Pentru mulţi 1918 înseamnă împlinirea unui vechi vis şi program românesc: unirea Ţărilor Române într-o singură Ţară. Program pe care au încercat după puteri să-l înfăptuiască şi alţi domnitori români – ca Litovoi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Dar care a fost atins, pentru o clipă, de Mihai Viteazul.
Cu, sau fără voie?
Întrebarea poate să pară stranie. Dar există, după 1989, un curent mitologizant care, sub pretextul combaterii miturilor din Istoriografia românească, impune de fapt, prin tot felul de sofisme şi falsuri, mituri distructive. Desigur, sub pretexte de tip „realism”, „progres”, „demitologizare” etc., care ascund, pur şi simplu, o falsificare ideologică şi ideologizantă a unor aspecte altfel de multă vreme clarificate.
De aici şi întrebarea de mai sus, pentru că sunt asemenea voci mitologizante care pretind că Mihai Viteazul a realizat involuntar unirea celor trei Ţări Româneşti – dând tot felul de neclare şi contraictorii explicaţii ale acestui proces.

Mihai Viteazul a avut un program politic propriu, pe care l-a adaptat, ca un om politic adevărat, împrejurărilor. A fost acest program politic unul patriotic, unul naţionalist, românesc? A fost acest programul unul oportunist, de om care caută putere, indiferent unde? Care este adevărul?
Răspunsul îl găsim în trei sau chiar patru fapte fundamentale, care lămuresc foarte bine această nedumerire a unora.

În primul rând, atunci când Andrei Bathory (Batâr Andreiaş, cum i se spune în cronicile româneşti) îi cere lui Mihai Vodă să plece din ţară (cu ameninţări), acesta, printre altele, îi spune că „nu-mi las nimănui ţara şi patria, până ce nu mă va trage de acolo cu dinadinsul de picioare” (adică „decât mort„). Gândirea acestui răspuns este categoric patriotică, naţionalistă. Ea corespunde unui program politic naţional, unei optici naţionale asupra domniei personale. Dar poate să fie acestă folosire a termenilor întâmplătoare, circumstanţială?

În 1599 Împăratul Rudolf îi donează lui Mihai Viteazul domeniul Künigsberg din Silezia, cu toate veniturile sale, ca domeniu ereditar. Acest act ţinea şi de recunoaşterea de către Mihai a suzeranităţii împăratului austriac, dar şi de meritele domnitorului român. Era, totodată, un refugiu în cazul cuceririi Ţărilor Române (lucru precizat ca atare de documente). Dincolo de faptul că între declaraţia împăratului şi finalizarea actului au trecut doi ani de zile, rămâne însă gestul şi valoarea sa. Putându-se retrage aici sau în alt domeniu vestic spre a avea o viaţă liniştită şi îmbelşugată, Mihai alege însă jertfa, mergând înainte spre realizarea programului său politic, din luptă în luptă şi trecând peste nenumăratele trădări de care are parte – şi de la unii boieri români, şi din partea nobililor Unguri sau Secui care îi juraseră credinţă, dar mai ales din partea aliaţilor externi. Actul de donaţie este finalizat în 1601, într-o clipă în care Mihai Viteazul era atacat din toate părţile, pierzând controlul asupra majorităţii teritoriului deţinut anul anterior. Totuşi nici acum domnitorul român nu se retrage la domeniul său din Silezia, ci luptă împotriva tuturor şanselor pentru acelaşi program politic. Cine cunoaşte încercările grele prin care trece Mihai Viteazul în aceşti ani îşi dă seama cât de semnificativă este alegerea domnitorului român de a nu se retrage la domeniul său din Silezia! Mai mult, merită observat că domnitorul ar fi putut, în loc să cheltuie sume uriaşe pentru eliberarea Ţărilor Române de sub Turci (sau Polonezi), să folosească acei bani pentru a-şi cumpăra domenii frumoase în Vest (din Moravia în Franţa, avea de unde alege!). Spre deosebire de alţi domnitori, ale căror relaţii cu Occidentul erau între slabe şi zero, Mihai este, dimpotrivă, bine informat şi are legături mult mai vaste decât s-ar crede. Chiar şi administratorul numit de el pentru Künigsberg este un occidental – Carlo Magno, originar din Italia (Milano) şi bun prieten al domnitorului.

În 1600 Mihai Viteazul înfrânge forţele poloneze care încercaseră să preia Moldova şi Ardealul, iar apoi Muntenia (Andrei Bathory era omul polonezilor şi mijlocise pentru aceştia punerea Munteniei sub ascultare faţă de Polonia). Ajuns pe hotarul Poloniei domnitorul primeşte propuneri de a prelua tronul Poloniei, atât cu sprijinul unora din Seimul polonez, nemulţumiţi de şi de regele Sigismund al III-lea şi de cancelarul Zamoyski, cât şi cu sprijinul cneazului Constantin Vasile de Ostrog. Având alt program politic decât cel preconizat de aceste forţe poloneze, Mihai Viteazul refuză. Ceea ce, desigur, un „aventurier” aflat „în căutare de putere şi avere” – cum l-au declarat, fără temei, unii – nu ar fi făcut niciodată. Polonia era o ţară – dublă, incluzând şi Lituania – mult mai puternică şi mai bogată, mai liniştită şi cu perspective economice mult mai bune decât toate cele trei Ţări Româneşti la un loc. Dar nu era nici patria lui Mihai Viteazul, nici nu intra în programul său politic.

Dar care era acest program politic?
Aici avem al treilea aspect esenţial – pe primul în ordine cronologică îl socotim secundar, de vreme ce poate fi înţeles cu adevărat doar prin celelalte trei.
Este vorba despre ceea ce Mihai Viteazul însuşi consemnează ca program politic în negocierile cu Împăratul Rudolf, care prin legătura sa extrem de strânsă cu Papalitatea şi titulatura sa mai era numit de Români şi „Împărat al Râmului(Romei)”. Iată documentul:

“Dorinţele lui Mihai-Vodă Măria Sa, Domnul Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului. Acestea sunt dorinţile Măriei Sale”

1. Cu aceasta să încuviinţeze Măria Sa dorinţa Înălţimii Sale, ca să ţină Ardealul şi să-l stăpânească cu numele de gubernatorie, dar cu aşa condiţie, ca Înălţimea Sa să i-l lasă să-l stăpânească toată viaţa; după moarte să rămână fiului său şi urmaşilor lui, de la fiu la fiu; când însă (ceeia ce să ferească Dumnezeu Sfântul) Domniei Sale i s-ar stânge neamul, să fie ţara a Măriei Sale Împăratul Râmului.
2. Doreşte Măria Sa, ca şi Moldova să i-o dea Domnia Sa pe veci, de la fiu la fiu ad utrumque sexum, şi Ţara-Românească încă Măriei Sale. Când însă s-ar stânge tot neamul Măriei Sale, aşa că şi viţă bărbătească şi cea femeiască ar lipsi, Înălţimea Sa să dea acestor două ţeri, Moldovei şi Ţerii Româneşti, o astfel de învoire, ca ele înşile să-şi poată alege Domnul, pe cine vreau, însă în aşa chip, încât să-şi ceară de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului, şi să-i slujească lui.
   Judecăţile, pe care le vor avea ţerile, pe acelea să le vadă şi să le dezbată Domnul care va fi, împreună cu sfetnicii, şi tot înaintea lui să se sfârşească toate judecăţile; în altă ţară să nu meargă, din pricinile în apelaţie. Nimeni să nu scoată din vechile lor prăvili pe călugări, pe popi şi mănăstiri.
3. Dorinţa Măriei Sale: doreşte ca să se ţină de Ardeal: Gurghiu, Gilău, Ieciul şi Făgăraşul, cu toate Ţinuturile şi veniturile, pe veci; din Ţara Ungurească însă: Hustu, Chioara, cu Ţinuturile şi veniturile împreună, din fiu în fiu, utrumque sexum; dacă s-ar stânge neamul de viţă bărbătească, să rămână ramurii de pe fete, şi nimeni să nu-i tulbure într-acelea în slujba Măriei Sale. Şi cu condiţie ca aeasta: adică ar fi alt principe în Ardeal, acela să nu aibă autoritate şi putere să le iea din mâna ramurii după băieţi sau după fete.
4. Şi aceia doreşte Măria Sa ca să aibă şi pentru aceia putere Măria Sa, ca să poată da slobod şi dărui în veci, ori-cui va vrea, sau moşie, sau alt ceva, ori ce vrea, afară de aceia, dacă cineva ar greşi sau împotriva Măriei Sale sau împotriva altora, ori-ce fel de om ar fi, şi atunci să aibă Măria Sa putere ca pe unul ca acela să-l pedepsească, după pravilă şi după cuviinţă şi toate judecăţile, să se sfârşească înnaintea Măriei Sale; într-alt loc să nu apeleze şi să nu se scoată judecăţile.
5. Dorinţa Măriei Sale este ca acele cinci comitate, Bihorul, Solnocul de Mijloc, Maramureşul, Zarandul şi Crasnă, să le dea Domnia Sa Ardealului, precum au fost înainte, cu toate cetăţile şi Ţinuturile dimpreună.
6. Şi aceasta doreşte Măria Sa, ca cetăţile de la hotare, pe care le va putea lua din mâna păgânilor, aşa cum sunt Timişoara, Felnocul, Ceanadul, Becicherecul, Panciova şi Berinul, să fie ale Măriei Sale, cu ţinuturile lor dimpreună, până la Dunăre, pe veci, din fiu în fiu, ad utrumque sexum.
7. Dacă Înălţimea Sa vrea să se bată tot înainte cu turcii, atunci doreşte Măria Sa, ca să-i dea atâţia bani pentru trebuinţa Ardealului, câţi i-a rânduit lui Sigismund; şi Moldovei să-i rânduiască şi să-i dea Înălţimea Sa, atâţia bani câţi i-a orânduit Ţerii-Rumâneşti.
8. Titlul care i l-a dat  Înălţimea Sa lui Sigismund Bathory, astfel să i-l dea şi Măriei Sale.
9. Pe aste trei luni, adecă: August, Septembre şi Octombre, să dea Înnălţimea Sa pe fiecare câte o sută de mii de florini, aceia ce face 300.000 de florini; mox et de facto să-i trimeată Înnălţimea Sa.
10. Măria sa se bucură foarte mult  că Înălţimea Sa a îngăduit să înceapă cu banii Înălţimii Sale în tot locul mine, şi doreşte Măria Sa să aibă voie, ca, dacă ar găsi vre-o neîngrijire în prefecţii care îngrijesc de mine, să poată scoate pe prefectul nebăgător de samă şi să lase baia unuia care poate fi de folos ţerii.
11. Când va cere nevoia, adecă atunci când se va ivi vreun duşman ţerii, unde s-ar cere ajutorul căpitanului de Caşovia, şi Măria Sa i-ar scrie căpitanului, să fie dator căpitanul Caşoviei, cu toate puterile lui, să meargă acolo unde spune şi doreşte Măria Sa; să nu trimeată la Înălţimea Sa Împăratul.
12. Sfetnicul pe care îl trimete Înălţimea Sa să fie acolo, pe lângă Măria Sa, până  atunci, până se va sfârşi războiul, care să îngrijească de lipsurile oştirii; şi când s-ar începe judecăţi despre pământul câştigat de la Turci şi hotarele aceluia, acelea să fie înaintea Măriei Sale şi a sfetnicilor săi, şi să dezbată şi împartă, şi tot înaintea Măriei sale să se sfârşească pricinile, să nu meargă într-alt loc pentru apelaţie. Înălţimea Sa să nu se amestece într-aceia, şi să nu orânduiască, nici să dea sau să hotărască dintr-aceia, sau să ia, ci numai singur Măria Sa să dăruiască şi să dispuie, sau să ia, împreună cu sfetnicii săi.
    Omul pe care îl trimete Măria Sa să fie pe lângă Înălţimea Sa, aceluia să-i dea Înălţimea Sa şi mâncare, şi băutură, şi să fie cinstit atât din partea Înălţimii Sale, cât şi din a sfetnicilor săi”.

Pe spatele celei de-a doua file a documentului se află scris de mâna lui Mihai Viteazul:

„Şi hotarul Ardealului
pohta ce-am pohtit
Moldova şi Ţara Românească”.

(Din Analele Academiei Române, XX., p. 482, Hurmuzaki XII, p. 961)

Avem aici o serie de fapte istorice, inclusiv un document olograf al lui Mihai Viteazul, toate dovedind că acest om a fost stăpânit de iubirea de ţară, de dorinţa de a vedea cele trei Ţări Româneşti libere de stăpânirea otomană, întregite, independente, unite şi mergând în Istorie împreună.
Vis care s-a împlinit în mare parte în 1918.
Când într-adevăr, cele trei Ţări Româneşti, libere de stăpânirea otomană, au devenit unite spre a merge în Istorie împreună.
Din păcate încă nu s-a împlinit visul independenţei, încă nu există o clasă politică românească, în stare să conducă România după nevoile şi voinţa poporului. De aceea nici întregirea Ţărilor Româneşti nu s-a putut face, căci clasa politică a urmat alte interese, străine.
Rămâne să împlinim şi acest ideal al adevăratei independenţe, al unei clase politice într-adevăr naţionale. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Mihai-Andrei Aldea