Etichetă: BOR

Cum (nu) se scrie Istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

De multe ori am fost întrebat cum se scrie Istoria.
Unii voiau să înțeleagă de ce sunt poziții istorice atât de diferite. Oare este Istoria o disciplină științifică? m-a întrebat cineva din Academia Română, persoană exasperată de deosebirile de păreri dintre istorici.
Anul trecut am primit de la un bun prieten o întrebare asemănătoare: Este corect din punct de vedere istoric, științific, acest text?
De la acel text a crescut un răspuns.
Îmbogățit de cererile unor „cititori beta”, care îmi puseseră întrebări pe temă. Și cărora le oferisem răspunsul scris deja în locul unei noi formulări.
Până când răspunsul a devenit o cărticică.

Am încercat să scriu cât mai ușor de înțeles pentru orice cititor. Și mi s-a spus că aș fi reușit.
Răspunsul despre Cum (nu) se scrie Istoria folosește un text produs de d-l Dan Ungureanu ca pretext pentru prezentarea practică și ușor de urmărit și înțeles a metodologiei științifice a Istoriei (evident, Istoria ca disciplină științifică, dacă e să fim redundanți).

Cartea este dăruită liber cititorilor: puteți să o descărcați, să o printați și chiar să o dați mai departe, dacă vreți, în toată liniștea.

Să fie cu folos!

Cum (nu) se scrie Istoria MAADescărcare (Download)

Și slavă lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Cărticica a fost postată și la adresa

https://www.academia.edu/129939702/Cum_nu_se_scrie_Istoria_MAA

cu aceleași drepturi pentru doritori (de descărcare, printare, distribuire).

A judeca, a osândi, a pedepsi, a iubi .1.

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Acum câteva decenii am auzit de la Părintele Constantin Galeriu că fiecare Biserică are luptele sale interioare. Adică răstălmăciri ale Învățăturii lui Dumnezeu, erezii în devenire sau chiar puternice. La început ascunse în păreri și obiceiuri, apoi devenite rătăcire până la despărțirea de Învățătura lui Dumnezeu. Când erezia începe să spumege.
Da, mi-a spus Părintele Sofian (Boghiu, ✝) 16 Sept.). Și a oftat. Da, așa este și a fost de la venirea Mântuitorului până astăzi. Iuda a început să își îndreptățească iubirea de arginți, apoi a început să îi convingă și pe ceilalți Apostoli de minciunile sale. Și, chip al iubirii și blândeții, Părintele Sofian a oftat iar. Dar mulți au căzut și încercând să apere Biserica de asemenea căderi. Filioque, până la urmă, este o rătăcire născută din dorința de a opri rătăcirea arianistă. E ușor să cazi, mai ales dacă uiți cine este Capul Bisericii. În spatele răstălmăcirilor ce cresc în Bisericile locale stau dracii teologi. Care pot fi învinși prin iubirea de Dumnezeu, prin trăirea în Dumnezeu, nu prin scolastică — dracii nu pot fi întrecuți în scolastică.

Atunci m-am întrebat care sunt rătăcirile care luptă Biserica noastră, adică aceasta, românească, în care trăim și ne apropiem de Dumnezeu.
Sigur, sunt unele universale: intelectualismul, ori trufia învățăturii (lumești) este osândită în Noul Testament (ex.: I Cor. 1:20 și 2:6-12).
Dar care sunt cele specifice Bisericii Române — sau Bisericii Ortodoxe Române, dacă vrem.

În timp, am găsit trei:
monahomania
etnofobia
pietismul

Prin monahomanie înțelegem convingerea greșită după care monahul este tipul (paradigma) vieții creștine, după care monahismul este măsura vieții creștine. În această rătăcire mireanul este un ratat, pentru că nu s-a călugărit. Unirea între soți este văzută precum mâncarea de carne, dată oamenilor după Potop pentru neputință. Iar mireanul este totdeauna, chiar și în Rai, sub nivelul monahului.
Minciuna aceasta ar fi ușor de demontat prin ascultarea de Iisus Christos, Marele Arhiereu și Stăpânul Veacurilor, Cel care a zis că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie, poruncind unirea dintre soți (Mt. 19:4-5; Mc. 10:6-8). Și adaugă două cuvinte pe care mulți le ignoră: că prin unire nu mai sunt două trupuri, ci unul singur; și că ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! (Mt. 19:6; Mc. 10:9).
Iar despre celibat și călugărie, tot Mântuitorul spune că este doar pentru cei cărora le este dat să o înțeleagă și trăiască spre mântuire (Mt. 19:11).
Deși ar fi multe de arătat aici, ne oprim la concluzia esențială: lupta interioară cu patimile este foarte asemănătoare în mirenie și monahism; dar mirenia, ca trăire întru Christos, este foarte, foarte, foarte deosebită de monahism ca trăire întru Christos.
De aceea Biserica (locală) are datoria sfântă și răspunderea uriașă de a învăța pe mireni să fie mireni, iar nu călugări. Și pe monahi să fie monahi, iar nu mireni.

Prin etnofobie înțelegem sila (scârba) sau ura față de propria națiune, față de propriul neam — sau și față de altele.
Este rătăcirea care pretinde că națiunile sunt cel mult un pogorământ, dacă nu un blestem; contrazicând astfel Învățătura lui Dumnezeu și Biblia, căci aceasta din urmă ne arată că popoarele ca etnicitate, națiunile ca popoare unite în cultura lor creștină, sunt în Ierusalimul Ceresc (Ap. 21:22-27, de pildă). Este o rătăcire de origine iluminist-comunistă, evident străină Bisericii, dar care a prins rădăcini puternice între cetățenii Republicii România. Pentru că sunt oameni care s-au lepădat de mult de datoria față de națiune și patrie, așa că se agață de orice pretext pentru lepădare (precum Iuda de mila de săraci spre a-și îndreptăți lăcomia).

Prin pietism înțelegem înlocuirea adevărului și a dreptarului creștin de simțiri puternice pretinse adevăr și dreptar. Este rătăcirea despre care prevenea Domnul nostru Iisus Christos atunci când ne-a zis „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar va veni vremea când oricine vă va ucide pe voi să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.” (In. 16:2).
În pietism omul înlocuiește înțelesurile adevărate cu cele dorite de simțămintele și simțirile lui.
Și se mânie până la ucidere, după cum s-a proorocit, față de cei care încearcă să păstreze adevărul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru pietiștii care fantazează că a vedea ce este rău în Biserică înseamnă a fi împotriva ei amintim că o judecată identică a dus la uciderea lui Iisus Christos. Pentru pietiștii care fantazează că a vedea rătăcirile care luptă o Biserică locală înseamnă a o ataca amintim că în Noul Testament și în Sfânta Tradiție această vedere este o datorie fundamentală a oricărui creștin. Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea de adevăr (Rom 1:18).
Să pretinzi că a vedea rătăcirile și ceea ce este rău în Biserică este un lucru rău, un atac, o împotrivire față de Biserică, înseamnă a declara că Biserica este a Satanei. Căci Satana este și izvorul răului, dar și cel care pretinde că răul este normalitate.
Iar Duhul Sfânt grăiește prin Sfântul Apostol Pavel despre rătăcirile din Biserica Efesului și despre felul în care aceasta va fi atacată de episcopii rătăciți (Fapte 20:16-38). A fost Pavel Apostolul împotriva Bisericii Efesului? Sau a fost pentru ea, de partea ei, ceea ce cere împotrivirea față de răul ce creștea în ea?
Sau atunci când Sfântul Ioan Apostolul previne șapte biserici locale asupra răutăților din lăuntrul lor, în Duhul Sfânt (Apocalipsa, de la 1:19 la 3:22), de ce o face? Erau Ioan Teologul și Duhul Sfânt împotriva acelor biserici? Sau erau pentru ele și încercau să le prevină ca să nu fie nimicite?
Ori atunci când Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat greșelile episcopilor de toate gradele, de la cei de la sate până la patriarhi, a făcut-o pentru că era împotriva Bisericii lui Dumnezeu și/sau a bisericilor locale? Sau era pentru ele și încerca să le ajute și să le salveze?
Răspunsurile sunt clare pentru orice om rațional.

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

O publicație oarecare atacă un preot ortodox din Londra pentru că și-a făcut datoria de preot ortodox! Iar altele preiau materialul anti-ortodoxă fără nicio șovăire, răspândindu-l cu nesaț!

Mai exact, conform relatării publicației în cauză, lucrurile s-ar fi întâmplat astfel (atenție la ce se pretinde!):

O familie a stat tot timpul în spital cu copilul abia născut, până când, la 4 luni, acesta a murit.
Familia nu a găsit în spital decât un preot catolic, pe care l-a rugat să boteze copilul.
Copilul botezat catolic a murit la 4 luni.
Familia s-a dus cu copilul catolic la preotul ortodox să îi facă înmormântarea.
Preotul le-a spus că nu se poate face înmormântare ortodoxă pentru cei care nu sunt botezați ortodox.

Până aici, orice om logic și care nu a fost manipulat emoțional va avea următoarele gânduri:

1. De ce patru luni de zile nu au chemat un preot ortodox? Să credem că nu au putut găsi un preot ortodox în toată Londra? Și, evident, nu era nevoie să plece din spital pentru asta. Era de ajuns să caute printre rude, cunoscuți sau pe internet. Ar fi găsit. Și atunci, de ce nu au chemat un preot ortodox la botez?
2. De ce, în lipsă de preot ortodox, nu l-au botezat ei, așa cum se cuvine? Doar faptul că în Ortodoxie mirenii pot boteza în lipsa preotului este binecunoscut. Și, ca urmare, e un lucru ce poate fi aflat ușor.
3. Dacă l-au botezat catolic, de ce l-au dus la preotul ortodox să îl îngroape? Doar este firesc să îngropi omul în religia în care a fost botezat, dacă nu și-a schimbat-o.
4. Preotul a procedat absolut corect. Este un lucru mai mult decât evident pentru orice om de bun simț că este oprit pentru un preot catolic să facă înmormântare Ortodocșilor, precum și pentru un preot ortodox să facă înmormântare Catolicilor.

Aici, ca preot ortodox, trebuie să adaug faptul că încălcarea acestei legi bisericești duce la oprirea de la slujire pe viață.

Ca urmare, de ce respectiva publicație face scandal?
Ei bine, pentru că la mijloc este un preot catolic din Londra, Eduard Fartan. Care a povestit ce a vrut el despre întâmplare, pe Facebook, cu indignarea și minciunile tipice propagandei catolice uniatiste („greco-catolice”).
Minciuni?
Da, pentru că d-l Eduard Fartan știe foarte bine că preoții ortodocși nu au voie să înmormânteze pe cineva de altă religie. Ca urmare, indignarea sa pe temă este o minciună.
Mai mult, dacă prin cine știe ce miracol unic, d-l Eduard Fartan nu știa acest lucru arhicunoscut nu avea voie să vorbească pe temă. Dacă a făcut-o, a făcut-o mincinos și e cu atât mai grav dacă vorbește atât de pătimaș despre ce nu știe.
Da, minciuni, pentru că d-l Eduard Fartan a pretins că poziția preotului ortodox ar însemna că Românii „sunt disprețuiți și abandonați de unii slujitori ai altarului”. Deși poziția respectivă este poziția corectă ortodox, iar cei care au disprețuit și abandonat au fost părinții în cauză. Foarte probabil instigați și manipulați chiar de cel care a botezat catolic copilul.
Desigur, textul d-lui Eduard Fartan, preot catolic (zis „greco-catolic”) este plin de fățarnică indignare față de purtarea de fapt normală a preotului.

Nu pot comenta prea mult purtarea părinților. Este evident că în 4 luni de zile au vorbit repetat cu rudele. Este evident că li s-a zis să boteze copilul. Este evident că au avut timp să se informeze despre asta și să cheme un preot ortodox; ori, în cel mai rău caz, să îl boteze ei.
Faptul că au apelat la un preot catolic este rușinos și total nejustificat. Dar

Adevăratul scandal la acest botez este că preotul catolic nu i-a îndrumat către un preot ortodox. Știind foarte bine că prin botez duce copilul în Catolicism.

Iar al doilea scandal adevărat este articolul – preluat deja de mass-media anticreștină. Un articol în care Ortodocșii sunt blamați și loviți pentru Credința Ortodoxă.

Spre rușinea lui, la această persecuție anti-ortodoxă ia parte și Mihai Rusu. Acesta, ca și cum sociologia îl face expert în dogmatica ortodoxă, pretinde că înmormântarea nu ar „atinge acel nucleu dur al credințelor cu adevărat dogmatice”. Faptul că folosește sintagma „nu mi se pare” este irelevant în contextul unui linșaj emoțional – lucru pe care un sociolog ar trebui să îl știe prea bine.
În realitate, Înmormântarea ca slujbă este încununarea vieții creștine. Și este parte integrantă din Credința Ortodoxă.
O realitate cu totul contrară afirmațiilor d-lui Mihai Rusu.

Și mai rușinoasă este poziția lui Radu Preda. D-sa a pierdut o foarte bună ocazie să tacă. Și s-a apucat, într-un stil intelectualist total neortodox, să dea și el în cel care dau toți. Un lucru cu totul contrar Ortodoxiei și cu atât mai grav cu cât este susținut de un sofism ieftin.
Astfel, teologul (aici, teoologul) Radu Preda pretinde că Biserica Ortodoxă Română, de vreme ce recunoaște botezul făcut în numele Sfintei Treimi, se poate face înmormântarea. Aici ar trebui să strigăm către Sfântul Sinod: „V-au spus mulți, inclusiv Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, să vă păziți de Ecumenism! V-au spus că va duce la distrugerea Bisericii! Iată exemplu clar!”
Dar, trecând peste paranteză, trebuie subliniat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a interzis conslujirea. De asemenea, a interzis slujbele de înmormântare și parastasele pentru cei care se incinerează de voia lor chiar dacă sunt Ortodocși. Etc.
Prin urmare, recunoașterea botezului catolic este un act strict formal și un gest de bunăvoință din partea Bisericii. Dar care nu dă dreptul Catolicului la Împărtășanie sau Înmormântare, care sunt, în Biserică, exclusiv pentru Ortodocși.
Acest lucru este binecunoscut tuturor teologilor ortodocși. Deci este cunoscut și d-lui Radu Preda care, spre propria pieire, alunecă tot mai mult din Ortodoxie pentru intelectualisme sterpe. Dumnezeu să aibă milă de el și să nu îi răspundă după cum s-a purtat el cu preotul din Londra atacat acum!
Preot pe care, fără niciun motiv, d-l Radu Preda l-a declarat, iarăși total neortodox, barbar și nebun. O să ne oprim amintind aici că un teolog ar trebui să știe osânda celui care bârfește un cleric… inclusiv a clericilor ce bârfesc alți clerici.

Revenind la articolul publicat – și preluat cu zel de mulți anti-ortodocși – se observă că poziției ortodoxe îi este dedicat un paragraf din douăzeci și șase. Adică principiului audiatur et altera pars (ascultă și partea cealaltă… înainte să tragi o concluzie) i s-a rezervat mai puțin de 0,4% din numărul de paragrafe!
Evident, publicația folosește o metodă tipică pentru publicațiile anti-ortodoxe ca să scape de CNA (care oricum totdeauna doarme în asemenea cazuri): zice că

„a cerut o poziție oficială din partea Patriarhiei și a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale din Paris, iar în momentul în care vom avea un răspuns, va apărea în material”

Doar că deontologia jurnalistului cere altă abordare!
În fapt, publicația, dacă se vrea corectă, avea datoria imparțialității – cu totul lipsă în articol –, avea obligația obiectivității – iarăși de negăsit în articol –, avea datoria responsabilității – pe care nu am putut-o vedea nici la cei numiți în articol, nici la articol în sine – etc.

În cazul de față, publicația avea datoria să asculte și cealaltă parte înainte de publicarea materialului, care trebuia să conțină și punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române.
Ceea ce nu s-a făcut.

Dimpotrivă, s-a publicat un material plin de patetisme manipulatoare pe o direcție total împotriva Bisericii Ortodoxe.
Un material în care sunt minciuni evidente, precum unele pe care le-am amintit deja. Dar mai sunt!

Una dintre ele este afirmația că în tragedia de la Colectiv „preoții ortodocși au lipsit de la locul tragediei”. O altă manipulare anti-ortodoxă a mass-mediei – profitându-se și de proverbiala inerție a administrației bisericești. Pentru că primul preot la Colectiv a fost Preotul Vasile Bîrleanu, preot ortodox la Capela ISU – Dealu Spirii, ajuns acolo cu colegii săi de la ISU la ora 0:30.
Este un lucru bineștiut, dar și bine ascuns, ca să nu își dea seama oamenii cum au fost manipulați împotriva Bisericii.
Și de această dată articolul minte anti-ortodox.

Și, desigur, se va spune „din greșeală”, „din întâmplare”.
Dar, cum i-a spus tatăl meu unei vânzătoare de la pâine prin 1987, când aceasta i-a dat restul „scăzut” pentru a nu știu câta oară:
„- Cum din greșeală, doamnă? Cum de greșiți totdeauna în favoarea dvs. și niciodată în favoarea noastră?”
Aceeași întrebare ar trebui să și-o pună și publicația în cauză, ca și celelalte publicații care mereu, „din greșeală”, publică materiale mincinoase anti-ortodoxe.

Vreau să îl felicit pe preotul din Londra, care și-a făcut datoria.
Faptul că până și d-l greco-catolic a recunoscut că părinții au revenit la el de trei ori arată faptul că le-a vorbit frumos, cu dragoste.
În rest, Dumnezeu va judeca, va răsplăti și va pedepsi, după Cuvântul Său!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

O pagină de Istorie: Patriarhul Nicodim vs. Stalin

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După al Doilea Război Mondial, la cererea puterii sovietice, autorităţile române au făcut presiuni intense la adresa patriarhului Nicodim de relansare a relaţiilor bisericeşti româno-ruse după întreruperea survenită de măsurile antireligioase luate de puterea bolşevică după 1918. Noul context geopolitic european şi oriental îl convinsese pe Stalin să-i dea o atribuţie specială Bisericii Ortodoxe Ruseşti, care se evidenţiase în mobilizarea maselor în marele război de apărare a patriei. Stalin înţelegea că pentru aplicarea planului său panslavist avea nevoie de influenţa bisericească în lumea ortodoxă.

Biserica Rusă trebuia să se regăsească pe scena Ortodoxiei, pentru care a iniţiat un amplu proiect diplomatic eclesiastic la nivelul patriarhiilor apostolice orientale, dar şi la autocefaliile naţionale. Iar cea mai importantă autocefalie ortodoxă era Biserica Ortodoxă Română. Existau totuşi o serie de impedimente în relaţia cu partenerul român, determinate de situaţia canonică a românilor din Basarabia interbelică, restituirea bunurilor bisericeşti luate de autorităţile române din acest spaţiu, dar şi din cel fost transnistrean (dintre Nistru şi Bug) şi mai ales repatrierea slujitorilor basarabeni şi bucovineni.

Toate aceste doleanţe le exprima patriarhul moscovit Alexei într-o scrisoare trimisă patriarhului Nicodim în mai 1945, adusă chiar de şeful unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Ruse, în persoana episcopului Ieronim al Chişinăului. Astfel, autorităţile sovietice, care erau fără nici o îndoială în spatele diplomaţiei promovată de prelaţii ruşi, avansau o politică maximală, cerând cât mai mult, în ideea că sunt cele care domină situaţia în timpul negocierile, la care era delegat să participe chiar episcopul înscăunat la Chişinău de sovieticii care reveniseră în Basarabia. Evident că prezenţa lui Ieronim putea fi şi un mijloc de intimidare la adresa reprezentanţilor ortodocşi români, mai ales că se ceruse Patriarhiei Române întoarcerea la calendarul vechi şi recunoaşterea Mitropoliei Rutene de Cernăuţi.Fără nici o urmă de intimidare, patriarhul Nicodim îi răspundea omologului rus în cei mai diplomatici termeni bizantini, refuzându-i punct cu punct cererile venite de la Moscova… continuarea articolului scris de Adrian Nicolae Petcu pe site-ul Ziarului Lumina (click aici).

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.