Excepţional!
Testament
Atâtea stele mi-au zâmbit în cale
şi peste ape negre de noroi
mi-au arătat
minuni
şi altă cale
şi ploile tăcerii
peste zori.
Atâtea stele, flori şi răsărituri,
atâtea începuturi de lumină,
atâtea străluciri de-mbrăţişare
atâta soare,
dor,
pace deplină.
Să nu mă plângeţi c-am trăit,
Să nu mă plângeţi c-am răbdat,
Să nu mă plângeţi c-am murit,
Să nu mă plângeţi că-s uitat,
Să nu mă plângeţi c-am ţinut
Dureri, trădări şi suferinţă,
C-am fost lovit, urât, mânjit,
Înconjurat de rea-voinţă:
M-am bucurat de fiecare floare,
de fiecare frunză,
răsărit,
de cântecul luminii-n asfinţit
de fiecare pată de culoare.
M-am bucurat de fiecare bucurie
ce îmi zâmbea în chipuri,
amintiri,
priviri,
De fiecare geană de lumină
ce strălucea în lacrimi
şi gândiri,
De fiecare pui
în care firea
îşi arăta blândeţea
şi-nceputul,
De fiecare şopotit de ape,
de fiecare
zbor de vultur;
De caii alergând în zbor de iarbă,
de lupii umbrei
tainic strecuraţi,
De cerbi şi de cerboaice laolaltă,
De iepurii viteji,
De bourii uitaţi;
De fragii strălucind în rouă
blândă,
ciuperci, alune,
mure şi bureţi,
şi păstrăvii lucind în străvezime,
De tainicele
Codrului poteci.
M-am bucurat de fiecare zâmbet,
De fiecare chiot de copil,
De fiecare clopot care cheamă
şi trup, şi suflet,
către Veşnicii.
M-am bucurat de bătrâneţea sfântă,
cu vorbă înţeleaptă
şi poveţe
din care tinereţea
soarbe aur
şi Veşnicia
poate s-o înveţe.
M-am bucurat
De cei ce-au dus războiul
şi viaţa
Rostului şi-au închinat,
ce peste răutăţi, neguri şi umbre
ne stau ca pildă,
şcoală,
ne-ncetat.
M-am bucurat de-atâtea lucruri sfinte
că în războiul vieţii ce am fost
am strălucit de bucurie sfântă
şi mi-am găsit şi linişte
şi rost.
Şi pentru că sunt daruri peste daruri
iar
Cel ce este bun dăruitor
mi-a însoţit
– uimire, bucurie –
paşii,
cu
El trăiesc,
până şi atunci când mor.
Şi pentru că războiul vieţii duse
l-am dus cu bucurie
cât am stat,
Cel ce mi-a dat putere
şi-ndrumare,
mă va primi în
Plaiul Luminat.
Deci nu mă plângeţi,
lumea-i din Lumină,
şi în Lumină vreau să mă petrec,
Mă duc
prin bucurie
în Lumină,
şi-apoi pe voi
în Pace
vă aştept.
Mihai-Andrei Aldea
„Apărătoare/Apărători = (lat.) (1) Parte a unei arme (spadă, sabie, halebardă etc.) care apără mâna; gardă (v.). Apărătoarea cea mai obişnuită la Români în Evul Mediu este apărătoarea în cruce, simplă sau dublă. La Românii Călători apar1 şi forme de spadă (v.) şi sabie (v.) fără apărătoare, folosite mai ales de călăraşi (v.). Luptătorii (v.) străini aflaţi în Românime aduc şi alte modele de apărătoare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea putând fi consemnate la noi toate tipurile de apărătoare (1) din Europa, Imperiul Otoman, Arabia şi Persia (Iran). (2) Local, scut sau pavăză, în trecut şi cămaşă de zale, coif sau orice altă formă de armură. Amintim bicăul (1) (v.) (care se folosea mai ales la o singură mână). Astăzi apărătoare – folosit mai ales la plural, apărători – sunt armurile moderne (din fibră de carbon, materiale plastice, kevlar etc.) folosite în sporturile de luptă şi artele marţiale moderne.
Apărător(i) = (lat.) Luptătorii (v.) care apără ceva; luptătorii români. Termenul are şi un înţeles tactic (cei care sunt în apărare în faţa unui atac (v.)), dar şi unul spiritual. Pentru Români lupta de apărare este lupta dreaptă (v.) prin excelenţă. Fiecare bărbat (v.) român – şi foarte multe, dacă nu toate femeile (v.) românce din trecut – se socoteau ca apărători ai Legii Româneşti (v.), ai Bisericii (v.), ai Neamului (v.), ai Ţării (v.) şi ai firii (v.).
1După unele surse, sub influenţă persană sau mongolă, după altele, ca parte a moşteniri antice a armelor de tip mahaira (v.) şi falcata (v.). „
Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti.
Reîncarnarea ca tristă ilogică
Reîncarnarea este pentru mine una dintre cele mai cumplite şi mai ilogice idei.
Deşi îmi place melodia la Rugă pentru părinţi (versuri de Adrian Păunescu), textul nu îmi place. Înţeleg sentimentele de dincolo de ele, dar care e logica cererii „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost”? Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”?!?
Este aceasta o dorinţă de bine, sau un blestem?
Străbunica – Măiţa de la Roşiori – avea peste o sută de ani când, ieşind într-o dimineaţă în grădină, a văzut că nu mai poate lucra. Avea reumatism poliarticular şi discurile deveniseră atât de mari încât nu mai putea apuca buruienile să le smulgă (aceasta devenise, de ani de zile, principala ei muncă la grădină). A venit în casă, şi-a chemat nepotul şi i-a spus să adune, duminică, „copiii” (adică nepoţi, strănepoţi, nurori, gineri, răspândiţi prin toată Ţara, pe unde îi duseseră studiile, locul de muncă etc.). Uimit, acesta a întrebat „De ce?”. „Plec!”, i-a răspuns Măiţa, simplu şi hotărât. „Unde pleci?” s-a mirat el, cu strângere de inimă. Măiţa a arătat spre tavan. Asta însemna „în Cer”. „De ce să pleci?” a stăruit el. I-a arătat mâinile „Nu mai pot să muncesc.”. „Nu-i nimic, Măiţă! Atunci te odihneşti!”. Ea la privit cu ochii ei bătrâni de înţelepciune şi i-a răspuns blând, însă tot hotărât: „Aici munceşti, dincolo te odihneşti!” (şi la dincolo a arătat iarăşi spre Cer). S-a spovedit, iarăşi, s-a împărtăşit, din nou. Duminică la prânz erau adunaţi toţi: din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia ş.a.m.d. O familie risipită de Comunism în patru vânturi şi reunită de acea blândă şi nesfârşită putere a moşilor. Apoi ne-a binecuvântat pe toţi. Şi am plecat. Luni toţi maturii erau la muncă. După ce am plecat, Măiţa s-a pus în pat, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a trecut în Odihna Veşnică. Adică a murit, cum se zice.
Linia aceasta, creştină, este minunată! Aici te osteneşti, lupţi să scapi de ispita răului şi să urmezi binele. Şi prin moarte intri în odihnă, în bucurie, în lumină, în fericire. Pentru totdeauna.
Dar ce presupune reîncarnarea?
Chiar dacă ai fost bun, dar nu ai ajuns la nu ştiu ce standard – în mod ilogic absolut şi fără autor în acelaşi timp – dacă nu ai ajuns la acel standard trebuie să te chinuieşti iarăşi, să te osteneşti şi să lupţi iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi.
Chiar şi în privinţa răilor este minunată linia creştină.
Aici ai ales răul, ai ales corupţia, perversiunea, plăcerile dezlănţuite, egoismul, împietrirea şi alte asemenea răutăţi. Prin moarte, ajungi în locul în care nu mai poţi face rău nimănui – şi eşti chinuit de poftele tale demente. Pentru totdeauna. Iar lumea a scăpat de tine! Pentru totdeauna!
Dar ce presupune reîncarnarea?
Că tocmai pentru că ai fost rău – nu ai atins acel straniu şi ilogic standard – trăieşti iar şi iar, chinuind şi făcând rău iar şi iar. Eventual toată eternitatea!
Deci, pe de-o parte, după reîncarnare, chiar dacă ai fost bun, dacă nu ai fost „destul de bun” (standardul cel straniu), o iei de la capăt cu ostenelile. Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”!
Pe de altă parte, după reîncarnare, dacă ai fost rău şi ai făcut rău o să mai faci rău câte vieţi ai chef! Idealul ticăloşilor, adică!
Ce bine este că Duhul Sfânt ne asigură: „Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!
Astfel că pot alege binele liniştit, acum, ştiind că ostenelile mele, chiar dacă nu îndeplinesc nu ştiu ce standard, vor fi primite de Dumnezeu. Şi voi putea intra în odihna Sa.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 