Etichetă: Adevărul

Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova. Încă un răspuns propagandei rusofone

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Trezirea Moldovenilor din somnul cel de moarte în care i-a adus barbaria ruso-sovietică aduce cu ea cernerea: cernerea între mancurți și rusofoni, pe de-o parte, și patrioți, de cealaltă parte.
Patrioții sunt cei care au o simțire curată pentru neam și patrie; chiar dacă au fost înșelați de propaganda ocupanților o vreme, când află adevărul îl urmează – căci simțirea lor e curată și statornică.
Mancurții și rusofonii însă, vor fugi mereu de adevăr, îl vor schimonosi în fel și chip, ca să rămână mai departe în solda ocupanților.

Aceste fapte s-au arătat mai cu seamă în ultima vreme, când tot mai mulți Moldoveni au revenit la Biserica Mamă, de care au aparținut totdeauna până la invazia rusă.
Iar mancurții și rusofonii au început o nouă campanie de înșelare a poporului. Cu născocirea rusească după care Moldovenii ar trebui să stea ca robii în jug în slujba Rusiei și a Bisericii Ruse.
Față de minciunile rusofone am răspuns întâi aici (click pentru accesare), apoi, împotriva unor minciuni și mai ridicole și contradictorii, aici (click pentru accesare). Dar, iată, mi se arată că s-a mai ivit o răsucire a adevărului, printr-o mincinoasă invocare a canoanelor 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Sinodul „al VI-lea Ecumenic” (de fapt, Sinodul V-VI Ecumenic sau Sinodul Trulan). Dar ce spun aceste două canoane?

„Parohiile din câmpii sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat sau s-ar putea isca vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc să facă plângere la sinodul eparhiei/mitropoliei. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către Scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte.
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte, atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic)

„Și noi păzim canonul așezat de părinții noștri, cel care rânduiește astfel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte, și orânduirea lucrurilor bisericești să urmeze alcătuirile politice și obștești.” (Canonul 38 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

Aceste două canoane, anume, sunt răstălmăcite de Episcopia rusească de Ungheni și Nisporeni ca având înțelesul că

„organizarea bisericească trebuie să urmeze organizării politice a statelor, adică Biserica locală trebuie să își organizeze teritoriul canonic în funcție de teritoriul statului ortodox în care activează, iar nu invers.”

Această interpretare etnofiletistă, venită din propaganda rusească, este cu totul străină adevărului, după cum vom arăta îndată. Însă nu este singura minciună sau răstălmăcire din textul Episcopiei ruse de Ungheni și Nisporeni. Iar prima la care ne oprim este înlăturarea unor canoane esențiale.
Iată aceste canoane pe care le ascund de cititorii lor propagandiștii rusofoni:

„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.” (Canonul 30 Apostolic)

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.” (Canonul 35 Apostolic)

„Împreună cu altele, înnoim și canonul care poruncește ca parohiile cele de pe câmpuri sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii) să rămână nestrămutate la episcopii care le țin, și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a născut sau se naște vreo înțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor care spun că sunt nedreptățiți să facă pâră despre acest lucru la sinodul mitropoliei.” (Canonul 25 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.” (Canonul 37 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …” (Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic)

Citind și aceste canoane oricine își va pune cel puțin întrebarea dacă primele două se pot interpreta după cum pretind Rusofonii. Răspunsul este: nu se pot interpreta așa decât de către eretici.

Și hai să folosim o gândire sănătoasă și clară: dacă s-ar interpreta canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan după cum spun Rusofonii, ce ar urma?
Păi, de pildă, ar fi însemnat ca după independența Ucrainei Mitropolia Kievului să devină autocefală! Dar, ce să vezi, în acest caz Biserica Rusă nu urmează interpretarea pe care o folosește pentru 1812-1813 în Basarabia!
Dar tot după acea interpretare, dacă ar fi cinstită, ar fi trebuit ca în 1991, când s-a proclamat independența Republicii Moldova, Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” să devină autocefală!
Doar că, ce să vezi, nici atunci Biserica Rusă nu a interpretat canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan așa cum pretinde astăzi că se interpretează!
Și mai putem da sute și sute de pilde că această interpretare este o minciună rusofonă anti-ortodoxă. Dar o să dăm doar una:
Între 1712 Sankt Petersburg devine noua capitală a Imperiului Rus, în locul Moscovei. Dar conducerea Bisericii Ruse NU S-A MUTAT LA SANKT PETERSBURG!!!
Ceea ce arată că Biserica Rusă minte cu nerușinare poporul Republicii Moldova, prin mijlocirea agenților săi cum sunt cei din Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni. Iar canoanele invocate de ea nu au înțelesul mincinos pe care îl pretinde aceasta.

Dar care este adevăratul înțeles al acelor canoane?

În primul rând, să vedem că acele schimbări amintite în Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic se referă la câte o parohie, nu la o provincie întreagă ce ține de mai multe episcopii!
În al doilea rând, să vedem că acele schimbări sunt pentru episcopiile din aceeași mitropolie, iar nu pentru intervenția unei mitropolii sau patriarhii peste altă mitropolie sau patriarhie.
În al treilea rând, și crucial, să vedem că schimbările sunt primite doar dacă s-au făcut fără silă. Repetăm, să înțeleagă toată lumea: Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, dar și urmașul său, Canonul 25 Trulan, prevăd clar și hotărât că se primesc doar schimbările făcute fără silă.
Iar cum schimbările din 1812-1813 s-au făcut cu sila, este 100% clar că sunt 100% NECANONICE.
Ca urmare, conform Canonului 17 de la Sinodul IV Ecumenic, Mitropolia rusească din Basarabia este necanonică. Fapt pecetluit și de Canonul 25 Trulan, dar și de Canoanele 30 și 35 Apostolice, precum și de Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.
Căci acestea toate interzic deplin orice uzurpare a unei episcopii făcută cu putere lumească.
Astfel că, după aceste canoane, sunt anatema și cei care au făcut asemenea uzurpări, și complicii lor.
Iar canonice sunt doar episcopiile care dintru început aveau stăpânire peste Basarabia, adică Mitropolia Iașilor și, prin ea, Patriarhia Română, respectiv Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Care a primit cu înțelepciune și dragoste, prin pogorământul ce este în puterea sa, pe clericii pe care Rusia necanonic i-a hirotonit; dar care primiți de dragostea Bisericii Române sunt de acum cu adevărat canonici.

La fel stau lucrurile și cu înțelesul Canonului 38 Trulan, pe care cu viclenie Rusofonii l-au citat fără Canonul 37 Trulan.
Căci Canonul 37 Trulan este exact osândirea năvălirilor barbare, precum cele rusești în Moldova; căci niciun suflet creștin nu poate numi „năvălire creștină” acele invazii sălbatice, cu jafuri, violuri, crime, strămutări și distrugeri.
Dar chiar trecând peste acest canon și oprindu-ne doar la Canonul 38 Trulan, tot nu poate avea înțelesul pretins de Rusofoni.
În primul rând, după cum am arătat, pentru că niciodată în Istoria Bisericii nu a fost interpretat ca schimbând apartenența unor provincii de la o patriarhie la alta, ba nici de la o mitropolie la alta, ba nici chiar de la o episcopie oarecare la alta.
Dimpotrivă, Canonul 38 Trulan se referă la cinstea episcopiilor în stat, fiind în armonie cu Canonul 3 Sinodul II Ecumenic, Canonul 28 Sinodul IV Ecumenic ș.a.a. Canoane care arată cinstea care se cuvine unei episcopii sau alta, iar nu schimbarea hotarelor unor episcopii.
Ca urmare, acest canon în niciun fel nu poate fi folosit pentru a justifica uzurparea etnofiletistă, destinată genocidului etnic, făcută de Biserica Rusă în Basarabia.

Și ajungem aici la un canon apostolic, pecetluit de toate sinoadele ecumenice, dar și de toate sinoadele ortodoxe (alături de celelalte canoane apostolice): Canonul 34 Apostolic.
Acesta zice:

„Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a cunoaște pe cel întâi întru dânșii și a-l socoti pe acesta drept căpetenie, și nimic de seamă fără el să nu facă. Iar fiecare să facă doar cele câte se cuvin Episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de încuviințarea tuturor să nu facă ceva, că așa va fi o unire și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (Canonul 34 Apostolic)

Ca să înțelegem mai bine acest canon, dar și consecințele lui pentru Biserica Rusă, să ne amintim aceasta:
În Romania sau Imperiul Roman erau și Patriarhia Romei, și cea de Constantinopol, și cea a Ierusalimului, și cea a Antiohiei, și cea a Alexandriei, dar și Biserica din Cipru, autocefală, și cea din Sinai, și altele asemenea.
Iar după cum fără teamă și rușine recunoaște Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni, tot Imperiul Rus era sub ascultarea Moscovei. Adică un imperiu mai întins decât cel roman, și cu mai multe nații decât acela, nu dădea niciunei națiuni dreptul să aibă propria biserică, să slujească în propria limbă etc. Acest lucru se numește erezie etnofiletistă și este un lucru rușinos și osândit de Dumnezeu!
Iar Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni, în loc să se cutremure de încălcarea Bibliei și a Sfintelor Canoane, în loc să se teamă de Dumnezeu pentru așa răutate, zice că etnofiletismul rus este „firesc”!

Și pe aceeași linie a minciunii și rătăcirii, invocă amintita episcopie rusească și Canonul 8 de la Sinodul I Ecumenic, mințind că acesta ar dicta că „în aceeași țară nu pot exista două Biserici Ortodoxe”!!!
Adică în Romania (Imperiul Roman), în care erau, după epoca istorică, între 7 și 10 Biserici autocefale, nu ar fi trebuit să fie, pretind rusofonii, decât una!
Adică Biserica Rusiei declară prin acest text ca necanonice măcar patru din cele cinci patriarhate istorice, plus celelalte Biserici autocefale precum cele din Cipru și Sinai!
O adevărată nebunie!
Și este firesc să se ajungă la nebunie, pentru că aici duc toate rătăcirile prin răstălmăcirea cuvintelor sfinte. Și ca să ieșim din rătăcire, să vedem ce spune de fapt acest canon:

„… Iar dacă acolo unde există episcop sau preot al Bisericii Sobornicești se întorc oarecare (clerici catari) este dovedit că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela care se numește episcop la așa-zișii catari va avea vrednicia de preot; afară numai dacă nu i se va părea episcopului să îl împărtășească pe acesta de cinstea numelui (de episcop). Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, pentru ca totuși să se vadă că este în cler (clericul pocăit) să i se găsească un loc, fie de horepiscop (protopop), fie de preot, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.” (din Canonul 8 Sinodul I Ecumenic)

Iată că în fapt acest canon prevede să nu fie doi episcopi cu autoritate egală într-o cetate, iar nu să nu fie două Biserici Ortodoxe într-o țară, cum minte Episcopia rusească de Ungheni și Nisporeni!
Mai mult, acest canon arată și temeiul pogorământului Patriarhiei Române prin care primește pe clericii din structura eretică etnofiletistă rusească.
Și, totodată, vedem că și de această dată propaganda rusofonă minte fără rușine, strâmbând în fel și chip Canoanele Bisericii, ca să pară că Biserica rusă e canonică în Republica Moldova.

Doar că Învățătura lui Dumnezeu este limpede: de la începuturile Bisericii și până la A doua venire se interzice cu desăvârșire luarea de poziții clericale în Biserică sau schimbarea structurii Bisericii în orice fel prin putere lumească.
Ceea ce arată foarte clar că Biserica Rusă este necanonică și ilegitimă în Republica Moldova. Și că singura structură bisericească legitimă și canonică în Republica Moldova este Mitropolia Basarabiei.
Așa că bine fac cei care ieșind din structurile necanonice etnofiletiste rusești vin la Mitropolia Basarabiei, spre mântuirea lor și a celor care îi urmează.
Pe aceștia Dumnezeu să îi binecuvânteze și să îi întărească!
Iar pe rătăciții rusofoni să îi lumineze Dumnezeu, dacă este cu putință, să nu își piardă sufletul în rătăcirea etnofiletismului imperialismului rusesc!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cum nu se scrie istoria. Falsurile „patriotice”

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!

Adevărul este ceea ce este. Minciuna este ceea ce nu este. Altfel spus, minciuna este o înlocuire a realității prin ceva care nu există. Prin urmare, a „înflori” istoria prin închipuiri personale înseamnă a acoperi adevărul cu minciuni.

Iar unele dintre cele mai primejdioase minciuni sunt așa-zisele falsuri patriotice.
La prima vedere, în spatele lor stau intenții bune („patriotice”). Dar căutând mai bine, ele fac foarte mult rău.

Pe de-o parte, pentru că odată descoperită minciuna sunt negate sau puse la îndoială și adevărurile patriotice.
Sunt negate sau puse la îndoială și de străini (ceea ce face mult rău), dar și de cei din lăuntru – în cazul nostru, de Români înșiși. Iar acest ultim fapt face și mai mult rău, căci este o rănire interioară, o hemoragie internă, o deschidere spre prăbușire.

Pe de altă parte, pentru viața este un război început de la căderea lui Adam și Eva și încheiat cu A doua venire.
Aflați între aceste puncte, pentru noi viața este război cel puțin de la concepere până la moarte (zic cel puțin, pentru că nu toți avem fericirea de a câștiga Raiul).
Iar un război, orice război, se poate duce bine doar dacă ai informații corecte; mai pe românește, dacă știi adevărul (și despre tine, și despre aliați, și despre dușmani).

Ca urmare, falsurile „patriotice” sunt, de fapt, anti-patriotice.
Doar adevărul este o temelie pe care se poate construi. Minciuna, niciodată.

Da, falsurile „patriotice” pot fi gâdilitoare de orgolii, pot mângâia durerile complexelor de inferioritate etc. Dar aceste stimulări sau anestezii sunt la fel de binefăcătoare precum otrăvurile cu gust dulce sau alte asemenea substanțe: dincolo de senzația de bine sau plăcere adusă pândește un rău uriaș.

Ca urmare, să ne repetăm, interior, cuvântul sfânt
Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Gânduri despre vorbe, iluzii, adevăr

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există o tradiție comunistă ce are deja mai mult de un secol și jumătate: doctrina mai presus de adevăr; sau, cum spune Joke Biden, „adevărul” mai presus de fapte – „adevărul” fiind aici, desigur, doctrina Stângii.
Ca multe alte otrăvuri stângiste și această tradiție s-a strecurat pretutindeni în societate. Printre altele, prin
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.
Cam așa cum Nicolae Ceaușescu era „primul miner”, „primul plugar”, „primul pionier”, „primul istoric” etc., cu toate că era pe dinafară în toate aceste domenii.

De obicei oamenii suferă de boala falsificării prin simplificare. Asta face ca la o greșeală să se răspundă, adesea, printr-o greșeală la fel de mare, dar de sens opus.

De pildă, la
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute
există greșeala foarte răspândită de
apel la competență sau folosirea „argumentului competenței”.

Adică în loc să se discute pe fapte, se vorbește despre care dintre susținătorii unui punct de vedere este mai competent; respectiv, care are mai multe diplome, mai multe cărți/lucrări publicate, mai multe titluri etc. Ceea ce este cam la fel de inteligent și rațional cu „îl votăm pe X pentru Parlament sau Primărie pentru că e frumos”.

Adevărul este că nu diplomele sau recunoașterile te fac valoros.

Lumea are o lungă istorie de artiști de curte și intelectuali de curte – așa cum au fost și sunt în aceste decenii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Răzvan Teodorescu, Theodor Paleologu etc. Asemenea personaje au avut (și au) parte de nesfârșite investiții și recunoașteri din partea Puterii – investiții și recunoașteri văzute sau ascunse. Dar totdeauna ajung la groapa de gunoi a Istoriei.
După cum au ajuns „marii artiști” și „marii intelectuali” ai Puterii din secolele XIX și XX, de pildă. Personaje despre care astăzi practic nu se mai știe nimic. Cel mult, se citește pe vreun mormânt pretențios și ruinat o inscripție de tipul ”Savant Inginer Doctor Academician”…
Ca urmare, este ușor de văzut că „argumentul competenței” este rareori valid. Și asta deși, într-adevăr,

competența într-un domeniu este absolut necesară pentru a avea o părere cât mai apropiată de adevăr

Și atunci de ce „argumentul competenței” este rareori valid?

Pentru că existența competenței are următoarele limite:

1. Orice om, oricât de competent, poate să greșească, poate să fie subiectiv, poate avea abateri sau poate chiar să își piardă competența.

2. Recunoașterea competenței este un act ce poate să fie extrem de subiectiv (după cum am exemplificat mai sus prin artiștii de curte și intelectualii de curte)

Pentru punctul 2., să amintim și de cazurile când Petrache Poenaru a inventat stiloul, când Aurel Vlaicu a inventat avionul sau când Henri Coandă a inventat avionul cu reacție. În toate aceste trei cazuri competența din spatele invenției a fost mult înaintea nivelului inteligibil sau acceptabil printre contemporani. Academia Franceză i-a răspuns, oficial, geniului român Aurel Vlaicu, în scris, „zborul unui aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate”. Petrache Poenaru nu a găsit sprijin în producerea și răspândirea stiloului. Deși Henri Coandă a efectuat chiar și un zbor cu aparatul său, nu a găsit niciun sprijin în continuarea cercetării și producerea aparatului. În toate aceste cazuri, ca și în altele asemănătoare, apropiații acestor genii și Românii în general au pierdut sume uriașe – precum și alte avantaje. Doar pentru că nu au avut capacitatea de a evalua corect situația. Pe de altă parte, s-au investit sume uriașe în felurite proiecte perdante, dar care erau mai pe înțelesul celor care aveau banii, birocraților sau politicienilor etc.

Istoria, adică viața, ne arată că folosirea „argumentului competenței” poate fi câștigătoare în unele discuții; dar la nivel practic și pe termen lung aduce mai mult pierderi decât câștig.

Pentru că adevărul se poate cunoaște doar prin cunoașterea faptelor, a realității. La fel, adevărul unei păreri – implicit al unei doctrine – se poate cunoaște doar prin raportarea la realitate, la fapte.

Otrava poate cea mai cumplită a internetului este iluzia competenței. Și este o otravă în care motoare de căutare de tip Google și platforme de (dez)informare de tip wikipedia au un rol uriaș.

Pe de-o parte, motoarele de căutare nu pot ține loc de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Pentru că cercetarea și înțelegerea adevărului se poate face doar prin însușirea anumitor principii fundamentale; în lipsa lor omul nu are cum să facă distincția între minciună și adevăr.

Pe de altă parte, platformele de (dez)informare de tip wikipedia pretind o obiectivitate de care sunt de fapt străine. Totdeauna sunt controlate de grupuri ideologice, direct sau indirect. Pentru a putea (dis)cerne informația oferită de ele este nevoie, mai întâi, de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Iar aceste principii nu sunt studiate în școlile de stat din România, nici în școlile de stat din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Finlanda, Danemarca, Italia și multe alte țări. Este de ajuns puțină cercetare asupra materiilor și programelor școlare pentru a vedea acest lucru.

Nici platformele sau motoarele de căutare amintite nu oferă aceste principii.

Ca urmare, fenomenul social actual este acela al oamenilor de toate vârstele care

(a) nu au principiile de cercetare și înțelegere a adevărului

(b) au acees la cantități uriașe de informații sortate extrem de subiectiv

La aceasta se adaugă

nevoia de cunoscut sau certitudine (siguranță) a omului.

Faptul că omul are o mare nevoie de cunoscut, de certitudine, este un adevăr foarte bine documentat.

Ca urmare, există reflexul, în lipsa unor repere obiective, de adoptare a unor date/informații pe post de cunoscut, de certitudine. În condițiile de la punctele (a) și (b) amintite mai sus, nevoia de cunoscut, de certitudine, duce la adoptarea multor minciuni drept adevăruri. Aceasta este explicația răspândirii tot mai puternice pentru
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.

Paradoxal la o primă vedere, tot de aici pleacă și apelul tot mai răspândit – și tot mai fanatic – la „argumentul competenței”: este tot o formă pentru acoperirea nevoii de cunoscut (certitudine) a omului.

De cealaltă parte, a celor ce totuși caută dincolo de aparențe și iluzii,
rămâne pentru veșnicie principiul dumnezeiesc

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)

Primul pas pentru cunoașterea adevărului este cinstea, adică sinceritatea.

Care, ce-i drept, îl duce pe om într-un tărâm al neștiinței, al nesiguranței. Pentru că, cinstit spus, de cele mai multe ori omul nu știe ce este bine și ce este rău, nu știe unde este adevărul etc.

Și este greu. Este acea aruncare în gol despre care cuvânta atât de adânc Părintele Nicolae Steinhardt.

Dar este punctul din care omul începe să se pună pe sine în fața propriei conștiințe. De aici, înaintea lui Dumnezeu. Și apoi începe adevărata zidire, adevărata curățare și îndreptare, adevărata înălțare a omului. Căci acesta deja a cunoscut singurul adevăr absolut, singura certitudine: Dumnezeu. La care se va uita mereu, în toate nedumeririle, găsind și regăsind, veșnic, reperul ce lipsește omului pierdut în oceanul (dez)informării moderne.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În fotografie sunt oameni care au știut să găsească Adevărul.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.