Mâncaseră bine, se odihniseră, mai fuseseră şi la sluj­bele din biserica micuţă… Mai că şi‑ar fi dorit să nu mai ple­ce. Dar trebuia!

În zorii zilei următoare porniră iar la drum. Călu­gă­­rii îi învăţaseră să meargă pe creastă până la Turnul Morţii, for­tul la care şi ei voiseră să ajungă.
Deşi nu se vedea nici o potecă, nu aveau cum să se ră­­tăcească. Era destul de îngustă creasta, iar celelalte cul­mi care se desprindeau de ea, coborând într‑o parte sau al­­ta, nu‑i pu­teau înşela. Pădurea cea Mare se vedea, de‑o par­­te şi de cea­lal­tă, peste văi şi culmi, străpunsă ici şi a­co­lo de culmi înierbate ori pietroase, ori de câteva stânci se­me­ţe.

Dar cu toată frumuseţea locului şi a Pădurii, şi cu toa­­tă uşurinţa drumului, cei trei se simţeau apăsaţi de un fel de umbră. Soarele strălucea vesel, dar între el şi ei era ca un fel de văl, nevăzut dar greu.
– Opriţi‑vă! – spuse Dan.
Ridicat în şa, privea în urmă.
Priviră şi ceilalţi doi: nimic deosebit.
– Unde‑i schitul?
Mitu şi Surdul se priviră cu uimire, dar şi cu spai­mă: schitul nu se vedea, deşi abia plecaseră din el.
Fără să vrea, clătinară îngânduraţi din cap, toţi trei o­da­tă. Şi, stârniţi de hazul gestului, începură să râdă. Nu mult, căci um­bra stăruia asupra lor, dar destul ca ceva să se schim­be în ei. Să‑i facă să iasă din apăsarea care îi înăbuşise până atunci.
– Ştiţi ce, sări Mitu? Asupra noastă este primejdie. A fost şi este, şi cred că va mai tot fi. Dar, ascultaţi‑mă pe mi­ne, vom birui! Vom birui, orice ar fi!
Îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret:
– Vom birui!
Se simţeau dintr‑o dată învioraţi, puternici şi pre­gă­­ti­ţi pentru orice ar veni asupra lor. Gata de luptă.
Şi Pădurea simţi schimbarea. Vălul de ameninţare nu dispăru, dar păru a se subţia oarecum. Şi ei simţiră a­ceas­ta.
Pentru o vreme drumul fu cel obişnuit. Călăreau a­dică fără oprire, şi mâncau în şa, grăbindu‑se a ajunge la adăpost înainte de căderea serii. O dată, Surdul îi oprise pen­tru o clipă, arătându‑le păsările ce izbucneau din co­paci, pe o linie pa­ra­lelă cu a lor.
– Suntem urmăriţi, încuviinţă Mitu.
Şi, nu ştiu de ce, priviră întrebători amândoi spre Dan.
– Nălucile, spuse acesta.

Ceilalţi doi încuviinţară tăcuţi. Bănuiseră şi ei că sunt Nălucile, iar cuvântul lui Dan îl primiseră fără în­do­ia­lă. Dar, ciudat, nu se mai temeau. Sau, oricum, nu mai era acea tea­mă puternică, ce te încremeneşte. Dim­potrivă, era un sen­ti­ment care îi îndemna la luptă. Aşa cum am spus, ceva se schim­­base în ei. Era poate acea schimbare ce apare în oa­me­nii adevăraţi, atunci când în­ţeleg pentru pri­ma oară că lupta este luptă şi trebuie dusă, atunci când în­ţeleg pentru prima oară cu a­de­vărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te dis­truge. Iar realitatea era lim­pe­de: erau în Pădurea cea Mare, şi nu doar ca trecători, ci ca pur­tători ai unor obiecte de va­loare, râvnite şi temute to­to­da­tă. Şi aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preţ.

Călătoriseră mai departe liniştiţi, cu aceeaşi hărni­cie ca şi până atunci. Seara, care se lăsa mai târziu aici pe cul­me, se vedea deja strecurându‑şi întunericul în văile din jur. Ca­lea Nălucilor, dezvăluită de păsările tulburate la tre­cerea a­cestora, se apropia cu încetul de culme, ur­când o­da­tă cu um­bra. Deşi soarele se mai vedea încă într‑o par­te, câteva stele mai în­drăz­neţe deja ieşiseră la ve­dere. As­cuns la început de steiuri mari de stâncă, Turnul Morţii se ivi deodată în depărtare.

– Să ne grăbim, spuse Mitu.

Şi aplecându‑se pe coamele cailor, porniră în ga­lop.

Niciun sunet nu se auzi dinspre pădure, în afară de zborul şi ţipătul păsărilor. Dar Nălucile ţâşniră din în­tu­ne­ri­cul copacilor, zvâcnind spre culme şi aşezându‑se în ur­mă­rirea celor trei. Erau multe, şi tot mai multe. Al­bastrul în­tu­necat al serii se întindea tot mai puternic pe cer. Tur­nul Mor­ţii era tot mai aproape. Cei trei goneau fă­ră oprire. Caii aveau gu­rile pline de spume, dar nu sco­teau niciun sunet în afară de gâfâitul obişnuit. Sim­ţeau şi ei greutatea clipei. O îm­pie­dicare ar fi fost moartea ime­dia­tă şi a a­ni­malului, şi a omului.

Curând Turnul Morţii se înălţă deasupra, iar pe cre­­neluri se văzură ca nişte umbre în noapte soldaţii.

– S‑a lăsat seara! – scrâşni Mitu înciudat.

Ştiau cu toţii că nimănui nu i se mai deschide în Pă­­du­rea cea Mare după căderea întunericului. Cu atât mai mult lor, care în loc să vină pe Drumul Trecătorii, so­seau pe a­ceas­tă ciu­dată cale.

La poalele Turnului Morţii se opriră iute, aproape că­zând de pe cai şi, scoţându‑şi săbiile, se întoarseră spre Nă­lucile care se aruncau asupra lor. Un val de săgeţi iz­bucni din Turn, ca un văl negru, chiar peste Nălucile din fa­ţă. Timp de câteva clipe, cât cădeau săgeţile, Nălucile pă­rură a se lovi de un fel de zid care le dobora cu repezi­ciune. Apoi căderea să­geţilor se opri, şi cei trei se treziră faţă în faţă cu Nălucile. A­cestea erau un fel de umbre ne­gre, înşelătoare, cu sute de vă­luri, dintre care ieşeau tot fe­lul de vârfuri şi lame de oţel, până atunci ascunse. Pă­reau a avea nenumărate braţe ce se învârteau în vârtejuri uci­ga­şe. Unul lângă altul, Dan, Surdul şi Mitu luptau cu cea mai desăvârşită nebunie. Nici nu mai gândeau la luptă sau la viaţă sau la moarte. Se trans­for­ma­seră în să­biile pe care le roteau cu o viteză de necrezut, sfâ­şiind văluri şi car­ne, îndepărtând şi de multe ori chiar ru­pând lamele de o­ţel, făcând să ţâşnească valuri de sânge şi uneori şi ţipete. Din vreme în vreme, din Turnul Morţii se re­vărsa iar pes­te Năluci potop de săgeţi. Dar numărul Nă­lu­ci­lor părea nes­fârşit. Iar şi iar se aruncau la atac, ivindu‑se ne­încetat din întunericul adânc al Pădurii. Cu­rând, cei trei tre­cură de pe cai direct pe mormanele de cadavre înălţate înaintea lor. Şi luptară mai departe, cu aceeaşi nebunie, în faţa u­nui duş­­man fără margini.

Deodată se auzi undeva într‑o parte strigătul as­cu­ţit al unei strigi, apoi altul.
– Vin strigile! – strigă Mitu bucuros, aproape fără să‑şi dea seama.

Nălucile se retraseră dintr‑o dată în umbra pădu­rii, lăsând în urmă dâre de sânge.

Cei trei stăteau spate în spate, pe mormanele de ca­­­davre, încercând să fie pregătiţi pentru orice atac.

Cu tot întunericul, desluşiră umbra măreaţă a unei strigi care se roti asupra lor, şi apoi asupra pădurii în care se re­tră­se­seră Nălucile.

Cei trei, aflaţi sus, la poalele steiurilor, vedeau în jos umbra pădurii, iar sus cerul înstelat, întins nesfârşit în toa­­te părţile.

Şi doar o strigă, una singură se vedea, rotindu‑se a­­­su­pra ascunzişului duşmanilor lor. Ştiură atunci că nu vor a­vea alt ajutor de la ea în afară de clipa de răgaz pe care o pri­miseră deja. Însă nu se clintiră nici măcar o clipă. O sin­­gu­ră şoaptă, a­ce­eaşi, ieşi de pe buzele lor, unindu‑i încă o dată:

– Vom birui!

Şi când în cele din urmă Nălucile îşi recâştigară în­drăz­­­­neala şi se repeziră asupra lor, fură întâmpinate de stri­­­­gătul lor de luptă şi de acelaşi vârtej înspăimântător de să­bii. Şi de valurile de săgeţi ce cădeau din Turnul Mor­ţii. Bă­tă­lia urmă mai departe, la fel de îngrozitoare. Prinşi de lup­tă, cei trei nu simţiră nici o clipă schimbarea, dar Nă­lu­­ci­­­­le da. Cerul începuse a se înălbi spre răsărit. Iar nu­mă­rul Nă­­lucilor nu mai părea nesfârşit. Deşi săgeţile că­deau mai rar, ajutoare noi nu mai soseau din pădure. Şi la pri­me­le ra­ze ale soarelui, N­ă­lu­cile se topiră iar în pă­dure.

Striga dispăruse de mult. Nu era încă lumină, doar pe­­­­­­numbra zorilor. Cei trei, cu săbiile acoperite de sânge, cu hai­ne­­le şi mâinile şi chipurile de asemenea roşii de sânge – al cui? al lor? al Nălucilor? – se roteau cu paşi mă­su­­raţi pe muntele de le­şuri, pândind încă duşmanul. Şi, de­o­da­tă, înţeleseră că s‑a sfârşit. Biruiseră!

Erau atât de sus pe mormanul de cadavre, încât a­jun­­­seseră la mijlocul înălţimii Turnului Morţii. De aceea nici nu mai putuseră trage săgeţi mulţi din ostaşii de aici. Poar­ta se deschidea, şi soldaţii ieşiră, privindu‑i pe ei şi ur­mele bă­tă­liei cu uimire şi spaimă. Caii, aproape striviţi de Turn, ne­che­zau cu şovăială. Cei trei se coborâră şi iz­butiră să‑i smul­gă dintre leşuri, trăgându‑i spre poartă unde… se prăbuşiră.

Soldaţii le luară săbiile şi le puseră deoparte, te­mân­­­du‑se de ei. Apoi îi ridicară şi pe ei şi îi duseră înă­un­tru. Spă­laţi, arătau a oameni, dar încă nu puteau fi tre­ziţi, nici mă­­car de cârpele ude care îi curăţau de sângele – şi al lor şi al duş­manilor – care îi acoperea.

*

Era deja a patra zi de când fuseseră aduşi în Tur­nul Morţii. Dormiseră aproape douăzeci de ore, apoi mân­­caseră ceva, şi iar dormiseră, şi tot aşa. Între timp mai ve­nise o ca­ra­vană dinspre Derala, şi plecase, desigur. Şi din sol­­daţi ple­caseră mulţi. De fapt era o întreagă ceată de ar­caşi, trimisă spre a schimba militarii vechi din forturile de pe Drumul Trecătorii ce voiau a se retrage. Sosise, această ceată, chiar în seara în care ajunseseră şi cei trei. De aici a­jutorul atât de ta­re pe care îl primiseră în lupta lor. Ci­ne­va, un­deva, avea, se pare, grijă de ei.

Între timp aflaseră şi cei din Turnul Morţii că cei trei lup­­tători nu erau făpturi ale Pădurii celei Mari, ci oa­meni… poa­­te nu chiar ca toţi oamenii, dar oameni. Sau, mai bine spus, eroi. Şi vestea despre Marea bătălie cu Nălu­cile sau Ma­rea bătălie de la Turnul Morţii se răspândise deja, o­da­tă cu ar­caşii, dar şi pe alte căi, de‑a lungul Drumului Tre­cătorii şi chiar dincolo de Pă­du­rea cea Mare.

Desigur, cei trei nu ştiau aceasta. Aflaseră de cara­va­­nă şi arcaşi, mâncaseră şi dormiseră. Schimbaseră câ­te­va cu­vinte cu soldaţii cu înfăţişare dură şi vorbă priete­noa­­să. Li se spu­se­s­e că nu trebuie a se grăbi: aveau dezle­ga­re să stea nu doar do­uă zile (după legea Drumului Tre­că­to­rii), ci cât a­­veau tre­bu­in­ţă.
De aceea, în a patra zi, simţindu‑se mai în putere, după masă îşi luaseră săbiile, spre a le verifica. Erau deja cu­răţate de sânge, şi fierarul Turnului Morţii încercase oa­­re­cum să le ascută (oarecum, căci să ascuţi săbii de Do­chia nu­mai uşor nu este). Dar urmele bătăliei se ve­deau încă pe ele. Tă­işurile aveau mulţime de ştirbituri şi ne­nu­mă­rate zgâ­ri­eturi se încrucişau pe latul lamelor. Doar sa­bia lui Dan, cea fă­­­cută de el, era mai bine, arătându‑se ast­fel cunoscătorilor ca mai bună decât ves­titele arme de Do­chia. Se aşezaseră toţi trei în uşa camerei ce li se dă­du­se, bucurându‑se de soa­re şi ascuţindu‑şi şi lustruindu‑şi de zor armele.

Căpitanul veni lângă ei şi intră în vorbă cu o şo­vă­ia­lă pe care ei n‑o înţelegeau, fiind încă neobişnuiţi cu res­pectul acela deosebit arătat de ostaşi eroilor.
– Bună ziua, vitejilor!
– Să trăieşti, că­pitane – răspunseră ei într‑un glas, bucurându‑se a‑l vedea din nou.
– Ştiţi, făcu militarul, am aflat despre voi de la For­tul Podului. Ştiu că veniţi din Şindriliţa şi mergeţi spre De­rala, dar… nu înţeleg cum de aţi venit pe Culmea Nă­lucilor.
– Ce culme? – făcu Mitu uimit.
Căpitanul şovăi o clipă
– Culmea Nălucilor. Nu ştiţi că aţi venit pe Culmea Nălucilor?
– Nu! – zise Mitu. Nu ştiam cum îi zice. Am rătăcit drumul, de la Adăpostul Crivei încoace.
– Cum să‑l rătăciţi? – făcu surprins căpitanul.
– Simplu, râse Mitu. Am dat de o răscruce. Un drum urca, altul cobora. Am urcat şi am dat de un schit. Acolo am dormit. Şi călugării ne‑au arătat calea, spre a ajunge la Tur­nul Morţii, pe culmea aceasta.
Căpitanul îl asculta cu ochii mari.
– Dar voi ştiţi că nu există nici o răscruce?
– Ei, am aflat noi că de fapt nu e răscruce, şi că dru­mul pe care l‑am văzut era un fel de amăgire.
– Dar ştiţi că din cei plecaţi spre schit nu s‑a mai în­tors nimeni? Doar dintre călugării schitului mai apare câ­te unul, rar de tot, la vreun fort, cu cine ştie ce treabă tai­nică. Dar din cei plecaţi spre schit, nimeni n‑a mai ve­nit înapoi.
– Păi vezi, râse Mitu, noi n‑am plecat spre schit, am plecat spre voi. O fi fost o greşeală la mijloc.
Deşi îi respecta vitejia, căpitanul nu putu să nu cla­tine din cap mustrător:
– Greşeală? Pădurea nu face astfel de greşeli. De bu­nă sea­mă, spuse el gânditor, trebuia să ajungeţi şi pe‑acolo. Cine ştie de ce… – spuse, şi‑i privi pe sub sprân­cene.
Se vedea limpede că ar fi vrut să‑i întrebe mai mul­te, dar nu cuteza.
– Păi, sări iar Mitu, se poate ca…
– Mai taci! – zise Surdul scurt. Vorbeşti mereu, şi a­iu­rea pe deasupra.
Se făcu linişte. Roşu la faţă, Mitu se aplecase dea­su­pra sabiei, lustruind‑o de zor.
– Căpitane, întrebă Dan, după ce ieşim din Pădu­rea Mare, cum ajungem la Ţara Negurilor?
Căpitanul făcu ochii mari:
– La Ţara Negurilor? Păi de ce să ajungeţi acolo?
– Da’ de ce nu? – sări iar Mitu, uitându‑şi ruşinea.
De data asta însă nimeni nu‑i zise nimic.
– De ce? Pentru că este urâtă. Este o ţară doar de munţi aproape sterpi, cu pietre multe şi ierburi ţepoase şi mlaş­­­­tini mul­­te şi urâte, ca mai toate mlaştinile de munte. Iar ne­gurile care o înfăşoară mai tot timpul sunt şi urâte şi, de mul­te ori, o­tră­vitoare. Iar conducătorul ei…
– Voievodul Crişan – sări iar Mitu.
– Voievodul Crişan? A, nu! – spuse căpitanul. El con­du­ce doar cu numele. Adevăratul conducător este ne­cu­nos­cut. Voievodul Crişan era un om bun, un adevărat prinţ de Heg, atunci când a primit a sta pe tronul Marelui Castel din Ţa­­ra Negurilor. Însă curând, ca toţi dinaintea lui, s‑a schim­bat şi a devenit… rău. Foarte rău. Şi asta pentru că este alt­ci­ne­­va, care conduce această ţară.
– Cine? – îşi arătă curiozitatea Mitu.
Căpitanul dădu însă din umeri.
– Se spun multe vorbe, dar de fapt nu ştie nimeni adevărul.
– Dar ce vorbe se spun? – nu se lăsă Mitu.
– Că ar fi vorba de Zâna Negurilor, că ar fi vorba de Vrăjitorul Verde, că ar fi vorba de Prinţesa Enga… multe!
– Cum Prinţesa Enga? – sări Mitu iar. Ştiam că Prin­­ţesa Enga era din Ocland şi a fost ucisă de muuultă vre­me, într‑o călătorie făcută în… – şi Mitu şovăi pentru pri­ma oa­ră.
– Într‑o ţară îndepărtată, râse căpitanul. Da, de o­bi­cei nu se spune care ţară, dar e chiar Ţara Negurilor. Unii spun că nu a fost ucisă, ci s‑a unit cu forţele întuneri­cului, şi le slu­­jeşte în ascuns. Alţii spun că s‑a unit cu aceste for­ţe după moarte, în­­torcându‑se oarecum din moarte, dar nu cu totul, şi de aceea nu se arată. Adevărul nu‑l ştie ap­roa­pe nimeni.
– Cum aproape nimeni? sări încă o dată Mitu.
– Mă, tu nu ai minte deloc? – îl opri iar Surdul. Nu în­­ţelegi că adevărul e cunoscut de cel care conduce din um­bră şi de cei de lângă el?
Căpitanul dădu din cap a încuviinţare.
Însă Dan nu se mulţumi cu asta:
– Şi oare nu este nimeni altul care să cunoască adevărul?
Căpitanul dădu din umeri. Oricum, părea să spu­nă, am vorbit prea mult pentru un ostaş. Se ridică şi plecă.
– Ştiţi ce, zise Mitu, cred că ne‑ar prinde bine şi no­uă să ne obişnuim mai mult cu arcul.
Cei doi îl priviră cu mirare:
– Hop şi tu, ca nuca‑n perete! Ce‑ţi veni?
– Aşa, mă gândeam. Poate să ne fie de folos. Noi ne re­­­pezim aşa, una‑două, la sabie. Dar uneori arcul e mai de fo­los ca sabia.
Adevărul e că niciunul nu avea arc. Un arc bun se fa­­ce greu, şi ei şi le stricaseră de mult pe ale lor, iar chel­tu­­ielile de plecare nu lăsaseră loc şi pentru arcuri.
– E bun, întări Dan. La o vânătoare, sau chiar şi ca să trecem peste o apă, şi pentru altele. Dar ai bani de unul?
– Nu. Dar oare Nălucile alea nu aveau nimic de preţ? Şi oare nu ni se cuvenea şi nouă ceva din ale lor?
Surdul şi Dan îl priviră cu uimire. E adevărat, din vre­­­­­mea veche exista legea prăzii de război. Dar, neobiş­nu­­iţi cu aşa ceva, uitaseră cu totul de ea.
– Bine, măi Mitule, zise Surdul, dar tu ai vrea să te a­puci să buzunăreşti cadavre?
Mitu strâmbă din nas.
– Nu, dar pun pariu că deja au făcut‑o alţii.
– Şi vrei să ne cerem partea? Las‑o baltă! Nu‑i felul nostru acesta.
Mitu clătină din cap nemulţumit.
Dan se ridică în picioare:
– Ştiţi, Mitu mi‑a adus aminte că am uitat ceva.
– Ce?
– Să ne uităm la Năluci.
Tresăriră.
Era adevărat, merita să te uiţi la ele, să vezi cum sunt de fapt.
Porniră spre poartă. În faţă se vedea, mare, Valea Ur­­­şi­­lor Negri. În stânga, Culmea Nălucilor, pe care veni­se­­­ră ei. În dreapta venea dinspre Valea Crivei Drumul Tre­că­torii, pen­­­tru a coborî apoi înspre Valea Urşilor Ne­gri pe un şirag par­­­că ne­s­fâr­­şit de trepte largi.

– Greu cu caii pe aici, făcu Mitu, privind îngându­rat spre nenumăratele stânci care se ridicau deasupra co­pa­ci­lor în Valea Urşilor Negri. Şi la coborâre greu, şi prin­tre urşi greu, dacă ne pun gând rău. Se ştie doar că uşor se spe­rie ca­lul de urs. Ne putem aştepta la cine ştie ce să­ri­turi sau…
Văzu că vorbea singur. Nu era, de altfel, pentru pri­ma oară. Prietenii săi deja se aflau la locul Marii Bătălii cu Nălucile. Locul era deja curăţat. Nici n‑ai fi zis că doar cu câ­­teva zile în urmă acolo fusese un cumplit măcel. Doar pă­­mântul mult mai întunecat acolo decât în restul lo­cului măr­turisea multul sânge înghiţit.
– V‑am spus eu, făcu Mitu, că s‑au ocupat alţii de ele? Ar trebui să ne cerem partea!
– Cui, făcu Dan, corbilor sau urşilor sau altor fiare?
Şi‑i arătă cu mâna în vale. Dâre de sânge arătau ca­lea pe care stârvurile rămase pe culme fuseseră prăvă­lite în pră­pastie. Unele chiar atârnau de colţuri de stâncă sau de crengi ale copacilor mai mari. Stoluri de corbi se ro­teau şi se co­bo­rau între ramuri. Mişcările pomilor ară­tau că fia­re uriaşe le cu­tremurau trunchiurile.
– Doamne fereşte! – făcu Mitu cutremurat pentru o cli­­pă la gândul că ar fi putut fi el acolo.
Ceilalţi doi deja se întorceau spre Turnul Morţii. Îi urmă.

*

Aflară în acea seară, de la câţiva soldaţi mai gura­livi, în vreme ce lucrau la facerea de săgeţi, că Nălucile e­rau un fel de oameni ciudaţi, crescând în vizuini ascunse în pă­mân­­tul anumitor platouri din Pădurea cea Mare. Ni­meni nu lua din lucrurile lor niciodată. Din pricini ne­cu­nos­cute, ei ştiau unde se află oricare din lucrurile lor, şi îl ur­măreau pe cel care‑l luase cu îndârjire. Chiar şi din­colo de hotarele Pădurii! E drept, nu totdeauna, dar se în­tâm­pla­­­­se. Şi chiar când nu tre­cu­­­­seră, trimiseseră blesteme gre­­le asupra celor scă­­­paţi. Mai bine era să nu ai de‑a face cu ni­mic dintr‑ale lor. De aceea nu se a­tin­gea nimeni nici de hai­­nele lor în­şe­lă­toa­­re, cu sute de văluri, nici de ar­me­le lor ciudate. Şi nici nu ştia nimeni cum de nu vorbesc dar se în­­ţeleg între ei, nici cum de se mişcă fără sunet, ca nişte a­de­vărate năluci.

– Aaa! – zise unul către Mitu. Arcuri vreţi? Păi de ce nu spuneţi? Mai este unul de la Tiberiu, bătrânul ostaş ca­re a plecat acum câteva zile către casă. Mai erau câteva, dar le‑au luat arcaşii care au trecut pe aici.
– Şi pe acesta de ce nu l‑au luat?
– Păi… e prea tare, şi nu l‑a putut întinde nimeni dintre ei.
– Dar sigur voi o să‑l puteţi folosi – hotărî cu în­cre­de­re altul dintre ostaşi.
Cei trei începuseră a se obişnui cu admiraţia pe ca­re le‑o arătau militarii, dar se simţiră încurcaţi în faţa a­ces­­­­tei încrederi.
– Uite‑l, făcu un soldat care ieşise pe uşă aproape neobservat.
Era un arc minunat. Era vechi, se vedea limpede, iar lemnul din care era făcut era necunoscut. Şi era dublu. Era făcut parcă din două arcuri de luptă împletite între ele şi a­vând o singură coardă, dar una foarte puternică.
– Măiculiţă! – strigă Mitu. Doar tu, Surdule, ai pu­tea să‑l întinzi.
Fără să vrea, atras de frumuseţea arcului şi mişcat de cuvintele lui Mitu, Surdul se apropie de arc. Îi mân­gâ­ie li­ni­ile răsucite, şi îi cercetă balansul.
– Perfect echilibrat! – exclamă admirativ Mitu, în lo­­­cul său.
Surdul luă o săgeată din grămada aflată la picioa­re­le sa­le şi ieşi pe marginea zidului. Se întoarse către Cul­mea Nă­­lu­ci­lor, puse săgeata în arc, îl încordă şi trase. Să­gea­­ta zbură nes­­fârşit de lung, înfigându‑se în pământ de­par­te, departe de tot.
Cei trei fluierară a uimire, împreună cu unii dintre sol­­­­daţi. Alţii, după o clipă de încremenire, începură să stri­­­ge şi să aplaude. Era mai mult decât de două ori dis­tan­ţa unui arc obişnuit.
– E ceva deosebit cu arcul ăsta, zise Surdul către pri­­e­tenii săi, aproape în şoaptă. Nici nu e aşa de greu de în­cor­dat precum au zis ei. Şi uite ce departe a tras!
Cei doi râseră. Ştiau bine cât de puternic este Sur­dul, şi ce deosebire este între ce i se pare acestuia a fi greu şi ce în­seamnă greu pentru ceilalţi oameni.
– Auziţi, zise Mitu spre ostaşi, făcându‑le cu o­chiul, nici nu e aşa de greu de încordat. De ce aţi vrut să ne spe­riaţi?
Râseră toţi. Şi arcul, fără alte vorbe, îi rămase lui Sur­­dul, cu tot cu tolba cu săgeţi.
– Dar de ce ai tras către Culmea Nălucilor? – îl în­tre­bă pe Surdul un soldat mai tânăr.
– Simplu, zâmbi acesta. Pe Drumul Trecătorii se pu­­tea afla cineva, şi la fel în pădure.
– Păi cine să mai fie la ora asta pe drum? – întrebă ne­­­­­vi­novat ostaşul, uitând că şi cei trei tot la o asemenea o­ră se iviseră.
Toţi începură să râdă.
– Păi fie oameni întârziaţi, aşa, ca noi, fie unele din a­nimalele Pădurii. Şi multe ne sunt prietene. De ce să le fi ră­­nit, fie şi din greşeală?
Toţi îi priviră cu mirare.
– Cum să vă fie fiarele Pădurii prieteni?!?

Şi cei trei fură nevoiţi să povestească despre cele cu stri­­­­gile, şi despre lupta pe care acestea o dăduseră cu Nă­lu­­ci­­le pe drumul către Valea Crivei, şi despre ajutorul pe ca­re a­cea stri­­gă, singură, îl dăduse după puterile ei în noap­­­tea Ma­­rii Bă­tălii de la Turnul Morţii.

Deşi mâinile învăţate ale ostaşilor încercau să lu­cre­­ze mai departe la săgeţi – spre a le înlocui pe cele pier­dute în bătălie – povestea nouă le făcea să se oprească mereu.

Părea de necrezut ca strigile cele aspre şi război­ni­ce să fi sărit în ajutorul oamenilor.

Urmară câteva istorisiri despre uriaşele păsări, u­ne­­­le necunoscute celor trei, altele auzite de mai multe ori.
Noaptea, târziu, când Mitu şi Surdul erau deja în pat, Dan se strecură afară şi intră în vorbă iar cu căpita­nul. Luna lumina împrejurimile, mult crescută faţă de noap­tea în care cei trei luptaseră cu Nălucile.

– Ai cunoştinţe în Derala, căpitane?
– Am, recunoscu acesta. Am chiar şi rude.
– Departe tare?
– Ei, nu chiar. La câteva ore de marginea Marii Pă­du­­ri, în Ţinutul Băiesei, chiar pe Drumul Trecătorii. La Târ­­gul Vicinului.
Dan zâmbi auzind atâtea amănunte de la un om alt­­fel destul de zgârcit în cuvinte. Era limpede că atinsese su­­fletul că­­pitanului într‑un loc sensibil.
– Şi cum ţii legătura cu ele?
– Prin cei care merg dintr‑o parte în alta, voinice, par­că nu ştii cum se face!
Căpitanul privi iute în jur, apoi scoase o pungă mi­că pe care o vârî cu o mişcare foarte iute în brâul lui Dan. Pun­­ga se simţea grea şi tare, şi Dan recunoscu doar după a­tin­gere că era vorba de aur.
– Ia, să nu te vadă cineva! E solda mea pe un an! Să o duci, te rog mult, surorii mele care trăieşte acolo. E sin­gu­­ra ru­dă apropiată a mea. Pentru ea muncesc până a­cum. O chea­­­­mă Enga… la fel ca pe prinţesa din Ocland; aşa a vrut mama să‑i zică. O ştie toată lumea, că e sora mea. Stă nu de­par­­te de Ha­nul Urşilor – şi căpitanul râse scurt, par­că în­ve­se­­lit de întâmplarea care unea pe sora sa de locul aspru în care el însuşi trăia3.
Deşi vorbea, ochii căpitanului scrutau zarea şi pă­du­­rea, străpungând întunericul în căutarea posibilelor pri­mej­dii.
– Bine, zise Dan. Fii sigur că, dacă trăiesc, i‑o voi da.
Dădu să plece, dar căpitanul îl opri.
– Cum să te răsplătesc?
Dan îl privi aspru:
– Crezi că fac asta pentru bani?
– Nu, dar osteneala ta…
– Termină, căpitane! Aici nu‑i vorba doar de oste­nea­­lă. Ori­­cum trebuie să ies din Pădurea cea Mare. Şi asta es­­te o pri­­ci­­nă de viaţă şi moarte. Aşa ceva nu se plăteşte. Dacă aş fi ne­­gus­tor, aş înţelege, poate. Deşi chiar şi a­tunci, pentru prieteni…
– Ei, îl întrerupse căpitanul. Se vede că nu ştii vor­ba „frate, frate, da brânza‑i pe bani”!
– O ştiu, dar unde‑i brânza?
Căpitanul fu zăpăcit de întrebarea fără înţeles.
– Vezi? Nu‑i vorba de nici o brânză aici. Aici e vor­ba de viaţă şi moarte, de prietenie, de ajutor, de alte lu­cruri.
Şi Dan intră la adăpost, să se culce.
– Măi Dane, şopti Mitu în întuneric, măcar un arc pen­­­­­­­tru mine puteai şi tu să‑i ceri.
Dan râse încet:
– Măi Mitule, nu te poţi stăpâni să tragi cu urechea nici când pici de somn?
Râse uşor şi Mitu.
– Gândeşte‑te, zise Dan iar, că ne‑a ţinut de două ori mai mult decât primeşte legea. Să‑i mai cer ceva?
– Nu, recunoscu Mitu, e chiar mai mult decât se poa­­te cere.
– Vezi!
Şi se cufundară în somn.

*

A doua zi, chiar la revărsatul zorilor, cei trei ieşiră pe porţile Turnului Morţii, grăbind spre Fortul Urşilor.

În urmă, ostaşii le dădură onorul.

Nici unii, nici alţii n‑ar fi putut spune că înţelegeau no­­­­­­­­ua legendă care se năştea chiar în aceste zile, prin fap­te­­le celor trei şi ale celor din jurul lor.
Purtau desagi noi, cu merinde pregătite de ostaşii Tur­­­­­nu­­­lui. Şi mai era un pachet mare, bine legat, care îi fu­se­­se dat pe furiş lui Mitu de unul dintre ostaşi, cu priviri pli­­ne de în­ţe­les (din care Mitu, cum era de aşteptat, nu în­ţe­le­sese nimic).

Deşi ostaşii încercaseră şi aici a se ţine oarecum reci fa­­­­­­ţă de ei, nu izbutiseră aceasta. Chiar deloc. Prea fu­se­se­ră a­proa­­pe de ei în noaptea luptei cu Nălucile, când mulţi din­­tre ei, deşi aflaţi la adăpostul zidurilor, crezu­seră că pen­tru a pa­tra oară avea să fie distrus Turnul Morţii. Gre­u­ta­tea bă­­tăliei le­gase între ei o frăţie de arme pe care n‑o pu­teau înlătura, de­­şi era cu putinţă să nu se mai vadă ni­cio­da­­tă. Priveau cu părere de rău plecarea celor trei, deşi în­ţe­le­geau oarecum că n‑ar fi fost cu putinţă – şi nici bine – ca aceştia să se fi oprit din drumul lor.

Pe cerul albastru fuioare albe alergau cu re­pe­zi­ciu­ne. Se apropia furtuna.

Capitolul III                                        magazin online DSV                                          Capitolul V

Mihai-Andrei Aldea