Pagini de cultură și civilizație românească. Familia Leancă (II). Un album

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
album-scolar-cu-motive-decorative-de-broderii-de-pe-iile-si-covoarele-romanesti-30-mai-2023-1Download

Aveți aici o comoară: Albumul realizat de Virgil Gh. Leancă folosind mai multe surse ale familiei sale.
Lucrarea cuprinde chipuri sau modele tradiționale folosite în portul românesc (mai ales din Nordul Moldovei) ori în covoarele românești, chipuri de oameni și pagini de istorie, informații etnologice prețioase.

Asemenea lucrări sunt cel prin care merg mai departe moșteniri adânci, vechi, bogate, ce s-ar pierde altfel în valurile tulburi, dar răpitoare, ale „aziului”; care, totuși, nu poate să fie fără ieri și nu are preț fără mâine.
Pentru a fi și a ființa avem nevoie de rădăcini, de seva, de hrana spirituală ce vine de la Străbuni ca să dea existență și rost urmașilor.

Descărcați acest album și citiți-l, de la un cap la celălalt. Veți găsi multe lucruri surprinzătoare. Veți vedea și taina dăinuirii noastre:
munca fiecărui Român de a face binele, de a duce mai departe cele bune ale Înaintașilor.

Mulțumim Familiei Leancă pentru munca sa de generații, pentru bunăvoința și osteneala de a ține viu pomul acesta adevărat și roditor al Neamului Românesc!

Limba noastră-i graiul pâinii
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei, bătrânii,
Cu sudori sfințit-au Țara.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Un alt cuvânt despre Familia Leancă poate fi găsit aici.

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
– Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Încă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Încă

Se sting cocorii zilelor de mâine
În bălți tăcerile mai des au oglindit
Albastre zări, plăpânde răsărituri:
Sub ceas, coboară noul asfințit.

Învârt vârtejuri vânturile serii
Și tobe urlă ascunzând căderi
Durerile se zbat în întunerici
Tot investind în zilele de ieri.

Prin norii scrâșnind praf și zgură
Prin veșnic venite tăceri
Sub valuri de zgomot și ură
O mână tot scrie mai speri.

Și, iată, privirea se duce
Speranță de nou început
Cu zorii de-acum să apuce
Un drum către rostul pierdut.

Sunt căi mii de mii în pustie
În junglă, în mlaștini și fier:
Ard tălpile arse de zgură
Ard pleoapele fără de cer.

De ce numai una e bună?
Întrebi investind iar în ieri.
Răsturnat tot în lumea nebună
Tragi veșnic venite tăceri.

Trezit după multă uitare
Cenușa din jur pare praf
Ești surd, ești mut, ești durere,
Răsună țipat un taraf.

Dar printre ruine și nouă
Lumini amețind lunecări
Prin valuri de ură și rouă
O mână tot scrie mai speri.

Și iată, privirea se duce,
Rănită spre-un nou început
Cu ziua de-acum să apuce
n drum către rostul pierdut.

Ispite în jur iar tresaltă
Și drumul se duce durut:
Plăcerea se simte înaltă
Dreptatea se simte pierdut.

Ard tălpile arse de cioburi –
De ierburi apuse poteci.
Prin zloată se frânge coloana.
Cu anii, cu visele, treci.

Vârtejuri învârt nebunește
A vieții ispite povești:
Răpit înspre frica pieirii
Nu știi dacă unde mai ești.

Și, iată, privirea se-agață
Un ochi limpezit în dureri
Pierdută, uitată speranță,
O mână tot scrie, mai speri.

Să fie nădejdea cu tine!
Pe buzele arse, cu nouă
Lumină trecând prin ruine
Presară petale și rouă.

Târziu urlă vorba ruinii.
Cuvântul, e pașnic și greu:
Trecând prin rugina luminii
Să cauți, să cauți mereu!

Mihai-Andrei Aldea

Prostia care smintește. Interzicerea lui Andersen

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Est, puteai să te ridici pe verticală
oricât de sus, dar să nu ți se răspândească ideile,
să nu crească pe orizontală. În Vest, puteai să îți
răspândești ideile pe orizontală oricât de mult, totul
era să nu te înalți, să nu urci pe verticală.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Vremea despre care vorbea Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa a trecut; acum orice înălțare
sau extindere, personală ori de grup, se face doar
cu voie de la sistemul supra-național… sau cu jertfă,
jertfă adevărată.
Pr. Mihai-Andrei Aldea

A fost odată un scriitor danez, care încă de tânăr a luminat nenumărate bordeie, case și palate cu poveștile sale. Se numea Hans Cristian Andersen.

Printre poveștile sale era și una despre un împărat gol, adică un împărat care, din trufie, a ajuns să umble în pielea goală.

Pe scurt, s-a întâmplat cam așa:

Pentru că împăratul era înnebunit după lux, niște înșelători s-au hotărât să îi vândă… nimic. Adică au pretins că au cea mai scumpă și cea mai grozavă stofă din lume, uluitor de frumoasă. Ba chiar și miraculoasă: dacă se uita la ea un om cu suflet corupt, sau cu minte proastă, acela nici că putea să o vadă sau să o atingă!

Prin urmare, au venit cu un cufăr împodobit, dar gol. Și s-au prefăcut că scot de acolo stofă, deși nu era nimic. Împăratul s-a rușinat, căci știa că este lacom, deci corupt. Și s-a prefăcut, atunci, că vede stofa și i se pare grozavă. Curtenii, la fel. Și înșelătorii s-au prefăcut că îi fac un veșmânt din stofa care de fapt nu exista și că îl îmbracă apoi cu acel costum. Tot timpul slugile și curtenii lăudau stofa, apoi veșmântul, de împăratul – și fiecare dintre ei – ajunsese să creadă că este singurul care nu vede. Și înșelătorii l-au convins pe împărat să arate minunatul veșmânt tuturor; pe de-o parte, ca să-i laude toți frumusețea, pe de alta, ca să prindă pe acela care ar fi atât de prost sau murdar sufletește încât să nu îl vadă. Desigur, înșelătorii au folosit prilejul ca să fugă, în timp ce împăratul a ieșit gol să se plimbe. În spatele lui, slujitorii se prefăceau că duc o trenă lungă, iar curtenii strigau laude față de veșmântul care nu exista.
De frică, și ceilalți oameni aplaudau și lăudau.

Până când un copil a început să râdă și să strige:

– Împăratul e gol! Împăratul e gol!

Atunci împăratul și-a dat seama că acel copil era prea mic și curat, deci într-adevăr stofa nu exista, veșmântul nu exista. Și s-a întors îndată, rușinat, la palat. La fel curtenii, slujitorii, toți cei care se prefăcuseră că văd stofa și costumul.

În ultimul an de zile, s-a aflat de mai mult de 10 atentate organizate de persoanele zis trans(sexuale) în Statele Unite ale Americii. Unii dintre atentatori au fost arestați sau internați (în instituții de psihiatrie), alții au apucat să ucidă – cu totul au ucis zeci de oameni. Acestea sunt doar atentatele despre care se știe. Printre cei uciși, copii.
În ultimul an de zile au fost zeci, dacă nu sute, de atacuri trans cu aruncare de obiecte, furt și distrugere de proprietate, violențe fizice. Printre victime, copii. Copii „vinovați”, în amândouă cazurile de atac, pentru că au spus „bărbații au penis, femeile au vagin”, în loc să strige cu „împăratul și curtenii” că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”.
Atacurile sunt ascunse de cea mai mare parte a mass-mediei. Iar Poliția are ordin să se poarte „cu mânuși” și chiar să ignore aceste atacuri (mai mult chiar decât shoplifting-ul).

În ultimul an de zile, s-a aflat că tranșii bărbați ce se declară femei au abuzat sexual sute (dacă nu mii) și au violat cel puțin zeci de femei în SUA; în școli, licee, închisori. Asta și din vina celor care strigă, împreună cu „împăratul și curtenii”, că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”. Și care au deschis porțile toaletelor femeilor, vestiarelor femeilor, închisorilor pentru femei etc. acestor bărbați. Care au toată „dotarea” masculină, dar pretind că sunt femei.

Toate aceste cazuri de abuzuri, violențe, violuri și crime sunt doar ceea ce a ajuns, cât de cât, în presă; căci se face tot posibilul să se ascundă toate aceste cazuri. Și în schimb să se strige că tranșii – cea mai privilegiată grupare din istoria SUA, Canadei etc. – ar fi „persecutați”.

Iar în zilele noastre copiii și femeile care strigă „împăratul e gol!” nu sunt ascultați; nu îi fac să se rușineze pe cei vinovați. Sunt pedepsiți pentru că strigă adevărul.

Mulți scriitori și multe opere au intrat pe liste interzise din pricina acestei politici patologice. Și intră, mai departe.

Desigur, dacă lumea nu se sfârșește în următorii ani, dacă regimurile extreme din SUA, China, anumite țări islamice nu duc la nimicirea planetei, și această nebunie va înceta. (Istoric, ea este o manifestare tipică civilizațiilor prăbușite prin lux.)
Până atunci însă, nebunia își va cere porția ei de carne și sânge.

Și, pot să bănuiesc eu, însuși Andersen va intra în rândul scriitorilor interziși. Pentru că a crezut în adevăr, frumusețe și bun-simț, astăzi tot mai urâte și mai interzise.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care vor să înțeleagă: această scriere este un îndemn la dragoste, la dragostea de adevăr și întru adevăr, fără de care nu există dragoste, ci doar patimă bolnavă.

25 de ani de slujire

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

25 de ani de slujire

Dumnezeu și Neamul meu

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea