AJUTAŢI TÂLHARII! APĂRAŢI TÂLHARII! DISTRUGEŢI PE CEI CARE SE ÎMPOTRIVESC TÂLHARILOR!

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

AJUTAŢI TÂLHARII! APĂRAŢI TÂLHARII! DISTRUGEŢI PE CEI CARE SE ÎMPOTRIVESC TÂLHARILOR!

Ce aţi zice dacă aţi vedea oameni care strigă în stradă „Ajutaţi tâlharii! Apăraţi tâlharii! Distrugeţi pe cei care se împotrivesc tâlharilor!”?
Este adevărat că aţi crede întâi că glumesc?
Şi dacă aţi vedea că vorbesc serios, că îşi urlă din suflet apărarea pentru tâlhari şi duşmănia pentru cei care se împotrivesc tâlharilor, ce aţi crede?
Că sunt nebuni sau că sunt cel puţin la fel de răi ca tâlharii pe care îi apără, e adevărat?

Tâlharul este cel care săvârşeşte o tâlhărie sau un jaf – adică un furt cu silnicie, cu ameninţare, forţă, violenţă.
În Republica România, în care trăim, se ştie de către oricine că există tâlhari particulari şi organizaţii sau grupuri tâlhăreşti. Aceste organizaţii sau grupuri tâlhăreşti pot fi izolate – grupuri mici de oameni care dau lovituri prin forţă – sau legate între ele (ceea ce se mai numeşte şi „mafie”).
Se ştie, de asemenea, că cea mai mare grupare mafiotă, cel mai primejdios grup de grupuri de tâlhari este Statul. Statul aşa-zis „român”.

Un exemplu simplu este acela al transporturilor şi drumurilor. Combustibilul se vinde la un preţ hiper-umflat, din care cca. 80%[1] sunt taxe, tva şi „accize” (adică tot… taxe), toate impuse, prin forţă, de Statul „român”. Care, teoretic, le foloseşte pentru „binele cetăţeanului”, de la „construcţia de drumuri şi autostrăzi” la… ce vrea cheful Statului!
Ajungându-se chiar la situaţii în care se pun accize sau taxe la carburanţi pentru a forţa cetăţenii să acopere pierderile unor falimente clar tâlhăreşti („taxa de solidaritate” pentru Bancorex, de exemplu).
Trec peste alte taxe şi impozite care, teoretic, sunt tot pentru „drumuri şi autostrăzi”. Dar pun o întrebare de bun simţ: unde sunt banii noştri? Unde sunt banii daţi de cetăţeni la fiecare alimentare de la benzinărie?
Sunt drumurile din Republica România măcar decente? Sunt autostrăzile construite şi întreţinute de Stat măcar decente?
Nu! Nu! Nu! Drumurile sunt mizerabile, autostrăzile o ruşine!
Sunt nenumărate drumuri cu tot felul de curbe inutile, adăugate doar pentru a mai prinde o bucată de teren cu anume proprietar, „despăgubit” masiv pe banii noştri. Sunt nenumărate drumuri cu borduri sfărâmicioase, cu asfalt sfărâmicios, cu marcaje ce se şterg repede şi alte asemenea „consumabile ultra-fragile”, astfel încât sunt în veşnice reparaţii pe banii noştri – dacă şi când sunt reparate, de obicei înainte de alegeri. Autostrăzile sunt o bătaie de joc. Regiuni istorice precum Moldova sau Oltenia sunt sugrumate economic prin lipsa unei autostrăzi. Comerţul nord-european ce ar putea trece pe văile Siretului şi Prutului către sudul Europei şi către Asia prin România este în mare parte deviat pe alte rute – mai ales feroviar-navale, străine – de lipsa autostrăzilor din Moldova şi starea jalnică a căilor ferate româneşti. La fel rutele Banat-Oltenia-Muntenia-Dobrogea. Banatul începe să aibă autostradă abia din ultimii ani. Iar autostrăzile româneşti SUNT CELE MAI SCUMPE ŞI CELE MAI PROASTE DIN LUME!
Atât de proaste sunt drumurile româneşti – de la cele rurale până la autostrăzi – încât UCID OAMENI prin lipsa lor de calitate.

Este doar un exemplu, prezentat foarte pe scurt. Altul?

În 2016 erau în Republica România 367 de spitale publice şi 187 spitale „private”. Acestea din urmă le lăsăm deoparte. De fapt, dacă lăsăm deoparte spitalele, cabinetele medicale, clinicile de specialitate şi celelalte unităţi sanitare din România constatăm că lăsăm deoparte înspre 80% din infrastructura medical-sanitară a României!
Altfel spus, Statul urlă mereu – jefuindu-ne de bani în mii de feluri – că nu are bani, dar particularii câştigă bani din farmaciile la care Statul a renunţat… Astea sunt doar o pildă a altor manevre mafiote ale Statului „român”. Dar nu la ele ne vom opri acum!
Deci Statul are în 2016 doar 367 spitale şi un buget al Ministerului Sănătăţii de ŞASE MILIARDE, ŞAPTE SUTE CINCIZECI ŞI UNU DE MILIOANE DE LEI (NOI)! Aceste cifre, reprezentând peste 4% din PIB, trebuie puse în paralel cu bugetul pentru culte din 2016, buget care este de cca. 0,09% din PIB!
Atenţie! Cu 0,09% din PIB toate cultele din Republica România îşi întreţin cca. 18-19 mii locaşuri de cult[2]. Cu peste 4% din PIB Ministerul Sănătăţii NU poate întreţine decent 367 de spitale!!!
Realizaţi vreo clipă DEMENŢA TOTALĂ a situaţiei?
Cu un total de SUB 0,1% din PIB cultele din România, de la ortodocşi la adventişti, mozaici, musulmani etc. îşi întreţin peste 18.000 (optsprezecemii) de locaşuri de cult, iar cu peste 4% din PIB Statul nu izbuteşte să întreţină decent 367 de spitale!
Adică având de peste patru sute de ori mai mulţi bani decât toate cultele din Republica România, Ministerul Sănătăţii nu poate întreţine un număr de spitale de cca. cincizeci de ori mai mic decât numărul locaşurilor de cult!
Respectiv, cheltuind din PIB de douăzeci de mii de ori (50×400) mai mulţi bani pentru un spital decât se cheltuie pentru un locaş de cult, Statul nu izbuteşte să întreţină spitalele mulţumitor.
Vor spune unii îndoctrinaţi că Statul are, la Sănătate, şi alte cheltuieli decât spitalele, iar Cultele, la rândul lor, şi alte venituri decât cele de la buget. Dar adevărul pe care îl pot vedea şi ei dacă se eliberează de îndoctrinare este că şi Sănătatea are şi alte venituri decât cele de la buget, iar cultele au şi alte cheltuieli decât cele cu locaşurile de cult. Inclusiv cu unităţi medicale, de la spitale şi până la cabinete sau hospisuri, întreţinute pe banii lor la un nivel net superior unităţilor de stat. Q.E.D.

Sunt doar câteva exemple ale jafului mizerabil practicat de Stat.
Unii vor spune că este vorba „doar” despre incompetenţă. Dar atunci când această incompetenţă (1) jefuieşte oamenii, (2) ucide şi (3) este tolerată, ba chiar sprijinită de Stat, [incompetenţa] devine o acuzaţie în plus. Şi este unul din motivele săvârşirii tâlhăriilor!
Nu mii de euro, nu zeci de mii de euro; nu sute de mii de euro, nu milioane de euro; sunt zeci de miliarde de euro pe care Statul zis român ÎI JEFUIEŞTE DE LA ROMÂNI AN DE AN!

Şi în aceste condiţii sunt unii care strigă:
– Ajutaţi tâlharii! Apăraţi tâlharii! Distrugeţi pe cei care se împotrivesc tâlharilor!
Sunt unii care vor SĂ SE DEA STATULUI MAI MULT!
Mai mulţi bani, mai mult control, mai multă putere!

Având cele mai multe servicii secrete dintre toate statele europene, având un procent de M.I.-şti şi agenţi care îl situează în rândul dictaturilor crunte, Statul se victimizează permanent că este „slab” şi „nu poate” lupta împotriva corupţiei.
Jefuind prin forţă Românii, distrugându-i pur şi simplu dacă se opun jafului, sau dacă accidental nu plătesc ceva din nenumăratele taxe şi impozite tâlhăreşti – pentru care nu dă mai nimic în schimb – Statul se plânge mereu că nu are bani!
Aceasta este organizaţia pe care unii o apără orbeşte!

Să fim bine înţeleşi: fără un stat, nu există Ţară!
Existenţa unui stat românesc este condiţie esenţială pentru existenţa României!
Dar un stat românesc, nu o organizaţie mafiotă anti-românească!
Sau preferaţi o organizaţie mafiotă anti-românească în locul unui stat românesc? Nu? Nici eu!
Eu vreau un Stat românesc, în care proprietatea să nu fie impozitată, în care taxe şi impozite să fie luate doar pentru ceea ce Statul face pentru cetăţeni! Şi voi vreţi asta? Da? Înseamnă că suntem de acord că Statul de astăzi, tâlhar, incompetent şi mafiot, trebuie reformat! Ceea ce face necesară limitarea puterii autorităţilor/structurilor de stat şi creşterea puterii reale, directe, a cetăţenilor! Ceea ce face necesară critica liberă a Statului tâlhar şi renunţarea la apărarea iraţională a acestuia. Îndreptarea începe de la noi, din renunţarea la adorarea Statului tâlhar şi trecerea la responsabilitate civică. Rezultatele nu vor veni pe loc, nu se vor obţine uşor, dar vor veni şi se vor obţine. De noi depinde!

Mihai-Andrei Aldea

[1] Se spune, de obicei, că preţul materiei prime ar fi în jur de 30-40%, iar al transportului, distribuţiei şi vânzării de 10-15%, dând un total de cca. 50% din preţ. Dar aici se ignoră faptul că materia primă, transportul, distribuţia şi vânzarea sunt şi ele impozitate şi taxate în mod repetat, direct şi indirect, de către Stat.

[2] Biserica Ortodoxă Română având cel mai mic procent de locaşuri de cult raportat la numărul de credincioşi.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ioan Aurel Pop – Românii „se fălesc că sunt romani” (preluare)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ioan de Sultanieh (în Asia Mică), călugăr dominican, arhiepiscop, călător prin Țările Române și prin cele locuite și de români, alcătuiește în 1404 „Libellus de Notitia Orbis”, în care scrie despre români: „Ei au o limbă proprie și aproape latină și, după cum se povestește, se trag din romani, căci, atunci când un împărat roman a obținut acele țări – adică Macedonia – unele grupuri dintre romani, văzând că țara e mănoasă și căpătându-și soții acolo, au rămas pe loc. De aceea, sunt numiți vulgari, de la limba vulgară romană. De aceea, ei se fălesc că sunt romani și lucrul acesta se vădește în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”.

Arhiepiscopul din Asia Mică face în acest text mici confuzii, dar relatarea este, în esență, corectă. Confuziile se leagă de asemănarea dintre adjectivele „bulgar” și „vulgar”. Românii cunoscuți direct de către prelat erau cei de la sud de Dunăre, din Balcani, care trăiau printre bulgari și vorbeau o latină vulgară (populară) sau vulgarizată (incorectă gramatical, dacă ne raportăm la latina clasică). Este vorba despre urmașii acelor români care, pe la 1200, formau Imperiul româno-bulgar, condus de Ioniță cel Frumos …

Source: Ioan Aurel Pop – Românii „se fălesc că sunt romani” (preluare)

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte

Când în august 1916 sună mobilizarea, Maica Mina îşi pune banderola Crucii Roşii, apoi se prezintă la Prefectura Tecuci.
Este repartizată, la cerere, într-o poziţie foarte grea, întâi în spitalul din spatele frontului, apoi în prima linie. Dârzenia de Româncă ardeleancă îi iese la iveală foarte repede. Fără să aştepte indicaţii, merge după răniţi în plină luptă. În plin bombardament, în timpul tragerilor, pe sub liniile nevăzute şi ucigătoare ale gloanţelor şi şrapnelelor, Maica Mina caută soldaţii răniţi, le dă primul ajutor, îi ia în spate şi îi cară până departe, la spital.
Pentru purtarea sa eroică primeşte autorizaţia de a purta uniformă şi devine conducătoarea serviciului de ajutorare a răniţilor din prima linie.

În faţa morţii ce o ameninţă neîncetat Maica Mina Hociotă îşi ia alături, ca apărare şi mărturisire, Crucea şi Drapelul!
O cruce mare, legată cu tricolorul, îi atârnă pe piept în mijlocul iureşului morţii. Alături de chipul ei fin şi hotărât, este imaginea ce răsare în ochiul fiecărui rănit ce o vede ivindu-se în gropile obuzelor şi celelalte cotloane ale câmpului de luptă.
Crucea şi Tricolorul o însoţesc neîncetat, stând prin ea alături de fiecare dintre ostaşii pe care îi salvează.

Poate fiecare dintre noi să îşi închipuie greutatea şi mizeria unei lucrări în care moartea în formele cele mai oribile se vede la fiecare pas.
Cu deplină credinţă în Dumnezeu, cu acea convingere adâncă a Românilor că vor birui, ajutaţi de Puterile Cereşti, toate răutăţile Iadului, Maica Mina a dormit în tranşee, a cărat zeci şi sute de răniţi, a întărit sufleteşte mii de oameni, într-o osteneală neîntreruptă, riscându-şi neîncetat viaţa.
În 1917 are loc ceea ce era de aşteptat: este lovită de gloanţe în timp ce conducea un transport de răniţi salvaţi din luptele de la Mărăşeşti. Piciorul stâng pare pierdut. Ajunge la Iaşi alături de răniţi şi, ca prin minune, piciorul scapă de amputare. Dumnezeu călăuzeşte mâna Căpitanului Gheorghiu, care izbuteşt o operaţie foarte grea, în condiţii… pe care astăzi nu am dori nici să le gândim.

În timpul vindecării Maica Mina… îngrijeşte bolnavii!
Dăruirea ei şi cunoştinţele sale medicale fac să fie rechiziţionată – prin ordinul semnat de Dr. I. Cantacuzino – la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de Prof. Dr. Gerota (cel care ceruse păstrarea ei în spital).
Maica Mina va păstra o vie amintire dăruirii totale a acestui doctor, pentru care îngrijirea eroilor loviţi era mai presus decât viaţa.
O pildă a acestei dăruiri este purtarea sa în timpul izbucnirii cumplitei epidemii de tifos exantematic, ce a ucis sute şi sute de mii de vieţi. Deşi mulţi fug din faţa bolii – inclusiv peste Prut, în teritoriile ocupate de Rusia – Dr. Gerota o îndeamnă pe voluntara sa, Maica Mina Hociotă, să rămână la datorie în mijlocul bolii, astfel:

„După dumneata n-are cine să plângă!”

Sună aspru, greu de dus, aceste cuvinte?
Să ne amintim că şi Doctorul Gerota rămânea în mijlocul bolnavilor şi răniţilor, ca şi cum nu avea cine să îl plângă dacă moare… Sau ca şi cum aceste cuvinte erau o simplă îndreptăţire a unui eroism, a unei dăruiri pentru care nu mai existau hotare.

Maica Mina Hociotă va duce, fără şovăire, o cruce foarte grea: dezinfectarea zilnică a „materialului rulant”, adică a întregului echipament folosit de medici, infirmiere, bolnavi… Asta însemna să îşi asume cel mai mare risc de îmbolnăvire de cumplita boală, ciuma Marelui Război.
În acelaşi timp ea trebuie să ţină evidenţa tuturor registrelor şi documentelor spitalului, să îngrijească răniţii, să asiste medicii etc., etc.

Îşi face datoria. Supravieţuieşte.
Se pare că în timpul acestui serviciu istovitor, în mijlocul nebuniei cumplite a războiului, Revoluţiilor Ruseşti şi tuturor celorlalte tulburări, ea primeşte gradul de sublocotenent, fiind una dintre foarte puţinele femei cu grad în Armata Română a acelor vremi.

A fost decorată, se pare, de mai multe ori, dar s-au păstrat doar un însemn de la Mărăşeşti şi Crucea Comemorativă, primită de două ori.
Sfârşitul războiului o găseşte la datorie.
Merge înapoi la Mânăstirea Văratec, de unde mai apoi va fi mutată la Mânăstirea Agapia.

În amintirile ei, Maica Mina Hociotă spune despre ceea ce a făcut pe front:

„Vă puteţi închipui ce bucurie am simţit când am putut să slujim şi să ajutăm pe fraţii noştri, care ne-au eliberat de sub jugul străin, unguresc. […]
Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca nişte ostaşi ai Domnului şi ai Ţării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, după conştiinţa cu care am slujit Ţara, cu dragoste de cetăţeancă româncă şi de ardeleancă.„

În 1923 Maica Mina se mută la Mânăstirea Nămăieşti, în Judeţul Argeş, un loc în care ardelenii erau de asemenea foarte mulţi. Din părţile Jiului şi până în Buzău, de la satul Galeş din Argeş şi până la Aldenii din Buzău, locurile erau pline de aşezările Românilor ardeleni fugiţi de răutatea ungurească, de prigoanele calvine, catolice şi uniate şi de cumplitul regim austro-ungar.

Departe de viaţa idilică pe care şi-o închipuie neştiutorii a o avea călugării, maicile de la Nămăieşti se ostenesc mult, atât pentru a ţine mânăstirea, cât şi pentru a ajuta, după tradiţie, cât mai mulţi nevoiaşi.
Dar pentru Maica Mina este prea puţin.
În 1930 ea se prezintă voluntar spre a-şi completa studiile de Cruce Roşia, urmând cu binecuvântarea Patriarhului Miron – şi el ardelean – doi ani de învăţătură medicală pentru „surorile de caritate”.
Este un timp în care lucrează vreme de un an la Spitalul Filantropia din Bucureşti, apoi la Spitalul de copii (ultima lună la contagioşi), apoi din nou la Filantropia, la secţia O.R.L.
Prezenţa maicilor în spitale era, de fapt, nu doar un fapt comun în acele vremuri, ci şi un semn bun pentru bolnavi, ele fiind renumite ca cele mai bune şi mai dăruite surori de caritate. Lipsa familiei, pe de-o parte, şi astfel a grijilor casnice, dar mai ales Credinţa, făceau din ele exemple de răbdare, pricepere şi înţelegere.

În 1933 va conduce organizarea Şcolii de infirmiere din Cluj.
Apoi revine la rolul său pe care îl împlinea din anul anterior: asigurarea asistenţei medicale pentru Comuna Valea Mare, Pravăţ, Judeţul Muscel (lângă Mânăstirea Nămăieşti).
La vremea pensiei, o mulţime de oameni se grăbeau să dea mărturie pentru lucrarea făcută, zi şi noapte, de această călugăriţă.
Învăţătorul V. Busuioceanul spune:

„a fost de cel mai mare ajutor locuitorilor din comună prin cunoştinţele sale medicale, pentru că a sărit ori de câte ori a fost nevoie în ajutorul suferinţelor şi bolnavilor, punând interes, zel şi devotament pentru uşurarea celor bolnavi. A făcut chiar sacrificii în această privinţă fără nicio precupeţire şi cu totul în mod gratuit.”

Dar poate cel mai frumos cuvânt este acela rămas de la Angela C. Popescu, din Nămăeşti-Muscel:

„Poporul îi va fi mereu recunoscător pentru toate sacrificiile făcute în slavarea şi alinarea suferinţelor.”

În toamna lui 1939 începea Al doilea război mondial.
Maica Mina, asemenea restului personalului medical, a fost socotită mobilizată la locul de muncă. Din iulie 1941 mobilizarea este mutată, „pe tot timpul războiului”, la Spitalul Z.I. nr. 292 din Câmpulung-Muscel.
Va lucra acolo, într-adevăr, cu aceeaşi dăruire, până la sfârşitul mobilizării, după care revine la Mânăstirea Nămăieşti.

Va face parte dintre misticele care va păstra Credinţa vie în timpul comunismului.
Figura ei legendară era extrem de greu de doborât de propaganda atee. Cum să convingi poporul că monahii sunt nişte paraziţi, că maicile şi părinţii din mânăstiri sunt inutili sau chiar dăunători când Ţara era plină de oameni ca Maica Mina Hociotă?
Sute de maici lucraseră ca surori de caritate atât în cele două războaie mondiale, cât şi între ele. Tradiţia era veche: primele bolniţe (adică spitale) din istorie au apărut pe lângă mânăstiri, ţinute de Biserică. De la Golia din Iaşi până la Colţea din Bucureşti, nenumărate sunt bolniţele doar din Muntenia şi Moldova, în care mii şi mii de nevoiaşi au fost îngrijiţi în fiecare generaţie. Mai mult, schiturile şi mânăstirile erau refugii, în care se puteau adăposti – şi îndrepta – cei care aveau necazuri cu legea. Maica Marina doar dusese mai departe o tradiţie străveche românească, ţinută şi de părinţii ei şi de tot neamul ei, din veac.

Cu vremea Maica Mina Hociotă, fata de cioban din Săliştea Sibiului, devine stareţa Mânăstirii Nămăieşti, îngrijindu-se de aşezământul monahal până la sfârşitul vieţii.
Călugăriţele au fost alungate din spitale, comuniştii încercând apoi să le alunge şi din viaţa monahală, să distrugă în întregime Credinţa.
Totuşi, la 1968, la 50 de ani de la încheierea Primului război mondial, cei doi reprezentanţi ai cumplitelor bătălii de la Mărăşeşti sunt Maica Mina Hociotă şi Nae Taină Bica. Tipic situaţiei excepţionale din acei ani, Maica Mina este decorată iar, cu „Virtutea ostăşească” (clasa I-a).

Maica Mina 3.jpgNae Taină Bica şi Maica Mina Hociotă, doi Români adevăraţi

Trece la Domnul în 9 iulie 1977, după o viaţă închinată lui Dumnezeu în cel mai deplin înţeles românesc – adică închinată facerii de bine, înfrumuseţării lumii, mângâierii suferinţelor şi ajutorării celor în nevoie – Maica Mina Hociotă se mută la Ceruri.

Asemănată de unii cu eroina Ecaterina Teodoroiu, Maica Mina, eroina Mariana Hociotă, a avut însă un alt drum, o altă cruce.
În ea şi prin ea s-au unit pământurile româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Prin ea au fost salvaţi mii şi mii de oameni, prin ea mii şi mii de familii au primit înapoi pe soţii, taţii sau fiii care altfel ar fi fost îngropaţi. Prin ea au fost îngrijite mii de familii din Argeş. Prin ea legătura nesfârşită şi nestrămutată dintre Neam şi Credinţă a mers mai departe, frumoasă şi deplină.
Maica Mina Hociotă nu a purtat puşcă sau pistol, nu a condus bătălii armate.
Dar a dat un război de o viaţă pentru păstrarea Adevărului, pentru libertate, demnitate şi unitate naţională, pentru ocrotirea vieţii, pentru înmulţirea binelui.

Dintre multele, foarte multele lucruri ce se pot spune despre această călugăriţă, închei micul meu cuvânt cu o întâmplare pilduitoare:

În 1917 la Spitalul nr. 271 din Iaşi era o adevărată nebunie. Pe de-o parte ciuma vremii – tifosul exantematic – făcea ravagii. Pe de alta, răniţii veneau în şiruri parcă nesfârşite de pe front. Mai mult, obţinerea materialelor sanitare era o adevărată aventură.
În mijlocul acestei lumi tulburi, plină de sânge, puroi, fecale, infecţii, speranţe, deznădăjduiri, boli, coşmaruri şi altele asemenea, Maica Mina şi alte maici – surori de caritate – spălau rănile şi excrementele bolnavilor, curăţau puroiul, dezinfectau aşternuturile, instrumentele medicale, paturile şi tot ce se putea dezinfecta. Aduceau mâncarea şi hrăneau invalizii, făceau rugăciuni cu toţi cei care aveau nevoie – şi câţi aveau nevoie! -, îi încurajau şi întăreau pe cei slăbiţi sufleteşte. Etc., etc., etc.
Această lume este locul în care, printre atâţia alţi suferinzi, se află şi un soldat foarte grav rănit. Medicii încearcă să-l ajute, dar îşi dau seama curând că nu există speranţă: era osândit la moarte. Rănitul este aşezat în partea destinată muribunzilor. Aici o vede trecând pe Maica Mina şi îi cere, cu lacrimi în ochi, ajutorul: nu poate să moară, trebuie să lupte mai departe, trebuie să se întoarcă şi la familie! Ca atâţia alţii…
Maica Mina se duce la doctori. Aceştia îi spun că nu se poate face nimic, rănitul nu poate fi salvat.
Maica Mina îl „ascunde” în altă încăpere, printre ceilalţi răniţi de care se ocupa, şi începe să îl îngrijească în chip deosebit. Rugăciune şi asistenţă medicală, Psaltirea şi curăţarea încăpăţânată a rănilor. Ea luptă să-l ajute pe ostaş, acesta luptă să trăiască, amândoi se roagă. Asta în vreme ce sora de caritate Mina Hociotă mai îngrijea nenumăraţi alţi soldaţi, avea în grijă dezinfectarea echipamentului, trebuia să facă actele spitalului ş.a.m.d.
Eforturile supraomeneşti ale Maicii Mina sunt binecuvântate de Dumnezeu: soldatul osândit la moarte se face bine şi este înfăţişat medicilor. Care, uluiţi, constată miracolul: mortul trăieşte!

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Săliştea Sibiului este o străveche aşezare românească, ale cărei rădăcini merg adânc în Preistorie; şi care a dat Românimii mulţi oameni de mare valoare.
Printre aceştia se află şi Marina Hociotă, născută la 16 august 1896. Ea este eroina acestui mic material despre un suflet foarte mare.

Marina Hociotă a avut două certificate de naştere. Primul, produs de autorităţile ungureşti din Transilvania ocupată, îi maghiariza numele în „Marianna”, trecându-i numele românesc în paranteze. Era, oricum, mai norocoasă decât sute de mii de alţi Români cărora li se maghiariza numele complet, fără a se mai menţiona forma românească*. Al doilea, românesc.
Părinţii ei au fost Nicolae Hociotă, de 40 de ani, cioban. Era, adică, unul dintre „marinarii pe uscat ai Românilor”, cum îi numea Nicolae Iorga pe aceşti oameni eroici. Oierii şi herghelegii români – mai puţin văcarii – au călătorit cu turmele sau hergheliile până foarte departe, asigurând legătura între ramurile Românimii şi între acestea şi popoare frăţeşti precum Gruzinii, Armenii, Ladinii etc. (unele amănunte aici şi aici).
Mama Marinei a fost Ana (n. Cruţiu), de 32 de ani. A fi soţie de oier nu era un lucru uşor, cerând o putere ce astăzi pare aproape de legendă.

În 1908, ca urmare a vieţii grele pe care a dus-o, Nicolae Hociotă se stinge la numai 52 de ani. Copila, Marina, avea 12 ani. Era la şcoală, în ultimul an de primară. În acea vreme singurele şcoli româneşti din Ardeal erau cele confesionale, greu lovite de Legile Apponyi. Aceste legi, de un rasism rar, încercau să suprime învăţământul în limba română – şi în limbile tuturor naţionalităţilor conlocuitoare din zona „Transleithaniei”, controlată de Ungaria**.
Ca urmare, în Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română „Săliştea”, înfiinţată de Biserică şi ţinută de Biserică, autorităţile ungureşti au impus folosirea aproape exclusivă a limbii ungare. Practică răspândită, în urma Legilor Apponyi, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Panonia şi celelalte teritorii aflate sub regimul unguresc.

În 1914, la 10 decembrie, mama Marinei Hociotă, Ana, declară la notar acordul ei ca fiica sa, deja trecută în România – textual în act – să se călugărească (la Mânăstirea Văratec).
Marina Hociotă povesteşte:

„Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mânăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile.”

Copila avusese destulă răbdare, aşteptând doi ani de zile după terminarea claselor primare o schimbare a vremurilor… sau atingerea vârstei la care, asemenea multor alţi Români, putea fugi în Ţară.
Ajunsă la Mânăstirea Văratec la 14 ani va sta patru ani în noviciat, călugărindu-se la 18 ani. Primeşte acum numele de monahie, Mina, în chiar anul în care izbucnea Marele Război – cum a fost denumit la început Primul război mondial (cu groază, dar şi cu speranţa deşartă că va fi unic în istoria omenirii).

Merită amintit, măcar pentru a sublinia exodul peste Carpaţi al Românilor din Ardeal – de „binele” stăpânirilor austriacă şi maghiară – că mânăstirile din România erau pline de călugări şi maici de origine ardelenească***. La Mânăstirea Văratec, printre alte maici venite din Transilvania era şi Melania Cruţiu, soră cu Ana, mama Marinei Hociotă.

În 1916 România se pregătea de intrarea în război. Cu Puterile Centrale, sau cu Aliaţii?
Teoretic Puterile Centrale erau aliaţi ai României. Dar această alianţă pe hârtie se limitase la a fi o oarecare protecţie în faţa imixtiunilor ruseşti, în rest fiind nu doar încălcată de Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia şi Germania, ci pur şi simplu batjocorită crunt. Românii din Austro-Ungaria şi Bulgaria, mai ales, aveau parte de un tratament mizerabil, de o persecuţie premanentă.
Bucovina, o parte a Moldovei în care Românii erau 90% în 1770, este colonizată sistematic de Viena cu orice alogeni posibili. Tot colonie era socotită şi Transilvania, fiind ţinta colonizării cu Germani şi Unguri, dar şi cu alte naţionalităţi ne-româneşti. Tot colonii erau pentru aceşti aşa-zişi aliaţi ai României şi Banatul, Maramureşul, Crişana etc. Şi pretutindeni Românii erau persecutaţi cumplit. Oricare altă naţiune din Austro-Ungaria avea mai multe drepturi decât Românii. Pentru purtarea unei cocarde tricolore  (româneşti) sau pentru o bucăţică de tricolor (românesc) la urechea calului nu doar că se făcea puşcărie, dar se ajungea chiar şi la uciderea Românilor „vinovaţi”. Foarte multe biserici româneşti ortodoxe fuseseră date în secolul al XVIII-lea Uniaţilor, dar şi Sârbilor, Croaţilor şi altor populaţii slave****. Şcolile româneşti erau descurajate prin toate metodele, ajungându-se prin Legile Apponyi să fie silite a preda în limba maghiară, în ciuda numelui şi a faptului că erau ţinute exclusiv pe banii daţi direct de Biserică şi particularii Români.
În Bulgaria persecuţia anti-românească era şi mai grea, practica pogromurilor anti-româneşti fiind răspândită în întreaga ţară. Crimele comitagiilor bulgari pe frontiera Dobrogei erau celebre atât prin frecvenţă cât şi prin bestialitate.
Deşi situaţia Românilor din Rusia era foarte grea, părea de-a dreptul bună prin comparaţie cu iadul trăit de Românii din Austro-Ungaria sau Bulgaria. Şi dacă autorităţile „române” încercau să ascundă populaţiei persecuţiile anti-româneşti ale „aliaţilor”, refugiaţii ardeleni – şi crimele din Dobrogea – scoteau mereu la iveală adevărul.

Ca urmare în 1916 România intră în război de partea Aliaţilor, împotriva Puterilor Centrale. Aliaţii, la fel de mincinoşi ca „aliaţii” din Puterile Centrale, făgăduiseră României un hotar până la Tisa, cu schimburi de populaţii cu Ungaria – dacă mai era păstrată în existenţă după război – şi Serbia. De asemenea, făgăduiseră o ofensivă simultană cu cea românească pe toate fronturile, din Macedonia în Franţa.
Minciuna a ieşit repede la iveală: în vreme ce România, conform obligaţiilor sale, intra în luptă, Aliaţii „şi-au luat vacanţă” pe toate fronturile; pe termen lung. Şi au lăsat astfel uriaşe efective duşmane să fie aduse în România.

În acelaşi an 1916, cumplit pentru Români, încă în luna mai, Maica Mina Hociotă este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci„.
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare spre a lucra în spitale în caz de război. Şi, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roşie (de război).

Maica Mina 2Maica Mina Hociotă de la Văratec

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Regula maghiarizării numelor se aplica şi toponimelor („Râul de Aur” devine „Arieş”, „Buciumu” devine „Bucsony”, Săliştea devine „Szelistye” etc., conform legii maghiarizării toponimelor votată în 1897 în Parlamentul Ungariei) şi numelor de persoană (mai ales conform lucrării „Cum să maghiarizăm numele de familie” din 1898; de pildă cei numiţi „Albu” primeau de la autorităţi acte în care erau trecuţi ca „Feher”, cei numiţi „Negru” deveneau „Fekete”, „Moraru” devenea „Kovacs” şi tot aşa; cca. 25% din Ungurii din Transilvania de astăzi au străbunici proveniţi din Românii maghiarizaţi în secolele XIX-XX).

** Sunt Unguri ce au lipsa de ruşine a pretinde că aceste legi ar fi fost „democratice” şi chiar „benefice pentru minorităţi”. Le-am dori acestora aplicarea respectivelor legi pentru ei până vor recunoaşte adevărul şi vor cere iertare Românilor pentru nedreptăţile săvârşite de Naţiunea Ungară şi prin Legile Apponyi şi prin minciunile despre „caracterul progresist şi umanist” al acestora.

*** Chiar şi vestitul stareţ Ioanichie Moroi de la Sihăstira, a cărui canonizare este mult aşteptată de popor, era din Transilvania (amănunte aici).

**** Austriecii îi socoteau pe Slavi prea înapoiaţi pentru a fi în stare să se conducă singuri. De aceea credeau că ei nu pot reprezenta o primejdie pentru Imperiul Habsburgic. Rusia constituia un bun exemplu, de vreme ce fusese organizată ca mare putere de un conducător occidentalizat – Petru I – străin spiritului rusesc, apostat şi aservit intereselor vestice, cu ajutorul şi sub conducerea germanilor. Chiar şi capitala, „Sankt Petersburg”, purta pecetea spiritului german (şi limbii). Austriecii – şi Germanii – nu şi-au închipuit niciodată Rusia ieşită de sub puterea influenţei germane (şi este aşa, în mare parte, până astăzi). Ca urmare a acestei concepţii a fost încurajată slavizarea Românilor din toate zonele ne-germane (Galiţia, Bucovina, Maramureş, Banat, Dalmaţia etc.) şi s-au dat Slavilor drepturi negate Românilor.

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. IV. Demenţa neocomunistă

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am prezentat anterior originea masonică a minciunii urii dintre Daci şi Romani, cu intenţiile şi realizările ei; transformările suferite de această minciună în urma dezvoltării „închisorilor naţionale” la sfârşitul secolului al XIX (şi până la Al doilea război mondial); şi, în sfârşit, ceea ce s-a întâmplat pe acest plan în puşcăria comunistă (1944-1989). Ajungem la ultima parte, cea a incredibilei nebunii contemporane.

Cei care am ieşit în stradă în decembrie 1989 ştiam ce a fost şi ce a făcut comunismul în (şi din) România. Chiar dacă nu în toate amănuntele – despre Reeducarea de la Piteşti se vorbea şoptit, despre genocidul sovietic, unguresc, bulgăresc ori iugoslav împotriva Românilor de peste hotare, la fel. În acea vreme chiar şi Doina lui Mihai Eminescu era motiv de puşcărie.

Din păcate, într-un fel sau altul neocomuniştii – adică agenţii KGB/NKVD din eşalonul doi al Partidului – au ştiut să păstreze controlul statului.
Cererile moderate de la Timişoara – inclusiv minimalul şi esenţialul punct 8 – au fost ignorate în tot ce aveau esenţial.
Deţinuţii politic, cei care luptaseră pentru libertate, cei care ar fi trebuit să vină la conducerea Ţării, au rămas în umbră. Declarativ, erau respectaţi. Practic, erau „nişte legionari periculoşi” – inclusiv cei cu alte opţiuni politice decât cea legionară – şi erau puşi sub urmărire.
Partidele istorice pe care unii foşti deţinuţi politic au încercat să le reînfiinţeze au fost infiltrate masiv. Apoi, sub conducerea unor ofiţeri sub acoperire – precum Emil Constantinescu sau Traian Băsescu şi mulţi alţii – toată „opoziţia” a fost deturnată pe aceeaşi idee neocomunistă.

Haosul care s-a instalat în ţară, la toate nivelurile şi în toate domeniile, pare o formă generalizată a demenţei. Prin demenţă înţelegem termenul clar:
„DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta.”
„Alienaţie” înseamnă înstrăinare; înstrăinare de realitate, înstrăinare de bun-simţ, logică, firesc; nebunie.
Şi este ceea ce se vede în toată societatea.
Se văd oameni (?) care îşi spun Români – şi pretind să decidă viitorul României – şi îşi insultă Ţara cu cele mai abjecte cuvinte, ca nişte iude mizerabile, ca nişte trădători de Ţară şi Neam; fiind, bineînţeles, extrem de jigniţi de asemenea comparaţii.
Comparaţii pe care nu le pot contrazice însă, pentru că, evident, doar un trădător, o iudă, îşi insultă Ţara. Patriotul luptă să o salveze din mizerie, să o ridice. Iuda se întreabă doar câţi arginţi poate scoate de pe urma ţării. Patriotul se întreabă ce şi cum poate face şi da pentru Ţară, astfel încât aceasta să se ridice.
Se văd oameni care se dau urmaşi ai marilor luptători din trecut dar îşi lasă fetele să devină desfrânate, disponibile pentru orice plătitor. Şi nu se ruşinează o clipă că acestea „fac Turcia”, „fac Japonia”, „fac Italia” etc.
Se văd oameni care se dau mari la colţul străzii – plini de alcool – explicând superior şi agresiv cum trebuie condusă o echipă de fotbal, cum trebuie educată o clasă, cum trebuie condusă o primărie, Ţara sau întreaga lume; în vreme ce nu sunt în stare să se conducă pe ei înşişi, familia e vai de ea, copiii lor sunt prost crescuţi.
Se văd instituţii de stat care fură statul şi cetăţenii. Se văd politicieni „români” care pupă tălpile străinilor şi sunt gata să-i zdrobească pe cetăţenii români care-i împiedică în vreun fel din această activitate.
Şi lista poate continua foarte mult, înfăţişând o nebunie colectivă, cu felurite grade şi forme, cu felurite grupuri de adepţi.
Totul fiind în mod evident intenţionat şi dirijat de la nivel superior (şi, mai ales, exterior).

Înainte de a menţiona o lucrare anti-românească extrem de gravă (şi, din păcate, eficientă), dăm un citat care argumentează clar ideea intenţionalităţii acestor acţiuni:

„Românii sînt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale.
Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență de gunoaie etnice iremediabile în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice.
Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
(Karl Marx și Friedrich Engels în Opere complete, vol. Vlll, București, editura Politică 1963, pag. 259;
această opinie face parte din gândirea marxistă – masonică – susţinută, făţiş sau implicit, de mulţi oameni de cultură şi politicieni din Republica România; care sunt, astfel, implicit sau explicit, anti-români)

Revenind la firul nostru, hai să privim adevărul în faţă:
Din 1990 încoace au fost condamnate, sub îndrumarea statului, în şcolile de toate gradele şi în mass-media, iubirea de Neam, iubirea de Ţară, dragostea faţă de Străbuni şi moştenirea lor. Deşi se ştie că toate aceste sentimente sunt fireşti. Se regăsesc la toate naţiunile lumii, inclusiv la cele luate ca exemplu – cel puţin teoretic – de conducătorii la vedere şi din umbră ai României.
Dispreţul autorităţilor faţă de Români şi Românitate a mers până la libera promovare a incitării la genocid. Un exemplu clar fiind expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită [de Români].”.
Incitări care în orice ţară din lume ar fi dus la demisii, procese, condamnări. Mai ales în situaţia incendierii bisericilor româneşti din Har-Cov, a persecutării Românilor de către funcţionarii unguri din întreaga Ţară (inclusiv din Bucureşti) şi a altor acte similare de persecuţie etnică şi genocid cultural. În care, de altfel, intră chiar şi defrişările de păduri, prin care sunt nimicite comunităţi româneşti străvechi, de la moştenii din Vâlcea până la sate şi cătune de Bistriţeni sau Suceveni. În care intră, evident, îndemnurile şi impulsurile pentru emigrare, în care autorităţile excelează constant. Emigrare cumplită, incluzând ŞASE MILIOANE DE ROMÂNI nevoiţi să plece din Ţară. Şi pentru care statul „român” nu oferă niciun sprijin! Nu oferă niciun sprijin nu pentru repatriere – asta este cel mult o gogoaşă electorală -, dar nici pentru păstrarea identităţii naţionale. Aşa cum face orice stat cât de cât normal cu etnicii săi – şi cu atât mai mult pentru cetăţenii săi – aflaţi peste hotare.
Dar, asemenea coloniilor de sub stăpânirea vechilor imperii europene, Românii nu au voie să existe ca Neam! Ca urmare, desigur, Românii nu au voie să-şi iubească Neamul, Ţara, Străbunii şi moştenirea lor! Totul trebuie şters ori, şi mai bine, denigrat, batjocorit, murdărit*.

Pentru atingerea acestui scop un mijloc excepţional a fost – şi este – minciuna urii dintre Daci şi Romani.
Pe de-o parte, (1) îi desparte pe Români de Străbuni.
Pe de alta, (2) schimbă naţionalitatea Română cu altele, inducând deznaţionalizarea treptată, dar sigură, a Românilor.
În acelaşi timp, (3) asigură dezbinarea Românilor până când dezideratul deznaţionalizării este atins.

(1) Minciuna urii dintre Daci şi Romani îi desparte pe Români de Străbuni. Cum?
a. În primul rând, prin scoaterea dintre Străbuni a Galilor (Celţilor) şi Scito-Sarmaţilor. Două seminţii a căror moştenire a fost parte a sufletului românesc vreme de mii de ani. Şi care acum sunt şterse, pur şi simplu şterse din Istoria Românilor (unele informaţii despre moştenirea dată de Celţi şi Scito-Sarmaţi aici).
b. În al doilea rând, prin impunerea unei alegeri între Daci şi Romani. Pentru că se induce ideea că trebuie să alegi o tabără. „Trebuie” să fi de partea Dacilor sau a Romanilor… Ceea ce înseamnă că te lepezi de unii dintre cei doi. Adică, din patru străbuni, rămânem cel mult cu unul…
dar, de fapt, cu niciunul. Pentru că
c. Prin prezentarea mincinoasă a Istoriei ni se înfăţişează nişte străbuni care nu au existat, o moştenire inexistentă, lucruri care nu există. Aşa încât să rămânem cu nimic. Pentru că minciunile date de unii şi alţii drept adevăruri sunt minciuni, adică nimic.

(2)  Dacă noi „nu suntem Români”, ci, de exemplu, „Daci”, ne-am pierdut naţionalitatea. Eminescu spunea „Noi suntem Români şi punctum!”; Eminescu spunea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor”; Eminescu spunea „De la Nistru pân’ la Tisa, tot Românul plânsu-mi-s-a”; Eminescu era Român. Dacă noi nu mai suntem Români, l-am pierdut pe Eminescu, ne-am pierdut Neamul. I-am pierdut pe toţi înaintaşii care ştiindu-se Români, au luptat pentru Limba Română, pentru Neamul Românesc.

Este bine şi frumos să păstrăm şi să ducem mai departe tot ce avem bun şi frumos de la Daci sau Traco-Iliri, de la Romani, de la Scito-Sarmaţi, de la Celţi. Dar dacă pretindem că „nu suntem Români”, ci unii dintre aceştia, am pierdut totul.
Desigur, am putea, cu străduinţă, să devenim un fel de „Neo-Daci”, „Neo-Traci”, „Neo-Iliri”, „Neo-Sciţi” etc. Dar nu putem nici să fim Românii din secolul al XVII-lea, măcar! Cu atât mai puţin popoare şi mai vechi.
Renunţând la numele nostru de Români, renunţăm la propria noastră naţionalitate. Şi asta se şi urmăreşte, programatic, sistematic, stăruitor, neîncetat!

(3) Minciuna urii dintre Daci şi Romani este o sursă clară de dezbinare a Românilor.
Am amintit mai sus (punctul (1)b. că cei contaminaţi de această minciună se văd nevoiţi să aleagă o tabără. Faptul că acest lucru duce la dezbinare este evident. Iar propaganda lucrează masiv la dezvoltarea urii.
Faptul că cineva crede sincer că Dacii şi Romanii s-au urât nu ar trebui, de fapt, să-l facă să aleagă o tabără. Pentru că noi suntem Români. Iar în clipa în care alegi o tabără între Daci şi Romani, deja renunţi la o parte din Românitatea ta. Luptele dintre aceştia – fie că au fost ceva firesc, fie că au fost cadrul, unic în istorie, al unei uri inter-etnice antice – au fost demult. Noi, ca Români, putem să studiem ce a fost, să încercăm să înţelegem etc. Dar nu să ne transformăm în susţinători desprinşi de realitate a uneia dintre taberele trecute de multă vreme în legende.

Totuşi această alegere a unei tabere a fost promovată de stat.
Întâi în Epoca Ceauşescu, atunci când s-a realizat până şi un joc, „Dacii şi Romanii”, asemănător şahului, care opunea cele două „popoare-concept” (conform viziunii comunist-ceauşiste).
Apoi în epoca demenţei neocomuniste, când discuţiile au, inclusiv din zonele oficiale, accente de o agresivitate chiar patologică.
Oameni care pretind a susţine românizarea sau romanitatea românilor folosesc, nedrept şi absurd, tot felul de invective la adresa Dacilor sau Traco-Ilirilor (ori altor populaţii ne-latine). Lipsa de fundament istoric a atitudinii, lipsa de principialitate a atitudinii, rasismul evident ar trebui să împiedice persoane publice şi orice om de ştiinţă să accepte asemenea puncte de vedere şi manifestări. Dar în realitate cei care fac asemenea lucruri nu susţin românizarea sau romanitatea românilor, ci doar folosesc această „susţinere” ca pârghie de dezbinare a Românilor, de dezintegrare naţională.
O situaţie similară există în tabăra aşa-zis „pro-dacică”, în care ura faţă de Romani şi Romanitate este adesea nu doar exacerbată, ci văzută ca o virtute, ca o calitate, ca un element necesar al susţinerii Dacilor. Patologic, desigur, acest punct de vedere, dar adoptat cu naivitate de mulţi oameni de bună credinţă.
Evident, existenţa unor susţinători ai unei origini scitice sau celtice a Românilor nu face decât să accentueze patimile.

Dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani atinge, în aceste zile, accente paroxistice. Şi, după cum vom vedea, profund ilogice.
Pentru că, după ce am prezentat geneza şi dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani, vom încerca, desigur, să prezentăm Adevărul istoric despre legăturile dintre Daci şi Romani.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Există excepţii, există funcţionari care încearcă să mişte ceva pentru Românii din diaspora, pentru cei din Ţară etc. Nu doar că sunt puţini, nu doar că sunt înecaţi într-o birocraţie sufocantă, ridiculizaţi şi împiedicaţi la fiecare pas, nu doar că dacă izbutesc ceva meritele sunt „asumate” (strict electoral) de alţii, dar riscă oricând să fie retrogradaţi sau concediaţi… Ceea ce, desigur, face din ei nişte eroi, din cei care îi persecută, nişte monştri, iar din sistem, unul de genocid anti-românesc.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă