Etichetă: căţelul pământului; căţeii pământului

Iar despre căţelul pământului… şi despre somn şi vise de demult

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Deşi mi-am propus doar să amintesc despre căţelul pământului – şi bogăţia de cunoaştere şi trăire ce însoţeşte acest nume -, simt că trebuie să adaug la rândurile mai vechi.

Să asculţi căţelul pământului avea, în trecut, două înţelesuri, unul dintre acestea fiind, la rândul său, dublat.

I. Să asculţi căţelul pământului însemna, la fel cu „să asculţi cum creşte iarba„, să îţi îndrepţi băgarea de seamă (zicere care are nevoie de o lămurire anume) spre firea lucrurilor, înţelegându-le crugurile (a se vedea o mică lămurire a crugurilor aici) şi tainele cele mai ascunse.
Era o aplecare spre adâncime – şi iarba, cu rădăcinile sale, şi căţeii pământului, cu tainica lor viaţă şi glasul lor obişnuit şi ciudat în acelaşi timp, treceau dincolo de suprafaţă, tot mai departe.
Era o trecere de hotarul vederii obişnuite, către o lume nu mai puţin bogată decât cea văzută, însă mai tainică. În ea se ascundea viaţa din care se hrănea viaţa de deasupra; şi dacă puterea soarelui şi a apei, sau a altor elemente şi puteri văzute, aflate deasupra, se înţelegeau mai uşor, puterile adâncului, bune sau rele, stăteau ascunse.
De aceea, să taci ca să asculţi căţelul pământului însemna acel exerciţiu spiritual esenţial prin care se oprea gălăgia gândurilor – şi a prejudecăţilor -, se oprea vorbăria interioară, astfel încât auzul – nu doar, şi nu atât cel trupesc – să poată într-adevăr asculta cele tainice, curgerile puterilor nevăzute care din lăuntrul firii hrănesc şi dau viaţă, ori otrăvesc şi usucă, cele din afară.
Adânc pe adânc cheamă, în glasul căderii apelor Tale…

II. Dar să asculţi căţelul pământului mai însemna şi, simplu, să dormi.
Pentru că a fost o lume, România Străveche, în care pentru Români casa era locul în care se dormea doar pe vreme rea, în care se păstrau lucruri şi în care cei mari „numărau banii”, la adăpost de copii şi necuviinţă.
(Pentru cei care nu ştiu, părinţii de demult spuneau copiilor să vegheze curtea că ei se închid în casă ca să numere banii atunci când voiau să fie împreună… Iar copiii, până creşteau să înţeleagă unele lucruri, chiar pândeau să nu vină vreun hoţ/străin tocmai în acea clipă în care averile erau la vedere în casă… )
Cel mai adesea, de dormit se dormea la câmp, în livadă, în pridvor sau în alte locuri, deschise în parte sau cu totul. De foarte multe ori, între pământ şi Românii adormiţi era doar o haină, un cojoc, o cergă, o pătură… ceva subţire, care nu oprea sunetele ce veneau prin sol. Fie că era pasul greu sau tropotit al sălbăticiunilor mari – urs, cerb, tarpan (cal sălbatic), mistreţ, elan, zimbru, bour etc. – ori lătratul tainic al vietăţilor ascunse în vizuini şi galerii.
Ca urmare, „pune-te să asculţi cum latră căţelul pământului” însemna „du-te să te culci”. Sau „ascultă [cum latră] căţelul pământului” însemna „s-a culcat”.
Dar nu doar atât.
Căci prin această zicere se mai spunea, de fapt, ceva.
Un „ceva” care era, pentru Românii vechi, de la sine înţeles.
Şi anume, faptul că somnul este o stare în care omul, adesea, aude lucruri tainice. (Şi se uneşte aici înţelesul amintit la punctul I. cu cel de la punctul II.)

Somnul apare în lume pentru prima oară prin lucrarea lui Dumnezeu şi în lucrarea lui Dumnezeu, atunci când Acesta ia coasta lui Adam şi o face pe Eva.
Nu voi scrie aici despre cât de mult înseamnă, pentru Românii vechi, Adam şi Eva, părinţii noştri…
Dar voi aminti despre faptul că somnul lui Adam, acel somn al lui Adam, cel dintâi în lume, a fost unul profetic.
Deşi dormise, adică avea slăbită sau chiar întreruptă legătura cu realitatea obişnuită, cu percepţia lumii pe care o avem (o avea) în trezie, Adam ştie şi ce s-a întâmplat, şi ce va fi.
Cu toate că cel mai adesea oamenii trec peste acest fapt fără să îl vadă, adevărul este că în cuvintele pe care le spune Adam după ce se scoală arată şi ceea ce tocmai făcuse Dumnezeu, dar şi ceea ce va fi.
Somnul profetic este o stare comună la aleşii lui Dumnezeu, iar la Românii din vechime era înâlnit adesea.
Iar zicerea amintită mai sus – doarme, adică ascultă căţelul pământului – cuprindea în sine şi mărturia existenţei visului profetic, parte a unei stări de armonie cu Dumnezeu Sfântul şi Creaţia Sa, precum şi dorinţa de a trăi, totdeauna, această armonie.

Mihai-Andrei Aldea

Căţelul pământului şi uitarea Străvechii Românii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În România Străveche a fost o viaţă care astăzi poate să pară cel mult legendară celor înghiţiţi de lumea nouă.
Cu adevărat, ce şi cum ar putea înţelege Românofonii străini de pământ, străini de ape, străini de văzduh şi cer, străini de pădure şi iarbă, străini de vietăţile Creaţiei lui Dumnezeu?
Înlănţuiţi în lumi „virtuale”, înlănţuiţi în prietenii ireale, dependenţi de betoane, asfalt şi închiderea în camere – ca să nu mai amintim de beţie şi altele asemenea – ce şi cum ar putea înţelege din libertatea pe care o trăia Românul din vechime, legat de un minunat întreg azi neştiut?
Şi totuşi, Străbunii ne cheamă! Ne cheamă şi lumea lor, ne cheamă România Străveche şi Legea Românească.
Dragostea de Dumnezeu s-a văzut la Românii vechi în primul rând în dragostea faţă de fire, în legătura lor cu natura – cum i se zice astăzi. O legătură adâncă, bogată, înţeleaptă. Dispreţuită de greco-franţuzito-germano-ruso-engleziţii ultimelor veacuri, privită – ca şi Legea Românească şi Credinţa Străbună – drept „superstiţii”, „înapoiere” şi tot aşa…
Dar care, unei priviri sincere, ce caută temeiurile adânci ale existenţei, îi apare plină de o înţelepciune cu atât mai uimitoare.

Căţelul pământului este un nume sub care, cândva, se înţelegeau, după împrejurări, două feluri de vietăţi: brebul sau castorul şi orbetele sau ţâncul pământului.
În basmele româneşti de demult se vorbeşte despre viteji care capătă drept ajutor câinii pământului, doi sau trei, de obicei unul fiind mic faţă de ceilalţi.

Castorul ori brebul (Castor fiber) este o vietate fără de care nici nu se putea gândi, cândva, pădurea românească ori balta românească.
Din sudul cald şi până în îngheţata miazănoapte, dar mai ales între părţile nordice ale Hemului (Munţii Balcani), coastele Alpilor şi bălţile dinspre Marea Baltică, brebul sau castorul cu vizuinele şi zăgazele (stăvilarele) sale era întâlnit pretutindeni.
Lipsa lui însemna lipsa apei.
De aceea castorul era întâlnit în Sciţia Mare, dintre Prut şi Emba (râu la răsărit de Volga), doar în bălţile şi pe râurile mai mari, lipsind pe întinderile (parcă) nesfârşite ale câmpiilor sau stepelor din această parte a lumii.

Aici însă devenea des întâlnit ţâncul pământului sau orbetele (Spalax leucodon sau Spalax microphtalmus, dar şi Nannospalax leucodon), tot rozător şi el, ca şi castorul, însă mult mai mic şi iubitor al unui pământ mai uscat decât cel de pe ţărmurile râurilor şi din bălţi.
În Bărăgan, în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarbia şi alte părţi ale Sciţiei Mari, în Câmpia Tisei, între Dunăre şi Alpi, trecerea de la părţile umede, cu mlaştini şi apă multă, la cele mai uscate – pe care astăzi le-am numi de stepă – se făcea simţită şi prin înlocuirea castorilor cu orbeţii. Dar, de fapt, aceştia însoţeau ţinuturile înierbate până sus, în păşunile munţilor. Astfel că până şi pe înălţimi aveai trecerea de la căţeii pământului de pe lângă ape către căţeii pământului din locurile mai seci.

După cum se vede, sub numele de căţeii pământului avem de-a face cu mai multe animale, toate mamifere, toate rozătoare, dar din specii diferite.
Orbeţii, ce-i drept, fie ei mai mici sau mai mari, seamănă destul de mult între ei, însă castorul se deosebeşte limpede. Ca urmare, se pune întrebarea ce i-a făcut pe Români să unească aceste vietăţii deosebite sub un singur nume?

Lătratul… sub pământ!

Ceea ce au în comun vietăţi acvatice precum castorul şi subpământene, precum orbeţii este faptul că latră şi fac acest lucru foarte mult, castorul, şi exclusiv, orbeţii, sub pământ.
Altfel spus, în vizuinile sale, aflate şi sub apă, dar şi, logic, sub pământ, castorul are cea mai vocală parte a vieţii sale. Atât când înoată, cât şi în lucrările sale terestre, este mai degrabă tăcut. În schimb în vizuină este, adesea, chiar gălăgie. De la puii şi tinerii ale căror scâncete seamănă cu ceva între plânsetele puilor de câine şi, respectiv, ale iezilor, până la „discuţiile” dintre adulţi, sunt emise o serie de sunete altfel ascunse oamenilor. Şi pe care, dacă asculţi cum creşte iarba, le poţi auzi – sau… le puteai auzi, cândva.
Din parte lor, orbeţii duc o viaţă aproape cu totul subpământeană, ieşind foarte rar deasupra, şi cel mai des doar cât să-şi asigure răsuflătorile. Vânaţi în vizuină de nevăstuici, hermeline sau jderi, ei sunt necunoscuţi păsărilor de pradă. Iar acolo, în reţelele de tuneluri sau galerii pe care le sapă neîncetat şi în care îşi duc viaţa, au „vorbăria” lor: latră.

Ca urmare, vechii Români, care dormeau adesea pe câmp sau la pădure, puteau asculta adesea cum latră, în adâncuri, căţeii pământului.
Prin solul mai ud sau mai uscat, lătrăturile acestor vietăţi răzbăteau ca ecouri ale unei lumi subterane, înrudită cu alte lumi subterane, tainice, despre care, totuşi, Românii Vechi ştiau mai multe decât oamenii de astăzi.

Fiind, pe de-o parte, purtători ai unor boli, dar mai ales fiind animale ce nu ieşeau deasupra niciodată, orbeţii – numiţi şi ţâncii pământului, pentru că uneori ţipetele puilor seamănă foarte mult cu ale ţâncilor – se iveau pe faţa pământului doar înainte de unele cutremure sau atunci când apele freatice urcau, invadându-le galeriile. De aceea, ieşirea orbeţilor însemna, totdeauna, un semn rău, era o prevestire de cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc. Prevestiri ce se împlineau aproape fără greş. (Spunem „aproape”, deoarece, foarte, foarte rar, se mai întâmpla să apară la vedere un orbete disperat fugărit de nevăstuică sau jder.)
Ca urmare, se socotea că e bine dacă auzi căţeii pământului lătrând în adâncuri, dar, totodată, că e rău dacă dai ochii cu orbeţii.
Bineînţeles că „superstiţia” era de fapt un adevăr.
Dacă orbeţii se auzeau în adâncuri înseamna că pământul este bogat, apa este la o adâncime bună pentru ei, deci şi pentru ierburi şi copaci, deci pentru toată lumea, şi totul este în bună rânduială. Dacă nu se auzeau, însemna că pământul este prea uscat şi urmează secetă. Dacă ieşeau la suprafaţă însemna că urmează cutremur, inundaţie sau altă schimbare în rău, care îi izgoneşte din locuinţele lor.

Teama faţă de vederea căţeilor pământului nu se aplica, totuşi, castorilor. Dar în cazul lor se socotea rău să pescuieşti sau să bei apă de la stăvilarul lor sau de pe lângă vizuinile lor. Legea Românească era, în această privinţă, ca orice pescuit sau băut de apă să se facă din susul râului, „ca să nu îţi meargă rău„.
O altă „superstiţie ţărănească”, ar zice rasiştii, ca de obicei. Doar că brebul – castorul european – are obiceiul să-şi facă nevoile chiar în apă, lângă vizuini sau stăvilare. Ceea ce face apa din aceste locuri, delicat spus, „improprie pentru consum”. Ceea ce Românii din străvechime ştiau foarte bine.

Pe de altă parte, ştiau şi faptul că acolo unde brebii sau castorii îşi fac stăvilare, se înmulţesc şi peştele, şi plantele de apă, se fac luminişuri în pădurile dese, viaţa se îmbogăţeşte şi toată lumea are de câştigat.

În toată legătura sa cu vietăţile unite sub numele de căţeii pământului Românii României Străvechi arată un discernământ care vine dintr-o cunoaştere adâncă a tainelor firii, dintr-o înţelegere adâncă a legăturilor – bune şi rele – dintre toate vietăţile şi laturile Creaţiei.
Fără să fi spus, nici pe departe, totul despre căţeii pământului, închei totuşi această călătorie în lumea românească de altădată. Poate doar pentru o vreme…

Mihai-Andrei Aldea