În care se merge mai departe şi apar şi câteva lămuriri, dar şi o poveste care‑i tulbură adânc.
De ce oare nu se mai miraseră?
Pe Drumul Trecătorii stătea Prinţul Roland, ţinând caii lor. Îi privea liniştit, fără obişnuitul său dispreţ.
– Hai, le spuse, avem treabă.
Într‑adevăr, aveau de îngropat dacii căzuţi în luptă.
Desigur, ar fi fost multe întrebări de pus, dar nu aveau niciun chef acum. Lucrau în tăcere, săpând cu săbiile şi topoarele pământul cam pietros. Într‑un târziu terminară treaba şi se urcară pe cai. Roland stătea pe calul lui Mitu, un cal alb, minunat de frumos, numit Nor. Şi acesta era de la daci. Îl văzuseră o dată, călărit de tarabostele care îi primise.
Cădea o ploaie măruntă şi rece. Drumul Trecătorii mergea printre brazii uriaşi pe o cale şerpuită între stâncile şi culmile munţilor. Stâncile erau acoperite de muşchi gros, iar munţii aproape nu se zăreau din pricina brazilor. Când apărea câte‑un loc mai golaş, se vedea că munţii sunt înveliţi în vălătuci de ceaţă. Cei trei îşi dădură seama că merg mult spre dreapta faţă de Munţii Albi.
– Nu atingem Munţii Albi? – rupse deodată tăcerea Mitu.
Vocea lui suna uscată ca iasca.
– Nici vorbă, se auzi din spatele lui răspunsul prinţului pitic. După Munţii Albi vin spre dreapta Munţii Zagrei, apoi Munţii Modrului. Printre aceştia şerpuieşte mai departe spre Derala Drumul Trecătorii.
Mitu, lucru neaşteptat la el, nu mai spuse nimic. În schimb vorbi Dan:
– Oare nu vom avea necazuri la fortul spre care mergem?
– Adică Fortul Brazilor – spuse piticul. De ce să avem necazuri?
Dan dădu din umeri:
– Doar am dispărut de atâta vreme în Pământul Dacilor. Şi am şi sărit câteva forturi din cele de pe Drumul Trecătorii.
Roland păstră câteva clipe de tăcere, apoi răspunse încetişor:
– Poate că nu vă daţi seama, dar aţi intrat de mult în legendă. Pentru cei din forturi sunteţi nişte eroi de seamă, cu atât mai mari cu cât sunteţi nu din vremurile de demult, ci chiar de acum.
Cei trei tăcură şi ei o vreme. Apoi Mitu întrebă ironic:
– Noi suntem eroi? Vai de viaţa noastră!
Şi tăcură iar.
– Nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi – spuse piticul. Oricum, tinerii care s‑au jertfit pentru voi de fapt plecaseră din Pământul Dacilor ca să vă ucidă.
– De ce? – făcu mirat Mitu. Şi de ce, dacă au venit după noi ca să ne omoare, şi‑au dat viaţa pentru noi?
Roland oftă.
– Voiau să vă omoare ca să vă ia fluierele. Li se părea că sunt mai vrednici decât voi să le păzească şi să îndeplinească misiunea voastră.
– Şi de ce nu le‑au cerut, în loc să vrea să ne omoare? – fu curios Mitu.
Fu rândul piticului să dea din umeri:
– Ce dac ar crede că un bărbat adevărat şi‑ar lăsa aşa datoria, doar că i‑a cerut cineva?
Înţelegeau. Dacii nu‑şi puteau imagina că i‑ar fi făcut să renunţe la fluiere altfel decât învingându‑i într‑o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacă le‑ar fi dat la cerere, le‑ar fi putut de fapt ceda oricui. Era limpede, prin urmare, că dacii, chiar considerându‑i mai slabi ca ei, nu i‑ar fi putut crede atât de laşi încât să‑şi abandoneze misiunea. Aşa că se hotărâseră să dea această luptă şi de aceea îi urmăriseră dincolo de hotarele ţinutului lor.
– De fapt – spuse prinţul – nu suntem încă dincolo de hotarele lor. Tăişul Danului nu este marginea pământului lor. Poalele Munţilor Albi şi ale Zagrei sunt hotarul.
Cei trei se mirară iar.
– Dacii ni s‑au părut destul de puţini. N‑am fi crezut să aibă o ţară atât de întinsă.
Roland zâmbi. Desigur, nu se vedea aceasta, cum stătea pitulat în spatele lui Mitu, dar se simţi în glas.
– Între ce pare şi ce este poate fi mare deosebire. Desigur, dacii sunt tot mai puţini, şi poate nu peste multă vreme se vor stinge cu desăvârşire. Poate – şi zâmbetul din voce fu înlocuit de tristeţe –, poate chiar eu voi vedea acest sfârşit, înainte de sfârşitul meu. Dar câţi sunt, sunt mai mulţi decât aţi văzut voi, mult mai mulţi. Iar de vrednici, sunt vrednici destul pentru ţărişoara lor. Oricum, e atât de puţin faţă de ce‑au fost…
Cei trei nu mai spuseră nimic. Ştiau şi ei că în vremurile străvechi dacii stăpâniseră şi Derala şi Câmpinenii şi alte ţinuturi, până către marginile pământului. Pe atunci Pădurea cea Mare nu era aşa de netrecut ca astăzi, şi aceasta chiar din pricina vitejiei dacilor.
Roland continuă:
– Cât despre schimbarea hotărârii lor, doar Norul Morţii este pricină.
– Norul Morţii, adică acea făptură ciudată pe care au învins‑o dacii?
– Da. Este una dintre cele mai temute făpturi. Chiar şi noi, cei din Pădurea cea Mare, ne temem de ea. Puţini sunt în stare să o înfrunte. Şi totdeauna înfruntarea cere jertfă. Dacii o ştiu prea bine. Şi ştiu că este o creatură a Răului, una dintre cele mai puternice, care foarte rar iese la iveală. Deci, au înţeles ei, dacă această făptură a fost trimisă după voi, înseamnă că sunteţi de fapt vrednici de misiunea voastră. Altfel erau trimişi ostaşi mai mărunţi ai Răului.
– Ca Nălucile, murmură Surdul.
– Ca Nălucile, încuviinţă prinţul. Sau ca acel diavol ce intrase în calul lui Mitu.
Dan tresări.
– Auziţi – spuse el, şi povesti cele întâmplate noaptea în Fortul Nerei. Credeţi că umbra aceea era diavolul izgonit din cal?
– Nu, nici vorbă! – îl contrazise piticul. Aceea era altă făptură, deşi nu îmi dau seama care.
– De ce era alta? – întrebă Mitu, cam supărat că nu‑l putea vedea la faţă pe prinţ.
– Simplu: dracii nu lasă umbre! Deci… – Roland îi lăsă pe ei să termine ideea.
– Dacă lăsa umbră nu era diavol. Dar ce era?
Piticul ridică încă o dată din umeri.
– Nu ştiu. Poate o Nălucă, intrată cine ştie cum în fort, poate altceva. Dar ştiu că mult vă urmăreşte ura Răului, şi va fi tare greu să scăpaţi cu bine, cu toate rugăciunile părintelui.
Se lăsă iar tăcerea.
Ploaia cădea mai departe, măruntă şi rece. Norii cenuşii se lăsau tot mai jos şi cerneau înserare peste vârfurile brazilor. Totul era măreţ şi frumos, ca într‑o poveste de demult.
După un cot al drumului se ivi undeva în faţă o pată albicioasă, abia zărită printre trunchiurile copacilor: Fortul Brazilor.
*
Fortul Brazilor avea zidurile – în chip neaşteptat – văruite. Peste pietrele mari şi grele – bolovani de munte aduşi cu multă trudă – se vedeau straturi de văruială acoperind şi piatra, şi pete ciudate, nedesluşite.
– Din pricina întunericului – le spusese Roland – fortul trebuie văruit deseori.
Mitu dădu să ceară lămuriri, apoi înţelese: nu era vorba de întunericul nopţii, când oricum nu e nimeni primit în fort; era vorba de întunericul brazilor şi al cerului deseori înnorat, care aducea noaptea chiar şi în zi. Albul fortului se arăta atunci călătorilor ca un far salvator. Iarna se curăţa de var pentru ca negreaţa pietrei să fie uşor de văzut de călători. Era o muncă destul de grea, dar soldaţii o făceau fără preget, ştiind că viaţa unor oameni poate atârna de aceasta.
Cei patru au fost bine primiţi. Vestea despre ei se dusese demult, ca de nişte mari biruitori şi chiar „măcelari” ai Nălucilor. Se ştia şi că plecaseră la daci, cu cine ştie ce misiune de taină. Iar ivirea lor chiar aici era un prilej de mândrie pentru ostaşi.
În Fortul Brazilor lumea se pregătea de iernat. Grămezi de lemn uscat erau pregătite pentru tăiere. Alte grămezi, mult mai mari, de lemn deja pregătit pentru ardere, se adunaseră în magaziile uriaşe. Dar nu le umpluseră nici pe jumătate. Ostaşii se oboseau mult la tăiatul lemnelor, iar trecătorii ajutau şi ei, după puteri. Hainele pe care le purtau toţi erau şi ele deja de iarnă.
– De ce vă pregătiţi aşa devreme de iernat? – întrebă Mitu pe căpitanul fortului.
Acesta îl privi oarecum nedumerit. Se vede că se aştepta ca „marele erou Mitu” – cum îl privea el – să ştie totul.
– De fapt, nu e devreme, ci chiar prea târziu. Dincolo de Munţii Zagrei, nevăzuţi de ochi omeneşti, sunt Munţii Albi. De acolo vine iarna în aceşti Munţi ai Modrului în care aţi intrat. Iar vestitorul fără greş al iernii este un vânt rece, care aduce anume ploaie.
– Adică aceasta.
– Da. Anul ăsta a venit mai devreme ca de obicei, aşa că lemnul nu e nici la jumătate.
– Şi cât ţine aici iarna? – întrebă, pe bună dreptate, Mitu.
– Depinde tot de Munţii Albi – dădu din umeri căpitanul. Când este scurtă cinci luni, alteori şi şapte sau opt, depinde… uneori a ţinut şi optsprezece luni. E drept, foarte rar, dar s‑a întâmplat.
Vestea nu îi bucură pe cei trei. Să stea atâtea luni în Fortul Brazilor?
– De ce să staţi? – se miră viclean Roland. Ce, pe timp de iarnă nu puteţi merge?
Fu rândul celor trei să‑l privească mirat. Apoi înţeleseră.
– A – zise Mitu –, crezi că nu ştim chiar nimic? Nu prin Munţii Modrului se află Trecătoarea?
Trecătoarea era numele dat Cheilor Drumului, un fel de pereţi înalţi şi drepţi de stâncă, singura trecere către cealaltă parte a Pădurii celei Mari. De la ea venea şi numele drumului – „Drumul Trecătorii”. Iarna zăpezile astupau Trecătoarea, făcând cu neputinţă călătoria.
– Ba da, zise Roland. A spus însă cineva ceva de a merge pe Drumul Trecătorii?
Cei trei se priviră cu ochii mari.
– Măi, fraţilor – zise Mitu – ştiţi că are dreptate? Noi nu mai suntem legaţi de Drumul Trecătorii, ca ceilalţi. Chiar dacă nu suntem ai Pădurii celei Mari, nici departe de asta nu suntem.
Roland râse.
– E, nici chiar aşa! Eşti cam încrezut, Mitule!
Acesta se supără:
– Iar tu eşti încrezut de‑a binelea. De când te cunosc şi până acum, tot cu nasul pe sus la fiecare întâlnire şi la fiecare vorbă.
Prinţul se veselea ascultându‑l pe Mitu:
– Poate am şi de ce, Mitule. Eu sunt un prinţ al Pădurii celei Mari. Tu cine eşti?
– Eu? Mitu din Şindriliţa! – spuse acesta cu mândrie.
– Da, făcu Roland. Copil de pripas, găsit la marginea drumului, lângă poarta bisericii, marele Mitu din Şindriliţa… Asta te face egalul meu?
Mitu sări furios cu sabia în mână:
– Asta mă face egalul tău!
Şi sări asupra prinţului, ca să‑l ucidă.
Acesta sărea însă cu mare iuţeală, parcă zburând pe pereţii camerei în care se aflau.
– Mitule – strigă Surdul – potoleşte‑te! Nu avem voie să luptăm între noi în fort!
Deşi cu flăcări în ochi, Mitu se opri.
Se opri şi prinţul Roland, pe sobă, rânjind.
– Nu este bine, prinţe, să vorbeşti aşa cu prietenul nostru! – îl mustră Dan pe pitic. Vrei să te urască?
– Parcă‑mi pasă mie de ura lui! – spuse piticul cu vechea lui aroganţă. Îmi pasă că e un prost care nu ştie să se stăpânească. Dacă la unul care i‑a salvat viaţa de mai multe ori sare aşa pentru un cuvânt, ce va face când îl va ispiti un duşman?
Deşi plin de furie, Mitu simţi că prinţul are dreptate. Vru să spună ceva, dar bubuiturile ce se auziră în uşă îl opriră:
– Deschideţi acum, sau spargem uşa!
Deschiseră.
Un pâlc de soldaţi se îngrămădea la uşa lor.
– Ce s‑a întâmplat? Am auzit strigăte de luptă!
Prinţul Roland sări de pe sobă pe uşa deschisă.
– Ce să se întâmple, voinicilor? – glasul era plin de batjocură. Mai nimic. Povesteam din aventurile noastre şi ne‑a luat un picuţ valul.
Soldaţii priviră la prinţul pe care îl cunoşteau mai mult din legende, la cei trei care de asemenea intraseră în poveşti deja… Ce puteau spune? Puteau cere socoteală unor eroi pentru câteva cuvinte mai tari? Plecară rugându‑i să fie ceva mai liniştiţi. Ba chiar unii întrebară dacă n‑ar putea asculta şi ei din poveştile lor.
– Mai târziu, mai târziu – spuse Surdul, închizând uşa în urma lor.
Mitu părea că se liniştise, dar privirea lui era ciudată. Printre genele întredeschise părea a se strecura către Roland nu o privire, ci o pereche de săbii tăioase. Mintea lui ascuţită, pe care firea pătimaşă de multe ori o covârşea, începuse a lucra cu putere.
– Prinţe – rosti el cu un glas parcă nu al lui – prinţe, totdeauna ai avut pricini pentru a vorbi. Ce ştii de mine? Sau, mai bine zis, ce ştii despre naşterea mea?
Roland se strâmbă, surprins de întrebare.
– Păi… – şi tăcu.
– Hai, se băgă şi Surdul, acum ai vorbit, vorbeşte până la capăt.
Fu nevoie de multă stăruinţă, dar până la urmă Roland îşi plecă fruntea, apoi începu cu una dintre ascunsele poveşti ale Pădurii celei Mari.
*
Se spune că în adâncul Pădurii celei Mari se află nişte munţi nemaivăzuţi: Munţii Albi.
Aceşti munţi erau cândva inima vechii Dacii, iar între ei strălucea Muntele Cogaion, care era inima Munţilor Albi. Se mai spune, de asemenea, că aceşti munţi vor dispărea odată cu dacii. Căci aceşti munţi sunt făcuţi mai ales din cristal şi gheaţă, ca şi inima tăioasă a dacilor. Odată cu scăderea dacilor se topeşte şi gheaţa, până când Munţii Albi vor deveni nişte munţi aproape obişnuiţi, chiar dacă ceva mai înalţi decât cei din jurul lor. Dar Munţii Albi încă există, şi gheaţa şi cristalele lor sunt stavilă de netrecut pentru toţi străinii. Mai mult, atunci când ajungi la mijlocul lor, apar valuri de nori şi vânturi tot mai puternice, care spre înălţimi devin vârtejuri şi trâmbe înspăimântătoare, ce se înalţă până sus, sus de tot, acolo unde vârfurile Munţilor Albi întâlnesc Vântul Turbat.
În aceste locuri înfricoşătoare trăiesc doar marii preoţi ai dacilor, cei care umblă printre nori, după cum li se spune, un fel de vrăjitori foarte primejdioşi. Ei au îmblânzit unele făpturi ale văzduhului, printre care şi balaurii de gheaţă şi balaurii de cristal. Aceste făpturi străvezii, care strălucesc în lumina soarelui precum mii de curcubeie, au o mare putere, dar şi câteva slăbiciuni. Astfel, balaurii de gheaţă nu pot trăi în locurile calde, căci căldura îi distruge. La rândul lor, balaurii de cristal sunt creaturi de o putere înspăimântătoare, dar care au câteva puncte în care, dacă sunt loviţi, se sparg în ţăndări. Ocrotiţi de puterea acestor fiare, ca şi de asprimea neînchipuită a Munţilor Albi, cei care umblă printre nori au fost totdeauna la adăpost de oameni. Nici dacii obişnuiţi nu pot intra în aceşti munţi. Ei doar aduc la anume locuri de la poale laptele, brânza, untul şi mierea din care se hrănesc tainicii locuitori ai Munţilor Albi. Şi, la mare nevoie, primesc ajutorul acestora. În Munţii Zagrei locuieşte un trib dacic ascuns, de războinici înfricoşători, care se supune întru totul vrăjitorilor din Munţii Albi. Aceşti daci sunt prima apărare înspre în afară a Munţilor Albi.
În acest ţinut înfricoşător a vrut să intre, primul între oamenii obişnuiţi, un tânăr din Derala. Ajuns la Fortul Brazilor, el nu şi‑a continuat calea către Câmpineni, ci a intrat în adâncul Munţilor Modrului, obişnuindu‑se cu Pădurea cea Mare şi căutând apoi calea către Munţii Zagrei şi apoi către Munţii Albi.
Desigur, ştia şi el de primejdiile Pădurii celei Mari. Dar era un adevărat erou, un om puternic şi curajos. Aşa că a fost gata să le înfrunte.
Chiar în prima noapte petrecută în Pădurea cea Mare a fost atacat de fiare înspăimântătoare. A luptat cu multă vitejie. A fost rănit, dar a câştigat, şi în zori şi‑a continuat drumul. I‑a întâlnit însă pe daci, care îl pândiseră toată noaptea. A luptat şi cu ei, cu cea mai mare vitejie. Până la urmă însă a fost copleşit. Plin de răni s‑a prăbuşit în sânge. Dar nu murise! Uimiţi de vitejia lui, dacii nu l‑au ucis, ci l‑au luat într‑un sat de‑al lor. Şi, după ce s‑a făcut bine, a devenit unul dintre ei. Numele său era…”
– Novac! – sări Mitu, cu graba lui obişnuită.
Prietenii săi îl priviră mustrător, căci întrerupsese firul poveştii.
– Da, spuse Roland. Numele său era Novac.
Deşi primit între daci Novac nu‑şi uitase gândul cel dintâi. S‑a prefăcut, deci, a deveni ca unul dintre ei. Ba, după o vreme, s‑a şi căsătorit cu una din fiicele lor, o fecioară numită Orolea. Aceasta era foarte curajoasă, ca toate fetele dacilor. Dar şi foarte îndrăgostită de Novac. De aceea l‑a sprijinit în planul său ascuns. Căci Novac voia cu tot dinadinsul să ajungă în Munţii Albi.
Cei care duceau mâncare la poalele Munţilor Albi erau oameni de mare încredere, care îşi dovediseră credinţa şi vitejia în multe lupte.
Novac a luptat şi el. Şi împotriva Nălucilor, şi în luptele cu uriaşii, şi în cele cu urşii negri, cu strigile, cu vârcolacii, cu Fiii Tăcerii, cu Ielele, cu piticii negri, cu Poporul Alb… Chiar şi cu Norul Morţii a luptat. Şi a trăit. Căci, chiar şi acolo unde toţi ceilalţi mureau, Novac trăia. Aşa a câştigat tot mai mult respect. Şi el, şi Orolea, care l‑a însoţit în multe lupte şi l‑a ajutat totdeauna. Şi el o iubea şi o apăra mereu.”
Roland tăcu pentru o vreme. Era deja noapte, o noapte foarte întunecată, din pricina norilor. Focul ardea în sobă, nu atât pentru frig – încă nu destul de mare pentru pitic şi cei trei – cât pentru lumina sa plăcută.
După o vreme, dacii au căpătat încredere în Novac. E drept, s‑ar fi cuvenit să se mire de faptul că el scăpa mereu cu viaţă, chiar şi unde fraţii lor mureau. Dar se mai întâmplase aşa la ei cu mulţi viteji. Desigur, dintre ai lor, nu din cei primiţi. Dar se vede treaba că dacii nici nu‑şi mai dădeau seama că Novac nu era prin naştere şi creştere de‑al lor.”
Roland se opri iar, dând din cap.
– Cred că ştiţi povestea asta, nu?
– Da, am mai auzit‑o – încuviinţă Mitu.
Surdul sări:
– Auzi, lasă‑l să povestească mai departe!
Prinţul zâmbi:
– Dacă vreţi… Dar, de vreme ce aţi mai auzit povestea, nu o să mai istorisesc toate luptele şi încercările prin care a trecut Novac.
Dan şi Surdul îl priviră pe Mitu cu supărare: cine ştie ce lucruri noi ar fi putut afla despre Novac de la pitic!
Vântul şuiera la fereastră tot mai aspru, aducând miros de iarnă.
„După mai mulţi ani, pentru daci Novac devenise unul dintre vitejii lor, ba chiar unul dintre eroii lor. De aceea, a primit şi el cinstea de a duce mâncare la poalele Munţilor Albi. Această cinste el o lăudase totdeauna la alţii, dar nu o ceruse niciodată pentru sine. De aceea şi dacii se gândiseră că se va bucura foarte tare primind însărcinarea, şi o va îndeplini pe de‑a‑ntregul.
Novac, însă, nu s‑a bucurat chiar aşa de tare.”
– Asta, zise Roland, cred că nu ştiaţi.
„Novac nu s‑a bucurat chiar aşa de tare, căci se întâmplase ceva negândit de el: soţia rămăsese grea. Un copil urma a se naşte, copilul lui Novac şi al Orolei.”
Mitu tresări fără să vrea, dar nu spuse nimic.
„Totuşi Novac îşi urmărea de prea multă vreme ţelul pentru a putea renunţa la el. Înainte de a pleca, a făgăduit Orolei că, de va trăi, se va întoarce la ea spre a fugi împreună departe de puterea dacilor, undeva în Derala sau Ocland, ori chiar în îndepărtatul ţinut al Voziei. Orolea se temea însă foarte tare de puterea celor ce umblă prin nori. „Ne vor putea găsi oriunde” – i‑a spus ea. Dar n‑a avut putere să i se împotrivească mai mult. Îl iubea şi îl admira prea tare.
Novac a plecat să ducă mâncarea. Trebuia să meargă pe jos, fără altă armă decât o bâtă, fără alte haine decât un singur rând, fără mâncare la el sau alte lucruri. Doar sacii cu brânză şi cu burdufuri cu lapte şi miere, care erau o povară grea.
Noapte de noapte a trebuit să lupte cu fiarele Pădurii celei Mari. Ba a avut de înfruntat şi unele făpturi ale Răului, care totdeauna apăreau în apropiere de Munţii Albi. A trecut peste toate, mergând tot mai departe. La început ca un nor încremenit, apoi ca un amestec de lână albă şi scânteieri de curcubeu, Munţii Albi se vedeau tot mai mari, tot mai aproape. Şi Novac se umplea de putere şi bucurie, căci se apropia de ţelul său.
Totuşi, de ce voia Novac atât de mult să meargă în aceşti munţi înspăimântători?
Ei bine, pentru o… copilărie. Se pare că în pruncie fugise o dată de acasă. Şi s‑a lipit într‑ascuns de o caravană de negustori, pitindu‑se într‑un sac în care ar fi trebuit să fie bulgări de sare. A ajuns astfel la Cetatea Arnota, chiar la capătul dinspre Derala al Drumului Trecătorii. Aici a auzit, ascuns fiind în sac, cuvinte de taină, schimbate nu se ştie de cine, în care se vorbea despre diamantele ce încununează Cogaionul.
De atunci voia cu tot dinadinsul să vadă acele diamante minunate, mai mari decât un om. Sigur, nu avea cum să le ia cu el. Erau prea mari şi prea grele, chiar dacă n‑ar fi fost primejdiile Munţilor Albi. Dar voia să le vadă şi gata. De multe ori oamenii cad în asemenea patimi, distrugându‑şi viaţa pentru cine ştie ce curiozitate sau poftă măruntă. De aceea se şi zice în popor atât de des „curioşii mor repede” sau „ai grijă ce pofteşti că s‑ar putea să primeşti”.
Ei bine, cu toată vitejia şi înţelepciunea lui, Novac era stăpânit de‑o asemenea poftă sau curiozitate. Aceasta îl mâna către Munţii Albi. Şi pe măsură ce simţea tot mai bine răceala şi puterea lor, pofta sa creştea şi ea, mistuindu‑l tot mai tare.
Eee, ce s‑a întâmplat mai departe ştiţi şi voi, că doar aţi mai auzit povestea. Novac a lăsat mâncarea, dar în loc să plece s‑a ascuns, destul de departe pentru a nu fi simţit, dar destul de sus pentru a putea vedea. Şi a văzut pe unul din marii preoţi ai dacilor venind pe un balaur de cristal şi luând ca pe nimic sacii aduşi de el, alături de care erau şi alţi saci, aduşi de alţi daci în alte locuri. A văzut şi cum s‑a înălţat balaurul de cristal pierind în depărtări. Era un balaur mic, având doar două capete, dar pentru el era uriaş. Şi scânteierile lui minunate îl vrăjiseră.
A urcat pe munte. Era un munte golaş, numai stâncă. Şi o stâncă fărâmicioasă, foarte greu de urcat. Dar, ca totdeauna, a izbândit. Apoi a coborât dincolo şi a ajuns cu adevărat la poalele Munţilor Albi. Se înălţau nesfârşiţi, tot mai sus, până în ceruri. Dar între el şi primele povârnişuri de gheaţă, zăpadă şi cristal stătea un mare torent. Vedeţi voi, dacii trimit mâncarea primăvara, când se topeşte zăpada. La acea vreme, din Munţii Albi curg şuvoaie ce se unesc în ape atât de mari, încât uneori umplu cu totul văile munţilor din jur şi doboară în calea lor păduri întregi. Un astfel de râu uriaş, cât un fluviu, tăia acum calea lui Novac. Şi nu avea cu ce să‑l treacă. Atunci el a făcut încă un lucru nebunesc, aşa ca în multele sale bătălii. A mers în susul apei cât de mult a putut, până când un perete de piatră i‑a tăiat calea. Cu multă greutate, s‑a căţărat pe el până sus şi a văzut că din Munţii Albi ţâşnea o apă uriaşă. Aceasta se izbea de zidul de stâncă şi se despărţea în două laturi, curgând mai departe de‑a lungul poalelor munţilor. Deci nu se putea trece nici pe‑o parte, nici pe cealaltă. Şi atunci Novac a făcut acea nebunie de care am spus. Adică? S‑a aruncat în apă şi a început să înoate spre celălalt mal. Valuri nenumărate îl acopereau, vârtejurile îl trăgeau în adânc, stâncile îl loveau neîncetat, dar el înota mereu, cu putere, tot înainte. Nu foarte departe de unde întâlnise el prima dată torentul era o cădere mare de apă. Acolo n‑ar fi avut nicio scăpare. Deşi zgomotul torentului era foarte mare, urletul căderii începuse a‑l acoperi. Novac a ştiut că i se apropie sfârşitul şi a început să lupte poate ca niciodată până atunci. La câţiva paşi de cădere a izbutit să prindă un colţ de stâncă pe care s‑a suit. De pe el a sărit pe altul. A alunecat, dar s‑a prins de piatră, s‑a suit iarăşi şi a sărit din nou. Şi a ajuns pe celălalt mal. Aici era atât de frig, încât îi ieşeau din gură fuioare de aburi.”
Şi lui Roland îi ieşeau din gură fuioare de aburi. Parcă urmând povestirea, ploaia se schimbase într‑o lapoviţă ce amesteca picături mărunte şi reci, bobiţe de gheaţă şi fulgi mici.
„Novac a început îndată să urce Munţii Albi. Altul, în faţa măreţiei munţilor ar fi rămas încremenit. Ori s‑ar fi descurajat cu totul. El însă nici nu a stat să privească munţii, ci a început pe dată să se caţere. A fost nespus de greu! Erau locuri în care trebuia să urce pe gheaţă, locuri în care mii de cuţite de cristal împiedicau trecerea. Erau prăpăstii adânci, peste care punţi de gheaţă formau poduri de multe ori amăgitoare, gata să se prăbuşească. Erau vânturi tot mai reci şi tot mai puternice. Şi, mai ales, era tot mai frig.
Încă înainte de a ajunge măcar la un sfert din urcuş se făcuse noapte. Nu s‑a oprit. A mers mai departe, cu un singur gând: să ajungă în vârf, pe Cogaion.
Noaptea a adus cu sine un frig şi mai aprig. Aburul care ieşea din gură şi nări se transforma îndată în fulgi mărunţi de nea, iar spre dimineaţă se aşeza pe barbă şi mustaţă sub formă de chiciură, iar mai apoi ca ţurţuri de gheaţă. Chiar şi sângele din răni îngheţa îndată ce ieşea la aer.
Iar muntele… Muntele devenea tot mai drept, tot mai neted, tot mai greu de urcat. Şi vânturile erau tot mai puternice.”
Prinţul verde oftă adânc. Apoi tăcu o vreme, ca şi cum s‑ar fi uitat la urcuşul acela eroic şi îngrozitor totodată.
„Oricine altcineva ar fi fost mort de mult. Tăiat de cristale şi colţuri de gheaţă, prăbuşit de pe amăgitoarele poduri de zăpadă, alunecat în prăpăstii, smuls de vânturi şi zdrobit în adâncuri… Atâtea şi atâtea chipuri de a muri, atâtea şi atâtea capcane. Dar nu şi Novac. El a mers mai departe, folosind cu iscusinţă vânturile astfel încât acestea, bătându‑i din spate, să‑l lipească de munte în loc să‑l smulgă. Nici ceaţa cea mai deasă, adusă de trecerea norilor peste ei, nu‑l făcea să şovăie. Părea să nu simtă gerul sau umezeala, oboseala, foamea ori setea. Se făcuse ziuă şi urca tot mai mult, fără oprire. Iar s‑a făcut noapte şi iar zi. Urcuşul părea că nu se mai termină. Dar Novac nu se uita spre vârf, nici în vale. Se uita doar unde va pune din nou mâna sau piciorul. E drept, nici mâna lui nu mai arăta ca o mână omenească, ci ca un fel de cârlig înnegrit şi îngheţat. Nici piciorul, de pe care încălţările fuseseră de mult sfârtecate de colţi ascuţiţi, nu mai arăta ca un picior omenesc, ci ca o gheară ciudată, încremenită şi întunecată. Poate nici chipul său nu mai era omenesc. Gura era aproape cu totul acoperită de gheaţă, la fel sprâncenele, iar pielea era şi ea înnegrită de ger.
Dar spre sfârşitul celei de‑a doua zile, trecând de Vântul Turbat şi de toate piedicile muntelui, spre sfârşitul celei de‑a doua zile, Novac şi‑a împlinit visul: a ajuns pe Cogaion.
Deasupra norilor şi vânturilor, într‑un aer atât de rar şi curat încât abia putea respira, pe un platou drept ca o oglindă, nouă diamante mai mari decât un om înconjurau un cerc de piatră cenuşie, Cercul Sacru al dacilor. Ceva mai departe se vedeau adânciturile ce duceau către sălaşurile din adâncul muntelui unde se adăposteau călugării umblători printre nori.
Dar Novac avea ochi doar pentru diamante. Şi acestea, în razele apusului, străluceau cu o strălucire nemaivăzută, în mii de mii de mii de culori, într‑o frumuseţe de nedescris.”
Roland se opri iar.
Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi mulţi, mulţi de tot.
Focul care ardea în sobă arunca umbre ciudate pe pereţi.
Trecu multă vreme, în tăcere, până când Mitu, cu glasul sugrumat, rupse tăcerea:
– Şi? Mai departe?
Roland nu răspunse imediat. Parcă i‑ar fi părut rău să vorbească.– Mai departe? Nu‑ţi dai seama? Când, oprit din urcuşul său atât de greu, dar care‑l şi apărase de ger, Novac a stat să privească marile diamante de pe Cogaion, frigul l‑a transformat îndată în sloi de gheaţă. Preoţii dacilor au dat îndată veste despre trădarea lui. Asemenea trădare se pedepseşte mai aspru decât gândiţi: întreaga familie a trădătorului este ucisă. Dar Orolea nu era o fiştecine. Aşa cum luptase pentru bărbatul ei a ştiut să lupte şi pentru copilul ei. De îndată ce Novac plecase în drumul către Munţii Albi ea s‑a retras în casa ei, ieşind tot mai rar. Sătenii nici nu şi‑au dat seama când a plecat din sat către un loc pe care îl aveau ca adăpost ea şi Novac. De acolo putea vedea până departe. Şi a văzut, într‑adevăr, când s‑a pus foc locuinţei pe care Novac şi ea şi‑o ridicaseră. A înţeles îndată ce se întâmplă. Ştia că va fi căutată. Şi a fugit. A fost o luptă foarte, foarte grea. A avut de străbătut adâncuri ale Pădurii celei Mari care sunt primejdioase chiar şi pentru un dac, dar pentru o femeie însărcinată!
Şi totuşi a răzbit!
Prin câte lupte a trecut, urmărită şi de daci şi de nenumăratele umbre ale Pădurii, nici măcar Pădurea nu poate spune.
Dar a ajuns la marginea Pădurii celei Mari, unde a născut un copil. Înfăşurat în ultimele zdrenţe pe care le avea l‑a dus, aproape oarbă şi sfârşită de puteri, până în primul sat în care a izbutit a ajunge. Iar acolo, în pragul bisericii, s‑a prăbuşit, fără a lovi însă copilul pe care şi în moarte a reuşit să‑l apere.
Iar se lăsă liniştea. De câteva ori Mitu deschise gura, dar nu izbuti să scoată niciun sunet. În ochi îi licăreau lacrimi, care începură deodată să curgă pe obraji parcă prin propria lor putere.
În cele din urmă, cu un glas aproape stins şi plin de nesfârşite regrete, Dan întrebă:
– Este mama lui Mitu?
Roland încuviinţă din cap.
Surdul îl luă de umeri pe Mitu, cu un gest atât de firesc încât acesta primi îmbrăţişarea. Ca de la un frate mai mare.
În noaptea aceea niciunul n‑a dormit.
Capitolul VIII Magazin online DSV Capitolul X
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 