Încerc să dorm
Încerc să dorm
Şi valuri de tăcere
Neliniştite
Gându-mi înconjoară…
Ce a fost bine
Ce a fost durere
Şi ce cuvânt urcarea împresoară?
Tăcerile se sting încet de maluri
Şi clipocind,
Altarele târzii
Se odihnesc.
E primenit,
Întinerit,
Cuvântul.
Încerc să dorm…
Încet,
Mă regăsesc.
Mihai-Andrei Aldea
continuare la Lumea schizofrenică (I)
(Reiau:
„Trăim într-o lume din ce în ce mai schizofrenică.
Dar încă mai sunt cei care vor să meargă din zona patologică înspre zona sănătății psihice, de la haos la bună rânduială, de la prejudecăți la logică și obiectivitate.
Poate chiar tu, cel care citești, vrei asta.
Exemplele de aici au rostul de a ne ajuta în regăsirea noastră și a adevărului.”)
(4) „Cine ești tu să mă judeci pe mine?” (cu varianta „(Tu) nu ai dreptul să mă judeci pe mine!”)
Această sintagmă schizoidă este foarte răspândită în lumea de astăzi. Și are foarte multe forme. De ce este schizoidă?
Pentru că pleacă de la judecarea celuilalt ca fiind nevrednic, nedemn, incapabil etc. și, prin urmare, lipsit de „dreptul” de a-l judeca pe emițătorul sintagmei.
Ține perfect de lumea schizofreniei faptul că judecarea și disprețuirea celuilalt este folosită ca premiză pentru a-i interzice să judece (și să disprețuiască).
Tot de lumea schizofreniei ține și înclinația de a folosi această sintagmă doar atunci când judecata (disprețul) nu convin. În rest, aceleași persoane ce emit la nevoie sintagma judecă și disprețuiesc pe scară largă.
(5) „Cei mai mulți sunt proști”
Cu felurite variante, convingerea unei majorități masive de proști ca parte a Omenirii este exprimată adeseori. Cu năduf, cu satisfacție, cu tristețe, după caz. Majoritatea oamenilor cunosc o formă sau alta a acestei idei și au exprimat-o cel puțin o dată în viață.
Doar că nu își dau seama de faptul simplu că există o mare șansă ca ei să facă parte din majoritatea blamată!
Să revedem: majoritatea oamenilor spun că majoritatea oamenilor sunt proști.
De vreme ce avem două majorități ale aceleiași mulțimi este evident că în mare parte se suprapun.
Ceea ce, dacă nu am trăi într-o lume schizofrenică, ar duce la o maximă prudență față de o asemenea sintagmă.
Mai mult, schizoidia existenței și folosirii sintagmei alunecă direct în schizofrenie dacă ne amintim că există și se folosește în societăți democratice.
Adică în cele care își întemeiază viața – politică, administrativă, economică și militară în primul rând – pe… voința majorității!
Or și aici avem exact aceeași suprapunere între „majoritatea de proști” și „majoritatea de voturi”…
Ceea ce face ca acei care se pretind democrați și emit asemenea idei să fie într-o auto-contrazicere totală. (Manifestare tipică schizofreniei.)
(6) „Promovăm diversitatea prin amestecul de etnii, rase şi religii până se ajunge la o unitate”
cu variante precum
„Promovăm diversitatea interzicând religiile sau convingerile religioase care nu ne convin”
Trebuie subliniat faptul că cei care au şi răspândesc aceste idei, încercând să le pună în practică, nu îşi dau seama nicio clipă de absurditatea lor – de fapt demenţa lor, medical vorbind.
Este evident că idei de genul „no religion, no nation, no country” („nicio religie, nicio națiune, nicio țară”) duc la nivelare totală, duc la pierderea identității naționale, religioase, etnice. Adică sunt o combatere extremistă a diversităţii!!
Diversitatea se apără, logic, păstrându-se specificul, nu distrugându-l!
Respectând valorile celorlalți, nu folosind forța pentru a-i face să renunțe la ele şi să le adopte pe ale tale.
Din păcate, de la adepții Islamului până la adepții LGBT, sunt mulți extremiști care se conduc după asemenea lozinci schizofrenice. Şi pretind că apără și promovează diversitatea distrugând-o!
(va urma… poate…)
Mihai-Andrei Aldea
Încheiere
Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.
Te caut în șoapte și strigăt
Cuvântul și vorba se-ngână
Tăcerea se lasă, bătrână,
Prin colb desenată o mână.
Târzie venirea devreme,
Devreme plecarea târzie
În noaptea pierdutelor gene
Doar șoapta luminii o știe.
Te caut în zi, și cu soare
Pe norii apusului cald,
Sub stelele aprigei ore
În ochi strălucirile ard.
Te caut afară în mine
Pământul e aspru și greu,
Sclipesc înserările lucii,
Te caut, te caut mereu.
( Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.)
Mihai-Andrei Aldea
„Apa trece, pietrele rămân; iar pietrele – cuvânt cu adânc înţeles creştin, pierdut de comentatorii moderni – erau Ţăranii, adică Românii: ostaşii Romaniei (devenită România), ostaşii lui Christos1. Fie că erau oieri sau văcari, porcari sau stupari, pescari sau vânători, crescători de cai sau negustori, grădinari sau făurari, călugări sau mireni, aşezaţi ori călători sau orice altceva, toţi erau Ţărani, erau oamenii Ţării, erau Românii, pietrele Ţării şi ale Neamului.2 Erau poporul, erau neamul, erau oastea. Şi erau nobili, pentru că fiecare dintre ei era ostaş liber (adică ceea ce Apusenii numeau cavaler). Până în secolul al XIX-lea găsim identitatea dintre Ţăran şi ceea ce astăzi numim „cetăţean” (Tudor Vladimirescu, de pildă, vorbeşte despre „averile rău agonisite ale ţăranilor boieri”, adică ale boierilor pământeni, ale boierilor din Muntenia, ale boierilor români).
1Deosebirile fonetice regionale – (A)Român, (A)Râmân, (A)Rumân, România, Rumânia etc. – sunt secundare şi nu schimbă sensul noţiunii.
2Credem că trebuie amintit aici un fapt esenţial pentru Cultura Română Veche. Exista o zicere: cu vitele scoate omul sărăcia din casă. Imaginea Românului plugar ca definitorie pentru Românii din vechime este una falsă. Ea se naşte, de fapt, în secolele XVIII-XIX, când Fanarioţii şi următorii lor au dezvoltat agricultura extensivă, urmată de agricultura intensivă (în paralel cu primele defrişări masive, încercările de exterminare a lupilor, urşilor şi râşilor etc.). Studiile istorice serioase au dovedit amănunţit că în economia Munteniei şi Moldovei în secolele XIV-XVIII cultivarea cerealelor a fost o ocupaţie secundară, pe primul loc în exporturi, dar şi în viaţa internă, fiind creşterea vitelor (oi, vaci, bivoliţe, porci), creşterea albinelor (dovedite astăzi ca îndeletnicire esenţială pentru bunăstarea Românilor de atunci), pescuitul şi vânătoarea (care furnizau uriaşe cantităţi de blănuri, carne, piei, peşte afumat şi multe alte produse). Centrarea vieţii ţărăneşti pe plugărit este, repetăm, o practică târzie. De altfel şi cea mai elementară logică arată că agricultura ca îndeletnicire esenţială ar fi fost imposibilă în vremea unor migraţii şi invazii permanente (în vreme ce vitele şi albinele puteau fi oricând puse la adăpost).„
Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti.
„Arte marţiale europene = Arte marţiale (v.) dezvoltate de oamenii (v.) din Europa. Cele mai vechi mărturii ale tehnicilor de luptă şi armelor de vânătoare (v.) şi război (v.) se pierd în negura Preistoriei europene. Cu siguranţă culturile pre-indo-europene aveau propriile stiluri de luptă. Asemenea stiluri sunt însă consemnate în Antichitate pentru toate marile populaţii europene, extrem de active în sfera războiului şi luptei (v.). Traco-Ilirii, Grecii, Galii, Germanicii, Etruscii, Romanii şi Scito-Sarmaţii sunt, toţi, parte a unor culturi în care lupta, luptătorul (v.) şi armele joacă un rol esenţial. Sporturile de luptă (v.) sunt prezente la toate aceste grupuri. În Romania (v.) se va realiza o sinteză a artelor marţiale europene antice, prin întâlnirea atât în şcolile de gladiatori, cât şi în armatele (v.) romane, a luptătorilor şi tradiţiilor marţiale din toate marile populaţii europene. De asemenea se vor aduce aici şi arte marţiale orientale, precum cele ale Scito-Sarmaţilor – care sunt mixte, euro-asiatice –, ale Evreilor (v.), ale Armenilor (v.), ale Parţilor (v.) etc., dar şi arte marţiale africane, precum cele create de Cartaginezi – Fenicieni de origine, dar aşezaţi în Africa de Nord şi amestecaţi, etnic şi cultural, cu populaţiile locale –, de Egipteni etc. Sinteza creştină a Sfântului Împărat Constantin cel Mare dă o nouă dimensiune, creştină, tradiţiilor marţiale europene. Invaziile Germanicilor şi ale unor populaţii asiatice determină vaste schimbări în istoria Europei, inclusiv în cele ale artelor marţiale. Prezentarea transformărilor petrecute vreme de mii de ani şi nenumărate războaie şi confruntări atât fizice cât şi culturale, religioase, tehnice etc. trece mult peste limitele lucrării noastre. Pe scurt, artele marţiale europene se menţin dinamic, trecând prin numeroase transformări tehnice şi conceptuale. Către începutul Epocii Moderne liniile principale cuprind scrima – lupta cu arme albe mai ales de lungime medie sau mare –, tragerea cu arcul, lupta corp la corp fără arme sau cu arme mici (deşi acestea nu sunt singurele). Dezvoltarea armelor de foc (v.) face să treacă în umbră artele marţiale europene, devenite prea puţin interesante pentru desfăşurarea directă a războiului. Ofiţerii sunt cei care pun accentul pe ele, pentru dezvoltarea lor personală, iar la celălalt capăt al spectrului social, cei aflaţi la marginea societăţii – fie ca luptători împotriva asupririlor, fie ca infractori. Dar ofiţerii insistă pe scrimă, sporturile şi artele de contact fiind adesea socotite sub demnitatea lor; cel mult acceptă boxul (v.), adesea mai mult ca spectacol decât drept practică personală. Contactul Britanicilor şi apoi al Americanilor cu artele marţiale asiatice se face pe fondul acestei slăbiri puternice a prezenţei artelor marţiale europene tradiţionale în cultura vest-europeană şi americană. Ca urmare, Apusenii redescoperă gustul artelor marţiale pe filieră orientală, tendinţă foarte puternică mai ales în secolul XX. La începutul secolului XXI se iveşte o mişcare de recuperare a artelor marţiale europene, înfiinţându-se diferite organizaţii şi structuri dedicate. Principalele linii vizate sunt scrima şi tragerea cu arcul.„
Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti.
România Străveche - Ancient Romania 