Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul V

În care primejdia pare a lipsi şi se leagă noi prietenii.

Caii coborau cu greu pe treptele de piatră. Deşi largi pen­­­­­tru oameni, erau totuşi cam mici pentru anima­le­le de po­va­­ră. Doar Steluţă, mărunţelul căluţ ce‑l purta pe Dan, mer­­­gea mai u­şor. Drumul părea nesfârşit, ca şi cum ei ar fi plutit un­de­­­va între cer şi pădurea din Valea Urşilor Negri. Uşoare fu­ioa­­­re de ceaţă se a­găţau în ume­zeala dimineţii de coroanele co­­­pa­cilor. Vă­zută de sus, pă­durea părea un covor de nori verzi, stră­puns de nenumă­rate vârfuri şi stânci. Fru­museţea pe­­­i­sa­jului era mult mai mare decât tot ce văzuseră până atunci.

Sus de tot, Turnul Morţii şi stâncile, ascunse de bu­za pră­­­­­pastiei, se făcuseră nevăzute, lăsând loc cerului al­bas­­­tru. Pă­­rea că de acolo coboară ei, într‑o linişte tulbu­ra­tă doar de copitele cailor pe piatra tare a muntelui.

Nici el neştiind de ce, Mitu se apucă să scotocească pa­chetul cel mare pe care‑l primise.
– Băii! – ţipă el de sperie caii. Băii, ăştia mi‑au dat un arc!
Într‑adevăr, smuls din cârpele ce‑l înfăşuraseră şi ca­­re mai adăposteau acum doar o tolbă cu săgeţi, un mi­nunat arc de tisă lucea în soare.
– Nu e o minunăţie? – întrebă Mitu, privindu‑l în­cân­tat, în vreme ce‑şi strunea calul care se clătina pe pia­tra lu­necoasă.
– Ba da, mormăi Surdul, potolindu‑şi şi el calul. E o mi­­­nu­­năţie că n‑am ajuns deja în fundul prăpăstiei cu ur­­le­­te­le tale.

Dan râse. Deşi Steluţă tresărise la ţipătul lui Mitu, nu făcuse mişcările speriate ale celorlalţi. Încă o dată, fu mul­ţu­mit şi de cal, şi de felul în care îl pregătise.
Până jos coborârea se făcu parcă în vis. Mitu îşi tot cer­­ceta arcul – tolba o pusese deja la şa – mormăind în­tru­na tot felul de lucruri. Surdul şi Dan mergeau în tă­cere, ne­bă­gându‑l în seamă.

Norii de frunze crescură tot mai mult. Se vedeau lim­­­pede şi crengile, şi multe, multe păsări se auzeau a­cum ci­ri­pind în frunziş. Rotindu‑şi privirea peste întin­de­rea pă­­du­rii,văzură cu mulţumire că nicăieri zburătoa­rele nu se î­nalţă speriate. Deci nici o fiară nu se preumbla în um­bra dea­să a co­pacilor.
Drumul Trecătorii se ivi deodată limpede, la mar­gi­­­nea ultimei trepte de piatră. Iarba care‑l mărginea până în um­­­­bra copacilor era de un verde minunat, de stră­lu­ci­rea sma­­­­­raldului. Ferigile şi florile ce se iveau pe alocuri trans­for­­mau pădurea într‑un tablou de basm.

– Câtă frumuseţe! – spuse pătruns Mitu, şi de a­ceas­tă dată cei doi prieteni ai săi încuviinţară fără şovă­ire.
Era, într‑adevăr, foarte frumos.
După câteva minute însă, Dan opri calul şi se în­toar­se spre ei.
– Simţiţi că vine furtuna?
Cei doi încuviinţară fără vorbe. Soarele ardea foar­te tare, iar norii alergau fuioare, adunându‑se din ce în ce mai mulţi într‑o pătură tot mai deasă.
– Să ne grăbim, spuse Dan.
Şi – pentru a câta oară de la intrarea în Pădurea cea Mare? – porniră iar la galop. Ştiau că furtuna înseamnă ma­­re primejdie, nu doar din pricina trăsnetelor – şi poate şi a grin­dinii – ci şi pentru că i‑ar fi putut împiedica să a­jun­gă la vre­­me la Fortul Urşilor. Din fericire mai era până la în­ce­pe­rea plo­ii, iar drumul era larg şi îngăduia cu u­şu­rin­­­ţă ga­lo­pul. A­şa că fu­giră, şi fugiră, şi fugiră…

*

Se întunecase deja. Nu a seară, ci a furtună. Dar mai era ceva vreme până la stârnirea vijeliei. Rafale de vânt şu­ie­rau însă câteodată pe deasupra, clătinând cren­gi­le co­pa­ci­lor, vestitori ai puterii ce stătea să se năpus­tească peste ei.

Aflat în frunte, Surdul zări un fel de mică umbră ce se mişca pe Drumul Trecătorii, parcă spre aceeaşi ţintă ca şi ei, dar mult mai încet.
– E ceva în faţă, rosti el din goana calului către pri­e­­­tenii săi.
– Ce?
– Nu văd bine… – şi Surdul şovăi. Parcă ar fi un… pitic!

Uimirea lui o împărtăşiră îndată şi ceilalţi doi. Un pi­­tic aici? Doar departe, către Marea Trecătoare, începeau ţi­­nu­­­tu­ri­le în care se găseau piticii.
Cândva, spuneau legendele, ei se găseau peste tot în Pădurea cea Mare, dar răutatea Nălucilor şi a altor a­se­me­­nea făpturi îi siliseră a se retrage către Munţii cei Mari şi Culmile Îngheţate. Purtarea lor faţă de oameni era schim­­­bă­toa­­re, du­pă cum era şi firea lor. Ce‑i drept, şi oa­me­nii se pur­­tau diferit faţă de pitici, după cum le era fe­lul.

Se spunea, de asemenea, că uneori mai călătoresc şi pi­­ti­cii pe Drumul Trecătorii, cu cine ştie ce treburi as­cun­se. Şi se vede că era adevărat.
– Hei! – strigă Mitu. Mergi spre Fortul Ursului?
Piticul, care se vedea tot mai limpede, întoarse în fu­­­­gă capul spre ei şi se opri.
– Da, zise el. Mă luaţi cu voi?
– Vino, strigă iar Mitu.

Aproape îl ajunseseră, şi Mitu se aplecă spre a‑l ri­di­­­ca de jos. Dar piticul, cu toate că hainele verzi pe care le pur­­­ta e­rau prea largi pentru el, sări cu un salt nemaipo­me­­­nit drept pe şa, chiar în spatele lui Mitu. Săritura fu atât de precisă şi fru­­moasă, că nici Dan, nici Surdul nu‑şi putură stă­­pâni un stri­găt de laudă. După cum nu‑şi pu­tură stă­pâ­ni nici râsul la ve­derea feţei uimite a lui Mitu care, în plin galop, se tot în­tor­cea să se con­­vingă că piticul ajunsese to­­tuşi chiar în spatele lui.

Curând primele picături de ploaie începură să ca­dă peste frunzele copacilor, grele şi reci. Întunericul se­mă­na de­­­ja cu cel al serii. Brusc, Drumul Trecătorii se opri, şi cei trei abia izbutiră a‑şi înfrâna caii. Fortul Urşi­lor, din pia­­tră vi­­­neţie, se înălţa măreţ înaintea lor. În jur un fel de lu­­mi­niş ma­­re, care nu îngăduia vreunui duşman a se a­pro­­pia ne­vă­zut.

Poarta grilaj era întredeschisă, şi trei arcaşi stăteau în spatele ei cu arcurile în mâini.
– Putem intra? – întrebă Surdul.
– Aveţi semn? – li se răspunse.

Pentru a doua oară scoaseră păpuşica de lut dată de judele din Câmpeni. Fu cercetată scurt şi li se dădu dru­­mul înăuntru.
Fortul Urşilor se arătă a fi mai larg decât Fortul Po­du­­lui Strigii. Era aproape o cetate, cu mai mulţi ostaşi şi cu multe turnuri.
La început fură priviţi cu încruntare, mai ales din pri­­­­cina piticului – făptură a Pădurii celei Mari, greu de pri­­mit cu uşurinţă într‑un fort. Curând însă, câţiva dintre ar­ca­şii noi îi re­­­­cunoscură. Şi vestea că eroii Marii Bătălii cu Nă­lu­­­cile a­jun­seseră în Fortul Urşilor se răspândi în­dată. Se ştia şi că Surdul era fiul altui erou, căzut în luptă cu veş­nicii duş­mani ai for­tu­lui, urşii ne­gri, şi fu imediat în­con­ju­rat cu mai mult respect de­cât pri­e­te­nii săi. Neo­bişnuit cu a­­se­me­nea purtări, Surdul se tot în­cur­ca – spre hazul pri­e­te­nilor – în faţa neobişnuitei primiri.

Mitu şi Dan, împreună cu noul său însoţitor, se ur­ca­ră pe scările unui turn până la camera ce le era rezer­vată.
– Aici, le spuse ostaşul care‑i adusese, veţi şi lupta da­­­­că bate toaca, aruncând săgeţi asupra urşilor negri. A! – fă­­cu el privindu‑l pe Dan cu surprindere. Nu ai arc?
Acesta dădu din umeri, arătând spre sabie.
– Cu ea lupt de obicei.
– Cred! – zise ostaşul. Dar vezi, aici nu ajunge sa­bi­a. Chiar şi o sabie de Dochia mânuită cu vitejie nu poate de o­bicei să taie braţul puternic al unui urs negru. Ră­mâne în­­fiptă acolo, şi te vei afla dezarmat în faţa lui. Să­geţile sunt mai bune, mai ales că până să ajungă la tine a­puci să tragi mai multe. Lasă că‑ţi aduc eu un arc din ma­ga­zie, mai a­dă­­u­gă el, şi plecă.

După ce îşi aranjară lucrurile şi priviră pe ambra­zu­ră la pădurea potopită de furtună şi noapte, Mitu şi Dan se în­toarseră spre piticul care îşi pregătise şi el un cul­cuş într‑un colţ. Hainele lui verzi păreau să nu fi fost udate mai deloc de ploaia ce începuse a cădea zdravăn. Doar na­sul roşu stră­lu­cea de picături.
– Hei, spuse Mitu, cum te cheamă?
Piticul strâmbă din nas, ca şi când i s‑ar fi propus să mănânce ceva foarte amar.
Dan şi Mitu râseră.
– Hai, că nu ţi‑o fi ruşine cu numele tău!
Piticul îi privi mânios:
– Dar ce treabă aveţi voi cu numele meu?
– Avem una foarte importantă: vrem să‑l folosim, râ­se iar Mitu. Doar trebuie să‑ţi spunem cumva.
– Sau, zise Dan, te mulţumeşti cu o poreclă, ceva, cam ca Domnia Ta, Măria Ta, Strălucirea Ta sau ceva a­se­mă­nă­tor…
Piticul îi privi cu dispreţ, fără a lua parte la voioşia lor:
– Dacă vreţi neapărat să ştiţi cine sunt, o faceţi pe pie­­lea voastră. Aflaţi că numele meu este bine să rămână o taină, pentru a nu aduce primejdii asupra voastră.
– Şi asupra ta, bănuiesc, îl completă Mitu.
Piticul îşi drese glasul.
– Desigur, dar eu mă descurc. Nu ştiu însă dacă vă puteţi descurca voi.
Şi se aşeză cu un gest regal pe o buturugă ce ţinea loc de scaun, pe care aşternuse o pătură verde ca şi hai­ne­le sale.
Dan dădu din umeri:
– Cum vrei, dar dacă se întâmplă să avem acelaşi drum…
– Mă îndoiesc! – mormăi piticul.
– … va fi neplăcut dacă nu ne cunoaştem numele.
Dan se retrase în colţul său, şi se aşeză la o măsuţă şchioapă, punând pe dânsa opaiţul care lumina încăpe­rea. Scoase din desagă una din cărţile sale şi începu a citi din ea. Pentru o clipă Mitu se uită peste umăr, ca să vadă ce ci­teş­te, dar renunţă îndată: era în elină.
Ca urmare, Mitu se puse pe lustruit sabia de Do­chia şi verificat arcul primit de la ostaşii din Turnul Mor­ţii. Dar tră­gea cu coada ochiului la pitic şi până la urmă nu se putu stăpâni:
– Bine, dacă ţi‑e ruşine să ne spui cum te cheamă – de fapt Mitu nu credea asta, dar spunea aşa ca să‑l stâr­neas­că – măcar spune cât de departe mergi.
Piticul înclină capul într‑o parte:
– Mulţumesc de ajutor. Poate aş fi ajuns puţin mai târziu dacă nu erai tu cu calul tău.
– Poate?! – se miră Mitu. Poate nici n‑ai fi ajuns pâ­nă la căderea serii. Şi rămâneai afară, la cheremul ur­şilor negri.
Piticul râse cu dispreţ.
– La cheremul lor? Poate ei la cheremul meu.
Se văzu însă imediat că îi pare rău de ceea ce spu­sese.
– Oricum însă, fii sigur că aş fi ajuns la timp.
Mitu râse:
– Poate că ai fi ajuns la timp, dar cum te‑ai fi des­cur­cat cu urşii negri?
Dan îşi ridică ochii de pe carte:
– Mitule, de ce superi omul? Dacă nu vrea să spu­nă a­numite lucruri, nu le spune şi gata! Încrederea se câş­ti­gă, nu se dă în dar.
Mitu dădu ochii peste cap:
– Offf! Trebuia să sari tu, apărătorul văduvelor şi a­ju­tă­torul orfanilor, sprijinul săracilor şi al celor fără apă­ra­re. Dar, chiar nu era nevoie! Pun pariu că ştie să se a­pe­re foar­te bi­ne şi fără tine. Nu a făcut‑o însă pentru că mă pla­ce şi ar do­­ri de fapt să vorbească acum cu mine. Nu­mai nu te mai bă­ga!
Piticul începu să râdă în hohote:
– Ce încrezut eşti, „Mitule”! I‑auzi! Eram gata să mă spovedesc, şi prietenul tău m‑a oprit.
– E… nici chiar aşa, dar…
Vorba i se opri însă, căci uşa se deschisese brusc. Intră ostaşul, ud bine şi stânjenit.
– Îmi pare rău, zise el către Dan, dar e neaşteptat de multă lume la fort şi chiar nu mai am niciun arc. Am că­utat în toate magaziile şi nu l‑am găsit decât pe cel vechi, aşa‑zisul Arc de piatră, dar care nu are coardă şi nici nu poate fi încordat, pentru că e de piatră.
Îl scoase de după uşă, arătându‑l.
– Vedeţi?
Într‑adevăr, era un arc din piatră albă ca marmura, gros şi sculptat în chipul unor crengi împletite. De frumos era frumos, dar cum să îndoi un arc din piatră?
Dan se ridică, apropiindu‑se de ostaş.
– Dar de unde a ajuns acesta în magazia voastră?
– Îl cunoşti? – se miră ostaşul.
– Desigur, zâmbi Dan. Mi‑l dai?
– Cu plăcere! – se bucură ostaşul. Oricum, altul nu am. Dar cum o să‑l foloseşti?
– Poate găsesc eu o cale, spuse Dan. Mulţumesc mult pentru el. Dar nu mi‑ai spus, cum a ajuns aici?
Soldatul dădu din umeri:
– Nimeni nu ştie. De multă vreme ne încurcă pe a­ici. O să‑l întreb pe comandant şi, dacă nu are nimic îm­potrivă, cred că îţi poate rămâne.

Abia se închise uşa, şi piticul scrâşni batjocoritor din dinţi:
– Proşti, proşti, proşti! Nici nu înţeleg de ce îi lasă în viaţă Pădurea cea Mare la cât sunt de proşti.
De data asta Mitu se supără, auzind cum sunt jig­niţi cei care‑i primiseră atât de frumos:
– Auzi, datorită proştilor ăştia ai şi tu un adăpost a­cum. De ce le vorbeşti urât?
– Hm! – făcu piticul. O fi şi ăsta un motiv să îi lase Pă­­du­rea să trăiască. Să avem unde trage peste noapte. Sau, mai bi­ne zis, să aveţi, că eu oricum aveam.
Mitu simţi că se sufocă de indignare în faţa trufiei pe care piticul o arăta pe faţă.
Dar chiar atunci uşa se deschise din nou şi intră chiar căpitanul:
– Am înţeles, călătorule, că vrei Arcul de piatră.
– Desigur, zise Dan, dacă primiţi aceasta.
Căpitanul zâmbi:
– Desigur, chiar sunt mulţumit să‑l dau. Va fi mai bi­ne pentru Fortul Urşilor şi va intra şi el pe mâini bune, după a­­tâ­­ta vreme în care a stat degeaba. Chiar îţi mulţu­mesc!
– Mulţumirea este, desigur, de partea mea!
Căpitanul se retrase fără alte vorbe. Doar ostaşul se mai arătă o clipă de pe scară, întinzându‑i lui Dan cu bu­cu­rie şi mirare o tolbă cu săgeţi. Dan îi mulţumi şi lui, apoi în­chi­­­­se liniştit uşa, privind amuzat spre pitic.
– Se pare că nu toţi sunt aşa de proşti cum îi cre­deai.
Acesta se foi, stânjenit pentru o clipă, apoi vorbi la fel de mândru:
– Se poate să mai fie şi rarităţi. Oricum, ştii vorba aia: cu o floare nu se face primăvară.
Mitu simţi că nu mai poate răbda:
– Băi, Dane! Îmi spui şi mie ce se întâmplă? Ce‑i toa­tă păsăreasca asta?
Dan zâmbi.
– Mitule, ia uită‑te bine la arc? Nu‑ţi aduce aminte de nimic?
Acesta rămase pe gânduri, amintindu‑şi una după al­­ta de nenumăratele poveşti ale Pădurii celei Mari. Apoi se schim­­­bă la faţă:
– Arcul de Fildeş? Este Arcul de Fildeş?
– Sigur, râse piticul. Auzi la ăla, „arcul de piatră”. Şi mai zici că sunt rău cu ei.
Ochii lui Mitu străluciră:
– E nemaipomenit! Arcul de Fildeş! Dar, se în­crun­tă din nou, dacă povestea este adevărată, nu poate fi îns­tru­­nat de­cât cu strune din coamă de inorog.
– Aşa e, spuse iar piticul. Doar acelea pot vibra o­dată cu acest fildeş. Şi de aceea doar ele îl pot încorda.
Mitu dădu din umeri.
– Şi unde găseşti tu, Dane, coamă de inorog?
Acesta se aşezase iar la masă, la citit, şi răspunse din­tre foile cărţii:
– Om vedea noi. Ai vreo grabă?
– Sigur, zise Mitu, mai mult în glumă. Dacă ne a­ta­că urşii negri noaptea asta, ce ne facem dacă nu ne ajuţi şi tu cu Arcul de Fildeş?
Dan se mulţumi să zâmbească, văzându‑şi de citit.
Mitu, lăsat fără răspuns, continuă să vorbească mul­­tă vreme de unul singur. Aşa‑l găsi Surdul când se întoarse într‑un târziu, cam ameţit de vinul băut cu osta­şii (deşi de obicei nu prea era voie a se bea vin în aceste locuri).
Se culcară apoi, Mitu supărat, Surdul vesel. Piticul, în colţul lui, privea pe sub sprâncene. Dan, la masă, citi pâ­nă se termină seul din opaiţ. Când rămase în întuneric, în­chi­se car­tea, o puse în desagă, şi rosti încet către pitic:
– Poţi dormi liniştit, prinţe, nimeni nu te va tul­bu­ra. Noapte bună!
Întunericul nu lăsă să se vadă faţa piticului, dar a­ces­ta îşi oprise pentru o clipă respiraţia din pricina sur­prin­derii.

*

Dimineaţa îi întâmpină tot cu ploaie. Deşi furtuna se domolise, o perdea de picături continua să răpăie pe frun­­­­ze şi pământ. Nu era, desigur, o zi de călătorie.

Cu toate acestea, Dan poruncise îndată scularea şi pre­­gătirea de drum. Deşi lucra la fel de liniştit ca tot­dea­una, pri­etenii simţiră că ceva îl frământa.
– E vremea să plecăm – le răspundea el, în loc de o­rice altă lămurire.

Îşi luară repede rămas bun de la ostaşi şi plecară.

Piticul se pregătise şi el, foarte mulţumit de graba lui Dan, şi se suise iar pe calul lui Mitu, fără nicio invita­ţie.

Mitu nu ştia cum să se simtă: mândru că îl găzdu­ieş­­te iar şi se bucură de încrederea lui sau supărat că nu‑i spu­­sese numele şi se suise pe cal fără a fi poftit?
Pentru a se apăra de ploaia ce cădea neîncetat cei trei aveau pelerine de Târgul Morii, cu păr de cal, foarte bune. Pi­ticul avea pelerina lui – tot verde, ca şi hainele – şi părea chiar mai bună decât pelerinele lor. Picurii de apă alunecau pe ea ca şi cum ar fi fost unsă cu grăsime de gâs­că. Totuşi nu era plă­­cut să mergi printr‑o asemenea u­me­zeală, iar caii se po­tic­neau des pe pământul mocirlos şi pe alocuri pietros.

Cu toate că era o vreme aşa de posomorâtă, Mitu nu se putea opri din vorbă. Trăncănea întruna, despre tot fe­lul de năzbâtii care‑i treceau prin cap. Se pare că nu‑i pă­sa că nu‑l ascultă nimeni, nici măcar însoţitorul său. A­ceas­tă pur­­ta­re a lui îi făcuse pe destui în sat să‑l creadă un papă‑lapte vorbăreţ şi prost. Mai apoi înţeleseseră că, ori­cât de fără min­te şi slab ar fi părut, Mitu ascundea în sine şi o altă faţă, de ca­­re era bine să te fereşti cu grijă. Pentru pri­etenii săi a­ces­­te lucruri erau bine cunoscute. Dar ceea ce era uimitor era fap­tul că piticul, altfel cam arţăgos, îl răb­da cu atâta în­ţe­le­gere.

Poate şi din pricina tristeţii ploii, Dan se gândea la Nă­­­­­lucile ucise cu câteva zile înainte. Dacă în primele nopţi o­bo­sea­la îl făcuse să doarmă neîntors, în ultimele do­uă tot vi­­sase bă­­­tălia, cu valuri de sânge şi mormane de ca­davre. Se sim­­ţea vi­novat într‑un fel de nenumăratele vic­time ale ma­rii bă­tălii. Deo­dată tresări. Mitu vorbea tot des­pre asta!

– Până la urmă, şi amărâtele alea de Năluci, aveau şi ele copilărie, culcuş, poate şi părinţi… Păcat de ele că s‑au nă­pustit aşa asupra noastră. Parcă noi am fi vrut să le u­ci­dem… Sau parcă am dorit noi să ne luptăm cu ele! De ce oa­re nu şi‑or fi văzut de ale lor.
– Ba chiar de ale lor şi‑au văzut, numai că nu le‑a mers treaba. Cel puţin de această dată…
Spre surprinderea tuturor, grăise chiar piticul.
– Cum aşa? – interveni Dan.
– Hm! – făcu piticul plin de importanţă. Se vede că nu ştiţi de fapt nimic despre Năluci!
Despre Năluci nu ştia niciun om nimic, în afara fap­­tului că făceau răutăţi nenumărate şi teribile, dar ce rost ar fi avut să‑i spui asta?
– Nu ştim, recunoscu smerit Dan.
– În vremuri vechi, atunci când Pădurea cea Mare, cu toată întinderea şi sălbăticia ei era foarte departe de ceea ce este astăzi, într‑un ţinut îndepărtat din Derala, în a­propi­ere de Ocland, exista o ţară. Hmmm! Nu mai ştiu prea bine cum se numea… Oricum, a dispărut de mult…
Ceva din vocea piticului îi făcea să creadă că nu e chiar aşa. Poate că nu voia să le spună cum se numeşte ţa­ra aceea, cine ştie…
– Aşa! În acea ţară era la conducere de multă vre­me o familie de nobili războinici de o mare răutate. Nu doar că erau mereu în război cu toate ţinuturile din jur, dar se răz­bo­iau chiar şi cu oamenii lor. Ţăranii s‑au răs­cu­lat de mul­te ori, dar erau înfrânţi şi ucişi în chinuri cum­plite, chiar în fa­ţa copiilor lor. De multe ori chiar şi fe­me­ile păţeau la fel, chiar dacă nu participaseră la răs­coală. Iar chinurile, chi­nu­rile erau atât de urâte, cum nici nu se poate povesti.

Piticul tăcu pentru o clipă, cu glasul tulburat, ca şi cum el însuşi ar fi fost martor la acele întâmplări cum­plite.
– Ei, după mai multă vreme, unii dintre cei care îşi vă­zuseră părinţii ucişi în chinuri, şi care îşi văzuseră şi fraţi sau prieteni de asemenea ucişi în chinuri înaintea co­piilor lor, s‑au hotărât să scape pentru totdeauna de a­ceas­tă viaţă. Dar nu ştiau cum. Şi, după multă sfătuire, într‑o noap­te a­dâncă, fur­tunoasă ca cea de aseară, un o­mu­leţ negru a po­posit între ei. Nimeni nu ştia cum îi gă­si­se, ori cum in­tra­se în bordeiul bi­ne ascuns în care se a­du­naseră ei. Vorbirea lui era furioasă şi plină de ură faţă de cei care conduceau a­cea ţară. De aceea, a fost lăsat în via­ţă, ba chiar a fost as­cul­tat. Poate că hainele sa­le negre, o­chii roşii şi scânteietori ar fi spe­riat nişte oameni o­biş­nu­iţi. Dar oamenii aceştia văzuseră a­semenea lucruri, în­cât nu mai aveau decât ura, o ură fără mar­gini. Această ură nu aveau cum s‑o descarce, decât în răscoale şi în lupte cu ve­ci­nii lor. Dar piticul negru le‑a pro­pus o altă cale. „Da, zise el, Pă­durea cea Mare este plină de fiare şi de pri­mej­dii. Dar ni­ciu­na nu este atât de mare ca cele care vă pân­desc aici. Mai bi­ne să mergeţi acolo, şi cres­cându‑vă copiii în libertate să pre­­gătiţi totodată răzbunarea a­su­pra veş­ni­cilor voştri duş­mani.”

Piticul oftă adânc.
– Vedeţi, pentru oamenii aceia plini de ură ideea a pă­­­­­rut a fi minunată. S‑au pregătit, şi‑au luat tot ce puteau, şi au fu­­git către Pădurea cea Mare. Nu a fost uşor. Tre­bu­ia să îşi ta­ie cale prin mijlocul ţărilor ce îi despărţeau de Pă­du­rea cea Mare, să îşi găsească hrană, şi în acelaşi timp să se mişte des­tul de repede pentru a scăpa de nobi­lii care ve­neau din ur­­mă pentru a‑i distruge. Vă daţi seama ce a în­semnat asta pen­­tru ceilalţi locuitori din Derala? O dâră de fum şi sânge în­­­semna tre­cerea fugari­lor, care jefuiau mai săl­batic decât lu­­pii tot ce în­tâlneau: aşa fuseseră în­vă­ţaţi. În urmă, veneau cei care‑i în­vă­ţa­seră cu ura, la fel de groaz­nici. Şi unii, şi cei­lalţi, se miş­cau atât de repede, în­cât vecinii nu au izbutit a aduna vreo armată care să‑i poa­tă înfrunta. Dar vestea mer­gea mai re­pe­de decât ei, şi ţi­nuturile dinspre Pădurea cea Mare s‑au pre­gătit din vreme.
Piticul făcu o pauză, spre disperarea lui Mitu, care as­culta cu sufletul la gură. Şi Surdul şi Dan simţeau ne­răb­dare, dar vedeau – ceea ce Mitu nu putea vedea – că pe faţa pi­ti­cu­lui curgeau, pe lângă picăturile de ploaie, parcă nişte la­crimi. Şi în ochi îi licăreau – se vedea lim­pe­de a­ceas­ta – amin­tiri dureroase.

– Ţinuturile au adunat tot ce‑au putut pentru a se a­păra şi de disperaţii fugari, şi de întunecaţii cavaleri ce ve­neau din urmă. Chiar şi dintre ai noştri s‑au alăturat spre a­părarea acelor ţări. Şi astfel, atunci când într‑o seară fu­ga­rii au urcat pe unul din dealurile Deralei, numit Mun­tele Sur, au văzut venind din urmă, departe, la mar­gi­nea zării, um­bra armatelor negrilor nobili, iar în faţă, rânduite după cum se cuvenea, taberele apărătorilor ţi­nu­tu­rilor dinspre Pă­du­rea cea Mare. Adică, au văzut moar­tea, şi de‑o parte, şi de cea­lal­tă, şi pentru ei, şi pen­tru fe­me­ile lor, şi pentru copiii pe care‑i aduseseră.
Fără să vrea, Mitu oftă, şi piticul oftă şi el. Deşi mer­­geau în trapul săltat al cailor, cei trei se simţeau parcă în al­te vremuri, mult mai îndepărtate.
– Vedeţi, atunci a venit din nou piticul cel negru, pe ca­re din acea noapte nu‑l mai văzuseră. Era furios, şi ros­tea bles­teme şi ocări nenumărate asupra duşmanilor fu­ga­rilor. A­poi le‑a făcut o propunere cumplită: să se u­neas­că pentru tot­deauna, ei, copiii lor, şi urmaşii lor în ve­cii ve­ci­lor, cu for­ţele cele întunecate. Şi astfel vor scăpa. Da­că ar mai fi avut un pic de raţiune, desigur nu ar fi pri­mit. Oare nu chiar for­ţele întunericului îi chinuiau de a­tâ­tea generaţii?

Dar oa­me­nii aceştia înnebuniţi de ură şi ne­pu­tinţă nu mai gândeau.

Piticul tăcu iar.
– Şi au primit! – spuse Mitu în şoaptă.
Ploaia cădea răpăind pe frunze şi drum.
– Au primit, mărturisi cu durere piticul. Au primit, şi s‑au lepădat acolo de lumină, primind întunericul pen­tru ei, pentru copii lor, pentru urmaşii lor. Şi urmau a se fe­­ri de lu­mină toată viaţa, a trăi doar în umbră şi întune­ric şi a a­du­ce asupra tuturor durere şi întuneric. Piticul cel ne­gru i‑a în­vă­ţat atunci a se îmbrăca astfel încât să se piar­dă în noapte, a­co­periţi de neguri şi cenuşă. A chemat a­su­pra lor umbra, şi um­­bra i‑a învăluit. Şi au trecut astfel prin­tre taberele celor ca­re îi aşteptau, şi apoi mai departe, pâ­nă la Pădurea cea Ma­­re. Ei sunt Nălucile, şi de atunci îşi tot cresc copiii în ură şi în­tu­neric. Locuiesc în vizuini să­pate în pământ, în văile u­me­de dintre munţi. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi jaf. Da­că pu­te­rile întunericului le chea­mă, atacă fără nici o milă ori­unde pot ajunge. Acolo un­de îşi au ei sălaşul nu găseşti prea multe vie­ţuitoare: viespi şi tăuni, vipere, năpârci şi alţi şerpi ve­ni­noşi, nori de ţânţari şi altele asemenea. Sunt o a­de­­vărată pla­gă pen­tru Pădurea cea Mare. Golesc de viaţă pă­­­mânturi în­tin­se şi apoi se mută mai departe. Din fericire, mor multe Nă­luci în lupte, căci Pădurea e puternică. Mor şi din­­­tre copiii lor mulţi, căci nu ştiu să le poarte de grijă. Ba, de multe ori, chiar copiii se ucid între ei, însetaţi de mici de sân­ge şi de ură.
– Îngrozitor! – nu se putu stăpâni Mitu. Ştiam mul­te lu­cruri rele despre ele, dar acestea sunt şi mai şi. E în­gro­zitor.
Piticul dădu din umeri şi se cufundă iar în tăcere.
Lui Mitu îi păru rău că vorbise. Şi, cu toate că a­cum ştia mai multe despre răutatea Nălucilor, îi părea rău şi pen­tru ele, şi pentru viaţa blestemată pe care o du­ceau şi ele şi copiii lor.
Deodată, în umbra pădurii, se văzu pentru o clipă o umbră neagră.
– Un urs negru! – spuse Mitu.
Într‑o clipă şi el şi Surdul îşi smulseră arcurile şi le înstrunară4, apoi scoaseră şi săgeţile.
Nici piticul şi nici Dan nu părură însă mişcaţi de a­me­­ninţarea din umbră.
– Staţi liniştiţi, le spuse Dan, nu‑i nicio primejdie.
– Te‑ai bolunzit la cap? – zise Mitu, pe jumătate în glu­­­mă, pe jumătate îngrijorat de prezenţa ursului negru. Tu ştii ce răi sunt?
– V‑am spus să staţi liniştiţi, repetă Dan, ca unor co­pii. Lăsaţi arcurile la locul lor. Ursul acela nu e o ame­ninţare pen­tru noi. Poate pentru duşmanii noştri.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi şi Mitu şi Surdul.
Dan dădu din umeri, fără a răspunde.
Deodată Surdul îşi aţinti privirile în faţă, unde pi­ti­cul se ţinea în şa, în spatele lui Mitu.
– Măi, spuse el, piticul cu haine verzi… nu cum­va… Nu se poate! – îşi zise tot el.
Mitu îl privi peste umăr:
– Ce tot te bâlbâi acolo?
Surdul dădu şi el din umeri, ca şi Dan.
Mitu încercă să privească în spate, la pitic, dar nu iz­buti.
– Băi… „prietenilor”! – strigă supărat. Ia spuneţi‑mi şi mie care‑i treaba, că mă apucă toate cele! Ce faceţi atâta pe deş­­­­­tepţii? Despre ce‑i vorba?
Nimeni nu‑i răspunse nimic.
Mitu dădu să pornească o revărsare nimicitoare de jig­niri, dar se opri deodată, cu un icnet neaşteptat. Înţele­sese!
Şi începu să râdă – de sine însuşi, dar şi de hazul în­tâmplării – de răsuna pădurea.
În marginea pădurii se văzură mai multe umbre ale ur­şilor negri. De această dată însă Mitu nu se mai în­gri­joră de­loc. Dimpotrivă, le făcu cu mâna, râzând vesel şi stri­gând:
– Staţi liniştiţi, prinţul este bine!
Dan şi Surdul râseră uşor de purtarea copilărească a lui Mitu.
– Aha, zise piticul, în sfârşit ţi‑ai dat şi tu seama ci­ne sunt.
– Păi da, zise Mitu. Cine putea să fie pitic îmbrăcat doar în verde, aşa iute în mişcări, arţăgos la purtare şi as­cul­tat de urşii negri, decât Prinţul Roland!
– Hmmm! – făcu încurcat piticul, neştiind cum să ia vorbele lui Mitu. Dar cam greu ţi‑ai dat seama…
Mitu râse liniştit.
– Pun prinsoare că Dan a înţeles primul cine eşti, că doar tot timpul are în cap doar poveştile Pădurii. Eu, mai ma­tur, nu stau cu mintea la asemenea lucruri!
Pretenţia de maturitate a lui Mitu făcu să râdă pe toa­­­tă lumea, chiar şi pe Prinţul Roland.
Dan vorbi şi el:
– De vreme ce acum ne cunoaştem, îndrăznesc a mă întreba dacă întâlnirea noastră a fost chiar întâmplă­toare.
Piticul şovăi o clipă, apoi recunoscu:
– Nu chiar. Drept să vă spun, am fost rugat să vă ies în cale.
– De cine?! – făcu uimit Mitu.
– Hm! De stareţul schitului, desigur. Cine altul cre­deţi că vă mai poartă de grijă pe aici?
– Şi de ce era îngrijorat părintele? – se băgă şi Surdul.
– Păi, se temea de urşii mei. Că, drept să vă spun, v‑ar cam fi ucis.
– De ce să ne ucidă?
– Cum de ce? Ca să vă ia fluierele celor nouă bles­te­me. Credeţi că este cineva în Pădurea cea Mare, în afară de oa­menii care, ca de obicei, află ultimii toate, care să nu şti­e că le aveţi?
– Şi ce să facă urşii negri cu ele?
– Cum ce să facă? Să le apere de Năluci şi de cei­lalţi care voiesc a le lua.
Mitu interveni cu mândrie, deşi puţin enervat că nu‑l putea privi în faţă pe pitic.
– Prinţe, dar credeţi oare că e aşa uşor să le ia ci­ne­va de la noi? Cred că am dovedit cu prisosinţă că…
– Că ce? Ce crezi că ai dovedit? Ai dat o luptă cu Nă­­lu­ci­­­le şi te crezi cineva? Chiar nu înţelegi nimic? Noi ne lup­tăm cu Nălucile mereu. Lupte ca cea pe care aţi dat‑o voi şi ca­re de­ja a intrat în legendele oamenilor sunt pentru noi ce­va o­biş­nu­it. Şi chiar şi în această luptă, n‑aţi fi biruit fără spri­jinul schi­tu­lui.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi toţi trei.
– Păi cum! Voi credeţi că nu se ştia de ce aţi fost în­dru­­maţi către schit? Dacă Drumul Trecătorii v‑ar fi dus drept la Tur­­nul Morţii aţi fi fost deja nimiciţi şi voi, şi tur­nul, şi toţi os­taşii de acolo. Cât v‑aţi odihnit la schit, şi cât aţi mers pe cale spre Turn, călugării s‑au rugat pentru voi fă­ră o­pr­ire. Fără pu­­terea pe care aţi primit‑o astfel, n‑aţi fi răz­bit voi Nălucile nici pe un sfert să fi fost numărul lor.
Cei trei îl ascultau uimiţi, neştiind ce să creadă.
– Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, că aşa sunt oa­me­nii, îngâmfaţi şi plini de ei. Dar să ştiţi, dacă pentru oa­me­ni această luptă cu Nălucile v‑a făcut eroi, pentru noi a­bi­­a dacă începeţi să fiţi demni de atenţie. Păi la noi şi copiii iau parte la aceste lupte!
– Şi eşti sigur, nu se putu stăpâni Mitu, că n‑am fi fă­­­cut faţă urşilor negri?
Dan se supără:
– De ce vorbeşti astfel, Mitule? De asta e vorba?
Sări şi Surdul:
– Poate făceam faţă, poate nu. Dar nu‑i mai bine să tre­­cem cu pace?
Mitu se apără cu îndârjire:
– Auziţi, ce săriţi aşa pe mine? Eu nu spun că nu e bi­­­­­ne cu pace. Dar nu înţeleg nici de ce credea că nu le fa­cem faţă, nici de ce, până la urmă, să ne atace. Ce le tre­bu­ie lor flu­ie­re­le?
Piticul oftă prefăcut.
– Of, băiete, multe mai ai de învăţat! Întâi, urşii ne­gri se luptă de multă vreme cu Nălucile şi toate atacu­rile a­ces­to­­ra asupra Văii Urşilor Negri s‑au terminat cu vic­to­ria su­pu­şilor mei. Deci, ştiind cum luptă şi unii şi al­ţii, şi vă­zâ­n­du‑vă şi pe voi luptând, ştiam cum s‑ar ter­mina o luptă în­­tre voi şi urşii negri.
– Cum!?! – făcură cei trei. Ne‑ai văzut luptând cu Nălucile?!
Prinţul se făcu a nu‑i auzi.
– Iar cât priveşte fluierele, de bună seamă că urşii ne­gri le‑ar şti mai bine păzite la ei, decât în mâinile voastre de copii.
Toţi trei ar fi avut câte ceva de spus, dar erau prea mul­te la care să te gândeşti. Desigur, părea urât că prinţul se ui­tase la lupta lor cu Nălucile fără să îi ajute, dar dacă te gân­deşti că trebuia să‑i vadă cât de în stare sunt să a­pe­re flu­­ierele, era de înţeles. Şi iar părea de înţeles ca ur­şii ne­gri să vrea a lu­a fluierele celor nouă blesteme sub o­cro­tirea lor, spre a le feri de Năluci şi de alte asemenea făp­turi. Dar se sim­­ţeau oa­recum umiliţi de cuvintele piti­cu­lui. Deşi lup­ta cu Nălucile le mai aducea fiori, mai ales noap­tea, bi­ruinţa pe care o câş­ti­ga­seră şi, de ce să nu spu­nem drept, de asemenea şi laudele os­taşilor, îi făcu­seră să se simtă adevăraţi eroi. Acum însă Prin­ţul Ro­land îi a­se­muia cu copiii piticilor şi cu alte mărunte vietăţi ale Pă­du­rii. Era tare neplăcut!
Surdul fu primul care rupse tăcerea:
– Prinţe Roland! De vreme ce am venit la adevă­ru­ri, aş dori să ştiu şi eu ceva!
– Da, spuse piticul. Vrei să afli de ce tatăl tău a fost ucis de supuşii mei.
Surdul se poticni o clipă, în faţa felului atât de bru­tal de a vorbi al prinţului. Sau era o formă de sinceri­tate?
– Da, zise el. Asta vreau să aflu.
– Şi dacă nu, ce? – zise prinţul cu aroganţă.
Surdul simţi că se sufocă de furie în faţa acestui răs­­puns neruşinat. Din fericire, Dan îi sări într‑ajutor.
– Cred că e o neînţelegere. E vorba de prietenie aici şi de dorinţa unui prieten, nu de ameninţări sau alte ase­me­nea lucruri!
Piticul ridică din umeri:
– Prietenie? Ce ţi‑e şi cu oamenii ăştia! Mergi cu ei do­­­uă zile şi gata: „prietenie”! Ce să spun! Şi după alte do­uă zile, au uitat şi de tine şi de „prietenia” cu tine. Pri­e­te­nia în­seam­nă altceva…
Şi prinţul continuă să vorbească întruna, de parcă e­ra Mi­tu însuşi. Dan îi făcu un semn de liniştire Surdului, care‑şi o­pri vorbele usturătoare ce‑i stăteau pe buze. O vre­me mer­se­ră prin ploaia tot mai măruntă însoţiţi pe la­turi de urşii ne­gri, iar dinspre Prinţul Roland de un dis­curs ce nu se mai ter­mina.
Totuşi, chiar şi cele mai lungi cuvântări au un ca­păt. Până la urmă şi piticul fu nevoit să se oprească din vor­bit. Atunci, dând pinteni lui Steluţă, Dan înaintă până lân­gă prinţ şi, privindu‑l în ochi, îl întrebă:
– Totuşi, de ce a fost ucis tatăl Surdului?
Piticul plecă ochii în jos:
– Într‑un fel, a fost o greşeală. Şi din partea lui. A pri­­mit să păzească pe cineva care ne era duşman de moar­te. El nu ştia, dar nici noi nu ştiam că nu ştie. Ne‑am atacat duş­ma­nul, el l‑a apărat… Mai apoi am aflat că nu a vrut să fie de partea răului dar… Asta e! Dacă în viaţă nu deschizi bine o­chii, te trezeşti că faci tot felul de fapte care îţi aduc ne­ca­zuri, ori chiar sfârşitul. Îmi pare şi astăzi rău de el, căci am a­­flat mai a­poi că era un om bun. Şi noi nu ucidem oameni buni ni­cio­dată. Dar, aşa cum am spus, dacă nu deschizi bine ochii…
Surdul plângea, fără suspine, dar şi fără fereală. La­cri­­mile îi curgeau din ochi pur şi simplu.
Piticul vorbea aproape în şoaptă:
– Vedeţi, aceasta este legea noastră, să luptăm cu ră­ul. Şi nu ne putem opri uşor. De trei ori am distrus Turnul din pri­­cina nemernicilor ascunşi în el. Nu aveam cum face alt­­­fel. Răb­da­sem deja mai multe zile, aşteptând ca cei as­cunşi acolo să ple­­ce. Dar nu mai plecau! Şi n‑am avut ce fa­ce, decât să a­ta­căm. Atunci acela a plecat. Era chiar unul din­tre cei care au în­cer­cat să ducă fluierele către Ţinutul Ne­gurilor. Şi trebuia ca flu­ierele să nu ajungă acolo. Dacă ta­tăl lui era în garda a­ce­lui ne­treb­nic vrăji­tor…
Dan şovăi o clipă, apoi grăi:
– Dar şi noi le ducem… – şi se opri.
Piticul dădu din cap:
– Desigur, şi voi le duceţi acolo, dar ca să le distru­geţi. Şi nici nu aveţi cum altfel, căci şi Ciocanul Zimbrului a ajuns la Castelul Negurilor.
– La Voievodul Crişan – completă Mitu, trăgând cu coa­da ochiului la Surdul.
Acesta, surd la toată discuţia, călărea îngândurat, fă­­ră a vedea ceva în jur.
– Hm! – făcu piticul. Nu se ştie dacă la voievod sau la cel din umbră.
– Cine e acesta? – întrebă plin de speranţă Mitu.
De această dată însă Prinţul Roland se întoarse iar la tăcerea lui încăpăţânată de mai înainte.
– Nu crezi că s‑ar cuveni să ştim? – spuse Dan.
Prinţul nu‑l băgă în seamă.
În faţă se ivi o râpă neagră, largă, deschisă înspre dreapta.
– Valea Nerei, spuse piticul, deşi n‑ar fi avut cum s‑o vadă din spatele lui Mitu.
Dintr‑un singur salt sări pe umerii unui uriaş urs ne­gru din marginea drumului.
– Aici ne despărţim. V‑am dus cu bine până aici. Mer­­­­­geţi la Fortul Nerei şi de acolo unde vă va lumina Dum­ne­zeu. Eu în­să v‑aş sfătui ca înainte de a trece în De­ra­la să po­po­siţi mă­­­car o vreme în Pământul Dacilor.
– Unde este acesta?
– De la Fortul Nerei în adâncul munţilor, zise piti­cul cu un zâmbet batjocoritor în colţul gurii.

Dan şi Mitu se priviră uimiţi, în vreme ce Surdul, o­prit din mers, părea la fel de pierdut ca până atunci.
– A! – mai zise piticul. Şi pentru urşii mei, care şi‑au pier­­dut vremea pentru voi, trebuie ceva de mâncare.
– Desigur, spuse Dan, ducând mâna către desagi.
– Nu! – spuse piticul. Nu asemenea mâncare! Un cal!
– Un cal?!
– Da, calul lui Mitu!
Mitu, care coborâse deja de pe cal pentru a scoate mân­­­­­­ca­re din saci, simţi că se sufocă de mânie.
– Cum? – strigă el. Cum…

Dar nu mai apucă să spună nimic. Înainte ca urşii ne­­gri să iasă din umbra pădurii, Dan sărise de pe cal şi îl lo­­vi­se atât de tare pe Mitu, că îl culcase la pământ. Apoi, dintr‑o sin­gură mişcare a sabiei, reteză chingile şeii şi a­ceas­­ta, cu tot cu desagii lui Mitu, se prăbuşi la pământ. Ur­şii ţâşneau deja către cal. Acesta sări în sus uimitor, par­­că în zbor, dar şi ur­şii săreau deja. Două gheare pu­ter­ni­ce loviră calul în coapsă şi îl traseră la pământ. Într‑o cli­pă, cu toată zbaterea lui pu­ternică – uimitor de pu­ter­nică – calul avu capul zdrobit. O um­­bră adâncă şi mare iz­­bucni din leşul calului, stăruind o cli­­pă a­supra dru­mu­lui şi pierind apoi în depărtare, cu o vi­teză de ne­crezut.

– Ce‑i asta? – făcu Mitu, frecându‑şi capul.
Urşii târau deja între copaci leşul calului, iar piticul pie­ri în umbră odată cu ei, făcându‑le cu mâna, poate se­ri­os, poa­te în batjocură… Greu de ştiut cu el!
– O altă primejdie de moarte, din care tot Prinţul Ro­land ne‑a scăpat – spuse Surdul, cu un glas în care se a­mes­te­cau tristeţea şi un fel de amărăciune.
– Să mergem, zise Dan, încălecând.
– Ţi‑e uşor să zici, începu Mitu.

Şi până la Fortul Nerei, care de altfel nu era de­par­te, o ţinu doar într‑o văicăreală. Pe care, desigur, n‑o băgă ni­meni în seamă.

Capitolul IV                                       magazin online DSV                                           Capitolul VI

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul II

 În care Dan primeşte o scrisoare pentru Voievodul Crişan, o sabie pentru Mitu şi două fluiere. În care strigile nu sunt ce par şi o amânare poate fi un lucru bun.

In zori, cei trei fură treziţi fără prea multe vorbe. De alt­fel, aveau să vadă şi în celelalte forturi că soldaţii în­cer­cau să nu se apropie prea mult de trecătorii ce popo­seau la ei. Prea mulţi dintre călători mureau şi era prea greu să suferi pen­­t­­ru fi­­­e­­care. Mulţi, chiar trăind, nu mai reveneau vreo­dată. Iar unii pu­­­­­­­teau fi chiar Năluci sau alte creaturi pri­mejdioase.

Doar căpitanul cel aspru le dădu mai multă aten­ţie. Ve­­­­ri­­fică legăturile cailor şi schimbă câteva curele prea vechi cu ce­­le din magazia fortului. Apoi întinse Surdului o sa­bie mi­nu­­­na­tă, ce se vedea limpede a fi fost făurită în a­te­li­e­rele din Do­chia.

Surdul, altfel nu prea ruşinos, şovăi:
– Nu se poate, căpitane! Sabia asta e o avere!
Căpitanul zâmbi atât de aspru, că ai fi putut spune mai cu­rând că rânjeşte.
– E a ta, băiete! Sau, mai curând, a tatălui tău. El mi‑a dat‑o, atunci, demult, când ne‑am văzut prima oară. Şi mi‑a folosit mult, e drept. Dar de atunci eu am primit şi altele. Tu, ce ai? Un fier de coasă prefăcut în sabie?

Mitu roşi la aceste cuvinte. Armele lor erau toate fă­­cute în sat la ei. Surdul însă luă sabia cu un aer plin de bu­cu­rie. Era de la tatăl său! Şi suna atât de frumos când o ro­tea prin aer! Mitu îl privea cu ochi mari. Şi‑ar fi dorit şi el o a­se­menea minunăţie de armă. Şi la drept vorbind, chiar le‑ar fi fost de mare folos tuturor asemenea săbii.

În vreme ce căpitanul se ocupa de caii lor şi de Sur­dul, Dan era tras deoparte de negustor. Înalt, cu haine ciu­date, iz­bi­toare, roşii, negustorul fusese foarte tăcut în sea­­ra di­­nainte şi nici nu‑i băgase în seamă. Chiar şi acum îl cer­ceta pe Dan a­mă­nunţit şi rece cu ochii săi negri, ca şi când altcineva ar fi vor­bit cu acele cuvinte prietenoase, şi nu el.

– Ascultă, iubite războinic! Văd limpede că vrei să treci în Derala şi că vei reuşi. Se vede limpede pe tine că eşti un a­devărat erou şi vei izbândi în tot ce vei dori. Am şi eu o ru­gă­minte pe care sper să nu mi‑o înlături. Nu de­parte de Pă­du­rea cea Mare, dincolo, se află Castelul Ne­gurilor, unde stă­pâ­neşte Voievodul Crişan. Am cu el a­nu­mite afaceri şi am pri­mit ceva ştiri de la căpitan, pe care aş dori să i le tri­mit. Bi­nevoieşti a mă ajuta cu această lucrare?
Dan se miră tăcut.
– Adică, reluă negustorul, să‑i duci o scrisoare din par­­tea mea. Te va primi bine… pe tine şi însoţitorii tăi.
Deşi nu putea spune de ce, Dan simţea că în spa­tele vorbelor şi privirii se ascunde ceva. Prea părea prefă­cut to­tul. Desigur, aşa erau de obicei negustorii. Pentru a câş­tiga mult şi a se descurca, aveau nevoie să fie linguşi­tori şi, nu de puţine ori, chiar să înşele. Dar poate era ceva mai mult decât atât în purtarea celui din faţa sa. Şi, nu ştia nici el de ce, se trezi târguindu‑se:
– Castelul Negurilor? Mi se pare că nu are un nu­me chiar aşa de bun.
De fapt nici nu auzise de el.
Negustorul se miră sincer:
– Cum, bârfele ajung atât de departe? N‑aş fi cre­zut să auziţi de el în Şindriliţa. Dar să spui că nu are nume bun… Nici vorbă! Crede‑mă, Voievodul Crişan, chiar da­că este mai as­pru şi mai rece la fire, este un om demn şi cinstit. Şi apoi, nu ai a te teme, este în interesul său să pri­mească veştile, şi poate chiar să trimită vorbă înapoi. Pe mine mă vei găsi la Târ­gul Morii, pe dealurile de dincolo de Şindriliţa – şi zâmbi cu înţeles.

Dan ştia Târgul Morii, că doar era cel mai mare pe ca­­re îl văzuse vreodată. Îşi aminti chiar că îl mai zărise o­da­tă pe negustor acolo, deşi nu putea să înţeleagă bine când. Oricum, negustorii din Târgul Morii erau vestiţi în tot Ţinutul Câm­pi­nenilor şi nimeni nu le‑ar fi pus la în­do­ia­lă bogăţia. Şi, în fe­lul lor, erau destul de cinstiţi. În felul lor, desigur.

Neguţătorul înţelese însă altfel tăcerea sa plină de a­min­tiri. Crezu că e vorba de un fel de a se tocmi al lui Dan.
– Desigur, doresc a‑ţi mulţumi pentru munca ta. Ia­­tă, văd că prietenul tău tocmai primeşte o sabie de Do­chia. Nu ţi‑ai dori şi tu una la fel?
Dan zâmbi, neaşteptat de calm în faţa unei aseme­nea momeli.
– Nu.
Sprâncenele negustorului se înălţară cu uimire la re­­fuzul atât de liniştit şi sigur.
– Hm! – făcu el. Se vede că eşti cu adevărat un om ma­­­re. Chiar dacă ai avea o astfel de sabie sau alta mai bu­nă, mă­car pentru preţul ei mare m‑aş fi aşteptat s‑o do­reşti. Dar nu‑ţi doreşti una pentru prietenul tău cel iscusit la vor­bă, ăăă… Mitu parcă‑i zice?

Dan îl privi rece, fără nici un răspuns. Nu‑i plăcea fe­lul în care vorbea neguţătorul. Sub cuvintele aparent o­biş­nu­ite ale u­nei târguieli se ascundea o iscodire dibace ca­re îl pri­vea pe el şi care încerca să‑i dibuiască toate as­cunzişurile. Felul în care negustorul sucea cuvintele în­demna la vorbă. Şi cine vorbeşte mult, de obicei şi spune multe, chiar din ce­ea ce n‑ar dori de fapt să spună. Lui Dan aşa ceva nu‑i plă­cea. Cel din faţa lui fu silit să îşi ple­ce o­chii înaintea privirii sale.

– Mda! – mormăi negustorul cu neplăcere. Uite, pri­meşte, te rog, o sabie de Dochia pentru prietenul tău, şi… a­ceste două fluiere pentru tine.
În palma întinsă către Dan stăteau două fluiere ci­u­date, scurte, unul din argint iar celălalt din bronz. A­mân­do­uă erau vechi, şi se vedea bine asta, şi amândouă aveau modele ciudate pe ele, cu fulgere, picături de ploaie, in­sec­te felurite, broaşte şi multe altele. Modelele erau foarte mă­runte şi foarte frumos făcute. Dar se şi ve­dea bine că sunt stră­ine şi făcute în alt colţ al lumii.
– Cel de argint foloseşte pentru a chema fiarele, iar cel de bronz pentru a le izgoni. Ele sunt unul din mijloa­cele prin care am rămas în viaţă în călătoriile mele.
Şi văzând că Dan încă nu spune nimic, insistă ru­gător:
– Hai, te rog, le primeşti, duci scrisoarea?
Dan le luă, şi luă şi sabia, şi scrisoarea. Dădu să ia­să pe uşă fără un cuvânt, dar se răzgândi şi îşi întoarse ca­pul spre omul ce se aşezase pe un scaun, parcă istovit:
– Ştiu că mă trimiţi în primejdii mari.
Negustorul tresări şi îl privi cu ochii larg deschişi.
Dan ieşi.

*
Incălecară tăcuţi. Îşi luară un scurt rămas bun de la soldaţi şi porniră iute, în răceala dimineţii, către Podul Văii Strigii.

Acesta era un arc de piatră cenuşie, asemenea zi­du­­ri­lor fortului, aruncat din vechimi neştiute peste pră­pas­tia za­darnic numită „vale”. Nu se ştie cum reuşiseră cei de de­­mult să‑l ridice. Se spunea chiar că e mai vechi decât Dru­mul Tre­că­torii şi că fusese făcut chiar de unele din făp­turile Pădurii celei Mari, pentru trebuinţele lor. Dar ni­meni nu ştia care era a­devărul. Pereţii de piatră ai prăpăstiei e­rau de un maroniu pră­fos, făcând ca podul să se vadă încă de departe. Pe ici pe co­lo se iveau smocuri de verdeaţă agă­ţa­­te de stâncă. De­păr­tarea făcea să nu se poată vedea de sunt jne­peni, brazi ori doar ierburi. O strigă se desprinse de un­deva dintr‑o grotă as­­cunsă şi se roti peste adâncuri, tre­când pe sub pod şi to­pindu‑se într‑un ungher neştiut.

De partea cealaltă a Podului Văii Strigii se vedea Dru­mul Trecătorii, intrând în desişul de brazi şi fagi.
– Se schimbă Pădurea, rosti Mitu, nu se ştie de ce – în şoaptă.
Ceilalţi doi se mulţumiră a da din cap. Cu adevă­rat, pădurea părea aici mai aspră, mai… de înălţimi.
Striga se întoarse, trecând pe deasupra lor. Era uri­a­şă, cu aripile cât Surdul de mari, sau poate chiar mai mari. Se ro­tea deasupra podului, supraveghindu‑i din înălţime. De­şi era destul de sus, i se vedeau limpede şi ochii i­menşi, şi ciocul ma­­re şi puternic, şi ghearele de care până şi urşii se temeau.
– Ce‑o vrea de la noi? – mormăi Mitu.

Desigur, nu‑i răspunse nimeni, dar toţi răsuflară u­şu­­­­raţi când ajunseră la marginea pădurii, care părea a fi to­­tuşi un cât de mic adăpost.

Se înşelaseră însă. Abia intraseră în umbra copa­ci­lor, şi striga scoase un alt ţipăt, iar dinspre Valea Strigii se a­­­uzi un urlet cutremurător. În doar câteva clipe, începu a se ri­dica din adân­cul prăpăstiei un val nesfârşit de strigi, înăl­ţându‑se dea­supra pădurii, înspre cei trei, ca şi cum ar fi voit a‑i în­vă­lui. Într‑o clipită numai, cei trei dă­dură pin­teni cai­lor şi por­niră într‑un galop disperat. Ştiau că un­de­­va în faţă, spre Creasta Crivei, era un adă­post pentru tre­­­­că­tori. Dar ştiau şi că nu era cu putinţă ca galopul ca­i­lor să în­­treacă zborul stri­gilor. Cum puteau scăpa dintr‑o a­se­me­nea pri­mej­die cumplită?

Nimeni nu mai auzise ca strigile să atace ziua! Doar se ştia că sunt făpturi ale nopţii, ca mai toate făptu­rile Pă­du­rii celei Mari.

Dan îşi aminti de fluiere. Le‑ar fi putut folosi ca să go­nească strigile… Dar oare putea avea încredere în ne­gus­tor? Privirea lui nu‑i plăcuse. Dacă‑l minţise? Auzise el de flu­­ierul pe care îl foloseau unii călători prin Pădurea cea Ma­re, dar a­cela era chiar de lemn, nu de argint ori bronz. Şi era doar u­nul. Şi nu aşa ciudat ca acestea. Era ca cele pe ca­­re le foloseau şi ciobanii lor ca să‑şi cheme sau să go­neas­că în taină câinii ori lupii. Mai bine să nu le fo­lo­seas­că, de­cât da­că nu mai este cu adevărat nicio altă cale de scăpare.

Deodată, din faţă se auzi un şuier tulburător şi din um­­­­­­­bra pădurii se desprinse un pâlc de Năluci. Ziua! Ne­gre şi ce­nu­şii de sus până jos, cu văluri ciudate şi parcă a­vând mul­te bra­ţe, cu multe săbii şi suliţe de oţel, se nă­pusteau a­­supra celor trei.

Prietenii traseră de hăţuri cu putere, scoţându‑şi – mai mult ca sigur degeaba – săbiile. Ce să faci în faţa unor ase­me­nea puteri, unite pentru a‑i distruge?
Pentru o clipă, amintindu‑şi de spusele căpitanu­lui, Dan se gândi că, într‑adevăr, Pădurea părea a‑i cu­noaş­te, şi vo­ia să‑i nimicească. La fel gândea şi Surdul, care se um­plea de mânie gândindu‑se că va sfârşi ca şi tatăl său. Doar Mitu nu se gândea la astea ci, ca totdeauna când era vor­ba de o luptă, se simţea prins de un fel de fu­rie în­gro­zi­toa­re şi rece.

În cele câteva clipe de răgaz, vălul strigilor ajun­se­se deja deasupra lor şi coborî într‑o viteză năucitoare, dar nu asupra lor, ci asupra Nălucilor!!
Ciocnirea dintre cele două armate fu îngrozitoare. Pă­durea cea Mare se zguduia de ţipetele strigilor şi urle­tele şu­ierate şi înfricoşătoare ale Nălucilor. Pene şi petice de pân­ză şi stropi de sânge săreau în toate părţile. Din par­­­tea Nă­lu­cilor vârtejuri de fier se roteau în întâmpina­rea stri­gilor. Din par­tea acestora gheare teribile şi ciocuri i­men­­se, loviturile u­nor a­ripi uriaşe, viteză şi dibăcie. Um­bra Pă­durii părea şi mai în­tu­necată de norul de strigi de deasupra. Pă­rea aproape de ne­crezut cât de bine luptau strigile îm­po­tri­va unor duşmani a­tât de te­muţi ca Nălu­ci­le. Şi numărul lor, numărul lor părea ne­sfârşit.
Deşi celor trei li se păruseră veacuri, dură doar câ­te­­va minute până când Nălucile, multe rănite foarte rău, în­ţe­­le­se­ră că nu puteau câştiga. Şi, în câteva clipe, dis­pă­rură în a­dân­cul Pădurii, unde nu puteau fi urmărite de strigi.

Acestea se înălţară din nou deasupra Drumului Tre­cătorii şi a celor trei, rotindu‑se în cercuri largi.

Dan le făcu celorlalţi un semn şi reluă galopul – dar ceva mai liniştit – către adăpostul de la Creasta Cri­vei. Stri­­gile îi însoţiră, deşi o parte din ele – abia văzută prin­tre cren­­­gile dese – stăruia asupra unei anume părţi a pă­durii. Deşi nu le spuse nimic celorlalţi, Dan era sigur că a­colo stă­­teau Nă­­lucile, aşteptând, poate, un prilej potrivit spre a a­taca din nou. Ziua!

Urcuşul devenea mai greu, şi curând galopul de­ve­­ni trap săltat, acesta trap aşezat, iar apoi fură nevoiţi să mear­­gă la pas.

Făgetul dispăruse, înlocuit pretutindeni de brazi şi pini. Ierburile erau mai rare, doar pâlcuri de ferigi şi alte câ­teva plan­te necunoscute câmpiei îndrăznind să înfrunte ce­tina uscată de la poalele coniferelor. Deşi soarele era pu­­ter­nic, aerul se păs­tra răcoros chiar şi acolo unde lipsea aco­pe­ri­şul crengilor. Iar drumul devenea tot mai pietros, colţi de stân­că ivindu‑se pe a­lo­curi pe margine.

Cei trei mergeau grăbit, încă necrezând că au scă­pat, încă neîndrăznind să creadă că strigile, în loc de duş­mani, le sunt prieteni şi ocrotitori.
– Iată adăpostul! – strigă Mitu bucuros.
În faţa lor se deschisese iar Drumul Trecătorii. A­dă­­­pos­tul era chiar pe marginea Văii Crivei. Deşi abruptă şi ea, Va­­­lea Crivei era departe de a fi o prăpastie, ca „Valea Strigii”.
Intrară în adăpost şi închiseră uşa mare din bronz, cu un zăvor uriaş, care scrâşni puternic.
Totul era mare aici, parcă pentru altfel de oameni. Fe­­restrele erau tot din bronz, arătând ca un fel de scuturi găurite.
– Găurile, făcu Mitu, sunt pentru a putea trage cu ar­­­cul şi a vedea afară.
Dacă n‑ar fi fost într‑o clipă atât de grea, Dan şi Sur­­­dul ar fi râs de el o grămadă. Cine nu ştia de ce sunt gă­­u­rite fe­­res­trele din bronz!
– De ce ne‑or fi atacat Nălucile? – bolborosi iarăşi Mitu. Şi ziua! Cine a mai pomenit să atace ziua? – adăugă el, de a­ceas­tă dată cu dreptate.
– Parcă strigile luptă ziua – mormăi tulburat Surdul, punând mâna pe o ciutură căzută într‑un colţ şi luând a­pă din izvoraşul ce susura într‑un colţ, spre a adăpa caii.
Şi el avea dreptate: strigile nici nu se arătau vreo­da­tă ziua, dar să mai şi lupte!

*
Intr‑o latură a adăpostului văzură un fel de sobă şi alături vreascuri. Cât ai clipi, focul începu să ardă în so­bă. A­veau acum nu doar cu ce se încălzi, ci mai ales cu ce se apăra.

Abia când se liniştiră o clipă auziră zgrepţănatul ce ve­­­nea de la uşă de mai multă vreme. Urcat pe o scară, Dan privi într‑o parte. O strigă uriaşă, poate chiar cea care îi în­­so­ţise pri­­ma, stătea în faţa uşii, zgâriind‑o cu gheara, ca şi cum ar fi vo­it într‑un fel să ciocăne. Câţiva stropi de sân­ge, măr­turie a lup­­tei ce o purtase, încă îi pă­tau penele, de­şi se ve­dea lim­­pede că în­cer­case a le curăţi.

Dan se îndreptă spre uşă. Mitu sări la el:
– Ai înnebunit?! Nu deschide! Vrei să murim?!
Dan se încruntă la el şi apoi îl dădu la o parte fără nici un cuvânt. Surdul, deşi cam temător şi el, puse mâna pe u­mă­rul lui Mitu, făcându‑l să se potolească.

Odată cu deschiderea uşii, adăpostul se lumină.
Striga se clătină o clipă pe picioarele ei puternice, şi apoi, dintr‑o fâlfâire de aripi, sări drept pe şaua călu­ţu­lui lui Dan, Steluţă. Gheara ei începu să râcâie când un de­sag, când celălalt.
Mitu nu se putu abţine:
– Ce‑o vrea de la tine, Dane? Ai vreun şobolan pe‑acolo?
Nimeni nu băgă în seamă gluma nelalocul ei.
Dan îşi dădu jos desagii de pe Steluţă şi îi vărsă pe jos. Striga sări iar şi arătă cu o gheară un pacheţel mic, a­lu­­necat mai într‑o parte. Dan parcă presimţise că e vorba de as­ta. Cu o singură mişcare desfăcu pacheţelul, şi cele do­uă flu­iere ie­şiră la lumină. Pentru o clipă cei trei prie­teni şi stri­ga se hol­bară împreună la fluierele ciudate.
Surdul se făcu galben la faţă:
– Nebunule! De unde ai luat alea!
Dan se întoarse uimit spre el:
– Negustorul de la fort mi le‑a dat.
– Şi le‑ai primit? Ştii ce sunt alea? Sunt fluierele celor no­uă blesteme.
Abia atunci Dan îşi aduse aminte şi nu‑i veni să crea­­­dă cât fusese de prost. Cum putuse uita aşa ceva?! Flu­­ierele ce­lor nouă blesteme! Nu era de mirare că Nălucile în­cer­­caseră să‑i ucidă, chiar şi pe timpul zilei. Poveştile despre a­ceste flu­iere e­rau înspăimântătoare. Şi doar le ştia, le ştia a­tât de bine!
Se vede că e mare deosebire între a şti ceva şi a trăi asemenea lucruri.

Privi cum striga îşi mişca gheara deasupra lor, ca şi când ar fi vrut să le ia ori să le distrugă, dar nu îndrăznea.
Ca de obicei, Mitu se trezi vorbind:
– Fluierele celor nouă blesteme? Parcă am auzit de ele… dar nu mai ştiu ce.
Dan şopti ca pentru sine:
– Nu se ştie când şi de cine au fost făcute. Cel care le foloseşte trebuie să sune în amândouă odată. Şi prin su­ne­tul lor tainic, după nota pe care o scot, cheamă asu­pra ţi­nu­tului în care au fost folosite cele nouă plăgi ale Egiptului.
– Parcă erau zece plăgi, sări Mitu, ca să arate că şi el ştie ceva.
– Da, dar fluierele astea le aduc doar pe primele no­uă. A zecea, nu se ştie sigur de ce, nu. Se pare că aceea doar Dum­ne­zeu Însuşi o poate aduce… Multă vreme au fost în stăpânirea Nălucilor aceste fluiere, şi multă neno­rocire au adus cu ele. Se spune că şi Asa – ştii, ţara din care a venit Orban, pielarul – a fost nimicită de Năluci tot cu ajutorul fluierelor.
– Şi negustorul ţi le‑a dat ţie?!
Dan dădu din cap.
– Bănuiam eu că e ceva ciudat la mijloc. Am crezut însă că e vreo capcană cu scrisoarea, ori că e vreo pri­mej­die acolo, în Derala, la Cas­telul Negurilor…
– Castelul Negurilor, făcu Mitu? N‑am auzit de el.
– Nici eu, se încruntă Surdul.
Dan scoase din traistă scrisoarea. Era doar legată, dar nu pecetluită, ceea ce era iarăşi de mirare. Citi tare:
„Mărite Voievod Crişan, stăpân al Ţării Negurilor şi al Marelui Castel, îţi scriu eu, Berger, neguţătorul din Târ­gul Morii.
Dacă această scrisoare ajunge la tine înseamnă că într‑adevăr aducătorul ei este cel care poate să aducă Cio­ca­nul Zimbrului şi să distrugă fluierele celor nouă bles­teme. Şi fluierele sunt la el. Pădurea l‑a recunoscut, deşi el în­că nu ştie asta. Ajută‑l, şi te va ajuta.
În rest, cele ştiute încă rămân aşa, iar tristeţea um­breş­­te încă Asa şi Vozia.
Dar dacă ne va ajuta Dumnezeu, poate vor fi toate ce­va mai bune.
Să ne vedem cu bine.
Acelaşi, pentru totdeauna,
Neagu Berger”.

Când se termină scrisoarea, rămaseră toţi tăcuţi, mul­tă vreme.
Apoi, Dan grăi îngândurat:
– Se pare, dragi prieteni, că, vreau sau nu vreau, am pri­­mit ceva de făcut. Noi am plecat spre Derala, Sur­dule, că aşa ai vrut tu, să ajungem… ştii tu unde. Acum însă a­vem alte dru­muri. Eu voi merge, înainte de orice alt drum, către Castelul Ne­­­gurilor, care se pare că există cu ade­vă­rat. Voi, către târ­gurile şi ţara pe care de mult do­reaţi să le vedeţi.
Glasul lui Dan, deşi întristat, era măsurat, hotărât şi plin de putere.
Mitu, de obicei vorbăreţ, icni scurt.
Surdul fu cel care izbuti să deschidă gura:
– Vrei să ne părăseşti? Sau crezi că suntem nişte laşi ori nişte netrebnici? Venim cu tine!
Dan clătină din cap.
– Sunt multe primejdii pe drumul pe care trebuie să merg eu. Nici eu nu le ştiu, şi nu ştiu dacă voi trăi să îmi în­­­de­plinesc menirea. Dar orice‑ar fi, trebuie să îmi duc lupta pâ­nă la capăt.
Deşi înghiţea în sec, Mitu izbuti să‑şi dezlege gura:
– Şi eu… şi eu voi lupta până la capăt! Cu tine, vreau să zic! Merg cu tine!
– Şi eu, sări Surdul. Să nu crezi că scapi de noi cu una cu două.
Dan îi privi cu lacrimi în ochi, lacrimi care şi în o­chii lor luceau:
– Dragii mei prieteni, dar nu vreau să scap de voi! Toc­mai de asta mă tem, să nu rămân fără voi.
Surdul i‑o reteză:
– Am hotărât, aşa că gata vorba! Mai bine spune ce fa­cem mai departe.
Dan rămase pe gânduri.
– Dacă vreţi neapărat să mă însoţiţi, fie! Dar ce fa­cem mai departe vom hotărî mai încolo, după ce ne refa­cem, zise el. Ori­cum, vom îndeplini misiunea de a duce scri­­soarea şi flu­­ie­rele. Da­că vom putea. Şi dacă nu este şi a­ici altceva la mijloc.
Şi după o clipă de gândire, spuse:
– Vedeţi, nu înţeleg totuşi de ce negustorul m‑a min­ţit despre fluiere. Aş fi putut să le folosesc doar din greşeală.
– Ce ţi‑a zis de ele? – întrebă Mitu.
– Că cel de argint cheamă fiarele, iar cel de bronz le izgoneşte.
– Cum?! – făcu Mitu, de‑a dreptul îngrozit. Şi când strigile veneau după noi te‑ai gândit să…
Nici nu izbuti să termine cuvântul de groază.
Dan dădu din cap a încuviinţare.
– Da, m‑am gândit. Dar nu mi‑a plăcut ceva la fe­lul în care vorbea şi mă privea negustorul. De fapt nici a­cum nu sunt sigur că este cinstit, cu toată scrisoarea asta. Uitaţi‑vă şi voi: nu are nici măcar pecete pe plic. Parcă ce­re să fie citită. S‑ar putea să fie o păcăleală.
– Poate, grăi Surdul, dar chiar cu minciuna pe care ţi‑a spus‑o despre fluiere, tot nu aveai cum să suni în a­mân­­­două odată. Or numai dacă sufli în amândouă odată chea­mă cele nouă blesteme.
Dan îl privi surprins.
– Aşa e! Nu m‑am gândit… Dar, făcu el după câ­te­va clipe, aş fi putut să încerc să le folosesc şi să pier aş­tep­tând să îşi facă lucrarea… Hm! Bănuiesc însă că asta ar fi în­­sem­nat să fiu prea prost… Oricum, e ciudat totul. Şi fe­lul în care mi le‑a dat şi ce mi‑a spus, e ceva ciudat la mij­loc. Nu ştiu, dar voi vedea, oricum, trebuie să fim cu ma­re grijă.
Privi spre pasărea uriaşă ce părea să îi asculte ne­răbdătoare.
– Şi vreau să‑ţi mulţumesc, ţie şi neamului tău, pen­­tru ajutorul pe care ni l‑aţi dat astăzi. Dacă voi putea să te a­jut vreodată, ori să vă ajut, fără a face, desigur, ceva rău, poţi să ai încredere că vă voi ajuta.
În clipa aceea, striga se întoarse şi, din câteva bătăi de aripi, fu departe. Părea că şi‑a îndeplinit menirea.

Dan ieşi după ea, şi văzu, din Culmea Crivei pe ca­re stă­­tea adăpostul, că stolul mare al strigilor pierea în de­păr­­ta­re, că­­tre prăpastia în care îşi aveau de obicei săla­şul. Un grup ce­va mai mic plutea încă deasupra pădurii, tot mai de­par­­te, ur­mă­rind poa­te Nălucile care plecau. În mar­ginea ză­rii, ca o um­bră pe um­bra pădurii, se vedea, mic şi îndepărtat, Fortul Po­dului.
– Cred, zise Dan către prietenii săi, că Nălucile au fost rănite destul de rău şi nu se vor întoarce prea cu­rând. Mai bine ne‑am face datoria de a strânge vreascuri, ca să nu‑i lă­săm lipsiţi pe cei care vor veni după noi. Şi ar fi bi­ne să pre­gătim ceva de mâncare.

Cei trei se puseră pe treabă.

Înainte ca soarele să înceapă a se ascunde după Cul­­mea lui Coroi, dincolo de Valea Crivei, aduseseră şi vreas­­curi îndestul, ba chiar apucaseră a‑şi face un ceai din mu­gu­rii de pin şi brad culeşi pe loc. Din fericire, Mitu, ca tot­dea­u­na, a­vea ceva miere la el, şi ceaiul deveni o adevă­rată plă­cere. Câ­teva ciuperci, găsite din întâmplare, scu­ti­ră me­rindea din de­sagi de a fi mâncată acum.

Poate ciudat, sau poate nu, deşi erau plini de gân­duri şi întrebări (şi îngrijorări, fireşte), nu scoaseră niciun cuvânt. Ziua fusese grea şi ce‑i aştepta putea fi şi mai rău.

Uşa fu zăvorâtă cu grijă, şi la fel ferestrele. În adă­post se lăsă deodată întunericul. Ascultară o vreme în tă­cere frea­mătul Pădurii. Iată, li se împlinise dorinţa. De mici vi­sa­seră, toţi trei, să cunoască mai îndeaproape Pă­durea cea Ma­re şi toa­te minunile ei. Şi dorinţa li se împli­nea, mai pre­sus de aş­tep­tări. În doar două zile viaţa li se schim­base atât de mult, pentru totdeauna.

Desigur, ar fi putut să se întoarcă înapoi. Dar cu ce preţ? Ce puteau face cu fluierele? Cine le‑ar fi primit în lo­cul lor? Şi ei, cui le‑ar fi putut da cu inimă curată? Sau dacă le‑ar fi aruncat într‑o prăpastie, ce s‑ar fi ales de ele? Nu le‑ar fi luat oare Nă­lu­cile, care se vede că le doreau a­tât de mult, încât ie­şi­seră chiar ziua spre a le lua? Şi cui să le dea, de vreme ce nici strigile nu în­drăzniseră a le lua? Era limpede că trebuia să mear­gă mai de­parte şi să lupte până la capăt. Sau să moară luptând.

Gândul nu era prea liniştitor. Este uşor să simţi că eşti erou acasă; să îţi închipui fapte de vitejie, curaj, înţe­lepciune şi altele la fel. Dar în faţa primejdiei… e cu totul altceva!

Făcând cu schimbul de veghe, se cufundară în noapte.

Capitolul I                                             magazin online DSV                                       Capitolul III

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul I

În care se vede că Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci şi cunoaşte unele lucruri, pe care nici omul nu le ştie despre sine. Şi aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?

Dan trase hăţurile cu o mişcare uşoară, pe care ca­lul său mărunt o ştia bine. Oprit la intrarea în Pădurea cea Ma­re, tânărul mai privi o dată către câmpia ce se ză­rea în spate, între dealurile de după cetate. Departe, la marginea zării, ca o mică umbră, era satul în care se năs­cuse şi cres­cuse el. Din­co­lo de sat, ca o ceaţă uşoară, se ve­­dea năluca dealurilor pe care păscuse de atâtea ori va­cile satului, pe ca­re vânase şi se ju­ca­se, pe care…

– Hai! strigă Surdul. Nu avem vreme de stat. Vrei să ne prindă noaptea pe drum?

Desigur, Dan nu voia asta. De fapt, cine ar fi vrut să fie prins de noapte în Pădurea cea Mare? Şi aşa, cu a­dă­pos­tu­rile şi forturile de pe Drumul Trecătorii, puţini a­jun­geau cu bine dincolo. Iar şoaptele despre tainele Pă­du­rii erau nes­fâr­şite. Şi cine putea şti ce era adevărat, şi ce nu? „Fi­reşte, se gân­di Dan, dacă nu s‑ar spune atâtea lu­cruri urâte despre ea, ar fi o adevărată bucurie să intri în Pădurea cea Mare”. Şi nu de­geaba gândea el asta.

Limpezimea văzduhului, care făcea să se vadă chiar şi fumurile atât de îndepărtate ale satului său, lăsa însă li­be­ră cale şi soarelui. Iar razele lui străpungeau, din câmpie şi până aici, la poala codrului, toată făptura, de ai fi zis că şi pământul însuşi luminează şi încălzeşte. În marginea Pă­durii celei Mari însă, amestecul de fagi, tei, stejari, cătină şi tot felul de alţi copaci, arbuşti şi tufani fă­cea ca lumina să se cearnă blândă şi verzuie. Iar sub bolta crengilor, în căl­dura umedă a verdeţii, colindau hai‑hui adieri de vânt răcoritor.

Drumul Trecătorii, care străbătea Pădurea cea Ma­re, se arăta a fi destul de lat. Şi totuşi, ramurile fagilor şi ale te­ilor se în­tindeau deasupra, apărând călătorii de arşiţă.

– E frumos aici, măi Surdule! – zise Dan cu plăcere.
Acesta nu răspunse, dar nici nu‑şi luă mâna de pe bal­tag, unde o ţinea mereu când credea că e vreo primej­die. Sări însă Mitu, ca de obicei:
– Frumos?! Ha! Stai să vezi când s‑or arăta Nălu­ci­le, ori când o să dăm de altă grozăvie! Atunci să…
– Taci cobe! – scrâşni brusc, aproape cu ură, Sur­dul.

Mitu se opri uimit. Chiar şi Dan era mirat: nu‑l au­zise pe Surdul niciodată aşa de supărat. Şi, nu ştiu cum, şi Dan şi Mitu priviră atunci înapoi. Dealurile, valea dintre ele, câmpia îndepărtată, pieriseră toate. Era doar Drumul Trecătorii, cu Pă­durea cea Mare, în spate ca şi în faţă. „Par­că am fi pornit de secole”, cugetă Dan, nedumerit încă de purtarea Surdului, dar şi înţelegând‑o oarecum. Simţea, cum­va, că intraseră în altă lu­me, şi înţelegea ast­fel, într‑un fel, ceva din spaima ce­luilalt. Dar… numai într‑un fel, după cum avea să afle mai târziu.

Curând uitară de toate. Pădurea cea Mare, orice ar fi zis Mitu, era cu adevărat frumoasă. Flori străvezii al­bas­tre, gal­­bene şi roşii, ca un fel de clopoţei mici şi mari se iveau prin­tre frunze de brusturi şi ferigi. Alunişurile îşi clă­tinau fruc­tele încă verzi. Curpeni, viţe şi iederă se a­gă­ţau de co­pa­cii bă­trâni, bro­dând perdele şi dantele mi­nu­na­te. Peste tot ră­suna ci­ri­pi­tul vesel al păsărelelor, iar ve­­ve­riţele şi pârşii aler­gau în sus şi‑n jos pe căile lor ame­ţitoare.

– Dacă ni se termină merindea, zise Dan, sigur a­vem ce vâna pe‑aici.
Deşi îl privi mustrător, Surdul nu mai spuse nimic. Mitu, care nu putea să tacă niciodată, dădu din cap a în­cu­viinţare apoi, surprinzător, mormăi mustrător:
– Te crezi în Pădurea Cernei, poate…

Dan tăcu. Pădurea Cernei, pădurea copilăriei lor, era acum departe, mai departe decât drumul făcut din sat şi pâ­nă aici. Dar… avea şi Mitu dreptatea lui. Deşi ar fi trebuit să se teamă, se simţea ca în vremea copilăriei, când învăţa a citi cartea firii în Pădurea Cernei, în Crân­gul Iva­tu­lui, pe Mă­gu­ra Verde şi în celelalte cuprinsuri ale sa­tu­lui natal. Acolo în­vă­­ţase a cunoaşte şi a iubi na­tu­ra, cu toate cele bune şi rele ale sale. Şi erau atât de multe! Şi bune, şi rele. De fapt, dacă ştiai cum să le iei, mai mult bune.

Au mers prin Pădurea cea Mare toată ziua, mân­când în şa cele pregătite de cu seară. Li se spusese lim­pe­de că ori­ce întârziere poate însemna să rămână în afara for­tului. Cei di­nă­untru nu mai deschideau după lăsarea nop­­ţii. Iar noaptea în Pădurea cea Mare însemna, a­proa­pe tot­dea­una, moarte.

De frica Pădurii celei Mari şi a vieţuitoarelor ei, sa­tele din apropiere aveau în jur palisade înalte din lemn şi chiar zi­duri, ca nişte adevărate cetăţi. Şi multe şoapte de spaimă vor­­beau despre frumuseţile dar şi despre pri­mej­diile ne­­nu­mă­ra­te ale Pădurii Mari. Îşi aminteau de toate aceste şoapte cei trei prieteni, în prima lor zi pe Drumul Trecătorii. Ca orice în­­ce­put, şi acesta era greu de temeri.

Apoi, cei trei călători văzură schimbarea luminii. Din caldă şi verzuie devenise parcă cenuşie şi, sigur, ră­coroasă. Deşi mai era destul până la ora apusului pentru câmpie, aici în­se­rarea deja se simţea. O simţeau şi fiarele, care în­ce­pu­seră a se mişca, şi freamătul lor izgonea vietă­ţile mici. De­o­dată, o ciur­dă se auzi într‑o parte, şi mistre­ţii trecură în goa­­nă dru­mul, cu tru­purile lor mari şi în­gus­te ca nişte uri­aşe paloşe ma­ronii. Fără o vorbă, Surdul îşi grăbi calul său mare într‑un trap săl­tat, nu prea de­parte de galop. Ceilalţi doi îl urmară. Bă­nu­iau şi ei că mistreţii nu fugeau degeaba la acest ceas – în chip firesc tihnit – şi nu erau deloc dornici să afle de cine – sau de ce – se te­meau aceştia.

Din fericire, Drumul Trecătorii curând se lărgi. Un fort din piatră grea, cenuşie, stătea în marginea pădurii, îns­pre po­dul clădit peste uriaşa prăpastie numită – ne­po­tri­vit – Valea Stri­gii. Poarta era deschisă încă, deşi înse­ra­rea cernea deja ne­guri peste toate. Soldaţi cu lăncii lungi în mâini se vedeau în fa­ţa ei. Se opriră, vrând să des­ca­le­ce, ca să‑şi arate semnul, dar un glas puternic tună:

– Intraţi! Intraţi acum!

Abia dădură pinteni cailor ca să intre, şi uriaşa poar­­­tă începu a se închide. Ostaşii se aflau deja înăuntru, printr‑o miş­care uimitor de iute. Rămas mai în urmă, şi iz­butind să intre în ultima clipă, Dan apucă să vadă îns­pre pădure, chiar pe Dru­mul Trecătorii, ţâşnind către fort, ca nişte năluci îns­păi­mân­tă­toare, bourii. Curând poarta în­­­cepu a se zgâlţâi sub lo­vi­tu­ri­le lor grozave.

Urcaţi deja pe ziduri, alături de ostaşi, cei trei pri­vi­­­ră tru­purile negre ale bourilor, cu trunchiuri de muşchi un­duindu‑se pe sub pielea cea groasă şi tare. Erau mulţi, şi pentru cei trei era limpede că, dacă şi‑ar fi pus în minte, ar fi putut distruge poar­ta, cât era ea de groasă. Dan, cu ar­­­­cul în mâini, pregătit să tra­gă, şovăia, căci niciunul din­tre soldaţi nu ataca fiarele. Sur­dul îşi puse mâna pe braţul lui, făcându‑i semn să lase arcul. Fia­rele însă, deşi se iz­beau în treacăt de poartă, nu a­tacau. Vier­muiau în ju­rul ei şi a zidurilor într‑o mişcare fără înţeles şi dun­ga ce­nuşie de pe spatele lor, abia văzută în noap­te, sclipea uneori ca un fuior de ceaţă. Când bourii în­toarseră spa­tele for­tului şi se topiră în pădure, iar tropotul lor pieri în de­păr­tare, toţi părură uşuraţi.

– Doamne, slavă Ţie că nu au atacat cu adevărat – şopti un negustor, coborând iute de pe ziduri.

Cu doar câteva semne ale mâinii, un oştean cu pri­vire foar­te aspră şi aer de căpitan rândui pe cei ce trebu­iau să ră­mâ­nă de pază, şi trimise pe ceilalţi la treburile lor. Noap­­tea se lăsase deja, deşi o slabă geană de lumină lică­rea pe alocuri, între crestele munţilor, spre răsărit. Spre mi­­rarea celor trei, nicio torţă, niciun felinar nu fură a­prin­se pe metereze, deşi în câteva vase de lut licărea slab, prin ră­suflători, lucirea stinsă a jarului. Doar mai târ­ziu îşi a­du­seră aminte că era o veche le­ge a luptătorilor ca în tim­pul nop­ţii să se ferească de toate lu­mi­nile puter­nice. A­ces­­tea, deşi luminează în jur, totodată şi îm­piedică ochii a vedea mai departe, în întuneric. Astfel, cel ca­re se bizuie noaptea pe făclii sau felinare poate fi uşor luat prin sur­prin­dere de către cei ascunşi în umbră.

Coborâţi de pe ziduri, cei trei văzură la lumina lu­nii, aşezaţi într‑un ţarc mic, catârii unei caravane. După sa­­­cii plini de lângă aceştia îşi dădură seama că negustorul ve­­nea de din­colo, din podişurile Deralei. Calea era foarte lungă şi pri­mej­dioasă, iar cei care se încumetau pe ea erau puţini, şi foarte pricepuţi şi curajoşi. Desigur, mai erau şi unii o­braz­nici, oa­meni fără minte, care se avântau pe Dru­mul Tre­că­to­rii şi pe alte asemenea căi primejdioase doar pentru a se gro­­zăvi. Pu­ţini scăpau cu viaţă în pri­me­le zile ale drumului, iar cei care scă­pau se întorceau în­da­tă acasă, cuminţiţi pen­tru totdeauna. Sau, mai rar, de­ve­neau oa­meni adevăraţi.

Ştiind curajul negustorilor ce străbăteau cu multă gre­­­­­u­tate Pădurea cea Mare, Dan se miră că nu‑i văzuse pe zi­duri, fără să ştie că fuseseră, dar coborâseră înainte. In­trând în han cel din urmă, văzu însă ceva uimitor. Ne­gus­torul, în­so­ţitorii lui şi chiar ostaşii din han îi priveau, pe el şi prietenii lui, cu neplăcere, bănuială şi chiar duş­mă­ni­e. În clipa aceea in­tră şi căpitanul, care îi cercetă şi el cu o pri­vire aspră.

– De unde veniţi? – întrebă răstit.
– Din Şindriliţa, răspunse Dan liniştit, deşi nu se sim­ţea deloc aşa.
– Şindriliţa, cea de lângă Pădurea Tronului? – în­trebă iar căpitanul.
Dan ridică sprâncenele uimit.
– Pădurea Tronului? Nu ştiu pădurea asta. Pe la noi e Pădurea Cernei, Crângul Ivatului, dar de Pădurea Tro­nu­lui n‑am auzit.
– Aveţi semn? – nu‑l slăbi căpitanul.
– Desigur – răspunse Surdul, şi scoase din traista lui pă­puşica de lut dată ca semn de judele din Cetatea Câmpeni.
Ostaşul o luă, o cumpăni în mâini, o întoarse pe toa­­te părţile…
– Mda… , făcu el şovăitor. E bună…
Le‑o dădu înapoi. Nimeni nu mai spunea nimic.
După câteva clipe, Mitu sparse tăcerea.
– Dar ce se întâmplă, oameni buni?
Căpitanul îl privi adânc, apoi întrebă:
– Care din voi a mai fost în Pădure?
După cum rostise cuvântul pădure, toţi înţeleseseră că era vorba de Pădurea cea Mare.
– Eu, zise Dan, niciodată.
– Nici eu, se miră Mitu de întrebare.
– Nici eu, spuse Surdu cu neplăcere.
Căpitanul se încruntă.
– Cred că unul dintre voi minte. Pădurea vă cu­noaşte.
– Cum?!?
– Sigur! Niciodată bourii nu atacă la ora asta. Doar noap­­­tea, târziu. Mai mult, până acum, de douăzeci de ani de când păzesc Podul Văii Strigii, bourii nu ne‑au atacat de­cât de trei ori. Şi de fiecare dată era o socoteală între Pă­dure şi ci­neva adăpostit la noi. Şi niciodată n‑au plecat a­şa, fără lup­tă. De fiecare dată a trebuit să folosim ploaia de foc, şi am avut şi noi morţii noştri. E ceva ciudat cu voi.
Surdul întrebă cu şovăială:
– Oare Pădurea are socoteli şi cu fiii trecătorilor?
– Cum?! – fu rândul căpitanului să se mire.
– Tatăl meu a trecut prin Pădurea cea Mare, până din­co­lo, în Derala, şi mai departe, în Ţara Vişei şi Ocland. A do­ua oară când a încercat să facă acelaşi drum, acum opt­­spre­zece ani, a fost ucis lângă Turnul Morţii de urşii ne­­gri, îm­pre­u­nă cu însoţitorii.
Durerea din glasul lui era tulburătoare, şi prietenii înţeleseră acum teama pe care Surdul o arătase la înce­pu­tul călătoriei.
Căpitanul îl privi cu ochi mari:
– Stai aşa, chiar semeni cu el. Avea o barbă mare şi blon­­­­dă, şi ochi verzi, întunecaţi! Doar că, râse uşor căpi­ta­nul, tu n‑ai încă barbă.
Zâmbiră şi câţiva dintre negustori, privind tuleiele ce mijeau pe faţa băiatului.
– L‑ai cunoscut!? – sări Surdul.
– Fireşte că l‑am cunoscut. Abia venisem aici, la fort, când a sosit el prima oară din Derala. Era un adevărat e­rou, pu­­­ternic şi înţelept…  – făcu o pauză, apoi continuă. Dar nu, nu am auzit vreodată ca Pădurea să aibă socoteli cu co­piii vre­u­nui tre­cător. Doar dacă tatăl tău o fi luat ce­va ce‑i a­par­ţine, şi Pă­du­rea crede că e la tine – spuse, parcă lu­mi­nat de o idee nouă.
Surdul clătină din cap.
– Nici vorbă. Tata nu era nebun. Chiar el mi‑a spus, când îmi istorisea călătoria lui, să nu iau nimic din ce­le ce sunt ale Pădurii celei Mari. Sigur nu a luat nimic.
– Atunci e o taină, zise căpitanul, aproape priete­nos.
Şi cei din jur se liniştiseră.
Era limpede că cei trei nu erau Năluci, nici spioni ai Pădurii.
Dan îndrăzni.
– Dar, mă iertaţi, Surdul nu mi‑a povestit nicio­da­tă şi nici eu n‑am auzit. Ştiu că Pădurea cea Mare are tot felul de vietăţi şi primejdii. Dar că are anumite lucruri vred­nice de luat…
Căpitanul râse.
– De unde l‑ai luat pe copilaşul acesta, Surdule? – zi­­se el, făcând să izbucnească în râs pe toţi cei din han. Tot ce au Nălucile, piticii, oamenii‑urs, licantropii şi toa­te ce­le­lalte făp­turi ale Pădurii, se cheamă că sunt ale ei. Şi cei care au încercat să le ia prin înşelătorie, furt sau forţă, au plătit scump în­drăz­neala lor.
– Aaa! – făcu Dan dumirit şi, totodată, umilit.

Ştia şi el de aceste întâmplări, dar, tocmai el, nu în­ţe­lesese că atunci când oamenii spuneau Pădurea cea Mare cuprindeau aşa, ca într‑un întreg, şi locuitorii mai… de­o­se­biţi ai acesteia. El îi văzuse mereu ca pe ceva des­părţit într‑un fel de Pădure, chiar dacă trăiau acolo. Acum îşi dă­dea seama că de fapt nu era aşa, şi un gând ciudat îi trecu prin minte, nelămurit, pentru a dispărea apoi.

Oamenii deveniseră prietenoşi. Căpitanul şi Sur­dul se puseră pe vorbă, iar apoi li se alătură şi negustorul. Se istoriseau întâmplările înspăimântătoare ale Pădurii, cu lup­­te, eroi, trădări, cu prieteni neaşteptaţi, cu duşmani ne­aş­tep­taţi, cu bogăţii imense câştigate sau pierdute, da­ruri şi jafuri ale fiinţelor Pădurii şi nenumărate alte lu­cruri. Eroi de de­mult înviau iar în povestiri tulburătoare, împreună cu iu­birile lor, cu bătăliile lor, cu victoriile şi în­frângerile lor. Se istorisea des­­pre frumuseţile şi durerile Deralei, despre Ţara Vişei, Gutin, Ocland şi alte ţinuturi în­de­păr­ta­te, de legendă.

Dar Dan se retrase curând. Cunoştea istorisiri ca a­ce­lea, multe, prea multe, chiar din satul său. Şi în Şin­dri­liţa se ve­dea, când aerul era limpede, licărind spre nord, ca un sma­rald pe vârful munţilor, Pădurea cea Mare. Şi mulţi din sat merseseră măcar până la Cetatea Câmpeni sau pâ­nă la satele de la poala Pădurii, pentru a spune mă­car că au văzut‑o de aproape. Şi se aşezau la şe­zători pe înşiruit po­veşti, fie aduse de cei câţiva care, ca tatăl Sur­du­lui, chiar stră­­bătuseră Pă­du­rea, fie culese cine ştie de un­­de. Le ştia. Dar ce rost avea să le asculte iar, când el chiar era în Pă­du­rea cea Mare? Nu era mai bine să se bu­cu­re de ea?

Dan ieşi afară şi stătu lângă uşa hanului, aşteptând să se obişnuiască iar cu ciudata penumbră a lunii. Mete­re­ze­le pă­­reau goale. Urcă uşor pe scară şi văzu ostaşii, câte doi, as­cunşi în spatele dinţilor de piatră, cu privirile a­ţin­ti­te a­su­pra Pădurii. Deşi se simţea oarecum în plus, se a­şe­ză şi el pe zid. Pri­vea ba în cuprinsul fortului, ba în afară, ba cerul brăz­dat de nori subţiri şi lungi. Aerul era rece, de munte, şi plin de a­rome. Pământ umed, muşchi şi licheni, apă, frunze, ba chiar şi animalele pădurii şi toate câte e­rau în fort dă­deau mirosul lor vântului ce se răsucea pes­te toate. Era un fel de linişte, în ca­re se ghicea un freamăt as­­cuns al vietăţilor Pă­durii celei Mari. „Chiar de n‑ar fi fost cine ştie ce arătări pe aici, îşi zise Dan, tot s‑ar fi năs­cut poveşti din frumuseţea şi mărimea a­cestei pă­duri”. Şi ri­dică ochii spre cer, spre a‑l mai admira o dată. Dar… un fel de umbre noi se adăugaseră norilor!

Întinse mâna spre ostaşii din apropiere şi aceştia îşi în­toar­seră privirile spre el. Făcu un semn, ară­tân­du‑le umbrele.

– Strigile! – strigară soldaţii.

Îndată sună o toacă şi din cămăruţe ostaşii ţâşniră, deja îmbrăcaţi şi înarmaţi. Pe ziduri, arcurile se încordară, pregătind prima salvă.

Dar strigile erau sus, prea sus pentru a fi atinse de să­geţi, şi uimitor de tăcute. Ţipetele ce le aduseseră nu­me­le nu se auzeau. Se roteau în linişte deasupra fortului. Du­­pă o vre­me se auzi un singur urlet, ciudat, ascuţit, ca un ţipăt ne­o­biş­nuit de femeie sau pasăre. Şi, cu o viteză u­lu­itoare, stri­gi­le se întoarseră către prăpastie şi se pră­vă­li­ră în a­dâncurile ei.

– Iarăşi? – se auzi căpitanul chiar lângă Dan, făcându‑l să tresară. Iar aşa ceva?
Şi mâna lui se lăsă grea pe umărul lui Dan.
– Vino încoace.
Adus în han, căpitanul îl măsură cu o privire grea.
– Măi omule, spuse în cele din urmă căpitanul, măi o­­­mule, tu cine eşti?
Vocea lui avea ceva ce tulbura adânc. Dan aproape se bâlbâi:
– Sunt Dan, din Şindriliţa, fiul lui Ioan şi al Mariei. Ta­­ta este ţăran şi mama la fel. N‑am mai fost niciodată în Pă­­durea cea Mare. Cine, Doamne iartă‑mă, să fiu?
Privirea căpitanului nu se schimbă deloc.
– Măi omule, mai bine te întorci acasă şi încerci să a­fli ce e cu tine. Că e ceva ciudat cu tine! Pentru tine au ve­­nit strigile. Şi cred că şi bourii.
Dan se tulbură şi mai tare:
– Cum adică pentru mine?
– Crede‑mă, niciodată strigile nu fac aşa cum au fă­cut acum, nici bourii. Parcă au vrut, şi unii şi celelalte, să fie siguri că tu eşti cel pe care îl aşteaptă. Crede‑mă, Pă­du­rea te cu­­noaşte, te aşteaptă. Poate nu ştii cine eşti, te cred. Dar Pă­durea ştie ceva despre tine. De bine, de rău, nu‑mi dau sea­ma… În lo­cul tău însă, m‑aş întoarce înapoi.
În tăcerea neliniştită a nopţii, în lumina palidă a o­pai­ţului de pe masă, cu vântul ce bătea tot mai îngheţat în fe­­restrele din lemn, nu era de mirare că Dan simţea fi­ori reci. Dar îi veni o idee:
– O clipă, căpitane!
Acesta, deja plecat către uşa hanului, se întoarse, o um­­bră în umbra nopţii.
– Ce este?
– Şi dacă nu mă căutau pe mine? Au stat până aţi ie­­şit toţi din han. Poate, de fapt, au ceva cu negustorul. Sau cu tine chiar.
Căpitanul stătu pe gânduri câteva clipe. Şi chiar da­că în întuneric nu se văzu că dădea din umeri, se putu ghi­ci aceasta din glasul său:
– Cine ştie! Poate ai dreptate. Pădurea e totdeauna greu de înţeles.
Şi plecă.

În urmă, după câteva clipe de tăcere, poveştile re­în­­­ce­pură. Dan îşi dădu seama că ar fi fost foarte ne­po­tri­vit să ple­ce. Aşa că rămase şi ascultă. Şi curând se simţi ca în vre­mea dul­ce a copilăriei. Ca atunci când o asculta pe mama sa, spu­nându‑i aceeaşi străveche istorie a Pădurii ce­lei Mari, pe care şi ea o ştia de la mama ei, sau de la ma­ma mamei ei, sau şi de mai departe. Şi în ea se poves­tea despre Căluţul din stele, poate cea mai iubită făptură a Pă­du­rii celei Mari.

*

Se spune că demult, pe când Pădurea cea Mare des­­părţea lumea în două părţi, în vreme ce alte păduri, munţi şi râuri şi mări făceau alte asemenea împărţiri, mai mici… Se spune că, pe când oamenii erau încă puţini şi de aceea şi mai slabi, cu toate că erau mult mai puternici de­cât ne­vol­ni­cii oa­meni din zilele noastre… Se spune că în acele timpuri stră­vechi fusese o mamă al cărei copil a fost răpit de un zmeu ce‑şi avea sălaşul în smârcurile Tisei, din­colo de De­ra­la. De la Câm­­­­­­pineni la Derala nu ajunsese ni­cio­dată om, din vre­mu­ri­le de după Marele Potop. Şi ni­me­ni nu putea cuteza să spe­re a străbate Pădurea cea Mare.

Dar acea mamă nu se putea împăca în niciun fel cu pierderea băieţelului ei. E drept că era un băiat bun şi cu­ra­jos, care încă de mic fusese privit ca un viitor bărbat de nă­dejde. Dar ar fi putut să fie şi un neputincios – nu con­ta! Ma­ma lui îl iu­bea mai presus de asemenea lucruri mă­run­te. Şi această mamă iubitoare a cutezat să încerce a face un lu­cru pe care nici eroii nu‑l îndrăzniseră: a cutezat să în­­cer­ce a străbate Pă­durea cea Mare.

Pornise cu mulţi câini, care s‑o păzească, şi cu mulţi catâri cu provizii şi arme, şi bărbaţi plătiţi să lupte.

Dar numai după câteva zile câinii zăceau rupţi de fia­­re, împrăştiaţi prin codru. Catârii mai erau doar doi, iar dintre bărbaţi doar unul mai trăia.
Femeia se întorsese şi încercase a porni iar, sin­gu­ră de această dată, căci nimeni nu mai voia a o însoţi.

Revenise după câteva zile, plină de răni şi aproape fă­­­ră cunoştinţă. Zăcuse multă vreme. În vorbele ei se a­mes­te­cau fără înţeles Năluci, urşi negri, fiare fără nume, şerpi şi tot felul de alte făpturi ale Pădurii celei Mari. Şi în­că o dată spai­ma Pădurii se abătu asupra oamenilor, făcându‑i să se fe­reas­că de ea.

Dar venindu‑şi în fire, îndurerata mamă nu dădu niciun semn de renunţare. Dimpotrivă, încercă îndată să gă­seas­că vreun mijloc de a străbate Pădurea cea Mare, pen­tru a‑şi găsi bă­iatul. Se spune că mulţi ani a căutat de‑a lungul Marii Pă­duri vreo trecătoare ori pe cineva – om sau nu – care s‑o ajute a face marea trecere. Dar nu a găsit pe nimeni. Până când, într‑o zi, a poposit la un mic schit, aflat chiar la mar­gi­nea Pă­du­rii celei Mari.

Aici trăiau doar câţiva călugări, bătrâni şi uitaţi de lu­­me, la care şi fiarele Pădurii se uitau cu milă.
Unul dintre ei, milostivindu‑se de durerea nestinsă a mamei şi de curajul ei fără margini, a învăţat‑o o tainică ru­găciune, pentru a primi sprijinul pe care doar Cerul pu­tea să i‑l dea.

Şi, într‑o seară, pe când biata femeie se ruga iar şi iar pen­tru dorul ei, s‑a auzit dinspre înălţimi un clinchet ar­gin­tiu şi slab de clopoţei. Când şi‑a înălţat privirea, fe­meia a vă­zut cu uimire un căluţ înstelat, verde ca iarba a­bia crescută şi lu­minos. Coama lungă îi flutura în vântul serii, şi coada la fel, iar de sub copite, la fiecare pas, ieşea un fel de pulbere de ste­le şi se auzea acel sunet minunat.

Căluţul fusese făcut şi trimis de Dumnezeu special pen­­­tru a o ajuta pe sărmana mamă. Şi a ajutat‑o. A luat‑o în spi­­nare – deşi de obicei era mic numai de‑o palmă – şi a pur­tat‑o pe dea­supra Pădurii celei Mari.

Strigile şi vulturii roşii, vulturii negri şi vulturii de foc, ba­­­­la­­urii cei de multe feluri şi alte făpturi zburătoare au în­cer­cat să‑i lo­vească. Ba, chiar şi unii zmei, care afla­seră de tre­că­to­rii ne­o­­biş­nu­iţi, au încercat şi ei să‑i doboare din cer cu buz­­du­ga­nele lor te­ri­bile, pe care le azvârleau în nori, sau cu să­geţi o­tră­vitoare.

Căluţul din stele a trecut luminos şi plin de voioşie prin­­­tre toate primejdiile, râzând de multe ori de frumu­se­ţile Pă­­­durii celei Mari şi chiar de răutatea celor ce voiau a‑l u­ci­de. Tre­cea ca un fulger luminos printre duşmani, să­geţi, bul­gări de foc, buz­du­gane şi pietre, printre nori şi vânturi cumplite, lă­sând în ur­mă doar o subţire pulbere de stele şi clinchetul ar­­gintiu al co­pi­te­lor.

Dincolo, în Derala, mama şi‑a găsit copilul, după al­­­te şi alte multe căutări, în care mai fusese ajutată o vre­me şi de Că­lu­ţul din stele. Curajos şi înţelept, băiatul izbutise curând du­pă ră­pire să fugă de la zmeul care îl prinsese. Dar cale că­tre Câm­pi­neni nu putuse găsi. După ce trecuse şi el prin mul­te a­ven­turi şi primejdii, devenise un ade­vă­rat erou. Se că­sătorise în De­­rala, în Cetatea Al­bei, şi era iubit şi respectat a­ici, ca cel care pe bună drep­tate avea să pri­mească tronul la moar­tea sau că­lu­gărirea Voievodului Alb. De aceea nici nu pu­tea fi vorba a se în­­toarce în Câm­pineni. Dar, pentru că nu doar mama sa a­vuse­­se de su­fe­rit din pricina zmeilor, după ce s‑au revă­zut, a por­­­­nit un crâncen război împotriva lor, până când fură stârpiţi din Derala. Fostul copil avea să ră­mână în istorie ca Ma­rele Lito­voi, unul dintre cei mai mari voie­vozi ai Deralei.

Căluţul din stele îl ajutase o vreme, aşa cum aju­ta­se mai apoi şi pe alţii, atunci când Cineva hotărâse a­ceas­ta. Aşa cum îi ajutase şi pe Viteazul din Gutin, care în­ce­puse Drumul Tre­că­torii dinspre Derala – sub conducerea Ma­relui Litovoi – şi pe Gelu Arcaşul, care în­cepuse Dru­mul Trecătorii dinspre Câm­pineni (se pare, chiar la în­dem­­nul tainic al acelui mi­nu­nat că­luţ – altfel nu avea cum să fi ştiut unde şi când să în­cea­pă Dru­mul, ca să se po­tri­veas­­că bine cu ce se începuse în Derala).

După ce Drumul Trecătorii fusese terminat, nimeni nu mai putea spune cu siguranţă că îl văzuse. Dar Căluţul din stele rămăsese în amintirea tuturor, şi trecuse în po­veşti, care de care mai frumoase. Şi se spunea că toţi că­lă­to­rii prin Pădurea cea Mare se gândeau la el şi sperau că, la nevoie, va fi trimis să‑i ajute.

Poate, după cum spunea câteodată Hans, fierarul, Că­­­­­luţul din stele era doar o pildă a ajutorului minunat de ca­re omul are adesea atâta nevoie. Sau poate exista cu a­de­­vărat. Cine putea şti?

*
Intins pe culcuşul său, târziu după terminarea po­veş­­­­­­tilor istorisite în han, deşi obosit, Dan încă nu putea să a­­doar­­­mă. Acea regăsire a copilăriei se îndepărtase de la el. În schimb reapăruseră grijile şi primejdiile vieţii de a­cum. Cu­­vintele pe care le spusese căpitanului, atunci când se sim­ţise în primejdie din cauza lui, şi care îi făcu­se­­ră pe cei din jur să îşi schimbe felul ciudat în care îl pri­veau, nu îl li­niş­­teau. A­run­­case bă­nu­iala asupra celorlalţi şi ştia că acum fi­e­care bă­nu­­ieşte pe fie­care. Nu era bine acest lucru. Chiar da­că se gân­dea doar la el şi la prietenii lui, tot era nevoie de u­nire pen­tru a străbate Pă­du­rea cea Mare. În­totdeauna fu­se­­se nevoie de u­ni­­re între oa­me­ni pentru a re­zista puterilor Pă­durii. Dar, mai pre­­sus de acest lucru, era tulburat la gân­dul că era, într‑adevăr, cu putinţă ca el să fie cel ştiut de Pădure.

De mic fusese cu gândul la ea. De când păştea bo­bo­­­cii de gâscă pe izlaz, nu departe de vitele satului, îşi aţin­tea pri­virea către zare, încercând să o vadă. Poveştile şi is­to­ri­si­rile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna de­­osebite unele de altele – le ţinea minte pe de rost de cum le auzea. E­­rau destui povestitori în Şindriliţa şi în sa­tele celelalte care şti­au multe istorisiri şi poveşti, şi le în­vă­ţau repede. Dar ni­meni nu l‑ar fi putut întrece în po­veş­tile des­pre Pădurea cea Mare, deşi era doar un copil. Însă, dintr‑o pricină pe care n‑ar fi putut‑o spune, se fe­rise a a­răta vreodată ce ştie. Tăcea mult. Părea ca orice fiu de ţă­ran din satul său, poate ceva mai li­niş­tit, mai matur, mai harnic. Nu se ferea de muncă. Nu avea o foarte mare pu­tere, aşa cum aveau alţii. Surdul, de pildă, era renumit pen­tru puterea sa. Mitu, deşi renumit ca guraliv, era, de ase­me­nea, temut pentru iuţeala cu care să­rea la harţă; şi să te ferească Dumnezeu de loviturile lui! Dan era departe de ei. Şi totuşi, pe ascuns, şi Mitu, şi Surdul se temeau de el. În lup­­tele pe care doar între ei le dădeau, a­gerimea şi în­ţe­lep­ciunea lui Dan biruiau totdeauna.

E drept, nu deseori avea Dan vreme de hârjoană. Mun­­cea mult, de plăcere. Când îi lăsau răgaz câmpul şi vi­tele şi ce­le de prin curte, pleca la Hans, fierarul cel iscu­sit al satului, ori la Orban, pielarul ai cărui strămoşi veni­seră tocmai din Asa, ori la Dragomir, cel mai vestit olar din zece sate. Se mai ducea şi peste deal, la Părintele Ioan, de la care prinsese mai mult decât o spoială de carte: ştia chiar şi vorbă latinească, elină şi sla­vonă. Desigur, nu ca pă­­rin­tele şi nu îndeajuns pentru a fi so­cotit învăţat. Dar destul pentru a putea vorbi cu preotul des­pre unele taine ale firii şi Dumnezeirii despre care nu ştiau chiar aşa de mulţi. Pă­rintele chiar voise a‑l îndemna spre pre­oţie, căci hărnicia şi cumpătarea băiatului păreau o chezăşie pentru aşa che­ma­re înaltă. Însă Dan trăgea în altă parte, deşi n‑ar fi putut spune unde sau de ce. Şi prietenii îl chemau de multe ori za­dar­nic, mai ales la joacă, deşi n‑ar fi putut zice că vreodată nu i‑a ajutat la greu.

Iar acum, lăsând în urmă vremea copilăriei, în um­bra tainelor Pădurii celei Mari, se întreba din nou asu­pra me­­nirii sale. Oare Pădurea o ştia? Oare se temea Pădurea de el ori de menirea lui? Sau el s‑ar cuveni a se teme? Sau, poate, ar trebui să se teamă de menirea lui Mitu ori a Sur­dului? (Cei cu care îm­părtăşea atâta fru­museţe a co­pi­lă­ri­ei.) Sau poate tuturor li se pregătea ceva, ceva care‑i va duce şi pe ei în adâncimea de po­veste a puterii Pădurii celei Mari?

Oare intraseră deja pe poarta legendelor?
Şi, în adâncimea întrebărilor şi a amintirii, adormi.

precuvântare                                  magazin online DSV                                            Capitolul II

Cartea Cei trei şi Pădurea cea Mare, prima parte din Drumul spre Vozia, de Mihai-Andrei Aldea, poate fi citită online în întregime şi pe site-ul drumul-spre-vozia.ro

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Precuvântare

PRECUVÂNTARE

În care ne cerem iertare şi lămurim câteva lucruri.

Ne‑a rugat un bun prieten să‑i dăm o hartă a ţi­nu­tu­rilor străbătute de Cei Trei. Dar Pădurea cea Mare nu prea în­gă­duie hartă şi, din vechime, puţine s‑au păstrat. Iar în­gă­du­inţă să luăm vreuna n‑am putut căpăta, ca să nu se strice sau să se piar­dă, cine ştie cum. Desigur, am fi putut încerca să o co­piem de mână. Dar nu ne pricepem la a­ceasta şi, mai mult, sun­­­tem şi sub îndoiala unui gând. Un Părinte bătrân ne‑a spus că un alt Părinte bătrân, pe care îl cunoscuse în ti­nereţile sa­le, trăise în Pă­durea cea Mare în tinereţe. Şi de la el aflase că Dru­mul Tre­cătorii, şi chiar Pădurea cea Mare, se tot schimbau, aşa încât hăr­ţi­le nu prea foloseau acolo la nimic. De aceea, cel pu­ţin a­cum, am re­nunţat la a mai scoate la i­veală o hartă a a­ce­lor vremi, fapt pentru care îi cerem ier­ta­re prietenului nos­tru.

De asemenea, vrem să lămurim dintru început că nu do­rim să înfăţişăm toată Pădurea cea Mare. Istoria noas­­tră este despre Cei Trei şi călătoriile lor eroice. E des­tul, cre­­dem noi, ca să nu lungim peste măsură cuvântul. De­­sigur, s‑ar pu­tea să vină vremea în care legendele şi bas­­me­le Pădurii celei Mari să fie date la iveală. Până a­tun­ci vom urmări ţelul nos­tru pe care deja l‑am înfăţişat.

În sfârşit, avem o mică rugăminte către cititor: a­veţi în­­­ţelegere faţă de eroii noştri! Desigur, după ce s‑au în­­tâm­­plat lucrurile, poţi să te gândeşti „era mai bine aşa” sau „era mai bine altfel”. Totuşi, Cei Trei au fost la înce­put doar niş­te ti­neri, aproape nişte copii, aşa încât micile lor greşeli sunt, cre­­dem noi, de înţeles.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Cei trei şi Pădurea cea Mare, prima parte din Drumul spre Vozia, se poate citi online pe site-ul dedicat drumul-spre-vozia.ro