Etichetă: Catolicism

Un apel la unitate care dezbină

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Directorul editorial la Revistei ”Lumea Credinței”, Răzvan Bucuroiu, a publicat pe 5 Decembrie a.c. un material despre „Sfântul Nicolae: chip al dărniciei, apărător al dreptei credințe”.
La o zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, același autor publică pe pagina personală de facebook un apel prolix la unitate între Biserică și Catolicism. Un apel în care dreapta credință nu mai merită apărată…
Cităm

”Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă.

Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității. Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic. Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.
Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Încercăm în rândurile următoare să dăm un răspuns acestui apel, mirându-ne, iarăși, de cât de contradictorie poate să fie purtarea omului.

Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă spune autorul citat.
Ceea ce însă domnia sa ori nu știe (greu de crezut!), ori trece sub tăcere (dureros de crezut!), este faptul că aceste „anateme” au o importanță exclusiv formală în Biserica lui Dumnezeu: pe de-o parte, anatema unor rătăciți le face rău doar lor, pe de altă parte anatema Bisericii este doar o mărturisire publică a unei stări de fapt.
Altfel spus, pentru ca Biserica să poată ridica o anatemă (sau orice alt act asemănător) trebuie întâi dovedit fie că starea de fapt s-a schimbat în bine, fie că anatema (sau orice act asemănător) s-a dat greșit ori nedrept.

Din păcate pentru admiratorii actului din 7 Decembrie 1965, acesta este nul canonic și dogmatic, atât din partea Bisericii cât și din partea Papalității.
Din partea Bisericii, pentru că este necanonică și greșită dogmatică o asemenea „ridicare” fără un sinod ecumenic ce ar dovedi schimbarea în bine din Catolicism (nu există, dimpotrivă chiar!), ori ce ar dovedi greșeala sau nedreptatea ce ar fi fost făcute de Patriarhia de Constantinopol în 1054.
Din partea Catolicismului, pentru că ridicarea de către papalitate a scrisorii de excomunicare a cardinalului Humbert nu schimbă poziția Catolicismului față de Ortodoxie: aceasta este văzută ca o rătăcire, ca o schismă și chiar ca erezie.

De pildă, portalul vaticancatholic, prezintă sistematic Biserica în forma disprețuitoare Eastern ”Orthodoxy”. Totdeauna cu termenul de Ortodoxie în ghilimele, și cu numeroase atacuri, nedemne și mincinoase, la adresa Bisericii. (Amintim titluri de articole ca Eastern ”Orthodoxy” Refuted adică ”Ortodoxia” Estică Respinsă, sau St. Theodore the Studite (d. 826), Byzantine monk, debunks Eastern ‘Orthodoxy’ adică Sfântul Teodor Studitul (+826), monah bizantin, demască ”Ortodoxia” Estică, sau Eastern „Orthodoxy” Exposed: Their Heretical Doctrine Of God adică ”Ortodoxia” Estică Demascată: Doctrina lor eretică despre Dumnezeu etc., etc.).
Această atitudine este susținută de o idee pe care o găsim și pe portalul (enciclopedia) catholic, unde se pretinde, textual, că „este ortodox cel a cărui credință coincide cu învățăturile Bisericii Catolice”. Tot aici găsim și afirmația „The believer accepts the whole deposit as proposed by the Church; the heretic accepts only such parts of it as commend themselves to his own approval.” adică „Credinciosul primește întregul volum (depozit) așa cum este propus de Biserica Catolică; ereticul acceptă numai acele părți care sunt plăcute propriei sale voințe.”.
Aceste idei, și altele asemenea, sunt prezente și pe site-ul (portalul) oficial al Vaticanului, astfel încât este limpede că doctrinar și canonic, pentru Papalitate și Catolicism, actul din 7 Decembrie 1965 este lipsit de consecințe.

Revenim la textul pe care îl comentăm, care spune

„Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității.”

Prima frază ignoră, după cum am arătat, o stare de fapt: „blestemul reciproc” a fost o consecință, nu o cauză, o etapă, nu un început. Recomand cititorilor cărțile fostului monah catolic (și istoric catolic!) Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică (click pentru accesare) și Papalitatea eretică (click pentru accesare). De asemenea și cartea lui Constantin Papanace, Geneza și evoluția conștiinței naționale la Macedo-Români (de pildă aici, mai multe cărți pe Proiect Avdhela). Aici se pot vedea, obiectiv, lucrările Satanei și oamenilor lui și în ruperea Vestului de Biserica lui Dumnezeu, și în lupta acelorași împotriva Bisericii din Răsărit. Cititorul va putea urmări începuturile și lunga desfășurare a acestui război. Și va înțelege că actul din 1054 este aproape la fel de puțin important ca și cel din 1965: sunt acte mai mult formale, cu totul altele fiind cele care au despărțit Papalitatea (și, implicit, Catolicismul) de Biserică.

Două asemenea acte de maximă greutate sunt Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879-880) și Cruciata a 4-a (1204).

Sinodul al VIII-lea este un sinod acceptat ex cathedra de Papa Adrian al II-lea al Romei. Ceea ce, după doctrina catolică despre papi și sinoade, îl face perfect valid pentru Catolicism. Dar este trecut sub tăcere, sau denigrat, pentru că osândește, de pildă, eretica învățătură Filioque. Care este, ca să parafrazăm un text catolic, „parte din doctrina eretică despre Dumnezeu a Papalității și Catolicismului”. Aici recomand cititorilor acea subțire și minunată cărticică a Părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. În ea se înfățișează ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre El Însuși. Putem să înțelegem, astfel, de ce ideea că Duhul Sfânt ar purcede nu doar de la Tatăl, ci și de la Fiul, nu doar că Îl contrazice pe Fiul, dar distruge armonia deplină a Dumnezeirii (fiind astfel o multiplă răzvrătire împotriva Adevărului și Iubirii). Revenind, acest sinod a fost esențial în repararea schismelor dintre Papalitate și Biserică… până când Papalitatea a hotărât renegarea lui. După cum vedem, acest sinod (care anatematizează Filioque cu acordul Papalității!) este cu peste 170 de ani înainte de 1054.

Pe de altă parte, pentru actele ce au dovedit despărțirea deplină a Catolicismului de Biserica lui Christos paradigmatică este Cruciata a 4-a (din 1204). Plecată din Vest „pentru eliberarea Creștinilor oprimați de Islam”, Cruciata a transformat gazda sa, Constantinopolul, în ținta jafului și crimelor. Iar din Constantinopol, crimele și jafurile s-au întins până departe. Nenumărații martiri ai Bisericii din acea vreme – mireni și călugări, clerici și ostași, cărturari și oameni fără carte – sunt o icoană potrivită pentru toată istoria persecuțiilor catolice împotriva Ortodocșilor.
Dacă amintim de cele peste 300 de biserici, mânăstiri și schituri nimicite în Transilvania secolului al XVIII-lea pentru impunerea Catolicismului (în forma perversă a Greco-Catolicismului); dacă amintim despre masacrarea Românilor din Moravia în secolul al XVII-lea pentru refuzul de a trece la Catolicism; dacă amintim despre eforturile uriașe ale Vaticanului de a-i bulgariza, croatiza, maghiariza etc. pe Românii convertiți; dacă amintim despre implicarea Vaticanului în nimicirea Ortodoxiei în Croația în secolul XX… ei bine, acestea sunt toate sunt doar un fragment din persecuțiile suferite de Români.
(Într-o notă de maximă obiectivitate științifică și istorică recomandăm lucrările Românii în secolul al XIII-lea: Între cruciată și Imperiul mongol, de Șerban Papacostea, și Din mâinile valahilor schismatici…, de Ioan-Aurel Pop.)

Se va putea observa, de către oricine studiază aceste evenimente – și cărțile amintite mai sus – că „blestemul reciproc” din 1054 nu apare nici măcar ca pretext. „Însemnătatea lui” este aproape zero, fiind umflată de același gen de intelectualiști cu program politic precum cel care a lansat termenul insultător de „Imperiu Bizantin” pentru Romania.

Revenind la textul ce se vrea apel la unitate, ajungem la o diatribă foarte interesantă:

„Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic.”

La o primă vedere, s-ar putea crede că această critică insultătoare se adresează Catolicismului (în numele unității!).
Pentru că, evident, acesta este cel care, mai ales din secolul al XVI-lea, s-a spart în nenumărate denominațiuni. Fenomenul nu există în Biserică – exceptând rupturile produse de Papalitate prin marioneta zisă Greco-Catolicism.
Cumva însă, prin curgerea textului, autorul pare să învinuiască Biserica de dezbinările celor care s-au rupt de ea…
Într-un fel sau altul, este uimitor că autorul poate crede că o asemenea frază poate produce unitate.

Și întorcându-ne la curgerea textului avem

„Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.”

Acum, ca să începem cu auto-critica, ar fi fost nevoie de ceva de felul:

Băi Ortodocși supărăcioși, de ce vă îmbufnați pentru nimic? Ce, că ați fost arși pe rug de Catolici e mare lucru? Că au exterminat Românii Ortodocși din Moravia este motiv de supărare? Că s-au folosit de Catolicism ca să maghiarizeze pe Românii din Panonia, Banat, Crișana, Maramureș, Oaș, Transilvania etc. e mare lucru? Ce, că au rupt de vii mii și mii de mucenici români poate să fie pricină de dezbinare? Sau că au violat, ucis și jefuit pe schismatici? Sau că au sprijinit nenumărate acte criminale împotriva României? Ori sunteți atât de zgârciți că suferiți pentru nenumăratele biserici răpite, pentru dărâmarea altora, pentru averile care au curs și curg în buzunarele Papalității și slugilor ei? Chiar nu vă e rușine să vă supărați pentru călugării măcelăriți în Carpați, Dinarici, Alpi sau Atos, pentru episcopii închiși ori uciși sau alte asemenea crime?

Cam asta se înțelege din „barierele separării îmbufnate” de oricine cunoaște șirul parcă nesfârșit de martiri produs de prigoanele catolice și la Român și la alți Ortodocși.
Sau, ca să nu dăm o interpretare atât de aspră, poate că autorul a avut în vedere acel nivel al turnului de fildeș în care trăiesc unii. Unii care nu se implică în nicio mărturisire care să le aducă încercări adevărate, primejdii, prigoane. Și pentru care, departe fiind ei de suferința celor mulți, „barierele separării” dintre Biserică și Catolicism ține de speculații intelectuale. Căci pentru ei dogmele nu sunt adevăruri descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea și sfințirea oamenilor, ci neînsemnatele creații ale gândirii filosofice a unora. Deși nu mi se pare că aceste înțelesuri sunt mai puțin urâte decât celelalte…

Voi mai comenta aici ideea că „actul reparator… nu și-a atins pe deplin scopul”.
După cum vom vedea mai jos, autorul se contrazice teribil atunci când vorbește despre scopul văzut de el („front comun de acțiune” socială) ca parte a unui act ce ține de Dogmatică și Dreptul Canonic.
Este ca și cum ai cere anularea caterisirii lui Arie ca să faci front comun cu el împotriva avortului… Una e una, alta-i alta. Aici apelul al bunul-simț țărănesc al monahului martir Nicolae Steinhardt este extrem de actual!
Ca să nu mai încarc cititorul cu link-uri și cărți, voi sublinia doar că scopul acelui act a fost din partea Catolicismului, oficial, aducerea Ortodocșilor la Catolicism. Din partea Bisericii nu a existat niciun scop, actul fiind unul personal al Patriarhului de la Istanbul (de la Fanar), fără nicio semnificație în afară de deschiderea către trecerea la Catolicism (imposibilă ortodox). Or, din acest punct de vedere, este chiar minunat că actul „nu și-a atins pe deplin scopul”.

Și ne întoarcem la textul apelului, mai precis la fraza

„Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Da, este extrem de greu, tocmai pentru că se face această bălăceală politic-teologică!
Această amestecare a minciunii în adevăr în numele „unirii”, „iubirii” sau, cât de blasfemiator!, chiar al „lui Dumnezeu” este stearpă și otrăvită.
Merită observat ceea ce am spus și mai sus (și e tipic pentru textele ecumeniste): confuzia gravă a termenilor.
Autorul vorbește aici de un deziderat al unirii „nu dogmatic!, nu administrativ!”, ci de acțiune socială. Ceea ce este, vom vedea mai jos, perfect corect! Doar că este singura parte corectă dintr-un discurs ce amestecă lucrurile teribil. Căci dacă facem un apel la o comună acțiune socială (foarte bine!), ba și spunem „nu dogmatic!, nu administrativ!”, atunci nu introducem teme dogmatice și administrative! Este o logică elementară, este o chestiune de bun-simț.
Din nefericire, autorul vine cu acest apel la unitate socială după ce a început cu discuții despre unitatea dogmatică și administrativă! Și asta doar pentru că se întâmplă să fie 7 Decembrie, data actului politicianist din 1965.

Ca să înțelegem deosebirea dintre unitate socială (în punctele comune!) și bălăcăreală administrativ-dogmatică, voi da o pildă personală.
Este o întâmplare din vremea în care eram preot paroh la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București.
După Sfânta Liturghie, vorbind cu cineva la ușa bisericii, am văzut două fete cu un fel de afișe în mână. Erau la poartă, cumva speriate și șovăielnice. M-am dus la ele:
– Doamne ajută! Spuneți, vă rog! Ce doriți?
S-au uitat o clipă una la alta, apoi una mi-a spus, temătoare:
– Știți, aș fi vrut să vă întreb dacă ne dați voie să punem un asemenea afiș la biserica dumneavoastră?
Între timp văzusem afișul: era un marș împotriva avortului organizat de Catolici cu participare liberă și a altora.
Zic:
– Bineînțeles! Puneți-l aici, la intrare! – și le-am arătat unde.
Ele s-au uitat la mine cu mirare:
– Știți, noi suntem catolice!
Am râs:
– Știu. Dar luptăm împreună să salvăm copilașii, orice religie am avea, nu?
Au râs și ele și s-au liniștit.
Au lipit afișul. Și am îndemnat pe cei care pot să meargă, să lupte pentru salvarea copiilor nenăscuți.

Mai apoi, cineva m-a întrebat:
– Părinte, sunteți tradiționalist, sunteți împotriva Ecumenismului, cum de ați acceptat așa ceva?
– Să zicem că un om se îneacă, i-ai aruncat o funie și nu ai putere să îl tragi la mal. Și vine un necunoscut să te ajute. Ce faci, salvezi cu el omul? Sau îl oprești să apuce de funie, cerându-i întâi să-ți spună ce religie are, și dacă nu e Ortodox îl respingi? Ce faci?
– Trag omul la mal cu el, firește!
– La fel am făcut și eu, la fel trebuie să facem toți! Nu ni s-a cerut nimic împotriva Credinței noastre prin acele afișe sau prin anunțurile organizatorilor. Ne-au rugat să tragem de funie împreună cu ei, poate salvăm vreun copilaș. Este datoria noastră să ajutăm, dacă putem.

Și închei cu aceasta:
Este de bun-simț ca Biserica să colaboreze cu toți cei care au o poziție dreaptă față de probleme ca „ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.”.
Dar fără excursuri dogmatice și canonice nepotrivite; fără brodarea unor povești fanteziste despre Istoria Bisericii sau a altor religii. Nu impunem noi altora să fantazeze ori să nu fantazeze: dar așa cum nu acceptăm să fim siliți a trăi în fanteziile LGBT-iste ori transumaniste, nu acceptăm nici să fim siliți a trăi în fanteziile ecumeniste.

Pace tuturor!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Catolicismul, Sodoma şi Ecumenismul

 

Aş vrea să se ştie că scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Ştiu, am văzut în viaţa mea, că, da, adevărul ne face liberi. Dacă îl primim, desigur, şi dacă este adevărul iubirii (restul fiind patimă).

Adevărul iubirii este că în viaţa omului avem şi firesc, şi nefiresc.
Este firesc să mâncăm şi să bem apă folosind gura.
Este nefiresc să mâncăm şi să bem pe nas. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.

Legătura trupească firească dintre bărbat şi femeie este, pe de-o parte, în cadrul căsătoriei, iar pe de alta pe căile fireşti.
Se pot întrebuinţa sexual şi alte căi, ce nu au fost făcute pentru aceasta, la fel cum se poate aduce în organism apă şi chiar mâncare şi pe alte căi decât pe gură. Da, se poate şi acest lucru, dar nu înseamnă că este bine, că este sănătos ori că este firesc.
Dimpotrivă, este rău, este nesănătos, este nefiresc.

Aşezarea lucrurilor în firescul lor înseamnă armonie, sănătate, pace, spor, bucurie.
Stricarea – distrugerea – firescului duce la război, boală, pustiire, durere, tristeţe.
Se vede acest lucru simplu şi concret în trup sau în ecosisteme.
Dacă un organ funcţionează nefiresc – fie el ficatul, splina, inima, un plămân sau oricare altul – trupul suferă. Sau chiar moare. Această stare este nefirească, este starea de boală.
Dacă o parte a unui ecosistem se dereglează, tot ecosistemul suferă. Această stare este nefirească, este boală; şi se numeşte, după gravitate, dezechilibru ecologic sau dezastru ecologic.

În ciuda basnelor evoluţioniste – după care asemenea dezechilibre ar trebui să ducă la apariţia unor adaptări superioare, chiar a unor specii superioare – ieşirea din firesc duce doar la dureri, distrugeri şi chiar pustiiri.
Iar rostul Bisericii lui Dumnezeu a fost şi este şi va fi acela de a ajuta oamenii – şi prin ei şi restul lumii – să se întoarcă la firesc. Trăirea în Dumnezeu este firescul din care izvorăşte tot binele – aici încearcă Biserica să îi aducă pe cei care vor să fie buni.

În această încercare a Bisericii oamenii, fireşte, sunt şi cei care cheamă şi călăuzesc, şi cei care răspund sau nu chemării, care se lasă ori nu călăuziţi.
Ca urmare, chiar dintre oamenii Bisericii unii, din dragoste ori alte raţiuni, trec dincolo de firesc.

Ecumenismul este o asemenea trecere dincolo de firesc.
Biserica are şi totdeauna a avut dragoste pentru toţi oamenii, inclusiv pentru prigonitorii ei. Acest fapt a fost strălucit dovedit şi în prigoanele comuniste împotriva Bisericii dinainte de 1989.
Dar Dumnezeu este şi dragostea, şi adevărul, pentru că nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
Ecumenismul renunţă sistematic la adevăr în numele „iubirii”. Ceea ce este o înşelare, căci iubirea fără adevăr este patimă, nu iubire.

Pagini grele s-au scris în lucrarea unora din Biserica lui Dumnezeu pentru o apropiere nefirească de Catolicism.
S-a cerut, copilăreşte cel mult, „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Este o frază ce sună bine dacă o luăm sentimental-iraţional. Dar foarte rău dacă o analizăm logic. Pentru că fiecare individualitate este definită şi prin natură, adică prin ceea ce are comun cu alţii din aceeaşi categorie, cât şi prin unicitate, adică prin ceea ce are deosebit. Ca pildă, un cal este cal prin ceea ce are comun cu ceilalţi cai, dar este unic prin ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi.
Or o asemenea cerere presupune renunţarea la individualitate şi o unire într-un general vag şi globalizator în care orice individualitate dispare.
O cerere imposibilă, pe care cei iraţionali – în cel mai bun caz, naivi – vor încerca sincer să o urmeze, iar cei vicleni o vor predica pretinzând că o urmeză, doar pentru a atrage, treptat, iraţionalii (naivii) nu către generalul vag şi globalizator (inexistent) ci către ei; către ceea ce sunt ei.
Ecumenismul practicat astăzi – departe de dragostea adevărată a Bisericii faţă de toţi oamenii – este exact pe această linie.

Dar cum vezi că cineva care pretinde că s-ar conduce după fraza (purpurie) de mai sus este de fapt viclean?
Simplu: pentru că îşi păstrează ori chiar îşi accentuează individualitatea la care ar trebui să renunţe.
Altfel spus, dacă unul dintre partenerii Ecumenismului îşi subliniază repetat părţile care îl deosebesc de ceilalţi (celălalt), înseamnă că este nesincer, că este viclean.
Dacă şi adaugă lucruri ce îl deosebesc, nesinceritatea şi viclenia sunt cu atât mai izbitoare.

Catolicismul predică adeseori înţelegerea cu Ortodocşii (Ortodoxia), predică apropierea de Ortodocşi (Ortodoxie), pretinde că lucrează la aceasta şi că aplică principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„.
Sunt oare adevărate aceste vorbe? Ori sunt doar o mască?

Pot aduce mii (da, mii!) de dovezi ale totalei lipse de sinceritate a Catolicismului în relaţiile sale cu Biserica. De la violenţele catolice împotriva Ortodoxiei din Ucraina până la binecuvântarea repetată a genocidului împotriva Ortodocşilor – vechi şi nou.
Dar mă voi opri aici la o altă dovadă, poate mai uşor de văzut.
Sodomia. Adică adulterul şi homosexualitatea. Adică nefirescul în legătura trupească dintre bărbat şi femeie.

Acesta este un loc în care Catolicismul şi Ortodoxia se întâlneau. Era un lucru comun, unul care ar fi trebuit să îi unească. Atât, logic, la nivelul acţiunilor sociale, cât şi, ecumenist, la nivelul „relaţiilor religioase interconfesionale”.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar dori apropierea de Ortodoxie, nu ar schimba un asemenea punct! Este evident.
Dacă într-adevăr Catolicismul ar aplica principiul „să se lase deoparte ceea ce ne dezbină şi să luăm doar ceea ce ne uneşte„, în niciun caz nu ar schimba ceea ce îl uneşte cu Ortodoxia.
Care sunt faptele?

I. Pe 5 Decembrie 2019 Comisia pentru Căsătorie şi Familie a Episcopilor Catolici din Germania a dat o declaraţie publică. În care spun că a concluzionat, pe 4 Decembrie 2019, că homosexualitatea ar fi normală şi că atracţiile sexuale (nefireşti) nu ar trebui schimbate! Mai mult, nici adulterul nu ar fi prea grav şi, în concepţia lor, nu ar opri de la Împărtăşanie.
Subliniez că până astăzi, 20 Decembrie 2019, Papalitatea nu a avut nicio reacţie faţă de acestă poziţie – de altfel argumentată inclusiv pe vorbele actualului papă! -, ceea ce înseamnă că o aprobă! Fapt dovedit, de altfel, şi de punctul următor.

II. Pe 16 Decembrie 2019 Vaticanul, prin Comisia Pontificală Biblică, a publicat o carte numită „Che cosa è l’uomo? Un itinerario di antropologia biblica” („Ce este omul? Un itinerar în antropololia biblică„). Această carte uneori insinuează, alteori exprimă deschis idei pro-homosexualitate. Deşi mulţi teologi catolici au fost indignaţi de conţinutul ei, ea este publicată şi sprijinită de Papalitate. Altfel spus, este un act oficial al Catolicismului.
Ca singur exemplu – cine vrea mai mult poate urma link-ul din text -, cartea pretinde că Sodoma ar fi fost pedepsită de Dumnezeu pentru… lipsa de ospitalitate. Cu o dibăcie tipică teologiei catolice, autorii ocolesc faptul că sodomiţii practicau masiv homosexualitatea şi că au încercat să-i supună pe îngeri aceleiaşi perversiuni. Ei înlătură şi textele nou-testamentare, dar şi orice ar putea arăta răul produs de nefirescul relaţiilor trupeşti – la rândul lor un produs al mândriei şi altor patimi şi păcate.
Unii Catolici îşi exprimă uşurarea pentru că din 1971 a fost retras statutul de autoritate judiciară catolică pentru Comisia Pontificală Biblică, aceasta devenind un fel de „corp consultativ al Papalităţii”. Această uşurare ignoră faptul că amintita comisie este, totuşi, sub controlul Papalităţii. Şi că exprimă poziţii care urmează linia acesteia, ori o pregătesc, după caz.

Rămâne evident că între rezoluţia Episcopilor Catolici din Germania şi cartea Comisiei Pontificale Biblice există o legătură directă: Papalitatea îndreaptă Catolicismul cu toată hotărârea – dar şi cu iscusinţă managerială – către acceptarea totală a sodomiei, adică a întregului nefiresc în relaţiile trupeşti inter-umane.
Opoziţia – adeseori eroică, dacă nu martirică – a unor episcopi, preoţi, călugări şi laici catolici nu a schimbat şi nu schimbă această hotărâre. Cel mult nuanţează aplicarea ei… deocamdată.

Orice ieşire din firesc poate fi tratată dacă este recunoscută ca atare.
Să spunem că cineva îi zice unui canceros că este minunat aşa, că tumora/tumorile „îl fac deosebit” şi că cine vrea să îl trateze/vindece îi este duşman (cancerofob).
Face un lucru bun, sau un lucru rău?
Să spunem că se înfiinţează o asociaţie, ori mai multe, de „promovare a cancerului”, de „apărare a canceroşilor împotriva tratamentelor” etc.
Este un lucru bun, sau rău?
Şi care este calea dreaptă, calea bună, pe care cei buni şi drepţi trebuie să o urmeze în asemenea împrejurări?
Cred că răspunsul este limpede pentru orice om raţional.

Dar dincolo de aceste aspecte rămâne să subliniem falimentul total al Ecumenismului. Se vede limpede că acesta nu funcţionează. „Nici măcar” (citez un cunoscut) în relaţiile dintre Biserică şi Catolicism. (Cunoscutul este unul cu care am avut un dialog despre Ecumenism, el fiindu-i partizan. I-am arătat cum partenerii de „dialog ecumenic” ai Bisericii din cadrul Mişcării Ecumenice aduc noi şi noi schimbări teologice care îi îndepărtează de Ortodoxie. Chiar şi în domenii asupra cărora, teoretic, ne înţeleseserăm, se semnaseră documente comune. Şi mi-a răspuns, neaşteptat, că „Ecumenismul funcţionează măcar cu Catolicismul”. După cum se vede, nu, nu funcţionează. Este doar o amăgire.)
Mă întorc la primele cuvinte ale acestui eseu: scriu – şi cuvântez – din dragoste.
Îi iubesc nu doar pe Ortodocşi – cu toate lipsurile şi răutăţile lor -, ci şi pe Protestanţi, Catolici şi oricare alţi oameni.
Tocmai pentru că îi iubesc trebuie să mărturisesc Adevărul care îi poate face liberi.
Dacă Îl primesc şi Îl urmează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmaşii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populaţia creştină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creştinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forţă de muncă. Asupra acestui proces – inutil şi total absurd negat de unii propagandişti islamici sau patrioţi turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării şi turcirii.
Dar mai erau aici şi alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puţin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică şi presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puţin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înţelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea şi de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă