"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Am publicat în numărul trecut al seriei o scrisoare din Noiembrie 1985. Aceasta a fost scrisă de Mihai-Ion-Petre Aldea (nume de scriitor/poet Mihai Gh. Aldea) și trimisă „la Partid” la sfârșitul lunii amintite. Deoarece credem că pentru cititorul de astăzi textul poate să fie neclar, am socotit folositor să aducem unele lămuriri:
a. Era practic interzis înainte de 1989 ca un cetățean să se plângă de Partid, Stat, Guvern, Președinte etc. Orice act de acest fel era tratat ca o acțiune împotriva regimului și se pedepsea după vrerea autorităților.
b. Erau permise plângeri personale și la persoană. Ceva de felul „angajatul X mi-a făcut/zis cutare lucru”. Chiar și acestea, însă, trebuiau făcute astfel încât să nu pară o critică a regimului! Ba pe cât se poate trebuia subliniat că fapta contravine politicii de Partid, Stat etc.
c. Plângerea trebuia să fie punctuală, limitată. Prea multe puncte te declarau „nemulțumit”, sau chiar „răzvrătit”, deci împotriva regimului. Și se soldau cu pedepsirea ta, cu sau fără pedepsirea celor vinovați.
După cum se poate vedea, scrisoarea Un orășel de provincie în TITAN (numită de noi O scrisoare de tată) încalcă toate aceste reguli fundamentale. Riscul pentru autor era mare: în cel mai bun caz mustrare din partea superiorilor de la locul de muncă și sancțiuni financiare; în cel mai rău caz pușcărie și pedepse pentru membrii familiei.
Încercând să se apere de cel mai rău caz, autorul începe cu o captatio benevolentiae:
”Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice.”
Doar că textul arată că, departe de a se trăi civilizat în acele blocuri, se trăia în condiții cumplite, necivilizate. Iar „realizările” enumerate există doar uneori și parțial, după cum se vede în document (confirmat, de altfel, de nenumărate alte surse). Tot pentru captarea bunăvoinței cititorilor sus-puși ai scrisorii, autorul folosește în încheiere o frază ceaușistă, repetată de dictatorul vremii. Care pretindea și să lăuda că prin distrugerea satelor și mutarea forțată a oamenilor în blocuri le-ar fi asigurat ”condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste”. Ca urmare, autorul insinuează că nu cere nimic altceva decât respectarea „voinței Conducătorului”, sau cel puțin a declarațiilor acestuia.
Însă realitatea descrisă este cumplită, iar locuitorii de astăzi ai României cu greu și-o pot închipui (cu excepția unui procent mic de oameni extrem de săraci).
Faptul că magazinele alimentare, numite de Comunism, ingenios, „Alimentare”, ofereau pe rafturi (pct. 1 din scrisoare) doar „oțet, bulion și gemuri” (sau, respectiv, „oțet, bulion și compoturi”) este o realitate bine atestată. Este adevărat, acestea erau așezate frumos, rânduri-rânduri și piramide, ca să fie „Alimentarele” pline cu ceva. Este adevărat, în spatele tejghelei se mai găsea „câte ceva”, pe sub mână. Tot adevărat este că mai apăreau și dispăreau iute, meteoric, produse mult căutate precum săpunurile „de rufe” sau „de spălat”. Însă în esență, în uriașa majoritate a timpului, acestea erau produsele de pe rafturi.
„Aprozarele” ar fi trebuit să fie locurile de cumpărat legume și zarzavaturi pentru locuitorii cartierelor. În realitate, aceștia băteau drumul până la piețele în care, la tarabe, țăranii își vindeau produsele. Pentru că în „Aprozare”, de obicei, cam bătea vântul. Cartofii veneau rar, ceapa și mai rar, alte produse erau rarități.
Lipsa apei era o regulă, prezența ei o excepție. Fiecare casă avea ligheane sau găleți pline cu apă ca să poată goli veceurile de excremente. Se umplea cada cu apă, dacă dopul ținea, atunci când venea apa, ca să fie pentru când se oprea. La cișmele și fântânile din orașe se făceau cozi de către locuitorii la bloc; priviți cu milă și temere de cei care încă aveau case cu curte.
Lipsa instituțiilor locale a fost și a rămas o problemă uriașă în toate cartierele comuniste. Aproape toate „completările” făcute după 1989 s-au datorat unor inițiative private, desigur.
Lipsa „luminii”, adică a curentului electric, era iar o constantă a vremii. În numele economiei pentru „plata datoriei externe” și „ocrotirea mediului”.
Dar cea mai grea problemă era frigul. Caloriferele erau în cel mai bun caz dezmorțite cât să nu înghețe și să nu se spargă. Mihai Gh. Aldea avea o mare pasiune pentru știință, prin urmare avea termometre (cu greu cumpărate) care să îi arate temperatura cât mai precis. Cele „6-7º C” în casă au fost constatate repetat, prin măsurători cu mai multe termometre. Este adevărat că în instituții sau în fabrici/uzine se făceau un fel de sisteme de încălzire improvizate (se punea o rezistență lungă într-un locaș „în șarpe” săpat cu încăpățânare într-o cărămidă sau într-o bucată de BCA și gata „reșoul”). Doar că erau cam ilegale (și deseori „vânate” de Partid, căci „măreau consumul electric”). Și, totodată, erau imposibil de folosit în case atunci când se oprea curentul!
Ca urmare, copiii își făceau lecțiile în casă la 6-7º C, cât mai gros îmbrăcați, dârdâind, la lumina lumânării. Iar când revenea curentul, auzeau la radio cântându-se „copiii României sunt cei mai fericiți copii”!
Toate aceste realități sunt pe scurt înfățișate în scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea. Scrisoare ce a avut cel mai bun destin pentru autor: a fost complet ignorată de autorități. Cel puțin oficial. Rămâne însă ca un alt document, ca o altă mărturie, alături de nenumărate altele, pentru „binele Comunismului”. Un bine strict declarativ. Și în care cred numai cei care au uitat că pentru a o duce bine în Comunism trebuia fie să devii torționar sau colaborator cu torționarii, fie să furi, minți, înșeli din răsputeri, riscând mereu ca regimul să te pedepsească drastic pentru că te descurci.
Documentul pe care îl cităm aparține unui om persecutat politic; unui om ale cărui aripi au fost retezate de sistem, dar a continuat, inexplicabil, să zboare. Mihai-Ion-Petre Aldea (1938-2023) este cel care a avut îndrăzneala să scrie următoarele rânduri, pe care le-a trimis Partidului Comunist (din România):
Mă numesc Mihai Aldea. Am patru copii între 14 și 9 ani. Două fete și doi băieți intercalați matematic: fată, băiat, fată, băiat. Locuiesc de 12 ani în cartierul TITAN, Șulea Placare, microraion 3. În acest microraion sunt aproximativ 3.000 de apartamente cu 3 și 4 camere. Asta înseamnă circa 9,000-12,000 de locuitori. Adică un orășel. Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice. Și atunci? Ce nu este bine? Păi să spun: (1) Nu este bine că Alimentarele nu-ți oferă decât oțet, bulion și gemuri. (2) Nu este bine că Aprozarul îți oferă odată pe săptămână, sau la două săptămâni odată, cartofi. (3) Nu este bine că la 9-12 mii de oameni nu există decât câteva zeci de kilograme de carne pe săptămână. (4) Nu este bine că astăzi 25 Nov. ’85 lumina (curentul electric) a fost oprită la ora 1100 și la ora 1525 când scriu aceste rânduri nu s-a deschis. (5) Nu este bine că nu avem apă absolut deloc! Nici de la robinetul de apă caldă, nici de la robinetul de apă rece. (6) Nu este bine că TREBUIE să cumpărăm hrana strictă a copiilor din centrul orașului. Și asta tot dacă o găsim și când o găsim! (7) Nu este bine că, deși suntem la circa 8-900 de metri de termocentrala Berceni-Sud, în camere nu avem mai mult de 10º C. Și de obicei 6-7º C! (8) Nu este bine ca la ora 1130 copii să intre în clasă și să înceapă orele. Când mănâncă de dimineață? Când mănâncă de prânz? (9) Nu este bine că în acest orășel nu avem măcar un cinematograf sau măcar un teatru. În fond ce doresc? Doresc să nu existe cartiere cu regim preferențial, să nu existe provincii ale Bucureștilor, să existe condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste.
M. Aldea
P.S. Ora 1542 : S-a aprins lumina! A venit curentul electric! Peste minimum o oră avem și apă. Flacăra aragazului tot nu are mai mult de 5 mm. În cât timp pot găti?
Intervențiile noastre s-au limitat la corectarea ortografiei (actualizare, de fapt). Numerele erau încercuite, aici sunt între paranteze. Pe scurt, nu există nicio modificare de fond a documentului. Precizăm că Mihai-Ion-Petre Aldea a publicat poezii (după 1989) sub numele Mihai Gh. Aldea. Scrisoarea a fost trimisă „la Partid” în zilele următoare (Noiembrie 1985). Cu efect nul. Ciorna, păstrată în documentele personale ale lui Mihai Gh. Aldea (Mihai-Ion-Petre Aldea) a primit numele „Un orășel de provincie în TITAN”.
Prima pagină a scrisorii trimisă autorităților în Noiembrie 1985
În 1997 trădătorii de neam și țară Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, împreună cu alți complici, au încheiat și ratificat un tratat cu Ucraina. Tratat ce însemna renunțarea la teritoriile ocupate de Stalin și incluse în Republica Socialistă Sovietică Ucraina.
Trădătorii Emil și Victor, cei care au dăruit Ucrainei zeci de mii de kilometri pătrați de teritoriu românesc și au abandonat în ghearele extremismului slav milioane de Români
Totuși, așa cum era de așteptat, extremismul ucrainean nu s-a dezmințit. Și tratatul, deși deosebit de favorabil Ucrainei, a fost călcat în picioare. Mai exact, din 1997 și până astăzi, Ucraina a încălcat următoarele prevederi:
– „hotărârea de a îndeplini angajamentele conținute în Actul final de la Helsinki, în Carta de la Paris pentru o noua Europa, precum și în celelalte documente ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa”
– Art. 1, pct. 1, Ucraina manifestându-și repetat, deschis, lipsa de respect și neîncrederea în România
– Art. 1, pct. 2, Ucraina a încălcat sistematic principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și ale Actului final de la Helsinki, mai ales în ceea ce privește (a) nerecurgerea la forță, (b) amenințarea cu forța, (c) inviolabilitatea frontierelor, (d) neamestecul în treburile interne, (e) respectarea drepturilor omului, (f) egalitatea în drepturi, (g) dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, (h) cooperarea dintre state, (i) îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional
– prin lucrările făcute în zona comună dunăreană Ucraina a atentat la inviolabilitatea frontierelor garantată prin Art. 2, pct. 1
– Ucraina a încălcat prevederile Art. 2, pct. 2, mai ales în ceea ce privește delimitarea platoului continental
– Ucraina a încălcat prevederile Art. 3, pct. 1, în mod repetat; felurite autorități ucraineene au amenințat România cu războiul, au sprijinit forțe extremiste anti-românești etc.
– Ucraina a refuzat orice colaborare cu România pentru rezolvarea conflictelor privind împărțirea platoului continental, privind persecuțiile împotriva minorității românești din Ucraina, privind lucrările în zona comună de frontieră dunăreană etc., încălcând astfel sistematic Art. 3, pct. 2
– Ucraina nu a realizat niciunul dintre eforturile ce îi reveneau cf. Art. 4 pct. 1 și 2, ba chiar a acționat repetat în sens contrar
– Ucraina nu a acordat niciun sprijin real României în eforturile acesteia de integrare în structurile europene și euroatlantice, încălcând astfel obligații clar stipulate în Art. 5
– Ucraina a încălcat în mod repetat Art. 6 pct. 1, 2 și 3
– Ucraina a încălcat și încalcă total Art. 9, înlocuind colaborarea prevăzută acolo cu acțiuni unilaterale adesea extreme și extremiste
– Ucraina a urmărit activ și sistematic împiedicarea contactelor între cetățenii ei și cei ai României, între organizațiile și asociațiile civice nonguvernamentale din cuprinsul său și cele din România, încălcând în cel mai brutal mod posibil Art. 11 din tratat
– Ucraina a acționat sistematic împotriva prevederilor Art. 12, pct. 1 și 2
– Ucraina a acționat sistematic împotriva Art. 13, pct. 1-12, și cel puțin formal și împotriva pct. 13 din același articol; aceeași purtare a fost tipică Ucrainei față de Art. 19, pct. 1-7
Trebuie observat că un tratat bilateral este nul de drept atunci când una dintre părți încalcă intenționat și mai ales sistematic una dintre obligațiile ce îi revin. În cazul Tratatului din 2 februarie 1997 cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina acest ultim semnatar a încălcat intenționat și sistematiczeci de obligații prevăzute în amintitul tratat. Ca urmare, Tratatul din 2 februarie 1997este în totalitate nul, prin voința clar și sistematic exprimată a Ucrainei.
Ceea ce face absolut necesar un nou tratat. Iar politicienii care vor negocia acest tratat din partea României trebuie să ceară retrocedarea teritoriilor românești ocupateși retragerea imediată coloniștilor străini (indiferent de etnie) din amintitele teritorii. Sunt condiții absolut elementare, la care s-ar adăuga despăgubirile necesare pentru ocupația nedreaptă și îndelungată a teritoriilor românești, pentru persecuțiile și genocidul împotriva Românilor, pentru încălcarea tratatului și pagubele uriașe produse României prin amintitele încălcări etc.
Patriotica propagandă anti-românească încearcă de ceva vreme să ne convingă „ce bine era pe vremea Comunismului”. Peste trei sute de mii de Români încarcerați pentru Credință sunt „binele de pe vremea Comunismului”. Trupele sovietice în România, jafurile nesfârșite, violurile, crimele, tâlhăriile sovietice, sunt tot „binele de pe vremea Comunismului”. Zecile de pușcării și lagăre politice, cu condiții de o ferocitate extremă, sunt de asemenea „binele de pe vremea Comunismului”.
Ca fapt divers, chiar săptămâna trecută a vrut cineva să viziteze Memorialul Pitești, împreună cu copiii: să vadă cum petreceau deținuții politici Crăciunul. I s-a explicat la telefon că Memorialul Pitești este închis până la jumătatea lunii Februarie, deoarece este prea frig pentru personal. Pe site scrie doar „Memorialul este închis iarna între 2 decembrie 2023 și 14 februarie 2024.”, fără explicația amintită, dar se subînțelege.
Că este prea frig pentru personal cred, căci am fost acolo în zile mai reci! Dar este prea frig pentru personal deși există astăzi aeroterme și personalul are haine groase. Iar iarna este chiar blândă. Gândiți-vă cum era în iernile grele ale anilor ’50 și ’60 ai secolului XX pentru deținuții îmbrăcați într-o zeghe zdrențuită. Fără alte haine, fără încălzire, fără perne, plăpumi etc. Și, mai mult, aproape fără mâncare! Acesta este binele Comunismului.
Iar dacă vreun naiv sau vreun mincinos va spune ”Aceștia erau dușmanii sistemului, supușii Partidului o duceau bine!” afirmația este de o absurditate dureroasă. Pentru că în afara pușcăriilor și lagărelor politice exista închisoarea națională care era statul comunist.
Captură de ecran de pe site-ul Memorialului Pitești www.pitestiprison.org/cu programul de vizită. Vă îndemn din suflet să îl vizitați. Vă va ajuta mult să înțelegeți și Comunismul, și sfințenia celor care i s-au împotrivit, și faptul că Binele învinge.
Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile
Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească. Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.
Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul? Hai să vedem faptele în contextul lor.
Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.). În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.
Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.
Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).
Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:
„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)
Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.
După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.
Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:
„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)
Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei. La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur. Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.
Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:
„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)
Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!). De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenicdovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi. Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenicavea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos. Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică). Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.
Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceastenecanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!
Canonul 30 Apostolic spune clar:
„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv
Canonul 35 Apostolic spune clar:
„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”
Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!
Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul. Cine are urechi de auzit să audă!
Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Bibliografie selectivă
Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.
ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacăantiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.
iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.
iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.
Harta minimă a Moldovei lui Ștefan cel Mare (fără ținuturile de la est de Nistru) 47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare, numai sub acest domnitor În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo
România Străveche - Ancient Romania 