Rușii la Odesa. Haz de necaz

Vis pace, para bellum

De multă vreme tot atrag atenția că suntem vecini cu Rusia prin Marea Neagră, fapt pe care lumea pare să îl ignore. Și prin Armata a 14-a, respectiv prin Regimul de la Tiraspol, care este la vreo câteva ore de România – cu tancurile turate.

Ei, la vreo 24 de ore de la intrarea trupelor rusești de menținerea păcii (declarația lui Putin) în Lugansk și Donețk, aflăm că aceste trupe – sau altele, de sprijin probabil – au pus stăpânire pe baza militară ucraineană de la Odesa.

Ca să vă faceți o idee, iată după tovarășul GugleMaps distanța dintre Donețk și Odesa (Luganskul e și mai la Est decât Donețul, mai puneți vreo 100 de kilometri).

De la Donețk la Odesa sunt vreo 590-600 de kilometri în linie dreaptă, sau vreo 860-960 de kilometri pe drumuri

S-ar zice că s-au mișcat destul de repede trupele rusești, mai ales că teoretic au avut de înfruntat – sau ar fi trebuit să aibă de înfruntat – și Armata Ucraineană.
Care armată este, comparativ cu a noastră, chiar armată: cu soldați, cu armament, cu muniție. Și pregătită și înzestrată chiar de NATO și de Familia Biden… scuze, am vrut să spun de consilierii militari ai lui Biden-Kamala (da, ăia care nu sunt siguri dacă să poarte fustă sau pantaloni pentru că nu sunt siguri dacă sunt bărbați, femei, bi, tri, zero sau altceva). În sfârșit, ideea este că Armata Ucraineană are o dotare și o pregătire de luptă la cel puțin două clase peste Armata Română (armată? română?).

Da, sunt specialiști de înaltă clasă precum Gen. Victor Strâmbeanu, care tot atrag atenția, de ani de zile, de liniile pe care ar trebui să lucreze Ministerul Apărării ca să avem, măcar cât de cât, o armată.
Mai sunt și amatori, ca mine, care tot aduc aminte de nevoia de rachete, de existența cavaleriei mecanizate și altor arme și unități moderne, de nevoia unor (mini)submarine de luptă etc., etc. Că tot ne învecinăm prin Marea Neagră cu țări prietenoase, frățești, ca Rusia și Turcia, care doar ce așteaptă să ne ia în brațe…
Însă Ministerul Apărării are de importat rugină, cauciuc ars și alte comori ecologice.

Ca să ne veselim puțin, apropo de distanța Donețk – Odesa, să vedem și distanța Odesa – Galați.

De la Odesa la Galați distanța în linie dreaptă este de cca. 230 de kilometri, pe drumuri cca. 280

Da, vedeți bine: distanța dintre Odesa și Galați este de peste două ori mai mică decât dintre Donețk și Odesa. Simpatic, nu-i așa?

De ce vă spun asta?

Ca să fac haz.
Să râd de cei care au zis „Nu ne pregătim de război, că dacă vine războiul facem rugăciune și așa trecem peste toate!”. O erezie extremist-neo-protestantă, promovată de unii în numele Ortodoxiei. Aștept să-i văd mergând să despartă trupele rusești și ucraineene cu rugăciunea lor. Că doar nu o să-i lase să se omoare între ei, câtă vreme pot să îi despartă, nu?

Pui de vipere! Farisei fățarnici! Voi, care v-ați ascuns lenea și lașitatea sub citate biblice și patristice și ați aruncat la gunoi Istoria Bisericii, Dogmele Bisericii și toată învățătura ei despre datoria patriotică a fiecărui om al Țării! Nici voi nu v-ați pregătit pentru apărarea Patriei, nici pe ații nu i-ați lăsat să se pregătească! Ați otrăvit sufletele tinerilor încurajându-i în pasivism, în lene, în lașitate, în resemnare. Ce veți face acum? Veți înmulți prefăcătoria voastră? Veți pretinde iarăși că vorbiți în numele blândeții, deși sunteți gata să bateți și ucideți pe cei care nu spun ca voi? Vă veți tupila pe sub sutane pretinzând că fiind călugări și clerici nu aveți dreptul la luptă, dar veți lăsa fiii duhovnicești pe care i-ați ținut nepregătiți să devină carne de tun?

Așa, de dragul discuției, să observăm că blindatele ușoare și rachetele auto-purtate (de le-am tot cerut unii și alții, zadarnic, pentru Armata Română) au fost masiv folosite de Rusia în această acțiune. Viteza lor medie de deplasare este pe teren natural de dificultate normală sau medie de cca. 100 km/h. Adică în cam 2-3 ar ajunge de la Odesa la Galați. La Tulcea mai devreme – au capacități amfibii, fiți pe pace! Iar la Constanța sau Mangalia, din Sevastopol sau Odesa se face o debarcare directă, după o vizită a unei flote militare rusești (ca să-i zicem vizită).

Ia ziceți, v-ați întărit la rugăciune, voi cei care spuneați că opriți glonțul și obuzul cu duhovnicia? Sau nu știți cum să o ștergeți în Grecia – da, la Athos, la slujbe și rugăciune, sigur! – sau în Occident – în misiune, bineînțeles! -, ia ziceți?

Am glumit!
Am glumit, liniștiți-vă!

Nu au ajuns Rușii atât de repede din Donețk la Odesa!
La Odesa au venit din Crimeea, nu de la Donețk.
Iar din Republica Crimeea la Odesa sunt tot vreo 230 de kilometri în linie dreaptă (plus, minus ceva).
Adică e mult mai ușor ca Odesa să primească întăriri direct din teritoriile bine organizate de Ruși din Crimeea. Nu au nevoie să străbată peste 600 de kilometri. Le aduc pe mare, de la Sevastopol, în câteva ore.
Acum v-ați liniștit?

Sevastopol-Constanța, sub 400 km; Sevastopol-Odesa, sub 300 km; Sevastopol-Sulina, sub 300 km; Odesa-Sulina, sub 200 km; cu roșu este subliniat Armeansk, localitate de hotar a Republicii Crimeea, la cca. 200 km de Odesa (pe uscat sau pe apă)

După cum se vede limpede, accesul trupelor rusești este mult mai ușor în România decât în Ucraina.
Acum v-ați liniștit?
Nu?
Mai bine citiți articolul dinainte să mai prindeți inimă.
Ori poate încercați să vă aduceți aminte că suntem în NATO, că avem baze americane pe teritoriul nostru și că nimeni nu vrea, totuși, un război nuclear.
Este o bază la Câmpia Turzii, este o bază la Deveselu, este una la Mihai Kogâlniceanu, este Comandamentul NATO de la Constanța etc.
Nu vin Rușii peste noi așa cum au mers în Ucraina, nu vă faceți grijă. Nu vor război cu NATO.
Am glumit, liniștiți-vă.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Germania și ceilalți aliați UE?
Păi bazele noastre sunt americane.

Ce?
Dacă ne trădează – adică, mai rău – Familia Biden/Clinton?
Și se retrag de la noi cum s-au retras din Afganistan?

Stați liniștiți, nu se prea întrevede posibilitatea.
Acolo a fost o înțelegere – cu China, mai ales – care aici nu există.
China nu vrea ca Rusia să înghită România. Nici Turcia – care socotește România fief turcesc, rezervat pentru viitorul mare stat islamic otoman.

Ce?
Dacă, totuși, se retrag Americanii ca din Afganistan?
Asta e, vitejii mei!
Se poate întâmpla asta, că la câți luptători are România, un județ din Albania este mai impresionant decât toată Republica Română.
V-ați bucurat că s-au desființat Gărzile Patriotice.
V-ați bucurat că s-a desființat PTPAP-ul.
V-ați bucurat că nu s-au reînființat milițiile populare dinainte de Comunism.
V-ați bucurat că s-a desființat serviciul militar obligatoriu.
V-ați bucurat că art. 55 din Constituția României este literă moartă și nu aveți habar cum v-ați putea apăra Patria (și cu ce), dar nici nu vă pasă.
Nu v-a intereat decăderea Armatei sub fiecare regim marionetă.
Nu vă pasă că adăposturile anti-bombardament sunt niște ruini nefuncționale.
Nu v-ați gândit să faceți niște cursuri de supraviețuire, de tir, de auto-apărare, așa, pentru că paza bună trece primejdia rea.
Etc., etc.
Știți vorba aia, cum îți așterni, așa dormi?

Bietul Voievod al Ortodoxiei Românești!
Bietul Părinte Iustin Pârvu!
De câte ori a spus: Nu dormiți pe voi! Privegheați! Nu vă lăsați înșelați, că dușmanii nu dorm! Pregătiți-vă de luptă, pregătiți-vă de război! Doar cine e pregătit de război poate avea pace!
El a spus, el a auzit.
Mi-a poruncit: Părinte, scrie cărți despre spiritul luptător al Creștinului, al Românului de altădată! Să înțeleagă și cei de astăzi că nu se poate să fie cârtițe cu capul în pământ! Să stea demni, cu fruntea sus, gata de luptă și de jertfă pentru Credință, pentru Neam, pentru Țară! Ca răzeșii lui Ștefan, ca moștenii lui Mircea, ca toți Românii lui Mihai Viteazul! Arată cum a binecuvântat Biserica pe eroii căzuți în luptă și pe cei întorși – biruitori sau înfrânți. Arată că sunt martiri. Arată cum au fost străbunii noștri și cum trebuie să fie cei care vin după noi. Scrie, să își aducă aminte! Scrie!

Am scris, Părintele meu iubit! Am scris și scriu.

mulți chemați, puțin aleși

Cine va lupta, chiar singur, pentru Dumnezeu și Neamul său, chiar și de va fi ucis tot va birui!

Mihai-Andrei Aldea

România Mare 1919. Politicienii deja pierduseră teritoriile de peste Nistru și aveau să mai piardă altele din Apus. Dar această Românie Mare s-a făcut de Popor, Rege și Regină, cu 800.000 de morți și în plină epidemie de gripă spaniolă, fără ca Poporul, Regele sau Regina să dea înapoi. Așa au biruit

În fața morții. Noi.

Ecaterina Teodoroiu

În urmă cu peste o sută de ani străbunicul meu intra în Marele război, cum era denumit pe atunci Primul război mondial. Învățător ce făcuse școala militară, adică sublocotenent și instructor de premilitară, a primit pe mână întâi un pluton. Apoi o companie de mitraliere pe care a trebuit să o rânduiască, adică să o organizeze. Adică să îi învețe pe țăranii din Vlașca și Teleorman, ce îi fuseseră vărsați în companie, să folosească aceste arme, aruncătoarele de grenade și tacticile specifice armei.

Din viața lui în linia întâi, în fața morții, a ieșit o carte: În fața morții
În această carte eroul este, în primul rând, Românul obișnuit.
Străbunicul era hotărât să lupte până la capăt: rănit de trei ori se întoarce de-a dreptul în linia întâi din spital, respingând refacerea, de teamă să nu ajungă ostașii săi pe mâna vreunui ofițer incompetent, corupt, fără suflet și minte – căci erau, prea destui, și din aceia.
El se știa pe sine – lupta sa de învățător, de dăruire totală, îi arătase cine este.
Dar uimirea plină de cea mai adâncă cinstire i-a fost adusă de ostașul român, de țăranul român.
Cel disprețuit de toți, dar care s-a ridicat peste umbra războiului cu o măreție de necrezut:

Atunci când oamenii politici erau stăpâniți de panică, intelectualii erau isterizați și chiar din Biserică se iveau trădători, poporul a stat neclintit în lupta pentru Marea Unire, cu o credință totală în Victoria Finală.

Am putea spune, cu Eminescu, „de-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii”.

Astăzi, deși își spun Creștini – adică ucenicii Domnului! – mulți au uitat cuvântul lui Dumnzeu care zice:

Iar când veți auzi de războaie, și de zvonuri de războaie, să nu vă tulburați, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârșitul!” (Matei 13.7)

Au uitat ce suntem – sau ce credeau mulți că sunt, dar numai până ieri:

Suntem Creștini, suntem Români, suntem ucenicii Sfinților din Prigoanele Comuniste și urmașii generațiilor de sfinți și eroi.
Ce ne poate speria?
Doar despărțirea de Dumnezeu.

Icoana Sfinților Români
Împreună, Împărați, ostași, mireni, călugări, preoți, episcopi

Și mă întreabă cineva: E adevărat, dar copiii?

Ca și noi: Creștini, Români, ucenici ai Sfinților din Prigoanele Comuniste și urmașii generațiilor de sfinți și eroi. Și pentru ei strălucește România Cerească, și cu ei este Dumnezeu totdeauna.

Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, totdeauna, și să mergem cu El înainte, lăsând toate cele din urmă, ca să dobândim Împărăția Cerurilor!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Voievodul Ortodoxiei Românești,
Sfântul Sfințit Mucenic Iustin Pârvu

P.S. Uitați-vă la aceste chipuri și să vă purtați cum s-au purtat ei: cu cinste, credință, dăruire, curaj și tărie, toate până dincolo de capăt. Pe lași îi va mânca Iadul… (Apocalipsa 21.8)

Rusia contra Ucraina. Prostia care smintește

Se coace, de ceva vreme, un război în care să fie implicată Rusia.
Nu a vrut Putin să mai invadeze ceva după alegerea lui Biden de Soroș, Gheiț și alți mafioți, se merge pe provocare, manevră, manipulare.

Să fim serioși:
Rusia deține în clipa de față Părțile Donețului – „Regiunea Doneț” în descrierea presei inculte – și Crimeea. Teritorii ce, etnic, sunt majoritar rusești.
Ca urmare, nu există niciun interes rusesc pentru invadarea și/sau cucerirea sărăciei de Ucraina.

Dar există interesul lui Biden sau, mai precis, a lui Vânător și celor din spatele lui – cine știe, știe – ca Rusia să fie atrasă într-un conflict. Cât mai mare.
Astfel încât să se acopere abuzurile nesfârșite ale Plandemiei, crimele împotriva umanității săvârșite de conducerea Canadei și Australiei, Austriei sau Germaniei, Italiei ori Franței, Chinei, Spaniei, Marii Britanii etc., etc.

Neînțelegerile, conflictele și istoria ruso-ucraineană constituie un pretext potrivit.

Doar că Putin nu joacă așa cum i se cere.

Nu pentru că ar fi băiat bun – cum cred naivii, ca să nu spunem proștii – ci pentru că are prea mult de pierdut.

Rusia este chiar indignată!
Ucraina atacă Republica Donețk, masacrează civili, săvârșește crimă după crimă. Iar Occidentul urlă că Rusia este agresor!

Rusia este chiar indignată!
Când părți din Iugoslavia au cerut independență, chiar fără referendum, SUA și alte puteri au pus bombele pe Belgrad și Serbia ca să sprijine „voința populară”.
Când Rușii, majoritari în Crimea și Donețk, supuși genocidului de Ukraina, cer independență, Occidentul sprijină masacrarea lor ca să sprijine „unitatea statului ucrainean”.

Ale dracului* principii democratice, nu-i așa?
Se schimbă cum bate vântul prin cancelariile sau mai bine zis prin capul miliardarilor din spatele cancelariilor occidentale.

Și ce dacă?

Pun această întrebare pentru Românii naivi – ca să nu spunem proști** – care se implică de o parte sau alta.

Sunt unii care susțin Ucraina, sunt unii care susțin Rusia.
Sunt unii convinși că Putin este omul lui Dumnezeu, alții convinși că este omul Satanei.
Sunt unii convinși că Ucraina trebuie apărată, alții că Rusia trebuie apărată.

Adevărul este că sunt două state satanice care merită să se bată între ele până se alege praful de amândouă.

Da, nu se va întâmpla, știu asta. Dar amintesc principiul fundamental, mereu uitat de sentimentaliști – mereu ușor de manipulat.

Ucraina este agresorul, invadatorul și criminalul în acest caz, spun cei care se uită la datele istorice și la voința populară:
1. Ucraina nu are niciun drept istoric în Donețk sau Crimeea.
2. Uriașa majoritate a populației din Donețk și Crimeea a vrut și vrea să țină de Rusia.
3. Comunitatea internațională a pecetluit prin Războaiele din Iugoslavia, susținerea Kosovo și alte asemenea acte principiul auto-determinării pe criterii etnice.

Da, spun eu, dar Ucraina a fost născocită de Rusia!

Din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea Ucraina a fost un fel de n-ar mai fi. Cum îi zice și numele – „La Sfârșit” („U Kraina”) – era regiunea de la capătul Poloniei și Lituaniei. Nu era o țară, nu era o națiune, era partea de frontieră a Regatului Poloniei și Lituaniei.

Iată două dovezi istorice:

Hartă a Regatului Poloniei și Lituaniei la 1500
Ucraina (Ukraina) este o regiune măruntă (și nedelimitată) la sud de Kiev
Hartă Germană a împărțirii Regatului Poloniei și Lituaniei în secolul al XVIII-lea
Ucraina (Ukraina) este o regiune măruntă (și nedelimitată) la sud de Kiev

Niciodată până în secolul al XVIII-lea Zaporojenii sau Cazacii de pe Nipru – și cu atât mai puțin cei de pe Doneț -, nici Rușii Albi (Bielorușii), Rusinii, Huțulii, Rutenii sau alte ramuri slave nu au avut ideea că ar fi „Ucraineeni” sau ar ține de „Ucraina”.
O asemenea idee le-ar fi părut fie simplă prostie – că doar nu locuiau în Ucraina! -, fie chiar insultă – pentru mulți Ucraina fiind un fel de pușcărie, un loc pentru ticăloși, nebuni și condamnați.

„Națiunea” Ucraineană și „Țara” Ucraina au fost create de imperialismul rusesc.

Pentru a se întinde în teritorii în care Rușii nu existau – sau erau extrem de puțini, dacă erau pe acolo – Rusia a născocit o „națiune soră”. Pe care, evident, să o elibereze de „bestiile de ocupanți”.

Și pentru că păcăleala trebuia să poarte un nume, s-a numit Ucraina.

Această încropeală, menită să adune Slavii Vestici în brațele „Maicii Rusia” și să nimicească băștinașii Români sau Lituanieni a avut succes.
Pas cu pas au fost slavizate Zaporojia, Podolia, Chersonezul, Cimeria (Molojna), Azovul sau Meotia, Crimeea, Vozia, chiar și Țara Fagilor, Bucovina, cel puțin în partea nordică.

Ce nu s-a așteptat inteligența rusească a fost ca națiunea artificială și țara artificială să se întoarcă împotriva Rusiei!

Dar acest lucru s-a întâmplat!

În 1918 născocirea rusească a cerut nu doar independența – act deja șocant pentru Rusia – ci și teritorii inimaginabil de largi. Cele mai „modeste” „revendicări” ale Radei de la Kiev mergeau de la Carpați la Don. Altele ajungeau din Germania, Austria și Grecia în Caucaz și dincolo de Volga.
Da, Ucraina pretindea și pretinde că Moldova este teritoriu ucrainean ocupat de Români și care trebuie eliberat. A pretins în 1918, 1919, 1920, 1921 etc., pretinde și astăzi.
Dar și că largi teritorii polone, bieloruse, rusești, ungurești, slovace, bulgărești etc. sunt de fapt ucraineene.

Motivul este simplu: creată ca o adunare a Slavilor ne-ruși, Ucraina poate pretinde – și pretinde! – orice teritoriu pe care a trăit vreodată o comunitate slavă ne-rusă… ori chiar rusească. Pentru că dacă Rusia poate cere, de ce nu și Ucraina?

Da, Ucraina practică genocidul etnic: împotriva Românilor, Ungurilor, Rușilor, Polonezilor și oricăror alți minoritari.

Da, Occidentul știe și, pentru că are anume afaceri în Ucraina, tace din gură.

Pe scurt, Rusia se înfruntă cu monstrul pe care l-a născut.

O fi Donețkul, după principiile pecetluite de UE și NATO, îndreptățit la independență sau unirea cu Rusia. Dar există acolo resurse pe care Vestul le vrea.
Și, mai ales, e nevoie de Rusia ca dușman, pentru ca nazismul Canadei sau Australiei, Austriei, Germaniei sau Guvernului Biden-Kamala să fie băgat sub preș.

Deci se va face tot ce e posibil să iasă război și să se dea vina pe Rusia.

Dar nu plângeți Rusia! Ea însăși a făcut asta de nenumărate ori! Acum doar are parte de ceea ce a făcut altora, iar și iar.

Cine seamănă vânt culege furtună, spune un vechi proverb românesc.

Și înainte să vă îngrijorați pentru Rusia ori Ucraina, îngrijorați-vă pentru Țara voastră.

Prostul moare de grija vecinului, spune alt proverb românesc.

Mai bine ne-am uita că soluția „iubiților conducători” ai României la scăderea natalității și fuga Românilor din Țară este colonizarea cu muncitori străini aducerea a o sută de mii de muncitori străini în România.
Nu încurajarea natalității, nu sprijin pentru angajarea Românilor în propria Țară – prin scăderea fiscalității demente (scădere practicată pentru străini!) sau prin scăderea birocrației demente (scădere practicată pentru străini!) și alte măsuri elementare. „Soluția” acestui Guvern – ca și a altora – este aducerea de străini.

Lăsați sentimentele duioase pentru agresorii noștri și gândiți-vă ce puteți face pentru Țară și Neam.
Sau lăsați-vă duși de prostia care smintește. Alegerea e a voastră – dar și răspunderea înaintea Judecății lui Dumnezeu.

Pr. Mihai-Andrei Aldea


* Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, iar Satana este tatăl minciunii.

** Umblă zvonuri despre Români care luptă, ca voluntari, de partea Ucrainei și respectiv Rusiei în Donețk. Asta ar fi chiar prostie în stare pură.

Gânduri. Noi

Ne-am născut în furtună și am crescut în vifor:
acolo unde alții sunt spulberați de vâltorile vremii noi creștem, înflorim, aducem roade și lăsăm lăstari.
Suntem mai tari decât stâncile: măcinate de ger și arșiță, de ploi și vânturi, acestea se sfărâmă, încetul cu încetul, curgând până la urmă spre Marea cea Mare. Dar noi rămânem, mergând mereu împotriva vijeliei, cu ochii ațintiți către Veșnicia pe care o cucerim zi de zi.

Mihai-Andrei Aldea

Țăranul – Sufletul Țării sau Limba noastră-i o comoară

De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea

Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.

Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.

Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…

Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?

În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.

Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…

Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.

De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?

Pentru că ei sunt Țăranii.

În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.

Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.

Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.

Să lăsăm puțin Istoria deoparte!

Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.

Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.

Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.

La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)

Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?

Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:

Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică

Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică

Sfatul/Divanul și Țăranii Români

(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică

Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)

Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.

În vremea Împăraților ea a devenit

Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română

Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României

Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că

Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.

Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.

În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,

Țăranul este sufletul Țării.

El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.

Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:

  • Obârșia românească
  • Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
  • Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
  • Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)

Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea