Aici eu sunt stăpân, de Ionel Zeană

Aici eu sunt stăpân

de Ionel Zeană

Aici eu sunt stăpân.
Și neam de neamul meu sărac,
A stăpânit aici prin veac
Cu vrere aspră de român.

Aici eu sunt stăpân.
Istoria m-a tras adeseori pe roată
Dar am crescut mai tare Detunată
Din propria-mi cenușă de român.

Aici eu sunt stăpân.
În mine își dau mâna toți:
Și scumpi nepoți și strănepoți –
Și-i simt, foșnind ca un gorun.

Aici eu sunt stăpân.
În lutul ăsta drag dorm toți străbunii mei
Și voi dormi alăturea de ei
Și eu și neam de neam român.

Aici eu sunt stăpân.
Nu hoardele zălude și flămânde
Și nu mă sperie nici lanțuri, nici osânde,
Ci neclintit sub fulgere rămân.

Aici eu sunt stăpân.
Cioplit în cremene și-n dinamită,
Calc apăsat și dârz peste ursită,
Cu neînfrânta-mi cerbicie de român.

Aici eu sunt stăpân
Și-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri
Netrebnicele stârpituri și graiuri
Și sub restriști încrezător rămân
În steaua mea înaltă, de Român,

C-aici eu sunt stăpân!

Testament

20180427_183127 (1)

Testament

Atâtea stele mi-au zâmbit în cale
şi peste ape negre de noroi
mi-au arătat
minuni
şi altă cale
şi ploile tăcerii
peste zori.
Atâtea stele, flori şi răsărituri,
atâtea începuturi de lumină,
atâtea străluciri de-mbrăţişare
atâta soare,
dor,
pace deplină.

Să nu mă plângeţi c-am trăit,
Să nu mă plângeţi c-am răbdat,
Să nu mă plângeţi c-am murit,
Să nu mă plângeţi că-s uitat,
Să nu mă plângeţi c-am ţinut
Dureri, trădări şi suferinţă,
C-am fost lovit, urât, mânjit,
Înconjurat de rea-voinţă:
M-am bucurat de fiecare floare,
de fiecare frunză,
răsărit,
de cântecul luminii-n asfinţit
de fiecare pată de culoare.
M-am bucurat de fiecare bucurie
ce îmi zâmbea în chipuri,
amintiri,
priviri,
De fiecare geană de lumină
ce strălucea în lacrimi
şi gândiri,
De fiecare pui
în care firea
îşi arăta blândeţea
şi-nceputul,
De fiecare şopotit de ape,
de fiecare
zbor de vultur;
De caii alergând în zbor de iarbă,
de lupii umbrei
tainic strecuraţi,
De cerbi şi de cerboaice laolaltă,
De iepurii viteji,
De bourii uitaţi;
De fragii strălucind în rouă
blândă,
ciuperci, alune,
mure şi bureţi,
şi păstrăvii lucind în străvezime,
De tainicele
Codrului poteci.

M-am bucurat de fiecare zâmbet,
De fiecare chiot de copil,
De fiecare clopot care cheamă
şi trup, şi suflet,
către Veşnicii.
M-am bucurat de bătrâneţea sfântă,
cu vorbă înţeleaptă
şi poveţe
din care tinereţea
soarbe aur
şi Veşnicia
poate s-o înveţe.
M-am bucurat
De cei ce-au dus războiul
şi viaţa
Rostului şi-au închinat,
ce peste răutăţi, neguri şi umbre
ne stau ca pildă,
şcoală,
ne-ncetat.

M-am bucurat de-atâtea lucruri sfinte
că în războiul vieţii ce am fost
am strălucit de bucurie sfântă
şi mi-am găsit şi linişte
şi rost.
Şi pentru că sunt daruri peste daruri
iar
Cel ce este bun dăruitor
mi-a însoţit
– uimire, bucurie –
paşii,
cu
El trăiesc,
până şi atunci când mor.
Şi pentru că războiul vieţii duse
l-am dus cu bucurie
cât am stat,
Cel ce mi-a dat putere
şi-ndrumare,
mă va primi în
Plaiul Luminat.

Deci nu mă plângeţi,
lumea-i din Lumină,
şi în Lumină vreau să mă petrec,
Mă duc
prin bucurie
în Lumină,
şi-apoi pe voi
în Pace
vă aştept.

Mihai-Andrei Aldea

DSCN0616 Troiţă Borca

Apărătoare, Apărători – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Apărătoare/Apărători = (lat.) (1) Parte a unei arme (spadă, sabie, halebardă etc.) care apără mâna; gardă (v.). Apărătoarea cea mai obişnuită la Români în Evul Mediu este apărătoarea în cruce, simplă sau dublă. La Românii Călători apar1 şi forme de spadă (v.) şi sabie (v.) fără apărătoare, folosite mai ales de călăraşi (v.). Luptătorii (v.) străini aflaţi în Românime aduc şi alte modele de apărătoare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea putând fi consemnate la noi toate tipurile de apărătoare (1) din Europa, Imperiul Otoman, Arabia şi Persia (Iran). (2) Local, scut sau pavăză, în trecut şi cămaşă de zale, coif sau orice altă formă de armură. Amintim bicăul (1) (v.) (care se folosea mai ales la o singură mână). Astăzi apărătoare – folosit mai ales la plural, apărători – sunt armurile moderne (din fibră de carbon, materiale plastice, kevlar etc.) folosite în sporturile de luptă şi artele marţiale moderne.

Apărător(i) = (lat.) Luptătorii (v.) care apără ceva; luptătorii români. Termenul are şi un înţeles tactic (cei care sunt în apărare în faţa unui atac (v.)), dar şi unul spiritual. Pentru Români lupta de apărare este lupta dreaptă (v.) prin excelenţă. Fiecare bărbat (v.) român – şi foarte multe, dacă nu toate femeile (v.) românce din trecut – se socoteau ca apărători ai Legii Româneşti (v.), ai Bisericii (v.), ai Neamului (v.), ai Ţării (v.) şi ai firii (v.).

1După unele surse, sub influenţă persană sau mongolă, după altele, ca parte a moşteniri antice a armelor de tip mahaira (v.) şi falcata (v.)

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Fereastra către Comunismul Ceauşist

Cine nu învaţă din Istorie o repetă în tot ce a avut mai rău; doar că la un nivel şi mai josnic. Daţi click spre a vizita o fereastră către Comunismul Ceauşist – Ferestroika!