Am înfăţişat până acum cititorului întâi unele lămuriri despre artele marţiale, stăruind asupra confuziei între artele marţiale şi artele marţiale sistematizate (moderne), dar şi între artele marţiale în general şi cazurile particulare extrem-orientale; toate acestea în prima parte a cuvântului nostru.
De asemenea, am încercat o mică înşiruire a animalelor ce au însoţit pe Români în luptele lor, de-a lungul veacurilor. Calul, câinele, şoimii şi alte păsări de pradă etc., au fost amintite în a doua parte a lucrării.
Intrând în lumea artelor marţiale româneşti propriu-zise, am început, firesc, de la sabie, cu foarte puţine rânduri faţă de bogăţia nespus de mare a istoriei acestor arme (sabie, spată, paloş etc.) în viaţa Românilor; partea a treia a scrierii noastre, desigur.
Mergem acum mai departe, la alte câteva tipuri de arme şi artele marţiale – dar şi unele jocuri – legate de ele.

b. Lupta cu ghioaga. Buzduganul.

Lupta cu ghioaga este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală de ghiogari (numărând în vremurile bune între 100 şi 200 de luptători).

Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Tăiat după ziua Sfântului Ioan Botezătorul (adică undeva între 8 şi 24, cel mult 29 ianuarie), lemnul ales era lăsat la adăpost deschis (doar cu acoperiş) până în primăvară. Fie că era vorba despre corn, gârniţă, cer, stejar, nuc sau altă esenţă tare, se preferau, pentru ghioage nodurile lungi. În locul lor se puteau alege o ramură sau o tulpină având forma dorită. Era esenţial ca orice lucrare să fie făcută în lungul fibrelor, astfel încât ghioaga să-şi păstreze toată puterea. Primăvara se curăţa şi fasona, fiind pus apoi la uscat. Uscarea lemnului putea să dureze şi peste 20 de ani. Dacă pentru bâtele obişnuite se putea folosi chiar şi lemn verde – fiind unelte/arme de scurtă folosinţă (azi le-am zice „consumabile”) – în schimb lemnul pentru bâtele bune, dar mai ales cel pentru ghioage, era adesea moştenit din tată în fiu. Tratarea lemnului era şi ea o artă complexă. Se foloseau gudroane – scoase tot din lemn[1] – dar şi mai multe feluri de untdelemn[2], uneori sare, adesea urina vitelor. Aceasta din urmă era, de altfel, un mijloc răspândit de tratare a lemnului la Românii vechi[3]. În cazul untdelemnului o cale răspândită de îmbunătăţire a calităţilor lemnului era fierberea. Într-un jgheab căptuşit cu lut sau într-unul de piatră ori din lemn se punea ghioaga, turnându-se peste ea undelemnul clocotit. După răcire se scotea, se lăsa la scurs bine, apoi se repeta opărirea. Pentru bucăţi mai mici din lemn se alegea fierberea propriu-zisă în untdelemn. Erau meşteri în facerea ghioagelor care foloseau un amestec de untdelemn, gudroane, răşini, sare etc. Toate aceste tratamente creşteau puterea lemnului, dar îl făceau şi cu totul imun la apă sau umezeală (aici intrând şi cea a sângelui sau sudorii).

Forma ghioagelor semăna cu cea a bâtelor, lungimea lor fiind cel mai adesea „de un stat de om”, deşi erau şi unele mai lungi sau mai scurte – după dorinţa, îndemânarea, puterea şi obişnuinţa ghiogarului. Astăzi am spune că aceste arme erau „personalizate”. Dincolo de aceste variaţii, ghioaga era în principiu o armă lungă sau medie spre lungă. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel, înfipte, uneori la cald, în lemn. Câteodată o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare; şi, bineînţeles, şi o înfăţişare mai frumoasă.

Ghioaga unea în sine mlădierea şi iuţeala sabiei cu puterea buzduganului şi lungimea unei suliţe medii. Dar cerea, totodată, o pregătire deosebită a luptătorului, precum şi unele calităţi ale acestuia care să-l facă potrivit pentru o asemenea armă. În faţa unei ghioage luptătorul cu sabia avea mari probleme: apărarea cu latul armei – folosită adesea între săbii – ducea aici la ruperea sau îndoirea sabiei; lungimea ghioagei dădea un avantaj net ghiogarului; ghioaga putea fi la fel de iute ca sabia (la unele mişcări mai iute, la altele mai înceată). Cetele de ghiogari foloseau tehnici de lovire „în valuri”, acoperindu-se unii pe alţii în vreme ce dădeau lovituri năpraznice cu o rază eficientă foarte bună. Într-o luptă unul la unul purtătorul de sabie putea avea avantajul compensator al unei arme mai mult sau unei paveze (unui scut), dat fiind că ghioaga se mânuia cu două mâini.

În vremea lui Dimitrie Cantemir garda domnească a ghiogarilor este scăzută la numai 25 (douăzeci şi cinci) de luptători. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.

Spre deosebire de ghioagă, făcută din lemn puternic şi lungă, buzduganul era din metal şi scurt. Făcut din bronz, fier sau oţel, urmaş al unor arme preistorice, buzduganul se înrudeşte ca tehnică de luptă cu ciocanul de luptă sau toporul scurt (de luptă, desigur). Era o armă secundară, folosită adesea pentru a sparge scuturile şi/sau armura duşmanului. Greutatea şi duritatea sa erau eficiente pentru o asemenea lucrare, dar lungimea destul de mică era un mare dezavantaj. Buzduganul cu lanţ, care să dea o lungime mai mare armei, avea alte dezavantaje – de manevrabilitate şi viteză în anumite mişcări. De aceea buzduganul a fost mult mai puţin folosit în luptă de Români decât alte arme. El era folosit adesea ca sceptru, adică semn al puterii de către unii conducători.

c. Lupta cu bâta.

Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:

– „scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;
– „lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).

Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este „lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi. Tehnicile de luptă seamănă destul de mult cu ale bastonului lung din China, dar sunt o mulţime de deosebiri inclusiv din pricina armei, care la Români, spre deosebire de Chinezi, are un capăt cu măciulie (folosit specific în luptă).

Lupta cu bâta „scurtă”, adică având în jur de 1-1,2 metri, este şi ea răspândită. Ea era – şi este folosită – mai puţin de către ciobani şi mai mult în satele cu alte ocupaţii sau în mahalalele oraşelor.

Foarte rară este azi lupta cu două bâte scurte. Făcăleţul ori sucitorul era tipurile preferate de Românce pentru acest soi de luptă, ce se mai păstrează, fragmentar, în unele jocuri populare din Ardeal şi alte părţi ale Românimii.

Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina, alta ţurca.

Merită observat aici faptul că străvechea oină este socotită a avea etimologie necunoscută cu toate că popular, se consideră că vine de la oi, fiind la început un joc ciobănesc. Termenul ar fi, prin urmare, de origine latină. Această credinţă populară ni se pare foarte îndreptăţită[4]. Ţurca, pe de altă parte, ca celălalt joc legat de bâtă şi foarte răspândit, are o origine aproape sigur tracică. Folosirea bâtei de Traci şi, respectiv, Romani, este atestată, deci existenţa unor jocuri având asemenea origini – fie ca denumire, fie şi ca obicei în sine – este de aşteptat. Este de asemenea posibil ca oina să vină dintr-un cuvânt tracic (dacic) având o rădăcină indo-europeană comună cu a oii romane (ovis).

Bâtele erau folosite mai rar în război, dar foarte des în duelurile populare. Cronicarii străini – unguri, polonezi etc. – observă că Românii nu luptă între ei cu sabia când se ceartă, ci folosesc fie lupta cu pumnii, fie trânta, fie bâta. Aceste dueluri populare să lăsau, dacă se folosea bâta, cu răniri destul de serioase – de la vânătăi mari şi dureroase la coaste rupte, fracturi etc. Lovirea la cap în asemenea lupte era, în multe locuri, oprită. Şi nu degeaba, fiind situaţii în care astfel de lovituri duceau, şi fără voie, la moarte.

Bâtele erau întrebuinţate şi pentru mânarea vitelor, apărarea de unele animale sălbatice – vulpe, câini sălbăticiţi, lupi etc. – dar, mai târziu, şi în răscoale.

Folosite în trecut ca unealtă, însă şi ca mijloc de pregătire pentru copii înainte de a putea pune mâna pe sabie, bâtele devin tot mai răspândite în epoca fanariotă, înlocuind sabia interzisă de autorităţile abuzive şi anti-româneşti de atunci şi de acum.

Tehnicile de luptă cu bâta se păstrează până astăzi la (unii) ciobani şi în unele obşti săteşti, mai existând chiar şi dueluri populare, chiar şi între sate. Desigur, autorităţile nu au investit niciodată niciun efort în sistematizarea şi promovarea acestor arte marţiale. Dimpotrivă, se străduiesc să le elimine total, pe aceeaşi linie de genocid cultural (şi nu numai) ca şi în secolele trecute.

Un lucru ce se ştie mai puţin astăzi este că bâtele erau folosite – şi pe alocuri încă sunt – şi ca arme de aruncare. Sunt şi astăzi ciobani care pot doborî cu bâta, din aruncare, un iepure sau o pasăre care îşi ia zborul (raţă, fazan etc.).

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Gudroanele erau de obicei obţinute de cărbunari, cei care ştiau să facă aşa-numitul cărbune de lemn. Procesul de oxidare lentă includea şi scurgerea gudroanelor printr-un şanţ anume. Unele gudroane erau folosite, asemenea păcurii, la ungerea osiilor căruţelor şi carelor, balamalelor etc.

[2] Numele de untdelemn vine de la faptul că în trecut uleiurile cele mai folosite de Români au fost cele de măsline, de jir (fructul fagului), de nuci, de alune şi de migdal (acesta mai ales pentru preocupările cosmetice ale femeilor). La ele se adăugau uleiul de in şi alte „oloiuri” sau uleiuri mai puţin folosite. Floarea-soarelui este o plantă de origine americană, uleiul ei fiind necunoscut Românilor până prin secolul al XVIII-lea.

[3] Se săpau gropi mari în spatele grajdului sau într-o latură a acestuia. Se căptușeau bine cu lut şi se ardeau cu paie sau vreascuri. Lemnul foarte bine uscat şi pregătit – adesea cu tot cu îmbinări, dacă era pentru construcţii – se aşeza cu grijă, astfel încât să lase loc lichidului. Se făcea un jgheab care lăsa să se scurgă udul vitelor în groapă. După umplere, se acoperea foarte bine cu scânduri peste care se punea lut, etanşeizându-se astfel groapa. De-a lungul anilor, sărurile minerale, într-un lung proces anaerob (fără aer/oxigen), pietrificau lemnul. Scos după multă vreme – timpul era dat de tipul lemnului şi de gradul de pietrificare dorit – lemnul se spăla cu apă. Evident, nu păstra niciun miros neplăcut, acesta fiind dispărut de multă vreme. Lemnul devenea extrem de tare, în unele cazuri doar cel mai bun oţel putându-l zgâria/tăia. Lemnul pentru ghioage era de obicei pietrificat mai puţin, astfel încât să-şi păstreze o anumită putere de mlădiere. Astfel nici şocurile repetate nu puteau afecta prea uşor arma.

[4] Unii lingvişti au încercat, cu totul straniu, să lege oina de cuvinte străine, cu toate că există oină cu înţelesul de carne de oaie, iar hoinar şi a hoinări (legate de oina numită local şi hoină) se leagă evident de transhumant şi transhumanţă, adică de starea firească a oierului.