Etichetă: Biserica lui Dumnezeu

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.

Patriotica Propaganda Anti-Româneasca. Unele cazuri

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Patriotica Propagandă Anti-Românească. Unele cazuri

Există două feluri de propagandă anti-românească: cea conștientă și cea inconștientă.
Cea conștientă vine de la feluriți dușmani ai adevărului.
Ca pildă, putem să cităm feluriți propagandiști din Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria etc. Asemenea eretici sau păgâni – căci oricine își pune țara sau națiunea mai presus de Dumnezeu (Adevărul), este în înșelare amară – își închipuie că minciuna istorică, rasismul programatic și alte asemenea instrumente slujesc „interesului național”. Este adevărat că lumesc par să aducă multe câștiguri; dar pe termen lung, și mai ales duhovnicește, duc la auto-distrugere. Acesta este, însă, alt subiect.

Aici vom atinge tema propagandei anti-naționale sau a „patrioticei propagande împotriva propriei țări”, ori împotriva propriului popor. Aplicat, tema este Patriotica Propagandă Anti-Românească.
Ea cuprinde felurite minciuni anti-românești care sunt lansate ca și cum ar fi idei patriotice, adevăruri istorice etc. Și care sunt preluate cu entuziasm de către ”patrioți” sau patrioți ce ”uită” sau chiar uită că orice „adevăr zguduitor” ar trebui bine cercetat ca să nu se dovedească o minciună.
Pentru lămurire, dăm aici câteva cazuri de minciuni anti-românești care sunt preluate de mulți oameni bine voitori în numele patriotismului. (Despre altele am scris altădată.)

1. Inochentie/Inocențiu Micu Klein a fost un om demn și un patriot român.

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.
În fapt Inocențiu Micu Klein a fost un eretic entofiletist, adică un adept al rătăcirii după care patria sau neamul ar fi mai presus de Dumnezeu și de Învățătura Acestuia, implicit mai presus de Adevăr. Ca urmare, Inocențiu Micu Klein nu a șovăit să folosească schimbarea religiei drept șantaj politic. Această acțiune dovedește o totală lipsă de cinste în raport cu ceea ce este cel mai sfânt domeniu, Credința. Aderența sa la Papalitate, respectiv Greco-Catolicism, făcută tot pe criterii politice, dovedește categoric atât erezia cât și lipsa de cinste. Pentru cei care nu înțeleg gravitatea morală a gestului, trebuie subliniat că și în Credința Creștină (adică în Ortodoxie, după termenul folosit astăzi în România), dar și în Catolicism, asumarea credinței se face total și nu poate fi negociată – mai precis, ”negocierea” înseamnă fie necredință (atunci când este la nivel personal), fie apostazie (atunci când este folosită politic). În temeiul criteriilor reale și fundamentale din Biserică (adică Biserica Ortodoxă) și respectiv din Catolicism Inochentie/Inocențiu Micu Klein este un om nedemn, necinstit, apostat, eretic, profitor.1

Folosirea unui asemenea personaj pe post de „erou” sau „model” este un mijloc sigur de distrugere a moralității și discernământului, de descurajare a demnității naționale etc. Adică este un act anti-românesc.
Pentru a înțelege mai bine gravitatea demersurilor lui Inochentie Micu Klein trebuie citit și următorul exemplu.

2. Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească

Această minciună aruncată de agenții Papalității în Românime este crezută de adepții Catolicismului, dar și de către alți dezinformați.

Precizăm că prin „Școala Ardeleană” se înțelege, de fapt, un șir de conducători ai propagandei Papiste în Românime, începând cu Inochentie Micu Klein (vezi cazul 1.), și de instituții ale acestei propagande, începând cu școlile de propagandă catolică înființate la Blaj în 1754. La aceștia sunt adăugați, nu de puține ori mai mult decât forțat, feluriți intelectuali și clerici ardeleni dintre 1754 și 1890-1900 (chiar și atunci când s-au manifestat clar împotriva curentelor propagandistice ale Blajului Catolic, Papalității etc.!).

2.1. În primul rând, o asemenea afirmație presupune că înainte de Școala Ardeleană nu ar fi existat conștiință națională românească. O afirmație mai anti-românească este greu de găsit, căci asta ar însemna că până la „Școala Ardeleană” nu ar fi existat Națiunea Română; pentru că orice națiune se definește în primul rând în temeiul conștiinței naționale. Ca urmare, dacă un grup de oameni nu are conștiință națională, nu este o națiune.
Altfel spus, „Școala Ardeleană” slujește cel mai extremist nivel al rasismului anti-românesc din Rusia, Ungaria, Ucraina etc.: acela care pretinde că Națiunea Română ar fi o creație modernă, lipsită de rădăcini istorice, o înjghebare artificială tardivă etc.

Existența conștiinței naționale la Români în Evul Mediu și chiar în Antichitatea târzie a fost dovedită de istorici de felurite naționalități, etnii, religii, orientări politice etc. Amintim aici de marele om și specialist Mihail Diaconescu, de Adolf Armbruster (care prin Romanitatea românilor. Istoria unei idei, tranșează categoric problema), de Constantin Papanace, de Nicolae Iorga etc. Afirmația, prin urmare, este de un total ridicol științific.
Dar problema nu este doar în lipsa oricărui suport factual pentru afirmație, ci în consecințele minciunii (ca cele amintite în acest sub-punct) și, foarte grav, în bucata de adevăr a minciunii.

2.2. În al doilea rând, această afirmație conține o bucată de adevăr, în sensul în care „Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți prin forță sau minciună la (Greco-)Catolicism.
În Byzance apres Byzance, Nicolae Iorga, în Ioan Basarab, un domnitor român la începuturile Țării Românești, Matei Cazacu și Dan Ion Mureșean, în alte lucrări alți specialiști (de la George Murnu la Mihail Diaconescu) amintesc, prezintă, dezbat (apariția, limitele etc.) pentru ideea imperială (împărătească) la Români. Este vorba aici despre convingerea Românilor că sunt Romanii vremii lor, că duc mai departe Împărăția lui Constantin cel Mare, dreptatea lui Traian etc. Această idee se manifestă plenar – folcloric, politic, economic, militar, cultural, religios – atât între „boierii mari” și respectiv (dintre ei ieșiții) domnitori români, cât și între boierii mijlocii, boieri mici (moșteni, moșneni, răzeși), clerici, călugări români etc. Pentru Români exista o continuitate neîntreruptă dinainte de întemeirea Romei, pe de-o parte, sau a Troiei, pe de alta, și „Românii de astăzi”. Indiferent că „astăzi” însemna anul 550, anul 600, anul 1204, anul 1453 sau oricare altă vreme.
Instituțional, această idee are o argumentație factuală invincibilă (ca să folosim expresia lui Ion Coja): între statul roman cu capitala la Roma și statul român cu capitala la București nu există nicio întrerupere, nicio cezură, nicio prăpastie. Deoarece avem mai multe materiale pe temă, ne mărginim aici la observarea următoarelor trei continuități esențiale:

a. Între statul roman cu capitala la Roma și statul roman cu capitala la Constantinopole nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Pur și simplu Împăratul Roman (Român)2 Constantin cel Mare mută capitala țării pe care o conduce de la Roma la Constantinopole.

b. Între statul roman cu capitala la Constantinopole și Țările Române nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Având numele oficial, adică din toate actele vremii, de Romania sau Împărăția Romanilor, statul cu capitala la Constantinopole (poreclit de Vestici, târziu, „Imperiul Bizantin”) cuprindea mai multe principate (ai căror conducători se înrudeau, de altfel, cu familiile imperiale și care erau socotite parte integrantă a statului roman). La anul 1453, atunci când Turcii cuceresc și masacrează Constantinopolul (într-un genocid cumplit pe care urmașii criminalilor îl sărbătoresc până astăzi fără pic de rușine), din Romania sau Împărăția Romanilor („Imperiul Bizantin”)3 făceau parte și Principatul de Mangop (din Crimeea de astăzi), Principatul Munteniei și Principatul Moldovei4. Spre aceste trei principate supraviețuitoare s-au îndreptat speranțele Ortodocșilor pentru eliberarea Constantinopolului și eliberarea restului Romaniei. Misiunea a fost asumată de domnitorii români vrednici – de la Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare la Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu –, chiar dacă nu a izbutit până astăzi5. Dar esențial pentru subiectul de față este continuitatea între „Imperiul Bizantin”, adică Romania, și Principatele Române Muntenia și Moldova (căci Principatul de Mangop a fost cucerit și nimicit de Turci și Tătari după ce ultimii săi apărători, Românii, au murit în lupte de un eroism extraordinar).

c. Între Principatele Române Muntenia și Moldova și, respectiv, România de astăzi, de asemenea, nu există nicio întrerupere, cezură sau prăpastie. Cele două se unesc în 1859, se măresc sau scad cu vremea, dar există continuu până astăzi.

Prin urmare, conștiința națională românească a Romanității Creștine (observată strict pe izvoare de Adolf Armbruster, de pildă), cuprinzând și amintita idee imperială (împărătească), au fost și rămân firești (naturale) și esențiale pentru Națiunea Română.
Această conștiință și această idee au fost atacate sistematic de Papalitate încă de atunci când aceasta s-a despărțit de Biserică prin supunerea față de Goți și interesele conducătorilor acestora6. Românii au rămas credincioși Bisericii lui Christos, chiar și atunci când confrații întru Credință Greci sau Slavi i-au prigonit alături de Catolici. Iar existența și continuitatea lor a fost și este o continuă mărturie a Adevărului împotriva pretențiilor papale (și nu numai). Ca urmare, apostații ardeleni, adică cei care pentru felurite interese lumești s-au „unit cu Roma” (prin așa-numitul „Greco-Catolicism” sau „Rit Oriental” sau „Biserica Unită cu Roma”), au devenit trâmbițele unei propagande specifice: latinitatea Românilor trebuia să devină pretextul pentru catolicizarea lor.

Nu redăm aici nenumăratele minciuni promovate de Blajul Catolic și alte instrumente similare ale ”Școlii Ardelene”. Ar fi nevoie de un tratat enciclopedic.
Amintim, alături de minciuni deja înfățișate, de negarea supraviețuirii unora dintre strămoșii Românilor, Tracii sau Dacii, respectiv a oricărei moșteniri rămase la Români de la aceștia. De asemenea, de prezentarea extrem de negativă, în cea mai rasistă cheie, a noțiunilor și termenilor de „bizantin” sau „balcanic” (folosindu-se întreg arsenalul manipulării, de la minciuni sfruntate la sofisme).

Din toate aceste puncte de vedere, da, ”Școala Ardeleană” a alterat grav conștiința națională a Românilor convertiți (prin forță sau minciună) la Catolicism. Din păcate (la figurat și la propriu), această lucrare de deznaționalizare continuă și astăzi. Însă esențial pentru expunerea noastră este faptul că afirmația

„Școala Ardeleană a creat conștiința națională românească”

este o minciună anti-românească ce încurajează alte minciuni (și rasisme) anti-românești. O minciună pe care, din păcate, prea mulți o preiau și propagă în numele patriotismului7.

3. Cuvinte/termeni ca Român și România sunt o născocire modernă

Această minciună vine pentru prima dată de la extremiștii străini ce contestă orice vechime și continuitate a Românilor – mai ales între Tisa, Nistru și Dunăre, dar nu numai. A fost însă preluată mai departe de propaganda anti-românească de tip dacist (asupra căreia vom reveni mai jos).
În fapt, cei care „argumentează” această minciună folosesc lipsa de cunoștințe în istorie și etnologie a omului obișnuit. Și întrebuințează una dintre următoarele tactici:

a. Neagă total existența termenilor de ”România” sau ”Român” (ba chiar și de ”Romania”) până în secolul al XIX-lea (când pretind ei că ar fi fost născociți). Reamintim aici lucrarea lui Adolf Armbruster Romanitatea românilor…, dar și cea a lui Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea…, printre sursele privind vechimea acestor termeni (lucrările amintite prezintă izvoarele medievale și antice care pot fi consultate de doritorii de aprofundare). De asemenea reamintim cititorilor de celebra compilație de izvoare istorice scrise a Academiei Române Fontes, notată și FHDR sau Fontes Historiae Daco-Romanae, unde se pot observa termenii inclusiv în consemnările din documentele de limbă greacă veche, slavonă, latină etc.

b. Se agață de una dintre formele locale ale termenilor (precum Rumân, Râmân, Rămăn, Rămân, Armân, Arămân, Aromân etc.) spre a nega existența formei Român. Acest sofism este la fel de absurd ca, de pildă, afirmația că ”Termenul cartof nu a existat la Români în secolul al XIX-lea pentru că exista termenul cartoafă.”. În realitate, limbile naturale, mai ales cu vechime, prezintă o bogăție dialectală firească. Tot natural este, în graiurile populare, și polisemia – adică existența unor sensuri diferite, de la o comunitate populară la alta, pentru același cuvânt. Aceste fapte fac să fie firească existența unor forme deosebite pentru aceeași denumire etnică. De pildă, se întrebuințau în secolul al XIX-lea termeni precum Moscal, Muscal, Rus, Roș, Ivan etc. pentru cei cunoscuți astăzi ca Ruși. Asta nu înseamnă, evident, că existența unui termen elimină existența celorlalte. La fel, și la Români existau în graiurile locale – inclusiv în limbajul administrativ local – felurite forme pentru Român. Printre care și aceea de Român, devenită parte a limbii literare și folosită astăzi de toți ca formă corectă.

c. Prefăcându-se că nu cunosc fenomenul polisemiei – sau chiar inconștienți de existența lui – se agață de sensul social pe care pentru o vreme l-au avut formele Rumân și Rumânie, ca și cum ar fi singurele existente. Spre a vedea absurditatea, să privim o paralelă! Într-o parte a Antichității sclavii din lumea grecească euro-asiatică se numeau și Daci (pentru că foarte mulți dintre ei erau cumpărați de la Daci)8. Cât de logic ar fi ca cineva să pretindă că nu au existat Daci ca etnie pentru că „Dac însemna sclav”? Evident, ar fi o absurditate totală, așa cum este și pretenția amintită aici.

Românitatea sau romanitatea Românilor sunt parte esențială a ființei naționale. Negarea lor este o încercare de a distruge Națiunea Română în esența sa, este o formă de genocid cultural anti-românesc.
Trist este că sunt unii care preiau și răspândesc această propagandă anti-românească în numele patriotismului!

4. Noi [Românii] suntem Daci.

Această minciună a început să fie propagată de Rusia – mai precis de conducerea Rusiei și de serviciul secret Ohrana – în secolul la XIX-lea. Primul autor vestit care a prevenit împotriva acestei propagande mincinoase a fost Mihai Eminescu (a se vedea prezentarea de aici).
Ținta acestei minciuni era dublă: pe de-o parte, despărțirea Românilor „din Dacia” de ceilalți Români și de restul Latinității; pe de altă parte, alipirea Românilor la Slavism, deoarece rudimentele de idiomuri tracice (inclusiv dacice) cunoscute în secolul al XIX-lea arătau că Tracii aveau o limbă (sau limbi) de tip satem, mai apropiate astfel de limbile slave9.

Adevărul istoric este că între strămoșii Traci ai Românilor există și un procent imposibil de estimat astăzi de Daci. De asemenea există procente însemnate de Iliri, Sciți, Sarmați și mai ales Celți (Gali.).
Ca urmare, este evident că Românii sunt și urmașii Dacilor, ca și ai celorlalți Traco-Iliri latinizați dintre Alpi și Caucaz (pentru că, de pildă, Traco-Ilirii plecați cu Goții în Iberia și latinizați acolo sunt strămoși ai Ibericilor de limbă latină)10. De asemenea Românii sunt, într-o măsură asemănătoare și urmași ai Galilor și Scito-Sarmaților. Totodată, Românii sunt și urmașii Romanilor, mai ales a celor Creștini.

Faptul că Românii nu sunt Daci este iarăși evident, de vreme ce:

  • traducerile pentru termenii și frazele tracice rămân extrem de disputate între specialiști (indiferent de naționalitate) și, deși evident indo-europene, foarte rar seamănă cu ceea ce avem sau am avut în limba română (al cărei fond fundamental lexical și gramatical este latin).
  • sursele istorice dovedesc absolut amestecul Tracilor Nordici cu Galii (Celții), cu Tracii Sudici, cu Ilirii, cu Scito-Sarmații, totul în creuzetul Credinței Creștine de Limbă Latină – cu semnificative influențe creștine de limbă greacă veche în primele secole, iar din secolul al VII-lea încolo și de limbă slavonă
  • izvoarele istorice atestă conștiința latinității Românilor, conștiința strămoșilor Traci, Sciți ori Celți, dar niciodată a dacității Românilor; aceasta din urmă apare și se dezvoltă exclusiv în urma intervențiilor clasei politice și intelectualilor afiliați acesteia din secolul al XIX-lea încolo11
  • analiza siturilor arheologice arată deosebiri esențiale între primele straturi românești și vechile culturi tracice (de obicei traco-scitice, traco-ilire, traco-celtice, traco-armene sau traco-eline în spațiul etnogenetic românesc); deosebirea fiind dată tocmai de latinismul (de multe ori chiar apusean) ce a îmbogățit masiv substratul.

„Argumentele” pentru propaganda de origine rusească, apoi și cu alte surse externe,

Noi [Românii] suntem Daci!

se bazează mereu pe falsificări ale izvoarelor istorice, pe absolutizarea unor surse evident eronate12, pe ignorarea izvoarelor istorice care contrazic această afirmație, pe manipulări sentimentaliste etc.
Până și Mihai Eminescu, cel care striga pentru veșnicie

Suntem Români și punctum!

este pretins „dacist” de către oameni fără onoare sau/și fără discernământ.

Aceasta se întâmplă pentru că propaganda inițiată de Rusia în secolul al XIX-lea a fost preluată ca armă anti-românească nu doar de Austria și Ungaria (cum prevenea, cu durere, Eminescu), ci și de alte puteri anti-românești.

Inclusiv Uniunea Sovietică a folosit Dacismul ca „armă împotriva imperialismului românesc”. Încă din timpul lui Stalin a fost promovată în România ideea „dacismului” sau „tracismului” Românilor, ce pentru Moscova echivala cu slavismul Românilor.

Anii lui Gheorghiu Dej cunosc împrăștierea năvalnică a acestui curent, inclusiv prin romane sentimental-manipulatoare în care „bunii Daci”, ba chiar „perfecții Daci”, „se împotriveau eroic imperialismului roman”. Faptul că foarte mulți Traci, inclusiv foarte mulți Daci, au fost pro-romani, luptând în Armatele Romane, făcând parte din administrație etc., nu putea fi prezentat. Decât, cel mult, ca o „dibace rezistență anti-romană” (o altă minciună fără legătură cu realitatea, căci nu există răscoală a trupelor tracice care să urmărească interese etnice sau naționale tracice)13.

Supus Moscovei (vom reveni asupra subiectului) Nicolae Ceaușescu va continua aceeași propagandă mincinoasă. Doar că megalomania îl face să marșeze pe două poziții contradictorii, Dacismul (care vedea o quasi-egalitate între Dacia și România) și Tracismul (care pretindea pentru „adevărații urmași ai Tracilor, Românii”, teritorii vaste de dincolo de granițe). Pentru această ultimă formă de propagandă anti-românească va folosi mai ales agenți externi (cel mai celebru fiind Iosif Constantin Drăgan). Pretențiile – adeseori cu atât mai categorice cu cât au o bază mai șubredă – sunt acceptate oricât de contradictorii ar fi atâta vreme cât se subsumează ideologiei. Se ajunge, de pildă, la ideea de o perfectă absurditate a simultanei (a) identități etnice între Daci și Romani și (b) caracterizării Romanilor drept invadatori ai Dacilor14. Ca și cum s-ar vorbi despre invadarea Rușilor de către Ruși, a Românilor de către Români sau a Francezilor de către Francezi.

Dincolo de curente și variante, Dacismul rămâne o propagandă în același timp mincinoasă și anti-românească. Cercetări sistematice de mare valoare – precum cele făcute de Adolf Armbruster, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. – sunt lăsate în umbră de această propagandă anti-românească. Ce pretinde, în numele patriotismului!, renunțarea la tot ceea ce este românesc pentru fantasmagorii declarat dacice (în fapt născociri ale unor dușmani ai Neamului Românesc).

4. Nicolae Ceaușescu a fost un (mare) patriot român

Această minciună a Stângii face parte din propaganda Neo-Comunistă și se întemeiază pe unirea între nemulțumirea față de regimurile post-decembriste și felurite tehnici de manipulare.

Adevărul este că Nicolae Ceaușescu a fost, din copilărie aproape și până la moarte un Comunist/Socialist fanatic. E drept, au fost unele deosebiri între tabăra lui, stalinistă, și alte tabere din Partid. Însă acestea sunt nuanțe. Esențiale sunt următoarele fapte:

4.1. Nicolae Ceaușescu a crescut slujind Partidul Comunist din România, profund anti-românesc (ce declara România „stat imperialist”, cerând dezmembrarea ei și distrugerea Românilor); a învățat la Moscova și a fost ales de aceasta ca unul dintre slujitorii de mare încredere ai Uniunii Sovietice; a luat parte la genocidul sovietic împotriva Românilor din anii 1948-1989; a luptat și a muncit pentru distrugerea Culturii Române Vechi, pentru înrobirea și distrugerea Bisericii lui Christos (Maica Neamului Românesc, după cum drept o numea, cu evlavie, Mihai Eminescu), pentru schimbarea după minciuni socialist-comuniste a Istoriei Românilor.

Românii au o vorbă: Cine seamănă, se adună!
Nicolae Ceaușescu a fost alături de marii torționari ai Neamului Românesc până când aceștia nu au mai avut loc de el și l-au înlăturat. El cade ca urmare a luptelor pentru putere din Comunism, nu pentru Români sau România – pe care i-a tratat ca pe niște sclavi sau, respectiv, ca pe o proprietate de care dispunea fără niciun respect, fără nicio responsabilitate.

4.2. Regimurile post-decembriste sunt ale colegilor de luptă și ideologie ai lui Nicolae Ceaușescu. Cine le urăște ar trebui să își dea seama că reprezentanții lor – de la vânzătorii de copii la susținătorii corporațiilor jefuitoare – sunt colegii lui Nicolae Ceaușescu.

Desigur, propaganda „patriotismului ceaușist” invocă „momente de glorie” cel mai adesea ridicole sau triste.
Victorii ale unor militari români de excepție în aplicații ale Pactului de la Varșovia, de pildă. Victorii ce nu au dus la retragerea Sovieticilor din teritoriile ocupate în Delta Dunării și Insula Șerpilor – și cu atât mai puțin din Moldova ocupată și împărțită, din Maramureșul ocupat etc. Victorii ce nu au dus nici măcar la un tratament mai decent pentru Armata Română din partea „fratelui sovietic”, sau la o îmblânzire a genocidului anti-românesc din URSS ori România.

Plata datoriilor externe este o altă „victorie ceaușistă” pe care propaganda o prezintă ca dovadă de patriotism. Dar victoria nu a folosit Românilor și României în niciun fel. Nu i-a adus vreo creștere economică, nu i-a adus nicio independență reală. A fost o ambiție megalomană a unui ins care nu înțelegea finanțele și, totodată, un experiment sovietic făcut pe România – cu acordul „marelui conducător”. Pentru acest experiment eșuat, Românii au plătit cu o foamete cruntă, cu abrutizarea adusă de aceasta, cu întreruperi lungi de energie electrică, gaz, căldură, apă caldă și apă potabilă. Au plătit cu igrasie pe pereți, igrasie care le-a îmbolnăvit copiii pe viață și de la care mulți suferă (adesea cumplit) și astăzi. Cei mai mulți din cei care cred în „patriotismul ceaușist” au avut sau au rude ai căror plămâni au fost afectați sau distruși de igrasie și de poluarea industriei ceaușiste.

Lista poate să continue pe sute de pagini, incluzând crimele făcute cu propriile mâini de Nicolae Ceaușescu împotriva Românilor (nu a unor străini!). Că, de!, strigoiu’ntâi din neam mănâncă (adică cel satanizat întâi propriul neam și-l atacă).
Însă mă opresc la un fapt, la un adevăr, pe care propaganda Stângii îl ascunde în fața celor care trebuie cuceriți – deși este bine știut adepților Stângii.

Pentru Stângist (Comunist, Socialist, Nazist, Fascist etc.) singura Patrie este Partidul, singura Națiune sunt Tovarășii de Partid, singura Religie este Ideologia Partidului.

Un stângist poate fi regionalist (ca Naziștii, Fasciștii ș.a.a.), ori globalist (ca Leniniștii, Staliniștii etc.), dar întotdeauna va sta împotriva Națiunii și Patriei din care provine (căci va pune mereu Partidul, Tovarășii de Partid și Ideologia Partidului deasupra Națiunii, Concetățenilor, Străbunilor, Culturii Naționale etc.).

Ca urmare, minciuna după care Ceaușescu ar fi fost patriot este doar o altă manipulare anti-românească, un cal troian prin care se încearcă (și se reușește!) cucerirea unor Români și deznaționalizarea lor de către Stânga.

Concluzii

Eseul de față – o sinteză a mulți ani de studii istorice și etnologice – va fi cu neputință de citit pentru cei fanatizați de manipulări. Va fi greu de citit pentru cei cuceriți sincer de una sau alta dintre aceste idei de propagandă. Cred că cei mai mulți dintre cititori vor găsi în ea afirmații supărătoare. Și dacă nu vor putea contrazice logica argumentației sau sursele istorice, vor suferi. Pentru că adevărul supără? Nu neapărat! Mai curând pentru că posibilitatea greșelii, și mai ales posibilitatea prăbușirii idolilor doare foarte tare.

Am indicat mai multe surse în eseul de față. Cititorul este invitat să le caute – și de la ele, mai departe, altele – spre a vedea, a învăța, a cunoaște. Ca să găsească unde avem dreptate, unde greșim, dar mai ales ce și cum au fost Românii de demult, Cultura Română Veche, Sfinții și Eroii Neamului Românesc. Fără de care nu există patriotism sau iubire de neam.

Cum a scris Apostolul Pavel către străbunii noștri din Filipi?

Aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult, și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere, ca să cercați voi cele care sunt mai de folos și să fiți curați și fără poticnire în Ziua lui Christos (Filipeni 1.10-11).

Căci nu există dragoste fără adevăr, nici adevăr fără dragoste.
Asemenea, dragostea de neam (națiune) și patrie nu poate să fie fără adevăr; iar „adevărul istoric” fără dragostea de neam (națiune) și patrie este doar intelectualism sterp.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea, București, Iulie-August 2023

Un adevărat patriot și naționalist român: Mihai Viteazul

1 Ca exemplu pentru bălăceala (i)morală și (i)logică în care se scaldă lăudătorii lui Inocențiu Micu Klein redăm aici o sintagmă pe care am citit-o la mai mulți autori catolici (și am auzit-o de la și mai mulți practicanți ai unuia dintre riturile catolice): „autoexilarea forțată la Roma a Episcopului Inocențiu Micu-Klein”. Lăsăm cititorul să mediteze asupra ei, dacă dorește.

2 Pentru a se înțelege de ce socotim ca adevăr științific încadrarea lui Constantin cel Mare ca primul domnitor român a se vedea lucrările noastre pe temă, dar și Mihail Diaconescu, Istoria literaturii daco-române și altele asemenea. Pe scurt, Constantin cel Mare este primul împărat care este, totodată, de origine traco-iliră, creștin și de limbă latină. Aceste caracteristici sunt definitorii pentru ceea ce specialiștii numesc „Stră-Români”, adică purtătorii culturii, limbii și Credinței ce definesc Românii ca etnie și națiune.

3 A se vedea, pentru această problemă, Stevan Runciman, Teocrația bizantină sau, de pildă, The Last Byzantine Renaissance, University Press, Cambridge, 1970, p. I, 14, 17-20 etc., spre a se vedea atât realitatea istorică a continuității, dar și contestările apusene care impun ocolirea prezenței Românilor în Romania Constantinopolitană.

4 Făcuse pare din același stat și Principatul Transilvaniei, dar acesta căzuse, ca să folosim expresia lui Șerban Papcostea, sub „brațul armat al Catolicismului în răsărit” care era Ungaria. Pentru amănunte din epocă a se vedea lucrarea autorului amintit Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol.

5 Unele pagini privitoare la aceste încercări se găsesc și în Bizanț după Bizanț de Nicolae Iorga.

6 A se vedea lucrările Francezului de geniu, născut Catolic și mort ca martir al Bisericii lui Christos (Biserica Ortodoxă), Vladimir Guettée (în limba română, Papalitatea schismatică și Papalitatea eretică, traduse și tipărite cu foarte multă greutate deoarece Papalitatea este îngrozită de efectul citirii lor de către Români pentru propaganda sa mincinoasă).

7Din acest punct de vedere merită amintit că sunt studii – precum cele ale unor Aurel Horlică, Ion Coja, Valeriu Anania, Ioan-Aurel Pop etc. – ce dovedesc limpede, factual, că trecerea Românilor la Catolicism a fost mereu doar primul pas către deznaționalizarea lor. Se poate consulta și Mihai-Andrei Aldea, Înființarea și desființarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt) (online aici).

8 De aici apare și în Dicționarul sau Lexiconul lui Hesichios din Alexandria o listă de termeni daco-scitici. Aceasta era necesară Grecilor din Egipt care, având prea puțini sclavi cumpărați de la Daci, nu înțelegeau limbajul pestriț al sclavilor din dramele alcătuite în lumea grecească euro-asiatică (a se vedea amintita lucrare academică FHDR vol. I pentru Hesichios – Hesychios/Hesychius – și Lexiconul său).

9 Limbile indo-europene se împart în două ramuri mari: limbile centum (precum cele latine, celtice, germanice etc.) și limbile satem (precum cele indo-iraniene, slave etc.). În temeiul termenilor tracici cunoscuți (mai ales denumiri de persoane, localități și locuri, dar nu numai) s-a constatat similaritatea cu limbile de tip satem. Ca urmare, a apărut în cabinetele de propagandă rusească (unde principiul Panslavismului era temeiul propagandei imperialiste rusești) ideea de a-i declara pe Români ca Traci sau, și mai eficient, Daci, astfel încât să poată fi înghițiți de Slavi.

10 Trebuie precizat faptul că Tracii au fost totdeauna foarte dezbinați politic și, din păcate, foarte înclinați spre deznaționalizare. Sunt largi grupuri de Traci care se grecizează, altele contribuie la etnogeneza Armenilor, altele sunt asimilate de populațiile din alte părți ale lumii. Studii sistematice de mare seriozitate asupra izvoarelor istorice armene și iraniene ar fi esențiale pentru a descoperi urmele de limbă tracică (și de cultură tracică) necesare unei viziuni mai clare asupra acestor străbuni (și) ai Românilor.

11 Există, e drept, atestată ideea unor Români din Transilvania că sunt și urmași ai Dacilor. Doar că acest și, esențial, este ignorat mereu de propaganda dacistă. Ca și faptul că străbunii principali ai conștiinței populare românești sunt Romanii Creștini. Până și Bădica Traian, păstrat (spre deosebire de corifeii Dacilor) în folclorul românesc, este în Credința Creștină un om care s-a mântuit – miraculos, prin intervenția excepțională a unui sfânt, care pentru dreptatea arătată de Traian văduvelor și orfanilor a căpătat de la Dumnezeu milostivire față de el (a se vedea viața Sfântului Ierarh Grigorie Dialogul). De aceea folclorul românesc, adică Vechea Cultură Românească, a păstrat așa-zișii „Cavaleri Traci”, în fapt Sfinții Militari ai primelor secole creștine, a păstrat împărații creștini (sau, repetăm, mântuiți miraculos), dar nu și ceea ce am putea numi „eroii păgâni”, atât de dragi Romantismului.

12 De pildă, se invocă drept „surse istorice” confuzii medievale jalnice (uneori corectate în timp de proprii autori), „cronici medievale” fanteziste etc., ca „argumente” pentru a nega sursele istorice antice. Este ca și cum ai invoca idei alchimiste medievale pe post de „argumente științifice” împotriva fizicii newtoniene.

13 Amintim minților înfierbântate că Regalianus se voia împărat al Romanilor, iar Galerius s-a declarat, repetat, împărat roman, și s-a purtat ca atare, având absolut zero gesturi pro-tracice (dar fiind gata să măcelărească Tracii nesupuși Romei!). Aceștia fiind împărații romani de origine traco-iliră cei mai „daciști” pe care i-a putut găsi propaganda anti-românească a Dacismului.

14 Reamintim cititorului principiul logic elementar, Dacă A = B înseamnă că A și B sunt identici. Respectiv, dacă Dacii erau Latini sau Latinii erau Daci, nici unii, nici alții, nu sunt invadatori pe teritoriul celorlalți – decât, cel mult, la nivelul superficial al dezbinărilor partinice de tip război civil. Acest adevăr elementar este însă prea greu de înțeles de propagandiștii dacismului.