Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste

Tricolor România f

M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, de ce n-au fost canonizaţi încă sfinţii români din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumeşti care ar explica acest lucru, rămâne totuşi o realitate duhovnicească, superioară. Iar aceasta cuprinde şi faptul că sfinţii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinţi mari, foarte mari, care au făcut şi fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaşte întregi, alţii au oase care împrăştie mireasmă plăcută şi/sau picură mir, şi unii şi alţii săvârşesc vindecări şi alte minunate semne… Aceste lucruri, şi altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovniceşti a sfinţilor mărturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, după cum arată istoria Bisericii, este mai mult decât îndestulătoare pentru a birui ceea ce teoriile lumeşti găsesc drept explicaţie pentru întârzierea canonizării.

Şi atunci?

După „ceva vreme” de întrebare şi rugăciune, am înţeles, cred eu, cine întârzie canonizarea sfinţilor închisorilor.
De pe pământ – pentru că de aici izvorăşte, de fapt, opreliştea – mirenii şi preoţii care-i cinstesc pe sfinţii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu? De dincolo, chiar sfinţii închisorilor. Şi mai aburd, nu-i aşa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, în primul rând, canonizările, sunt sfinţii din prigoanele comuniste. Şi o fac din multa dragoste de Adevăr şi din Dragostea cea adevărată ce împodobeşte pe toţi sfinţii.
Ca să înţelegem lucrurile mai bine, cred că trebuie să începem de la atât de frumoasa campanie „Din temniţe spre sinaxare”. O campanie care îşi propune să ajute începerea canonizărilor atât de mult dorite de popor. O campanie în care sunt alături, ca primă propunere de trecere în calendar, trei sfinţi mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul călugăr (ieromonahul) Daniil de la Rarău. Toţi trei, mărturisiţi ca mari mucenici, care au avut o mare iubire faţă de oameni şi o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiţi pentru acestea şi au răbdat neclintiţi până la sfârşit. Foarte potrivit aleşi, într-adevăr, dacă…
Oare acum se înţelege de ce sfinţii închisorilor sunt primii care ţin, încă, în loc, propria lor canonizare?

Nu?

Chiar nu se vede că cei trei sfinţi aleşi ca pildă pentru toţi ceilalţi simt lipsa cuiva?
Avem aici un mirean, un preot de mir şi un ieromonah. Minunat! Foarte bine! Dar unde este ierahul?

Chiar înainte de începerea făţişă a prigoanei comuniste în România ierahii Bisericii lui Hristos deja pătimeau. Abuzurile şi ura soldaţilor şi ofiţerilor sovietici, ale noilor autorităţi de ocupaţie şi colaboraţioniste, ale întregului sistem ce voia să se instaureze au fost simţite nu doar de „masele populare” – ca să folosim o expresie a vremii – ci şi, sau în primul rând, de vlădici.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost înlăturat din scaun, ţinut sub strictă supraveghere, ameninţat şi persecutat până la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus în domiciliu forţat la Agapia şi, după multe mărturii, ucis de sovietici în 3 aprilie 1948.

Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic în 1947 şi pus sub supraveghere moare „întâmplător” tot în 1948, pe 16 decembrie.
„Din întâmplare”, în acelaşi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dincă, fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanentă, până la moarte.

În acelaşi an, se înţelege, „din întâmplare”, este alungat şi episcopul Pavel Şerpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care îi ajutase neîncetat, atât în necazurile cele mai obişnuite şi mizere, cât şi în supărările cu patronii. O asemenea legătură între cler şi credincioşi, dar mai ales între un episcop şi muncitori, era cu tot insuportabilă sovieticilor şi colaboraţioniştilor din România ocupată. Încercările unor agenţi bolşevici de a-l denigra sunt respinse cu mânie de muncitori. Îndepărtarea lui devine un obiectiv prioritar pentru Comunism. Este trimis la Seminarul de la Neamţ, alături de alţi patru episcopi alungaţi de comunişti din scaunele lor. Mai târziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui într-o lucrare plină de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş ocupată de prigonitori şi preschimbată în „casă de odihnă”. Atât de adâncă şi plină de dăruire a fost lucrarea acestui sfânt episcop, încât Securitatea, chiar şi într-o vreme de teoretică destindere, a forţat retragerea lui din scaun. Notele informative arată că a fost sub neîncetată supraveghere şi prigoană până la moartea sa, în 1978.

Episcopul Teodor Trandafir Scorobeţ a trecut prin mai multe valuri de prigoană. Unul dintre ele a fost cel al autorităţilor ungureşti din Transilvania ocupată, care l-au trecut prin doi ani de chinuri în puşcăriile controlate de ei. Prigoana comunistă a fost şi mai cumplită, episcopul martir fiind scos din scaun în acelaşi însângerat an 1948 şi pur şi simplu răpit de autorităţile bolşevice, pentru a fi înapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lămurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost înmormântat la Răşinari, adăugându-se astfel lungului şir de martiri ce a sfinţit pământul Transilvaniei străbune.

Puţini ştiu astăzi că între Carpaţi şi Alpi, în secolul I, a vestit Evanghelia unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Apostol Andronic, numit uneori şi episcopul sau apostolul Panoniei. Aradul, ale cărui rădăcini creştine încep astfel în vremuri apostolice, a fost binecuvântat în prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. În mai puţin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii săi ani aici – a făcut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care trăiau în păcat au renunţat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit şi sfinţit 20 de biserici şi case parohiale, s-au început multe altele şi chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniţi şi s-au făcut instituţii pentru sprijinirea celor săraci şi loviţi de nenorociri, s-au tipărit foi şi cărţi folositoare de suflet… Uimitor de mult, cât nici nu se poate spune în câteva rânduri. Apoi a venit prima prigoană. Ocupanţii hortişti l-au alungat în grabă pe vrednicul episcop. Dar acesta nu şi-a părăsit credincioşii ci, aşezat la Beiuş, lângă noua, vremelnica şi nedreapta frontieră, i-a sprijinit din răsputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli şi suferinţe martirice ale acestui mare episcop al Românilor, rămâne parcă mai presus de toate mărturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atât între patru ochi, la sfătuire şi spovedanie, dar şi de faţă cu mulţi martori, la Sfânta Liturghie şi cu alte prilejuri, Mărturisitorul Episcop Nicolae Popovici a învăţat poporul să se ferească de învăţăturile nebuneşti ale comunismului, a dat pe faţă crimele ocupaţiei sovietice şi colaboraţioniştilor, a mângâiat pe cei care fuseseră loviţi, ei şi familiile lor… Ura comunismului a fost pe măsura mărturiei lui. Arestat, bătut, „eliberat” de frica răscoalei poporului dar pus sub pază la Sfânta Mănăstire Cheia, otrăvit de câteva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost ţinut de Dumnezeu într-o lungă suferinţă mărturisitoare. S-a stins în aceeaşi detenţie camuflată, la 20 octombrie 1960.

Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoană împotriva Bisericii lui Hristos este Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Şi el a trecut şi prin prigoana hortistă, înainte de a urca Golgota mărturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin naştere a fost şi un adevărat fiu şi mai ales părinte al Moldovei. Dragostea sa faţă de preoţii păstoriţi a fost uimitor de mare, aşa încât şi-a pus neîncetat viaţa în primejdie pentru ei. Cu toate că acest lucru era interzis prin lege a avut grijă să ajute familiile preoţilor arestaţi de prigonitori, să îi reprimească pe cei care – de multe ori pentru puţină vreme – erau eliberaţi, să ocrotească familiile preoţilor martirizaţi de autorităţi. A încercat să oprească pe preoţi de la mărturisiri care să-i dea pe mâna prigonitorilor, mărturisind în locul lor chiar el, în catedrală şi oriunde simţea că este nevoie. A propovăduit împotriva urii de clasă, pentru dragostea creştină şi păstrarea comorii Credinţei adevărate. A mărturisit împotriva colaboraţionismului, împotriva pactizării cu sovieticii şi comunismul, împotriva primirii „legilor drăceşti” ale acestora (după propria exprimare). Declarat „duşman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunişti, prin otrăvire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului faţă de el era atât de mare, încât pur şi simplu autorităţile nu au îndrăznit să ia pe faţă măsuri împotriva sa.

Mitropoliţii Tit Simedrea şi Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu şi alţii, sunt şi ei printre ierarhii români ai Bisericii lui Hristos prigoniţi şi chiar ucişi de autorităţile comuniste.
Este un şir cutremurător de mare de martiri, care arată o bucăţică din suferinţele cumplite ale Bisericii lui Hristos în vremea comunismului. Din acest şir se cuvine ca, pentru început, măcar unul dintre ierarhii mărturisitori să fie adăugaţi celor trei martiri din icoana campaniei „Din temniţe spre sinaxare”. Abia atunci când aceasta se va săvârşi icoana va fi într-adevăr o icoană a mărturisirii Bisericii în vremea prigoanei comuniste, cuprinzând laolaltă pe cei ce împreună au suferit şi mărturisit Dreapta Credinţă: ierarhi, ieromonahi, preoţi de mir şi mireni, Trupul lui Hristos.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Din binefacerile stăpânirii ungureşti în Ardeal. 1940-1944, document

Pentru cei care vor să ştie adevărul, o carte document:

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Documente/Documente-Perioada-contemporana/Teroarea-horthysto-fascista-in-nord-vestul-Transilvaniei-1940-1944.html

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 2. RÂNDURI DE LA ÎMPĂRATUL IOSIF al II-lea

Ţara [Ardealului n.n.] este fără îndoială frumoasă şi bună, însă îi trebuie ajutor; paleativele sunt sigur neîndestulătoare, dat fiind că sunt şi suflete atât de corupte. Este aici atâta neîncredere, bănuială, spirit de intrigă, care domină cu desăvârşire; nobilimea ungurească nu se îngrijeşte de nimic mai mult pe lume decât de veniturile ei şi de ceea ce poate să-i îngusteze privilegiile. Ce-i pasă de ce este drept sau de ce este nedrept! Merge atât de departe pe cât se poate întinde şi, ca urmare, suge pe supuşii ei şi vrea să dispună de dânşii după bunul plac. De aceea ar face orice altceva decât să îşi recunoască vreo scădere – acest lucru este, mai ales pentru Unguri, un subiect îngrozitor. Iobagul este un sclav al stăpânului său: el nu posedă vreo resursă, el trebuie să slujească mult sau puţin, unde şi cum vrea placul stăpânului său. […] Aceşti săraci supuşi Români care sunt fără îndoială cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Ardealului, aceştia sunt cei maltrataţi de fiecare, fie că este Ungur sau Sas, fiind copleşiţi de toate nedreptăţile. Aşa încât soarta lor, când se uită cineva bine, este vrednică de toată mila. Şi este de mirare că atât de mulţi dintre oamenii aceştia există acolo [în Ardeal n.n.] şi nu au fugit cu toţii. […] Naţiunea [română n.n.] este, de fapt, cu adevărat isteaţă, şi starea ei vine cu siguranţă numai din nenorocirea pe care o suferă.

Merită amintit că Iosif al II-lea a stăpânit Imperiul Austriac între 1765-1790. Născut la Viena, unde va şi muri, a avut parte de o educaţie occidentală, şi catolică, dar şi cu puternice influenţe ale iluminismului german. Era, prin urmare, cu totul necunoscător al spiritualităţii româneşti în particular şi al celei ortodoxe în general, prejudecăţile sale în acest domeniu fiind, iniţial, cele ale Apusului. Informaţiile sale privitoare la corupţia profundă a administraţiei şi nobilimii ungureşti şi săseşti din Ardeal vin, ca urmare, nu din vreo sursă străină: ele ţin de contactul direct al împăratului Iosif al II-lea cu acestea!
Pe de-o parte, în eforturile de conducere a Ungariei, Banatului, Ardealului etc. el are de-a face, constant, cu administraţia şi nobilimea ungurească şi săsească a acestora. Pe de altă parte, vizitează aceste ţări şi intră, sistematic şi încăpăţânat, în contact cu populaţia. Ia legătura cu ţăranii Unguri, Români, Slavi etc. şi luptă să cunoască realităţile concrete ale societăţii, ale vieţii, ale economiei etc.
Prin urmare, corupţia profundă, aroganţa patologică şi mania stăpânirii dictatoriale, sălbatice, pe care le vede la nobilii Unguri şi Saşi constituie nu o prejudecată sau un subiectivism ci, dimpotrivă, o tristă constatare personală.
Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât Ungurii au avut şi au o manie extremă în a respinge cu furie absolut orice critică ce li aduce (chiar şi de ai lor). Această atitudine face ca orice fenomen de corupţie, de aroganţă faţă de subalterni şi slugărnicie faţă de superiori, de purtare dictatorială etc. să fie definit de Ungurii din România drept „bizantinism”, „balcanism”, „miticism” (de la „Mitică”, nume peiorativ dat de şovinii Unguri tuturor „Românilor de peste munţi”). Şi sunt o serie de îndoctrinaţi maghiar, de semi-maghiarizaţi sau maghiarizaţi de origine română, ce preiau asemenea texte şovine drept adevăruri. În realitate însă, după cum se poate vedea şi în această mărturie – şi în nenumăratele fapte ale liderilor maghiari de ieri şi de azi – corupţia, aroganţa, şovinismul, cruzimea etc. au caracterizat nobilimea ungurească în mod constant, de la Ştefan Voiteh până astăzi. Paradoxal pentru prejudecăţile extremismului maghiar, excepţiile sunt constituite în primul rând chiar de către Ungurii de religie ortodoxă, ori puternic influenţaţi de Ortodoxie; ceea ce combate total etichetările amintite.

Mai merită subliniat faptul că împotriva pretenţiilor rasiste ungureşti şi săseşti, pretenţii de „binefăcători” şi „civilizatori” ai „înapoiaţilor Valahi”, stă categoric şi această mărturie a lui Iosif al II-lea. Dimpotrivă, el arată în cel mai categoric mod că starea „înapoiată” a Românilor din Ardeal se datorează corupţiei şi despotismului unguresc şi săsesc, dar mai ales unguresc.

Deşi ca o paranteză, poate fi de folos să amintim că Iosif al II-lea a fost el însuşi un persecutor al Ortodoxiei. El a interzis trecerea Catolicilor la Ortodoxie, chiar şi atunci când aceasta însemna de fapt revenirea la Ortodoxie după o convertire forţată. Aceasta, adică forţarea trecerii la Catolicism sau Protestantism, fiind o practică tradiţională a Ungurilor şi Saşilor, moştenită încă de la genocidarul Ştefan Voiteh (care a masacrat nobilii Unguri ce ţineau de Ortodoxie sau de religia şamanică a vechilor Maghiari, refuzând convertirea la Catolicism). Iosif al II-lea a respins folosirea pe mai departe a convertirii forţate şi a discriminării religioase extreme, încercând să instaureze un climat ceva mai moderat – cel puţin pe hârtie, deşi practic nu s-a putut aplica decât parţial voinţa sa. Rândurile sale despre Români şi starea lor, despre corupţia profundă a societăţii ungureşti şi săseşti – care conducea Transilvania în epocă – devin astfel o mărturie cu atât mai puternică. 

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Un soldat în căutarea… Referendumului

În 1978 apărea, la 100 de ani de la Războiul de Independenţă, un roman excepţional semnat Petru Vintilă: „Un soldat în căutarea patriei”.
Sincer, puternic şi dureros, romanul vede Austro-Ungaria şi Regatul României prin ochii unui ardelean. Ofiţer în armata austro-ungară, acesta simte nevoia de a ieşi de sub teribila, rasista şi xenofoba opresiune austro-maghiară împotriva Românilor – şi altor ne-maghiar şi ne-germani -, de a găsi PATRIA, un loc în care să poată fi Român fără să fie oprimat pentru această „vină”.
Trece în Regatul României. Ajunge într-o ţară în care, minunat, nu este silit să vorbească în maghiară sau germană pentru a fi tratat ca om. Ajunge într-o ţară românească, într-o ţară în care Românii sunt liberi… până la un punct. Punctul din care începe CORUPŢIA. O corupţie vastă, la fel de vastă ca cea din Austro-Ungaria părăsită. Doar că în vreme ce aceea era motivată esenţial prin aroganţă şi xenofobie, aceasta este motivată esenţial prin aroganţă şi lăcomie.

Răutăţile şi greutăţile celor două regimuri – austro-ungar şi masono-român – sunt înfăţişate extrem de documentat. Precum „Caietele locotenentului Florian” a lui Ştefan Fay (apărută câţiva ani mai târziu) şi „Un soldat în căutarea patriei” se întemeiază pe izvoare până la nivelul citării. Fără a pierde ceva din puterea literară a cărţii – dimpotrivă.
Ardeleanul venit în Regatul României are parte de aceeaşi obtuzitate politicianistă pe care o cunoaştem şi astăzi. Chiar dacă nu ajunge la monstruozităţile rasiste ale politicianismului austro-ungar pare cumva la fel de greu de răbdat tocmai pentru că este de dus „în Patrie”, într-o ţară ce ar trebui să fie a Românilor, să fie condusă de popor, nu de o pătură deznaţionalizată (într-o parte a Carpaţilor, austro-ungară, în cealaltă parte, franţuzito-englezită). Corupţia pare cu atât mai urâtă cu cât are ca ţintă poporul de care teoretic aparţin politicienii care o practică.

Ardeleanul alege să îşi facă datoria fără şovăire.
Merge în Războiul de Independenţă, luptă cu desăvârşit curaj şi pricepere, îşi pune viaţa şi onoarea în joc pentru a repara efectele laşităţii şi corupţiei unor superiori. Are de suferit, însă realitatea concretă îl scoate la liman.
Se şi căsătoreşte. Cu o femeie cu care vrea copii, cu o femeie care vrea copii cu el.
Ştiţi, familia aceea care a fost singura familie românească de la începuturi şi până astăzi.
Şi merge înainte, în ciuda tuturor răutăţilor.
Aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.

Că nu îmi place clasa politică actuală este puţin spus.
Am demascat de nenumărate ori răutatea şi corupţia ei, neo-comunismul ei, laşitatea şi incompetenţa, oportunismul şi neruşinarea ce o caracterizează.
Şi am luptat şi lupt să îmi fac datoria, aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.
Neamul merge înainte, Patria merge înainte, nu prin cei care cedează, abandonează, renunţă, ci prin cei care ţin steagul sus indiferent de epocă, regim, încercări.

Dacă Străbunii se dădeau bătuţi de corupţie, dacă se lăsau manipulaţi să renunţe la iubirea de familie, de patrie, de neam, de Dumnezeu, din pricina corupţiei politice şi administrative, de mult am fi dispărut ca naţiune! De mult am fi dispărut ca limbă şi cultură, ca neam, ca ţară!
„Un soldat în căutarea patriei” şi-o găseşte, în cele din urmă, în Românii de bun-simţ, care ţin tradiţiile româneşti şi luptă să le ducă mai departe.
Nu o găseşte în clasa politică. O găseşte în cei alături de care luptă pe front, în omul obişnuit care, cu toate lipsurile şi limitele lui, îşi găseşte puterea de a-şi face datoria – faţă de familie, faţă de patrie, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Eroii anonimi – pentru oficialităţi – şi atât de binecunoscuţi de Dumnezeu ai nesfârşitului război pentru bine, pentru românitate, pentru frumos, pentru patrie. Un război de rezistenţă, din nenorocire, chiar împotriva clasei politice care ar trebui să fie românească. Dar nu este.

Sunt soldat în rezervă; grănicer.
Dar sunt soldat nu doar pentru că am făcut armata. Căci, după Constituţie, fie că a fost sau nu în armată, paradoxal însă constituţional, fiecare cetăţean al României este un soldat.
În căutarea Patriei, fiecare dintre noi, sub acelaşi acoperiş ciuruit şi murdar al corupţiei politice. La unii, ca U.D.M.R.-iştii, separatiştii şi alţii asemenea, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă rasistă, xenofobă, anti-românească fără limite. La alţii, ca în partidele zis româneşti, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă de complexaţi disperaţi după recunoaşteri ieftine şi lăcomie fără margini.
Şi totuşi, mergem înainte.
Asemenea eroilor din cartea lui Petru Vintilă – sau a lui Ştefan de Fay.
Asemenea bunicilor şi străbunicilor, stră-străbunicilor şi stră-stră-străbunicilor, până la începuturile Neamului Românesc.
Fiecare generaţie cu luptele sale, cu încercările sale.
Regăsind Patria în cei care ţin steagul sus, indiferent de epocă, regim, încercări.
Regăsind Patria în cei care nu dezertează şi nu trădează sub pretext de corupţie politică, presiuni externe, singurătate sau frică.
Regăsind Patria în cei care, cu toate lipsurile şi limitele lor, îşi găsesc puterea de de a lupta mai departe pentru bine, pentru românitate, pentru frumos… pentru Patrie!

Dacă Străbunii ar fi cedat în faţa politicianismului, corupţiei şi presiunilor externe nu ar fi existat Unirea din 1859, nu ar fi existat eroismul nesfârşit din 1877-1878, nu ar fi existat Războiul de Reîntregire, nu ar fi existat Marea Unire… nu am fi existat noi.
Dar Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor!
Mergem înainte, făcându-ne datoria.
Plevna noastră este Referendumul.
Putem să trădăm, să dezertăm, să trecem la inamic – sub pretextul corupţiei politicianiste sau oricare alt pretext.
Ori putem să ne alăturăm bunicilor şi străbunicilor, eroilor anonimi pentru oficialităţi şi atât de binecunoscuţi lui Dumnezeu, celor care au fost şi sunt esenţa Neamului Românesc.
Suntem şi noi soldaţi în căutarea Referendumului prin care ne regăsim Patria.

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbu

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:

Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ARD_51310001501_552-1

Fecior de popă (III), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

(Continuare după prima parte – care arată începuturile îngrozitoarei prigoane calvine a Ungurilor împotriva Românilor Ortodocşi din Transilvania – şi a doua parte – care arată robia preoţilor ortodocşi şi adevărul despre aşa-zisele „legi de toleranţă” ale Transilvaniei stăpânită de Unguri, Saşi şi Secui)

Preoţii români erau numai cu numele preoţi ai legii lor, căci trebuiau să facă slujba după ritul calvinic, să ia parte la sinoadele calvineşti, şi erau hirotoniţi de episcopi calvini1. Veniturile preoţeşti, afară de saracuste2, sărindare şi umblarea cu discul, erau toate ale protopopilor calvini; şi cununiile, şi îngropările, şi botezurile, şi toate celelalte.

Prin legea din 1644 li s-a luat preoţilor români şi dreptul matrimonial şi, în locul lui, s-au statornicit deciziunile sinoadelor calvineşti. Tot pe vremea aceea li s-a impus românilor – şi, ce e mai trist, şi preoţilor – să nu cuteze a se împotrivi a face clacă şi muncă boierească în sărbătorile pe care olahii le numesc mari, „legate şi împărăteşti”, „să nu umble cu mofturi de acestea, pentru că ei sunt un popor suferit în acestă ţară numai pentru folosul public, dar dispreţuit”. Şi aşa se întâmpla că tot satul, în frunte cu preotul, trebuia să are şi să semene lanul boierului [grofului n.n.] în sfânta Duminică a Paştilor! Iar cine se împotrivea să lucreze în sărbătorile împărăteşti era bătut şi spânzurat – pentru că legea spunea limpede „episcopii calvini au puterea de a pune şi de a scoate pe preoţii români, şi atât pe ei cât şi pe olahi a-i pedepsi oricum vor avea cu cale, fără să aibă a răspunde cuiva”.

Este uşor de înţeles cum se purtau episcopii calvini cu preoţii noştri, când puteau să-i pedepsească cu orice pedeapsă, după bunul plac. Popii români, de altfel, după legea din 1665, puteau fi traşi în judecată criminală pentru orice vină şi sub orice pretext de nimic şi la orice tribunal din ţară, şi – ceea ce e barbarie curată – n-aveau dreptul să aducă martori! Erau osândiţi fără a se putea apăra şi, se înţelege, la pedepsele pe care le aflau ungurii cu cale. Popilor li se confisca averea, li se tăiau mâinile, li se smulgea limba din gură şi li se ucideau „feciorii”.

O, da, după feciorii preoţilor făceau mai ales goană ungurii. Aveau frică mare că fiii de preoţi vor fugi în alte ţări să înveţe carte, ca apoi, întorcându-se acasă, să lumineze şi să deschidă ochii românilor.

E şi tristă, şi comică goana aceasta a ungurilor după fiii de preoţi. Era de ajuns să fii băiat de popă, ca să fii gonit de calvini ca iepurele peste toate văile. Legea din 1639 autoriza pe proprietarii unguri să supună la jugul iobăgiei pe fiii preoţilor îndată ce se vor fi însurat, chiar şi atunci când ei ar locui sub un acoperământ cu părinţii lor. Ba şi pe copiii mici şi pe feciorii neînsuraţi ai preoţilor să-i prindă cu laţul şi să-i puie la muncă şi iobăgie, sau, dacă vor vrea, să-i lase pe chezăşie în bani şi vite. Iar pe acei care vor fi ieşit din casa părintească să-i apuce oriunde-i vor afla şi în orice ani ai vieţii ar fi.

Vânătoarea după fiii de preoţi a ţinut mai bine de o sută de ani şi abia împărăteasa Maria Tereza a stârpit-o. Câţi n-au fost aruncaţi în temniţă până atunci, câţi n-au fost spânzuraţi, numai pentru vina că erau „feciori de popă”!

(sfârşitul articolului scris de George Coşbuc)

1În fapt acest lucru a fost dorit de Calvini, s-a încercat impunerea lui, dar Românii au izbutit mereu să îşi ţină legea. Preoţii erau hirotoniţi pe ascuns în Muntenia şi Moldova, trecând pe la vama cucului (adică ilegal) dintr-o parte în cealaltă. Ardelenii ce voiau să studieze teologia ortodoxă – în şcolile mânăstireşti din Principatele Române – erau scutiţi de plată, fiind ţinuţi pe cheltuiala mânăstirii, episcopiei sau domniei, după caz. Faptul că aveau tăria să se întoarcă în Ardeal şi să slujească sub teribila prigoană ungurească este deja un martiriu greu de închipuit. Este ca şi cum un deţinut din prigoanele comuniste ar fi ieşit din puşcăriile de la Gherla sau Aiud, ar fi mers în Apus pentru a studia teologia şi a deveni preot, întorcându-se apoi în puşcărie ca să slujească celor închişi… el însuşi redevenind deţinut.

2Saracuste = (aici) parastase.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă