât a produs Primul război mondial. S-a desfăşurat pe cinci continente (Europa, Asia, Africa, America de Nord şi America de Sud). Primul război mondial s-a desfăşurat în Europa şi Asia, foarte puţin în nordul Africii. Din toate punctele de vedere se poate verifica faptul că Războiul rece a fost Al treilea război mondial.

Încheiat în 1989, Războiul rece a fost urmat de ceea ce, după 11 Septembrie 2001, s-a numit Războiul anti-terorist sau Războiul împotriva terorii. Un război desfăşurat până acum pe cel puţin patru continente (America de Nord, Europa, Asia şi Africa). Este ceea ce se numeşte un război asimetric, mai mult decât Războiul rece. Dar este un război ce a distrus şi distruge ţări – Libia, Algeria, Egipt, Siria, Irak, Afganistan sunt doar câteva – şi produce un număr uriaş de victime. Este, de fapt, Al patrulea război mondial.
Aflaţi în mijlocul unui conflict militar mondial, cu armate ce luptă unele împotriva altora, cu state ce luptă unele împotriva altora, cu acţiuni de luptă clasice şi atipice, cu lovituri IT şi economice etc., etc., oamenii încă se întreabă dacă şi când va începe, dacă va începe… Al treilea război mondial! Cel care s-a terminat de aproape trei decenii!
Cum este cu putinţă ca un război ce s-a desfăşurat pe cinci continente, care a produs zeci de milioane de victime, care bifează toate caracteristicile unui război mondial să fie ignorat ca război mondial de către cea mai mare parte a populaţiei Pământului?
Mass-media.
Sau, altfel spus, manipulare.

Desigur, manipularea s-a realizat şi prin „educaţie” (devenită, mai mult ca niciodată în istorie, îndoctrinare). Dar şi educaţia se realizează acum mai mult prin mass-media decât prin şcoală.
Prin periodice (ziare, săptămânale etc.), cinematografe, radio, televiziune, agenţii de ştiri şi case de producţie, informaţiile alcătuite de oamenii elitelor au ajuns în mintea, inima şi sufletul cetăţenilor. Le-au determinat sistemul de valori şi felul de a înţelege lumea. I-au făcut să accepte binele ca rău şi răul ca bine, de câte ori elitele au dorit acest lucru.

Aşa s-a ajuns ca Al treilea război mondial să nu fie numărat de oameni drept război mondial. Cum? Pentru că manipularea a asociat permanent „Al treilea război mondial” cu folosirea armei nucleare pe scară largă. Şi dacă această folosire a armei nucleare nu a avut loc, oamenii au ignorat faptul că trăiau, luptau şi mureau în mijlocul unui război la scară mondial! Aşa cum, pe acelaşi criteriu, ignoră faptul că sunt în mijlocul unui alt război global, Al patrulea război mondial.
Cumva, cu o naivitate aproape dezarmantă, oamenii aşteaptă încă apariţia unor fronturi ca în Primul război mondial sau Al doilea război mondial, precum şi folosirea armei nucleare, spre a recunoaşte un „război mondial”…
Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.

Tot în ireal ne aflăm şi cu mitul „Libertăţii Democratice”.
Deosebirea dintre libertatea opiniei şi autoritarism – dictatură – este că în ţările în care există dreptul la liberă opinie poţi spune orice, atâta vreme cât nu vorbeşti nepoliticos, în vreme ce în regimurile autoritariste ai voie să spui orice, în afară de ceea ce este interzis.

Într-o ţară liberă cineva poate susţine ideea că „e bine să furi”, chiar dacă legea interzice furtul. Câtă vreme ideea este susţinută prin cuvinte, eventual prin studi sociale sau alte asemenea mijloace care nu impun societăţii furtul, o ţară liberă va accepta susţinerea ideii respective. (Nu sunt de acord cu furtul!)
Este principul vechi al libertăţii de exprimare, care spune „Cred că am dreptate iar tu greşeşti; dar pentru dreptul tău de a greşi sunt gata să-mi dau viaţa!”.
Un principiu real în vechile Ţări Româneşti, în care şi conducerea şi poporul credeau că Ortodoxia este Dreapta Credinţă şi că toate celelalte sunt rătăciri, dar care dădea totodată ocrotire celor care credeau că alte religii sunt adevărul iar Ortodoxia o rătăcire. Dar, bineînţeles, aceasta era o realitate a Ţărilor Române din Evul Mediu. Care, iarăşi bineînţeles, „nu erau libere, nu erau democratice”.
Sunt însă libere şi democratice Republica România, Uniunea Europeană etc.

Dar în „libera” şi „democratica” Republica România de astăzi există legi ca 217/2015, care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii; în „libera” şi „democratica” Uniunea Europeană sau alte ţări aşa-zis „libere şi democratice” există legi care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii. Este limpede, în concluzie, că sunt regimuri şi ţări autoritariste, dictatoriale, iar „libertatea democratică” din cadrul lor este un mit.

Oare?
Nu cumva chiar acest text al nostru dovedeşte că există libertate de opinie?
Ce-i drept, nu am exprimat în el niciuna dintre ideile interzise de legile amintite. Însă putem invita pe cei care contestă caracterul dictatorial al U.E. sau al Republicii România să facă acest lucru: să susţină public idei interzise. Doar ca exerciţiu, ca test al libertăţii de opinie. Aşteptăm contestatarii şi suntem gata să îi ajutăm în desfăşurarea experimentului şi analiza rezultatelor.

Un exemplu tipic al efectelor dictaturii este Paul Goma.
Dizident anticomunist real, scriitor de mare talent – plăcut sau neplăcut, ca scriitor, după gustul fiecăruia, dar sigur de impact. Şi ostracizat sistematic până astăzi, persecutat până astăzi, pus la index până astăzi.
Unicitatea lui ca dizident ar face necesară amintirea lui în manualele şcolare, aşa cum ar cere-o şi unicitatea dizidenţei lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau, dimpotrivă, caracterul tipic al luptei anti-comuniste desfăşurată de Fraţii Arnăuţoiu. Sunt însă, toţi aceştia, sistematic înlăturaţi din manualele şcolare – şi eventualele scăpări sunt grabnic „îndreptate”.
Se publică în schimb tone de materiale pro-comuniste, tone de materiale sistematic anti-româneşti, tone de dejecţii împotriva Românilor ca popor şi a Ortodoxiei ca religie. Acestea sunt legale.
Ceea ce dovedeşte lipsa egalităţii legale şi existenţa cenzurii oficiale, adică elementele fundamentale ale autoritarismului, ale dictaturii.
„Libertatea democratică” se dovedeşte a fi un mit.

Desigur, nu s-a ajuns, încă, la violenţa vechilor regimuri de extremă-stânga (nazism, stalinism, leninism etc.). Dar, merită subliniat, nici acelea nu au început direct şi universal cu mijloace violente. Au „progresat” în această direcţie, pas cu pas. Acelaşi „progres” poate fi urmărit şi astăzi.
Decenii la rândul s-a dat exemplu pentru contradicţia dintre dictatură şi libertate cartea „O mie nouă sute optzeci şi patru” a lui George Orwell. Ce-i drept, Apusenii care o dădeau ca exemplu socoteau că dictatura prezentată acolo este tipică „Estului comunist”. Doar că acum cartea aceasta pare o simplă descriere a societăţilor apusene, cu prea puţine nuanţe diferite ca să nu fie recunoscute.

Aflat în lagărele sovietice, un ofiţer român ce observa dezastrul cumplit, imoralitatea totală şi răutatea fundamentală a regimului sovietic, spunea:

„Mă gândesc ce se va întâmpla oare atunci când această ideologie va ajunge în vestul Europei, unde microbii ei au fost deja semănaţi, fiind în perioada incubaţiei.”1

Statuia lui Marx a fost inaugurată de Uniunea Europeană; războiul împotriva Creştinilor este în plină desfăşurare, libertatea de exprimare este din ce în ce mai limitată. Totul în numele „libertăţii, democraţiei şi progresului”, exact ca în regimul nazist, ca în regimurile comuniste.
Ideologia sovietică a renăscut.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Ion Tobă-Hatmanu, Jurnal de război şi de pace. Memorialul din Siberia, Ed. Favorit, Bucureşti, 2014, p. 296

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Adevăruri supărătoare. 10 Mai, Ziua Independenţei României

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Tricolorul

„Adevărul supără”, ne spune o zicală românească. Alta spune „tot omul este mincinos” (o zicală biblică, în fapt) lămurind astfel pricina pentru care adevărul supără:
totdeauna un adevăr se va lovi de minciunile unor oameni.

Pe 10 Mai 1877 a fost adoptată la Bucureşti „Declaraţia de Independenţă a României”. Discutată zilele anterioare în Parlament, în mediile diplomatice româneşti (şi nu numai), discutată de Domnie, a fost aprobată pe 9 Mai în Parlament şi semnată pe 10 Mai de Domnitorul Carol I.
Paradoxal, deşi „Declaraţia de Independenţă a României” există ca act oficial din 10 Mai 1877, în mai toată presa românească „Ziua Independenţei” este văzută ca fiind ziua de 9 Mai. Bineînţeles, în tonul dat de clasa politică neobolşevică ce parazitează România anului 2018 (aşa cum a parazitat-o din Decembrie 1989 încoace). Care este explicaţia?

Să luăm întâi o pildă celebră: „Declaraţia de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii.
Este uşor: emiterea acestei declaraţii este şi Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii, 4 Iulie.
Doar că pregătirea acestei declaraţii a durat aproape un an, iar elaborarea textului s-a făcut în luna Iunie a anului 1776. Aprobarea în Parlament (Congress) a „Declaraţiei de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii a avut loc… pe 2 Iulie 1776! Dar această aprobare nu a însemnat emiterea actului! Aceasta a avut loc doar odată cu ratificarea actului de către acelaşi Parlament (Congress) şi semnarea lui de către John Hancock, Preşedintele Parlamentului (Congress-ului). Ceea ce s-a întâmplat pe 4 Iulie 1776.

Logica este simplă şi clară: elaborarea şi aprobarea unui act durează o vreme, dar data de la care intră în vigoare este cea de la care rămâne definitiv.

„Declaraţia de Independenţă a României”, pregătită de multă vreme, a intrat în vigoare pe 10 Mai 1877, odată cu semnarea sa de către Principele Carol I, Domnitorul României.
Este perfect limpede acest lucru din punct de vedere practic, juridic, istoric – din toate punctele de vedere.
Iar data de 10 Mai a fost Ziua Independenţei chiar până în timpul ocupaţiei sovietice şi a impunerii Regimului Bolşevic în România (din 23 August 1944 încolo). Comuniştii au înlocuit această dată [după înlăturarea Regelui Mihai I] cu data de 9 Mai… De ce? Care este explicaţia acestei schimbări?

Ura şi prostia comunistă.
Una dintre cele mai mari răutăţi ale Comunismului este faptul că acesta nu se întemeiază pe realitate, ci pe dorinţele conducătorilor comunişti. Iar dacă realitatea le contrazice, Comunismul cere schimbarea realităţii.
O sintagmă celebră spunea aşa: „Mai bine să greşeşti cu Partidul [Comunist] decât să ai dreptate împotriva lui!”
Printre lucrurile pe care Comunismul le-a urât la extrem, de la „Iluminişti” începând, alături de Credinţa în Dumnezeu a stat, totdeauna, Monarhia. Asta cu toate că sistemul de conducere comunist a fost şi este, pretutindeni, unul monarhic, totalitarist. Dar nu discut aici cauzele acestei uri, nici formele sale generale de manifestare. Ceea ce este esenţial pentru acest subiect e faptul că Regimul Comunist ura teribil Monarhia. Iar ziua de 10 Mai nu era doar Ziua Independenţei României, ci şi Ziua Monarhiei, ziua în care Carol I a fost proclamat Domnitor al României (1866), iar mai apoi Rege al României (1881).
Pentru Comunişti era insuportabilă această asociere. Independenţa era acceptabilă, deşi trebuia subordonată „eliberării sovietice” (o invazie monstruoasă, însoţită de un cortegiu de crime abominabile şi o distrugere ce pare încă ireversibilă). Dar Monarhia era inacceptabilă!

Cu „logica” tipică comunistă [cacofonie firească], s-a hotărât mutarea Zilei Independenţei! Şi, cu mult sârg, „tovarăşii savanţi” au găsit un text în care Mihail Kogălniceanu, ca Ministru de Externe (Ministrul Afacerilor Străine sau „Din Afară” pe atunci), argumenta în faţa Parlamentului necesitatea declarării independenţei, necesitatea adoptării „Declaraţiei de Independenţă”.
Este evident că un Ministru de Externe, cu tot respectul faţă de însemnătatea funcţiei, nu poate să proclame independenţa sau lipsa de independenţă a ţării sale! Acest lucru poate fi făcut doar de forul sau forurile supreme ale ţării. În cazul Principatului României, aceste foruri erau, concomitent şi indisolubil, Parlamentul şi Domnitorul. Acestea erau cele care puteau să proclame independenţa României, iar gestul suprem de ratificare era al Domnitorului. Gest făcut pe 10 Mai 1877.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu face parte, cu toată frumuseţea şi patosul său, din preliminariile declarării Independenţei. Acest discurs nu a fost niciodată o „declarare a Independenţei României” în sens propriu. Fără votul Parlamentului ŞI ratificarea Domnitorului ar fi rămas o altă cuvântare ministerială în Parlament. Nu era prima pe această temă şi nu a fost ultima.

Dar, după cum am spus, pentru Comunism realitatea ce contrazice doctrina comunistă trebuie schimbată.
Aşa că discursul ministerial al lui Kogălniceanu a fost proclamat de Comunişti „declararea independenţei României”.
E ca şi cum ar fi proclamată „declararea independenţei SUA” data ţinerii unui discurs pe temă în Parlamentul american (Congress)! Este o absurditate totală. Dar ce contează logica în Comunism? Ea este bună doar dacă duce la concluziile dorite de Partid[ul Comunist]. Dacă nu, este aruncată la gunoi.

Desigur, în promovarea aberaţiei cu „9 Mai Ziua Independenţei” a existat pentru Comunişti sprijinul unor oameni care aveau duşmănie faţă de Casa Regală sau faţă de Carol al II-lea Trădătorul. Chiar dacă aceşti oameni nu erau comunişti, au acceptat – sau acceptă – falsificarea adevărului istoric din pricina urii. O greşeală teribilă.
Supărător sau nu, adevărul rămâne însă valoarea supremă. Iar adevărul este că Ziua Independenţei României este 10 Mai (1877).

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

 

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul. 
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori. 

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după. 
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune… 
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi. 

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi). 
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului. 
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990. 
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar. 

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor). 
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi). 

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă. 
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii. 

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe. 

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic. 

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului. 

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
                                                                                                                                    Mihai Eminescu

 

……………………………………………………………………

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă