Rusia, Ucraina, România și Ungaria. Și poziția AUR

Am arătat acum puțină vreme că luptele dintre Rusia și Ucraina sunt rezultatul unei istorii vechi. În care Rusia și Ucraina sunt doi agresori, nu un agresor și o victimă.
Cineva îmi spunea că nu am atins problema genocidului anti-rusesc practicat de Ucraina, mai ales în Donețk și Lugansk. Da, nu am atins această problemă, așa cum nu am atins nici problema Holodomorului.
Pentru că, repet, luptele ruso-ucraineene sunt rezultatul imperialismului rusesc și ucrainean.
Pe de-o parte, Ucraina putea ușor să renunțe în 1992 la teritoriile majoritar rusești, cu care istoric nu are nicio treabă – ca și la cele românești, de asemenea necuvenite.
Dimpotrivă, Ucraina a declarat repetat că nu renunță la nimic, ba chiar a emis pretenții – asupra Maramureșului, asupra sudului Bucovinei, asupra Republicii Moldova, asupra Moldovei, asupra Carpaților în general etc., etc. A tratat și tratează oribil Românii din cuprinsul său, continuă politica ruso-sovietică de maldavanizare (de transformare a Moldovenilor, ramură românească, în Maldavani, ramură slavă), folosește persecuția economică și chiar genocidul.
De partea sa, desigur, Rusia putea face multe gesturi esențiale, prin care să câștige aliați sau chiar prieteni. De la returnarea Tezaurului României și renunțarea publică, oficială și definitivă la teritoriile de la Vest de Bug până la acte de reparație. Măcar tratarea respectuoasă a mormintelor ostașilor români, înființarea de școli și posturi radio-tv pentru Românii din Siberia (mari patrioți ai Rusiei, până la urmă) și tot ar fi fost ceva. Ceea ce s-a schițat a arătat doar că s-ar putea face ceva dacă ar fi voință. Nu a fost. Imaginea Armatei a 14-a, chinurile Grupului Ilașcu, asasinarea soților Aldea-Teodorovici sau a lui Grigore Vieru, discursurile pline de ură etnică și năduf imperialist ale lui Jirinovski – iată doar câteva dintre pecețile care stau, puternic, asupra relațiilor ruso-române din ultimele decenii. Ocupațiile rusești, Fântâna Albă și altele asemenea capătă, în acest context, o mare greutate. În rău.

În toată această situație se pune întrebarea de ce AUR se situează categoric împotriva poziției rusești în conflictele actuale.
La prima vedere ar fi de așteptat, nu-i așa, să existe o reacție mult mai nuanțată.
Este adevărat, AUR este singurul partid ce a avut și are în vedere interesele Românilor din Ucraina. Dar nu și pe cele ale Românilor din Rusia? Oare pentru ei nu ar trebui nuanțată poziția în acest conflict?

Nu.

Deși poate nu se vede – în perdelele de fum mediatice – poziția AUR este singura poziție corectă diplomatic și politic în clipa de față.
Este o poziție ce ține de un realism esențial: de ceea ce avem (sau, mai bine zis, nu avem) ca oameni politici, sprijini internațional, putere militară etc., etc.
Analizând acești factori nu doar că dependența României de NATO este absolut clară și indiputabilă. Dar soluția auto-determinării unor teritorii pe criterii etnice a fost și rămâne inacceptabilă pentru România!

Ceea ce mulți, din păcate, nu văd, este faptul că politica se face realist, cinic, nu romantic. Romantismul se folosește în politică doar pentru motivarea maselor.
Iar realismul spune că sfărâmarea unității statale și teritoriale a României este un proiect continuu al Ungariei.
Altfel spus, dacă se acceptă auto-determinarea etnică a unor regiuni ca Donețk și Lugansk de către România, se deschide calea către acțiuni identice în Covasna, Mureș, Harghita, Cluj, Sălaj etc. Ceea ce AUR, ca formațiune dedicată interesului național trebuie să oprească din fașă. Deci AUR nu poate recunoaște niciun drept al Luganskului sau Donețkului la autodeterminare.

Ca o paranteză, și în această privință Rusia își plătește polițele.
Situația din Ardeal i se datorează.

Organizarea României sub ocupație sovietică. În centru,
Regiunea Automată Măgară* înființată la cererea unor voci rusești,
„pentru controlul României”

După Al doilea război mondial state agresoare precum Germania au fost silite să își retragă reprezentanții pe care îi folosiseră în scopuri imperialiste. Sudeții, Germanii din Slovacia și multe alte asemenea grupuri au fost puse să își facă bagajele și să plece în Germania.
Aceeași soluție se pregătise pentru Ungurii din Transilvania. S-a discutat chiar și aducerea lor în Kazahstan sau Siberia, în locurile din care au venit în Europa – sau pe aproape.
Mai multe voci rusești s-au opus, susținând că un cal troian unguresc în inima României ar ajuta la controlarea acesteia.
Acum Rusia are să mulțumească politicii sale anti-românești: deși Ucraina este un stat dușmănos față de Români, Rusia a creat o stare în care România nu poate fi decât împotriva Rusiei, chiar dacă s-ar întâmpla ca aceasta să aibă dreptate.
Cine seamănă vânt culege furtună.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Nu plângeți de milă Rusiei, nu este atât de slabă pe cât s-ar crede. Are în spate sprijinul Chinei și al altor țări. Șansele ca NATO să iasă neciufulit din această confruntare sunt minime. Mai curând aș crede că Joke Biden a făcut tot circul acesta exact spre a da alianței China-Rusia prestigiu și putere. Desigur, în afară de țelul evident de deturnare a atenției oamenilor de la dictaturile violente ale Socialiștilor din Canada sau Australia, de la abuzurile Plandemiei etc.

P.P.S. Da, politica de ratați și slugi proaste a politicienilor din ultimele trei decenii se vede acum foarte bine în situația militară a României: înarmare jalnică, pregătire de luptă sub 0.1% din elementar, stare psihică jalnică a „vitejilor României” (care, de frică și groază, și-au murdărit lenjeria în această dimineață) etc. Intră aici desființarea milițiilor populare existente la noi de cel puțin trei mii de ani (opera lui Ion Iliescu), desființarea serviciului militar obligatoriu (opera comună FSN-PSD-PNL-PNȚ etc., la care și-au adus și își aduc contribuția toți conducătorii de până astăzi), sabotarea sistematică a voluntariatului militar, sabotarea sistematică a pregătirii de luptă și supraviețuire a civililor etc. Articolele 55 și 54 din Constituția României au fost și rămân literă moartă. Poate AUR să ajungă la putere și să aducă o schimbare în bine. Până atunci…


* Căsătorit la Târgu Mureș, un unchi s-a trezit în noua regiune autonomă sovietică. Prin urmare, nota pe plic drept adresă Regiunea Automată Măgară în loc de Regiunea Autonomă Maghiară. Deoarece scrisorile au ajuns fără greș, putem considera denumirea folosită de el ca acceptată oficial.

La arme, de Mihai Eminescu

La arme

Auzi!… Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-a? Poate numai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni?
La arme!
La arme dar, Români!

Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi?
Voi, fii ai vechii Transilvanii,
Sunteţi cu totul supăraţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân’ la Abrud,
Ca să vă ţină în robire
Fino-Tătarul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
Nu aveţi inimi, n-aveţi mâini?…
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români.

Maghiar, tătar cu cap de câine
De noi şi azi îţi baţi tu joc…
Sub pumnul nostru vii tu mâine
Strămutăm fălcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câine, te iubim atât!
Şi braţul nostru-o să vă sfarme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români!

Iar tu, iubită Bucovină,
Diamant din stema lui Ştefan,
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are samăn,
Pământul sfânt e pângărit…
Mişel şi idiot şi famăn
Cine-ar mai sta la suferit…
De-acuma trâmbiţi de alarme!
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni,
La arme!
La arme dar, Români!

Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş…
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-au frânt a duşmanilor nouri,
N-au frânt pe Leşi şi pe Tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-o să vâneze şi maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriţi mâini.
La arme,
La arme dar, Români!

Din laur nemuritoare ramuri,
O, Ţară!, pune-n frunte azi,
Şi-n tricolor şi a lui flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz,
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi copiii tăi
Şi la război cu dânşii pleacă –
Cu fii de şoimi şi fii de smei,
În valuri crunte să se farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni…
La arme, la arme!
La arme, fraţi Români!

Mihai Eminescu

Poemul La arme este alcătuit de Mihai Eminescu după modelul unui cântec de luptă francez: La Marseillaise. Ori, cum este numită de Români, Marseieza. La origine, acest cântec francez a fost Cântecul de război al Armatei Rhinului. Versurile, războinice, se înţelege, deplâng ocuparea Patriei de „cohortes étrangères” (cohorte de străini), starea de robie, umilinţele etc.
După cum se poate vedea, există o mare similitudine între cele două opere – franţuzească şi românească.
Mihai Eminescu începe scrierea poemului La arme în timpul şederii sale la Viena (1869-1872). Probabil conştient de obedienţa creaţiei faţă de sursa de inspiraţie franţuzească – ori nemulţumit de calităţile ei poetice – nu o publică nici după venirea în Principatele Române Unite.
După purtarea mizerabilă a Rusiei şi Germaniei, dar şi a celorlalte puteri, în cadrul Tratatului de la Berlin (1878), Mihai Eminescu reia lucrarea la această poezie. Printre altele, adăugându-i versurile dedicate Basarabiei. Căci sudul acesteia, recăpătat de Români în urma Războiului Crimeii, fusese iarăşi ocupat de Rusia. Cu sprijinul direct al Germaniei şi Austro-Ungariei şi complicitatea laşă a Franţei şi Marii Britanii.
Totuşi poemul nu va fi publicat, autorul părând să fie nemulţumit de el până la capăt. Fără a discuta alte aspecte, secundare în context, La arme este o mărturie categorică a conştiinţei unităţii naţionale româneşti. Revendicarea lui Mihai Eminescu de ardeleniştii care fac jocul duşmanilor noştri, de moldoveniştii care slujesc altor duşmani este, şi prin acest poem, imposibilă. Aşa cum este şi prin poeme ca Doina şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?.

Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste

Tricolor România f

M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, de ce n-au fost canonizaţi încă sfinţii români din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumeşti care ar explica acest lucru, rămâne totuşi o realitate duhovnicească, superioară. Iar aceasta cuprinde şi faptul că sfinţii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinţi mari, foarte mari, care au făcut şi fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaşte întregi, alţii au oase care împrăştie mireasmă plăcută şi/sau picură mir, şi unii şi alţii săvârşesc vindecări şi alte minunate semne… Aceste lucruri, şi altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovniceşti a sfinţilor mărturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, după cum arată istoria Bisericii, este mai mult decât îndestulătoare pentru a birui ceea ce teoriile lumeşti găsesc drept explicaţie pentru întârzierea canonizării.

Şi atunci?

După „ceva vreme” de întrebare şi rugăciune, am înţeles, cred eu, cine întârzie canonizarea sfinţilor închisorilor.
De pe pământ – pentru că de aici izvorăşte, de fapt, opreliştea – mirenii şi preoţii care-i cinstesc pe sfinţii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu? De dincolo, chiar sfinţii închisorilor. Şi mai aburd, nu-i aşa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, în primul rând, canonizările, sunt sfinţii din prigoanele comuniste. Şi o fac din multa dragoste de Adevăr şi din Dragostea cea adevărată ce împodobeşte pe toţi sfinţii.
Ca să înţelegem lucrurile mai bine, cred că trebuie să începem de la atât de frumoasa campanie „Din temniţe spre sinaxare”. O campanie care îşi propune să ajute începerea canonizărilor atât de mult dorite de popor. O campanie în care sunt alături, ca primă propunere de trecere în calendar, trei sfinţi mari: mireanul Valeriu Gafencu, preotul de mir Ilarion Felea, preotul călugăr (ieromonahul) Daniil de la Rarău. Toţi trei, mărturisiţi ca mari mucenici, care au avut o mare iubire faţă de oameni şi o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, care au fost cumplit chinuiţi pentru acestea şi au răbdat neclintiţi până la sfârşit. Foarte potrivit aleşi, într-adevăr, dacă…
Oare acum se înţelege de ce sfinţii închisorilor sunt primii care ţin, încă, în loc, propria lor canonizare?

Nu?

Chiar nu se vede că cei trei sfinţi aleşi ca pildă pentru toţi ceilalţi simt lipsa cuiva?
Avem aici un mirean, un preot de mir şi un ieromonah. Minunat! Foarte bine! Dar unde este ierahul?

Chiar înainte de începerea făţişă a prigoanei comuniste în România ierahii Bisericii lui Hristos deja pătimeau. Abuzurile şi ura soldaţilor şi ofiţerilor sovietici, ale noilor autorităţi de ocupaţie şi colaboraţioniste, ale întregului sistem ce voia să se instaureze au fost simţite nu doar de „masele populare” – ca să folosim o expresie a vremii – ci şi, sau în primul rând, de vlădici.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost înlăturat din scaun, ţinut sub strictă supraveghere, ameninţat şi persecutat până la suspecta sa moarte din 27 februarie 1948.

Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei este alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, pus în domiciliu forţat la Agapia şi, după multe mărturii, ucis de sovietici în 3 aprilie 1948.

Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici, „retras” din scaun prin decret politic în 1947 şi pus sub supraveghere moare „întâmplător” tot în 1948, pe 16 decembrie.
„Din întâmplare”, în acelaşi an 1948 este scos din scaun episcopul Atanasie Dincă, fiind mutat prin mai multe locuri, sub supraveghere permanentă, până la moarte.

În acelaşi an, se înţelege, „din întâmplare”, este alungat şi episcopul Pavel Şerpe, un episcop de numai cincizeci de ani, foarte iubit de muncitorii din Regie, pe care îi ajutase neîncetat, atât în necazurile cele mai obişnuite şi mizere, cât şi în supărările cu patronii. O asemenea legătură între cler şi credincioşi, dar mai ales între un episcop şi muncitori, era cu tot insuportabilă sovieticilor şi colaboraţioniştilor din România ocupată. Încercările unor agenţi bolşevici de a-l denigra sunt respinse cu mânie de muncitori. Îndepărtarea lui devine un obiectiv prioritar pentru Comunism. Este trimis la Seminarul de la Neamţ, alături de alţi patru episcopi alungaţi de comunişti din scaunele lor. Mai târziu, Patriarhul Justinian recurge la ajutorul lui într-o lucrare plină de primejdii, aceea de a sprijini recuperarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş ocupată de prigonitori şi preschimbată în „casă de odihnă”. Atât de adâncă şi plină de dăruire a fost lucrarea acestui sfânt episcop, încât Securitatea, chiar şi într-o vreme de teoretică destindere, a forţat retragerea lui din scaun. Notele informative arată că a fost sub neîncetată supraveghere şi prigoană până la moartea sa, în 1978.

Episcopul Teodor Trandafir Scorobeţ a trecut prin mai multe valuri de prigoană. Unul dintre ele a fost cel al autorităţilor ungureşti din Transilvania ocupată, care l-au trecut prin doi ani de chinuri în puşcăriile controlate de ei. Prigoana comunistă a fost şi mai cumplită, episcopul martir fiind scos din scaun în acelaşi însângerat an 1948 şi pur şi simplu răpit de autorităţile bolşevice, pentru a fi înapoiat Bisericii… mort. Nu s-a oferit nicio lămurire, nici un act justificativ, nimic. Acest sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost înmormântat la Răşinari, adăugându-se astfel lungului şir de martiri ce a sfinţit pământul Transilvaniei străbune.

Puţini ştiu astăzi că între Carpaţi şi Alpi, în secolul I, a vestit Evanghelia unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Apostol Andronic, numit uneori şi episcopul sau apostolul Panoniei. Aradul, ale cărui rădăcini creştine încep astfel în vremuri apostolice, a fost binecuvântat în prigoanele comuniste ale secolului XX cu jertfa marelui ierarh martir Nicolae Popovici. În mai puţin de cinci ani de episcopat la Oradea – vorbim de primii săi ani aici – a făcut lucruri uimitoare. Peste 12.000 de oameni care trăiau în păcat au renunţat la acesta, primind Taina Cununiei. S-au zidit şi sfinţit 20 de biserici şi case parohiale, s-au început multe altele şi chiar catedrala din Oradea, au fost sprijiniţi şi s-au făcut instituţii pentru sprijinirea celor săraci şi loviţi de nenorociri, s-au tipărit foi şi cărţi folositoare de suflet… Uimitor de mult, cât nici nu se poate spune în câteva rânduri. Apoi a venit prima prigoană. Ocupanţii hortişti l-au alungat în grabă pe vrednicul episcop. Dar acesta nu şi-a părăsit credincioşii ci, aşezat la Beiuş, lângă noua, vremelnica şi nedreapta frontieră, i-a sprijinit din răsputeri, spre furia barbarilor invadatori. Dincolo de alte osteneli şi suferinţe martirice ale acestui mare episcop al Românilor, rămâne parcă mai presus de toate mărturisirea pe care a dat-o sub comunism, vreme de un sfert de secol. Atât între patru ochi, la sfătuire şi spovedanie, dar şi de faţă cu mulţi martori, la Sfânta Liturghie şi cu alte prilejuri, Mărturisitorul Episcop Nicolae Popovici a învăţat poporul să se ferească de învăţăturile nebuneşti ale comunismului, a dat pe faţă crimele ocupaţiei sovietice şi colaboraţioniştilor, a mângâiat pe cei care fuseseră loviţi, ei şi familiile lor… Ura comunismului a fost pe măsura mărturiei lui. Arestat, bătut, „eliberat” de frica răscoalei poporului dar pus sub pază la Sfânta Mănăstire Cheia, otrăvit de câteva ori, marele ierarh Nicolae al Oradei a fost ţinut de Dumnezeu într-o lungă suferinţă mărturisitoare. S-a stins în aceeaşi detenţie camuflată, la 20 octombrie 1960.

Alt mare ierarh al acelor vremi de prigoană împotriva Bisericii lui Hristos este Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. Şi el a trecut şi prin prigoana hortistă, înainte de a urca Golgota mărturisirii sub comunism. Acest fiu al Ardealului prin naştere a fost şi un adevărat fiu şi mai ales părinte al Moldovei. Dragostea sa faţă de preoţii păstoriţi a fost uimitor de mare, aşa încât şi-a pus neîncetat viaţa în primejdie pentru ei. Cu toate că acest lucru era interzis prin lege a avut grijă să ajute familiile preoţilor arestaţi de prigonitori, să îi reprimească pe cei care – de multe ori pentru puţină vreme – erau eliberaţi, să ocrotească familiile preoţilor martirizaţi de autorităţi. A încercat să oprească pe preoţi de la mărturisiri care să-i dea pe mâna prigonitorilor, mărturisind în locul lor chiar el, în catedrală şi oriunde simţea că este nevoie. A propovăduit împotriva urii de clasă, pentru dragostea creştină şi păstrarea comorii Credinţei adevărate. A mărturisit împotriva colaboraţionismului, împotriva pactizării cu sovieticii şi comunismul, împotriva primirii „legilor drăceşti” ale acestora (după propria exprimare). Declarat „duşman de prim ordin al regimului”, a fost ucis de comunişti, prin otrăvire, la 15 septembrie 1956. Dragostea poporului faţă de el era atât de mare, încât pur şi simplu autorităţile nu au îndrăznit să ia pe faţă măsuri împotriva sa.

Mitropoliţii Tit Simedrea şi Visarion Puiu, episcopii Emilian Dumitru Antal, Valeriu Moglan, Grigore Leu şi alţii, sunt şi ei printre ierarhii români ai Bisericii lui Hristos prigoniţi şi chiar ucişi de autorităţile comuniste.
Este un şir cutremurător de mare de martiri, care arată o bucăţică din suferinţele cumplite ale Bisericii lui Hristos în vremea comunismului. Din acest şir se cuvine ca, pentru început, măcar unul dintre ierarhii mărturisitori să fie adăugaţi celor trei martiri din icoana campaniei „Din temniţe spre sinaxare”. Abia atunci când aceasta se va săvârşi icoana va fi într-adevăr o icoană a mărturisirii Bisericii în vremea prigoanei comuniste, cuprinzând laolaltă pe cei ce împreună au suferit şi mărturisit Dreapta Credinţă: ierarhi, ieromonahi, preoţi de mir şi mireni, Trupul lui Hristos.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Din binefacerile stăpânirii ungureşti în Ardeal. 1940-1944, document

Pentru cei care vor să ştie adevărul, o carte document:

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Documente/Documente-Perioada-contemporana/Teroarea-horthysto-fascista-in-nord-vestul-Transilvaniei-1940-1944.html

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 2. RÂNDURI DE LA ÎMPĂRATUL IOSIF al II-lea

Ţara [Ardealului n.n.] este fără îndoială frumoasă şi bună, însă îi trebuie ajutor; paleativele sunt sigur neîndestulătoare, dat fiind că sunt şi suflete atât de corupte. Este aici atâta neîncredere, bănuială, spirit de intrigă, care domină cu desăvârşire; nobilimea ungurească nu se îngrijeşte de nimic mai mult pe lume decât de veniturile ei şi de ceea ce poate să-i îngusteze privilegiile. Ce-i pasă de ce este drept sau de ce este nedrept! Merge atât de departe pe cât se poate întinde şi, ca urmare, suge pe supuşii ei şi vrea să dispună de dânşii după bunul plac. De aceea ar face orice altceva decât să îşi recunoască vreo scădere – acest lucru este, mai ales pentru Unguri, un subiect îngrozitor. Iobagul este un sclav al stăpânului său: el nu posedă vreo resursă, el trebuie să slujească mult sau puţin, unde şi cum vrea placul stăpânului său. […] Aceşti săraci supuşi Români care sunt fără îndoială cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Ardealului, aceştia sunt cei maltrataţi de fiecare, fie că este Ungur sau Sas, fiind copleşiţi de toate nedreptăţile. Aşa încât soarta lor, când se uită cineva bine, este vrednică de toată mila. Şi este de mirare că atât de mulţi dintre oamenii aceştia există acolo [în Ardeal n.n.] şi nu au fugit cu toţii. […] Naţiunea [română n.n.] este, de fapt, cu adevărat isteaţă, şi starea ei vine cu siguranţă numai din nenorocirea pe care o suferă.

Merită amintit că Iosif al II-lea a stăpânit Imperiul Austriac între 1765-1790. Născut la Viena, unde va şi muri, a avut parte de o educaţie occidentală, şi catolică, dar şi cu puternice influenţe ale iluminismului german. Era, prin urmare, cu totul necunoscător al spiritualităţii româneşti în particular şi al celei ortodoxe în general, prejudecăţile sale în acest domeniu fiind, iniţial, cele ale Apusului. Informaţiile sale privitoare la corupţia profundă a administraţiei şi nobilimii ungureşti şi săseşti din Ardeal vin, ca urmare, nu din vreo sursă străină: ele ţin de contactul direct al împăratului Iosif al II-lea cu acestea!
Pe de-o parte, în eforturile de conducere a Ungariei, Banatului, Ardealului etc. el are de-a face, constant, cu administraţia şi nobilimea ungurească şi săsească a acestora. Pe de altă parte, vizitează aceste ţări şi intră, sistematic şi încăpăţânat, în contact cu populaţia. Ia legătura cu ţăranii Unguri, Români, Slavi etc. şi luptă să cunoască realităţile concrete ale societăţii, ale vieţii, ale economiei etc.
Prin urmare, corupţia profundă, aroganţa patologică şi mania stăpânirii dictatoriale, sălbatice, pe care le vede la nobilii Unguri şi Saşi constituie nu o prejudecată sau un subiectivism ci, dimpotrivă, o tristă constatare personală.
Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât Ungurii au avut şi au o manie extremă în a respinge cu furie absolut orice critică ce li aduce (chiar şi de ai lor). Această atitudine face ca orice fenomen de corupţie, de aroganţă faţă de subalterni şi slugărnicie faţă de superiori, de purtare dictatorială etc. să fie definit de Ungurii din România drept „bizantinism”, „balcanism”, „miticism” (de la „Mitică”, nume peiorativ dat de şovinii Unguri tuturor „Românilor de peste munţi”). Şi sunt o serie de îndoctrinaţi maghiar, de semi-maghiarizaţi sau maghiarizaţi de origine română, ce preiau asemenea texte şovine drept adevăruri. În realitate însă, după cum se poate vedea şi în această mărturie – şi în nenumăratele fapte ale liderilor maghiari de ieri şi de azi – corupţia, aroganţa, şovinismul, cruzimea etc. au caracterizat nobilimea ungurească în mod constant, de la Ştefan Voiteh până astăzi. Paradoxal pentru prejudecăţile extremismului maghiar, excepţiile sunt constituite în primul rând chiar de către Ungurii de religie ortodoxă, ori puternic influenţaţi de Ortodoxie; ceea ce combate total etichetările amintite.

Mai merită subliniat faptul că împotriva pretenţiilor rasiste ungureşti şi săseşti, pretenţii de „binefăcători” şi „civilizatori” ai „înapoiaţilor Valahi”, stă categoric şi această mărturie a lui Iosif al II-lea. Dimpotrivă, el arată în cel mai categoric mod că starea „înapoiată” a Românilor din Ardeal se datorează corupţiei şi despotismului unguresc şi săsesc, dar mai ales unguresc.

Deşi ca o paranteză, poate fi de folos să amintim că Iosif al II-lea a fost el însuşi un persecutor al Ortodoxiei. El a interzis trecerea Catolicilor la Ortodoxie, chiar şi atunci când aceasta însemna de fapt revenirea la Ortodoxie după o convertire forţată. Aceasta, adică forţarea trecerii la Catolicism sau Protestantism, fiind o practică tradiţională a Ungurilor şi Saşilor, moştenită încă de la genocidarul Ştefan Voiteh (care a masacrat nobilii Unguri ce ţineau de Ortodoxie sau de religia şamanică a vechilor Maghiari, refuzând convertirea la Catolicism). Iosif al II-lea a respins folosirea pe mai departe a convertirii forţate şi a discriminării religioase extreme, încercând să instaureze un climat ceva mai moderat – cel puţin pe hârtie, deşi practic nu s-a putut aplica decât parţial voinţa sa. Rândurile sale despre Români şi starea lor, despre corupţia profundă a societăţii ungureşti şi săseşti – care conducea Transilvania în epocă – devin astfel o mărturie cu atât mai puternică. 

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă