Un cântec frumos, profund şi oglindind lumea în argintul bunătăţii ce încă mai lucrează, chiar dacă doar în tot mai puţinele suflete alese.
Şi o pildă a puterii cuvântului dumnezeiesc „Din cuvintele tale te Voi judeca!„.
Răutatea lumii de astăzi ar fi fost de mii de ori mai mică dacă părinţii nu ar fi lăsat copiii să adoarmă târziu, cu „mama TV”.
În clipa în care mass-media (covârşitor comunistă şi imbecilizantă) devine mama copiilor, viitorul este sumbru. Adică azi.
Mihai-Andrei Aldea
Cetăţenii Republicii România şi-au lăsat viaţa lor şi a copiilor, părinţilor, prietenilor lor etc. în mâinile politicienilor. De ce? Pentru că politicienii le-au spus că aşa este bine. Deci statul este pe picior de război, poliţia, jandarmeria şi armata patrulează pe străzi şi din megafoane puse pe maşini ni se strigă lozinci încurajatoare. Sau ameninţătoare, după caz.
Ca într-un clasic film S.F. în care societatea a intrat sub dominaţia Comuniştilor. Sau a extratereştrilor, sau a roboţilor. Oricum, un regim autoritar, o lume distopică, în care vieţile oamenilor sunt declarate nepreţuite… şi chiar nu mai preţuiesc nimic.
Între marile gesturi de încredere în politicieni ale cetăţenilor amintiţi – sau de nepăsare, inconştienţă şi nesimţire? – se numără şi mai vechile carduri de sănătate.
Vă mai amintiţi lozinca? Se repeta în neştire!
Cardul de sănătate salvează vieţi!
Introdus – volens, nolens, ca în orice regim comunist – în 2014, devenit obligatoriu din 2015, salvatorul de vieţi card de sănătate a fost suspendat în Martie 2020.
Deşi în dezbaterea publică nu a existat nici măcar un grup civil care să susţină proiectul cardului de sănătate, politicienii au mers înainte fără oprire. Batjocorind grosolan, după chipul lor, criticile aduse. Şi dezvoltând o uriaşă propagandă, pe toate canalele mediatice (istoria se tot repetă, dar prea puţini învaţă).
Vă amintiţi deviza? „Cardul de sănătate salvează vieţi„!
Cardul de sănătate salvează vieţi?
Păi, atunci, de ce l-aţi anulat tocmai acum? Tocmai acum, în plină isterie a politicienilor disperaţi să ne salveze de coronaviruşi?
Acum era momentul cardului de sănătate! Acum trebuia să arate cum salvează el vieţi!
Acum era clipa să vedem pe ce s-au cheltuit peste 200 de milioane de euro din banii cetăţenilor. Da, o sumă cât Catedrala Mântuirii Neamului, pentru nişte carduri inutile.
Inutile?
Hai să vedem!
Care este rostul cardului de sănătate?
După mine, să pompeze banii cetăţenilor obişnuiţi în buzunarele şmecherilor care au oameni în politică.
După politicieni, adică după declaraţiile oficiale CNAS, cardul de sănătate
„are ca scop principal transparentizarea şi eficientizarea fondurilor utilizate în sistemul de asigurări sociale de sănătate.„
Emoţionant şi înălţător! Cum face asta, de fapt? Ce este el? Ce conţine? Cum funcţionează?
„este codul de acces pentru toate sistemele informatice ale CNAS.[…] [este] instrumentul de confirmare a prestării tuturor serviciilor din sistem (PIAS)„
„… conţine doar datele de identificare ale asiguratului.
Pe card şi în memoria electronică a cardului sunt imprimate următoarele informaţii:
Doar la cererea asiguratului, medicul de familie poate inscripţiona pe cardul de sănătate date medicale.”
Să înţelegem!
Cardul de sănătate (să îi zicem de acum C.S.) conţine, pe el şi în memoria-i electronică: numele, prenumele şi data naşterii posesorului, codul acestuia de identificare în sistemul de asigurări de sănătate şi numărul de identificare al cardului. Termenul de valabilitate, în context, este secundar.
Acum, pe buletin sau cartea de identitate, avem seria şi numărul (adică „numărul de identificare” pentru acest act).
Pe aceste documente mai avem şi CNP-ul, adică un cod de identificare a noastră în sistemele de stat.
Mai avem pe acelaşi act de identitate numele şi prenumele, cetăţenia, locul naşterii, data naşterii (în CNP), domiciliul, emiţătorul şi… termenul de valabilitate. În context, secundar.
Pe scurt, tot ce este pe C.S. există şi pe actul de identitate, ba chiar există şi informaţii în plus.
Iar dacă cineva îşi pierde C.S.-ul, „identificarea în sistem” se face pe baza celorlalte date (CNP, nume etc.).
Altfel spus, cardurile de sănătate, cititoarele de carduri din cabinetele medicale, clinici şi spitale şi programele folosite sunt o inutilitate totală.
Cardul de sănătate dublează, inutil şi aberant legal, actul de identitate al cetăţeanului.
„Identificarea în sistem” se putea face, fără probleme, folosind buletinul sau cartea de identitate.
În rest, iată, cardul de identitate este inutil chiar după prevederile CNAS-ului. Singura utilitate este aceea de confirmare a identităţii „pe sistem” a poseorului. Care ar fi trebuit realizată – legal şi decent – prin folosirea actului de identitate.
Altfel spus, peste 200 de milioane de euro au fost irosite pe ceva complet nefolositor.
Doar nefolositor?
Sau dăunător?
Evident, cardul de sănătate nu a salvat vieţi. Dar a ucis?
În 2016 cardul de sănătate a produs nu mai puţin de 24 de blocări ale sistemului medical. Adică cca. două pe lună.
De fiecare dată, timp de câteva ore, personalul medical se învârtea înnebunit, căutând să rezolve problema blocajului, să folosească vechile formulare şi să le completeze. Întârzierile în consultarea şi internarea bolnavilor se acumulau. Mai mult, după revenirea la viaţă a sistemului cel minunat aceeaşi doctori erau nevoiţi să introducă datele de pe fişă pe calculator. Alte ore pierdute.
Fenomene similare au avut loc şi în 2015, şi după 2016. Blocaje, blocaje, blocaje.
Cu timp pierdut şi oboseală adunată şi de medici, şi de restul personalului, şi de pacienţi.
Nimeni nu a căutat să vadă consecinţele asupra pacienţilor.
Nimeni nu a încercat să afle cum a fost afectat actul medical, an de an, de blocajele produse de cardul de sănătate.
Nimeni nu a încercat să afle dacă aceste blocaje nu au dus chiar la moartea unor pacienţi (sau la felurite alte consecinţe nefericite).
S-a vorbit despre „inconvenientele provocate pacienţilor şi furnizorilor„. Atât. Nu anchetă sau anchete, nu sancţiuni. Nimeni nu a verificat nivelul concret al „inconvenientelor”.
Ori, dacă a încercat cineva, a fost, cumva, redus la tăcere.
Acum s-a hotărât renunţarea la folosirea cardului de sănătate „pe perioada crizei”. De ce? După cum interpretează un ziarist, „ca pacienţii să nu mai stea la cozi„. Voalat, comunicatul CNAS spune de fapt cam acelaşi lucru. Într-adevăr, oricine cunoaşte sistemul medical ştie că în cele mai multe instituţii sunt cozi la care o jumătate de oră de aşteptare înseamnă foarte puţin, o oră „am scăpat repede„, două ore e ceva normal, trei ore „era de aşteptat„, patru ore „offf” etc.
Bineînţeles, în locul cheltuirii sumei de peste 200 de milioane de euro pe un card inutil şi un sistem care îngreunează actul medical se puteau plăti salariile pentru sute de medici şi sute de asistente medicale. Adică se putea aduce un ajutor adevărat pacienţilor, pe banii cetăţenilor.
Politicienii au făcut însă altceva. Au sifonat banii cetăţenilor printr-un produs inutil, cronofag şi blocant.
Aşa cum fac şi cu bordurile, cu parcuri scumpe la care nu ajunge nimeni, cu plante scumpe ce se ofilesc după un an, cu accizele la benzină şi motorină puse peste impozitul ce merge la ministerul transportului, peste taxele de drum, impozitul pe maşină şi altele asemenea etc., etc.
Încrederea oarbă în politicieni, încăpăţânarea de a vota „răul mai mic, dar cu şanse în alegeri”, în loc de „un bine cât de mic, chiar şi fără şanse în alegeri”, încăpăţânarea de a crede în teatrul politic de zi cu zi, de a căuta salvatori în partidele ce se perindă la putere făcând exact ceea ce acuză la oponenţi – iată câteva din cauzele stării de astăzi a României şi cetăţenilor ei.
În faţă, un drum lung…
Mihai-Andrei Aldea
S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… 😀
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…
Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.
Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.
Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.
Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.
Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.
Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.
Mihai-Andrei Aldea
Mare anunţ mare! Lume, lume, vino şi vezi! Cea mai bombă ştire dintre toate ştirile bombă:
Vaccinul anti-COVID-19 a fost realizat la Centrul de Terapii Genice şi Celulare în Tratamentul Cancerului – OncoGen, din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara!
Vestea aceasta a CUTREMURAT sensibilitatea profundă a mass-mediei „româneşti” care a izbucnit în preluări entuziaste.
„Avem vaccinul împotriva COVID-19„, citează un titlu. „Centrul de cercetare din Timişoara, Oncogen, anunţă că a finalizat un vaccin împotriva noului coronavirus”, anunţă alt titlu. „România are vaccinul împotriva COVID-19!„, urlă altul. Etc.
O minciună generalizată, ruşinoasă, nedemnă. Dar care lămureşte câteva lucruri.
Înainte, voi explica de ce este o minciună ruşinoasă şi nedemnă. Generalizată este prin amintitele titluri, sper că e limpede.
Este o minciună pentru că vaccinul este doar în faza de încheiere… a pregătirii pentru testarea de laborator. Altfel spus, doar începe testarea de laborator. Până la testarea pe oameni mai este, iar până la punerea pe piaţă şi mai mult. NU avem vaccinul împotriva COVID-19! Avem doar o speranţă că încercarea Oncogen ar putea avea succes.
Ce lucruri lămureşte această nouă campanie mediatică de manipulare?
1. Că propaganda ce acuză Statele Unite ale Americii că ar fi produs virusul SARS-CoV-2, sub pretextul că „altfel nu aveau cum să realizeze un vaccin atât de repede” este aberantă. Iată, la nici trei săptămâni după începerea testării vaccinului american începe şi testarea vaccinului românesc. Şi, între noi fie vorba, au început asemenea testări şi în alte părţi. Tehnologia a avansat, simulările virtuale sunt incredibil de complexe şi ajută enorm în cercetare etc., etc. Şi anunţurile se dau în faze de realizare a vaccinului în care altădată s-ar fi tăcut. Pentru că testarea poate dovedi că vaccinul este un eşec…
2. Că motivul blocării tratamentului cu hidroxiclorochină şi azitromicină este, aşa cum am bănuit, dorinţa promovării vaccinurilor anti-COVID-19. Este evident că un tratament care se dă bolnavilor aduce venituri mult mai mici decât un vaccin impus întregii populaţii. Diferenţa este de miliarde de dolari. Aşa că în locul unui tratament descris de 13 (treisprezece) ani se preferă vaccinuri aproape netestate (un timp de testare mai mic de doi ani este neconcludent).
Dar de ce spun că această campanie de presă dovedeşte rea intenţie?
Pentru că se foloseşte o dublă măsură: un vaccin netestat este anunţat cu entuziasm teribil, un tratament cu medicamente consacrate şi testat este denigrat sau ignorat.
Mass-media pune constant accentul pe vaccin ca pe o speranţă şi pe tratamente ca fără speranţă. Şi asta spune totul din punctul meu de vedere.
Dar cetăţenii, desigur, îşi îndeplinesc datoria comunistă de a avea deplină încredere în luminata clasă conducătoare, în măreţii cârmaci care cu părintească grijă îi storc nu doar de bani, ci şi de ultima picătură de libertate şi raţiune.
Mihai-Andrei Aldea
P.S. În urmă cu aproape două decenii mă opreşte un domn din parohie, străin de Biserică, să îmi spună ceva. După ce îi înjură pe politicieni şi televiziunile lor îmi dă „o veste trăznet”. Îl ascult şi îmi dau seama că este o aberaţie mediatică, din cele încropite pentru a face rating atunci când nu au ce da pe post. Şi îl întreb cum poate să creadă aşa ceva. „Am văzut la televizor!” – îmi spune el, cumva jignit că pun la îndoială vestea. „Păi nu ai spus acum câteva minute că televiziunea minte?”. Dă din cap: „Da, televiziunile mint de îngheaţă apele!”. „Atunci cum de crezi în vestea asta?”. Se uită la mine mirat şi puţin îngrijorat de prostia mea: „A spus la televizor!”
P.P.S. Titlul folosit de mine este un exemplu tipic de titlu obişnuit în mass-media… de azi.
Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă…
Vezi articolul original 5.482 de cuvinte mai mult
România Străveche - Ancient Romania 