Etichetă: Christos Cristos sau Hristos?

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Au trecut peste 5 ani (în Februarie 2025 se fac 6) de când am publicat foarte scurta prezentare despre grafia corectă în limba română a supranumelui lui Iisus din Nazaret (click pentru accesare).
Am arătat atunci că deși grafia Cristos este corectă, cea mai corectă este Christos, deoarece

1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde științifice și făcând legătura cea mai directă și potrivită cu forma inițială a cuvântului.
2. Corespunde Culturii Românești Vechi, care a consacrat formele de tipul Creștin, Creștinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creștinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche și tradiția mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunției în formele „Cristos”, „Hristos” și intermediare, după specificul regional și/sau personal.

Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri, dar unii au rămas tot în eresuri… sau, mai bine zis, în prejudecăți fără niciun temei adevărat. Și răspândesc mai departe forma Hristos impusă de Sovietici.

Căci, să ne înțelegem, până la ocupația sovietică se foloseau toate cele trei forme, ba și altele! În Biserica Ortodoxă din Româna!
Grecofilii și rusofilii foloseau forma Hristos. Iubitorii limbii române adevărate foloseau Christos ori Cristos. Uneori, sub influențe intelectuale mai mult sau mai puțin corecte, apăreau și formele Crist și Christ.

De pildă, Episcopul Ghenadie al Argeșului, pe numele complet Ghenadie Țeposu, folosește în traducerile sale nou-testamentare forma Iisus Christos (de pildă, în Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elinesc, și însoțită de argumente și de reflexiuni morale, Tipografia Ione Weiss, București, 1868).
Merită observat faptul că Episcopul Ghenadie, unul dintre sfinții ierarhi încă necanonizați, a fost și un excepțional poliglot cunoscând foarte bine limbile clasice slavonă, greacă și latină, alături de franceză și germană. Este unul dintre motivele pentru care a păstorit unsprezece ani capelele ortodoxe din Leipzig ale Românilor și Grecilor. A fost unul dintre întemeietorii revistei ”Biserica Ortodoxă Română” (în continuare vie). A depus un efort uriaș în traducerea în limba română a cântărilor liturgice în greacă. Și, de asemenea, a fost un excepțional predicator. Adică un foarte bun cunoscător al limbii române, nu doar al unor limbi străine (cum sunt prea mulți astăzi, din păcate).

Dăm această pildă pentru că, de curând, un domn indignat de folosirea formei Christos mi-a adus drept argument câteva articole de ziar. În care, pe scurt, se pretinde că „în greacă se scrie Hristos, deci așa trebuie să scriem”. Autorii afirmației sunt uneori necunoscători ai limbii grecești vechi. Alteori, totuși, sunt cunoscători, mai mult sau mai puțin avansați, ai acesteia. Ca urmare, este de datoria lor să știe că X vechi grecesc NU era H, ci C sau Ch, în funcție de dialect. Iar să pretinzi că limba română ar trebui să își schimbe pronunția pentru că și-a schimbat-o greaca, este deja rasism patologic.

Totuși, unii dintre susținătorii formei greșite Hristos, ajung să arunce injurii la adresa celor care folosesc sau susțin altă grafie. Ar fi de întrebat dacă sunt conștienți că astfel îi insultă direct pe toți ierarhii români, pe toți clericii și călugării români care au folosit și folosesc asemenea grafii. Printre care și sfinți, precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

O să amintim aici faptul că orice țară este ținta influențelor străine.
Prietenia între țări și popoare este, în această lume supusă răului, o lozincă frumoasă, dar numai atunci când „prietenele” au destulă putere. Căci devine literă moartă atunci când interesele o cer – de pildă atunci când scade prea mult puterea țării „prietene”, poporului „prieten”.
Mai este o situație în care se proclamă „prietenia”, chiar între două țări sau popoare cu disproporție uriașă de putere: atunci când condițiile geografice sau geostrategice fac nerentabile raporturile directe de forță.
Dar în toate situațiile în care se proclamă „prietenia între țări/popoare”, fiecare parte încearcă să o influențeze pe cealaltă (să le influențeze pe celelalte) în favoarea sa.
Este o realitate elementară, pe care numai cei îndoctrinați să fie sclavi nu o văd.

Mai merită amintit și că nu orice influență străină este rea.
De pildă, influența sticlăriei germane a născut în Transilvania fenomenul minunat al picturii pe sticlă.
Coloanele egiptene au născut coloanele grecești și din acestea toate coloanele folosite în biserici.
Cupola partă/persană a dat fascinantele cupole ortodoxe.
Etc.

Vedem aici că influențele străine sunt benefice DACĂ se ia din ele DOAR ce este de folos și se ADAPTEAZĂ la specificul național.
Iarăși avem de-a face cu un truism, cu un adevăr absolut și evident.

Însă influențele străine DIRIJATE sunt o formă de război de cucerire.
Și Românii au avut și au parte de multe asemenea influențe.
Cităm pe scurt influența turcească, influența islamică, influența germană, influența grecească, influența rusească etc.

Un exemplu privind influența grecească dirijată îl găsim la Constantin V. Obedeanu (de pildă, în cartea Grecii în Țara Românească…, București, 1900, care în chip ”miraculos” nu a mai fost editată!).
Altul la Ionel Zeană, Vulturii Pindului, București, 2002.
Despre influența rusească dirijată ar trebui să fie absurd să mai argumentăm. Din secolul al XVII-lea, pretențiile Moscovei ori Sankt Petersburgului de „salvatori ai Creștinilor” au fost atât de repetate încât unii le cred și astăzi – cu toate că milioane de Români au plătit cu sânge „salvarea” rusească. Iar forma sovietică a influenței rusești dirijate a fost și mai distructivă.

De această influență sovietică ține înlocuirea lui Christos cu Hristos în scrierea Ortodocșilor din România.

Este un fapt pe care cei mai mulți nu îl cunosc.
Dar profesorii și teologii care susțin grafia sovietică Hristos știu asta. Dar o fac și pentru că sunt grecomani (= admiratori fanatici ai Grecilor; definiție din Marele Dicționar de Neologisme, 2000). Și își închipuie că este bine să se folosească de o schimbare impusă de Sovietici pentru a-și promova Grecismul.

Că măsura trecerii obligatorii și generale de la forma Christos la Hristos a fost impusă de Sovietici se vede clar din faptul că teologii din România, mireni sau clerici, care foloseau formele Christos ori Cristos înainte de 1944 și nu au fost uciși de Sovietici trec, toți, la grafia Hristos.

De pildă, în 1936, în Românism și Ortodoxie (click aici pentru descărcare), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae folosește exclusiv grafia Christos.
După ocupația sovietică, toate lucrările sale apar cu grafia Hristos.

Mi se pare mai mult decât trist că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie încă se păstrează asemenea norme de sorginte bolșevică. Și la fel de grav că unii socotesc necesar să se folosească de ele pentru degradarea limbii române.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită să amintim că tendința grecizantă a fost foarte puternică până în 1918. Ortodoxia Transilvăneană, bine așezată cultural de la Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a oprit această alunecare. Însă 1944 a adus demonica ocupație sovietică și toate relele ei. Printre care și rusificarea, inclusiv a numelui lui Iisus Christos în limba română. Ne rugăm lui Dumnezeu ca ierarhii noștri cu rădăcini ardelenești – fie ele transilvane, moroșene, crișane sau bănățene – să își găsească răgaz și putere pentru a șterge această urmă a Persecuțiilor Bolșevice.

P.P.S. Prima ediție a textelor biblice tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este Noul Testament apărut al Tip-Litografia Cărților Bisericești, București, „în ɖilele Maiestății Sale iubitorul de Christos Regelui României Carol I”, anul 1886. După cum se poate vedea și în fragmentul citat, grafia aleasă de Sfântul Sinod în 1886 este Iisus Christos. De altfel, singura cu adevărat potrivită pentru limba română.

Christos, Cristos ori Hristos?

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un h care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă