Pagini de cultură şi istorie românească. Despre Românii Călători

În şcoli nu se învaţă despre Românii Călători.
Deşi de aproape trei decenii Românii sunt alungaţi din România. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, anotimp de anotimp, an de an, mandat după mandat, clasa politică din România pare că are un singur ţel, un singur vis, o singură misiune: desfiinţarea Românimii din România şi trecerea Ţării în mâinile altora.

De ce, atunci, nu i-a amintit în manuale pe Românii Călători?
Ar fi fost ca un argument în plus: „iată, mulţi dintre Străbuni au călătorit, au trecut hotarele Ţării, voi doar le urmaţi pilda…”
Să aibă cumva mustrări de conştiinţă?
Să îi ardă pe undeva plânsul copiilor lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă?
Să îi ardă pe undeva blestemele milioanelor de Români siliţi să plece din propria Ţară?
Cu cât mai puţin îi arde aici, cu atât mai cumplit îi va arde dincolo, în Veşnicia Focului Negru ce îi aşteaptă cu foame turbată.

Sau poate nu conştiinţa, ci teama.
Teama că Românii de astăzi ar putea vedea, ar putea înţelege, ar câştiga putere, ar şti ce au de făcut…

Cândva, acum peste o mie cinci sute de ani, Sfântul Paulin de Nola cânta laude Sfântului Niceta de Remesiana, supranumit şi Apostolul Dacilor.
Supra-numele venea întâi de la faptul că Remesiana, cetatea sfântului Niceta, era în Dacia Aureliană, care se întindea pe atunci din Bosnia-Herţegovina de astăzi şi până departe în Bulgaria de astăzi, de la limesul roman de la nord de Dunăre şi până la hotarele Macedoniei şi Epirului.
De asemenea, supra-numele venea şi de la faptul că unele ramuri dacice din aceste părţi – nord- şi sud- dunărene -, ce rămăseseră păgâne multă vreme, primiseră, prin acest episcop de un neam cu ele, Evanghelia şi limba, stră-româna vorbită pe atunci între Mediterana, Adriatică, Alpi şi Caucaz.

Sfântul italic Paulin de Nola avusese cinstea şi fericirea de a-l întâlni pe marele episcop Niceta de Remesiana şi a primi de la el răspunsuri la întrebările despre lucrarea misionară pe care o dusese acesta. La, spune Paulin de Nola, amândouă felurile de Daci: aceia care trăiesc statornic lucrând pământul şi cei care umblă de colo-colo cu turmele de vite. „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală. Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte” [1].

Acest amestec între Dacii aşezaţi şi Geţii călători, între Sciţii mişcători şi Bessii care, deşi avuseseră migraţiile lor, acum erau aşezaţi, este tipic pentru Neamul Românesc dintotdeauna.
Iar această complexitate a Românimii a fost aproape totdeauna trecută cu vedere la nivel oficial, şi în epoca modernă, şi în cea contemporană.

Pretexte pentru asemenea prostie sunt destule. Motive rele, anti-româneşti există; bune, nu.
Au rămas ca o amintire exotică mocanii, adică păstorii Romanilor, cum îi numeau Ungurii, la sosirea lor în Panonia, pe acei Străbuni ai noştri care se îndeletniceau cu păstoritul transhumant.
Erau oameni ce nu intrau nici în „ceata” sedentarilor, dar nici în aceea a nomazilor.
Pentru că nomazii sunt cei care nu au o aşezare stabilă [2], în vreme ce sedentarii sunt cei care au o aşezare stabilă.
Doar că păstorii Români aveau… două sau mai multe aşezări stabile, între care se mişcau de-a lungul anilor, cu turmele de oi. De obicei, era satul de vărat şi satul de iernat; sau satul şi locurile de iernat. Amândouă – sau toate – aşezările aveau colibe (călive) sau odăi sau case, deşi unele erau mai bine întocmite, altele mai slabe. Dar dincolo de aceste deosebiri, adevărul este că existau aceste construcţii la care se revenea, an de an, ceea ce este, absolut, altceva decât nomadismul propriu-zis. Nomadismul nu are case – nici odăibordeie sau colibe – ci doar corturi sau alte adăposturi mişcătoare.

Asemenea păstori Români au trăit în trecut în Alpi şi Dinarici, în Pind şi Rodopi, în Hem (Bacani) şi Timoc, în Apuseni, în părţile Sibiului sau Braşovului, Argeşului sau Neamţului, în Moravia sau Tatra, în Maramureş, Pocuţia sau Munţii Dobrogei, în Munţii Crimeii, în Munţii Pontici din Asia Mică şi în Caucaz, ba şi mai departe în Răsărit.
Drumurile lor sunt scrise de mii de ani, de păstorii dinaintea lor, de acei oameni tari care, în mijlocul frământărilor cumplite ale istoriei, îşi purtau turmele între locurile de iernat şi de vărat, după cum era anul mai secetos ori mai ploios, după cum erau oamenii mai liniştiţi sau mai tulburaţi…

13570_2013_Article_86_Fig2_HTMLCu galben se arată zona principală de păstorit a ciobanilor din Mărginimea Sibiului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(Bulgaria va interzice păstorilor trecerea Dunării, apoi Ungaria va bloca o vreme trecerea Carpaţilor, dar loviturile cele mai grele vor fi date de Sovietici, care nu doar că închid frontierele, dar practică un adevărat genocid împotriva păstorilor Români)

Alături de păstori, alţi Români erau călători pe aceleaşi – sau alte – drumuri ale Românimii. Cităm dintr-o lucrare în care am prezentat aceste realităţi prin prisma cunoştinţelor geografice pe care le aveau Vechii Români:

„Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunoscută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri occidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat-o în seamă de loc. […] Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din vechime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

În primul rând, se cuvine să ştim că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Balcani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute şi alese, aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului.
Drumurile lor nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau vaduri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi “conformaţia terenului”, cât şi “biotopurile”, sau “vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică “demografie”, “legislaţie locală” şamd. Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt lucrurile stăteau şi în unele părţi încă stau cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vreme lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi austro-ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef? Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pământ, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cealaltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puternici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşunat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanurile, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi nenumărate alte lucruri. Adică exact ceea ce am arătat şi mai sus. Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cunoştinţe, păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călătoreau între aşezările de vară şi iarnă cu familii cu tot!

De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geografice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Mediterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de caravane, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei îndeplineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută astăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică transportul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebuiau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Era nevoie însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu-se de schimbările neprielnice ale vremii, ocrotindu-şi oamenii şi animalele, să facă drumul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată perfect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletnicire.
Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuincioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l-a dat Neamul nostru, mai cu seamă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi însemnate ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adunând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei dinainte, ba chiar mai mult.” (preluare, cu unele corecturi, din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Theodor Capidan, în Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942) consemnează (la p. 46-47) despre transportatorii Români din sud:

Ocupaţia cu transporturile la Macedoromâni a existat de când cu primele încercări de a-şi desface produsele lor în lapte şi lână. La început, ei se mulţumeau să transporte aceste produse dela locuinţele lor de munte sau de şes, până la principalele centre regionale. Când însă ei, în afară de produsele care ţineau de păstorit, mai transportau şi mărfurile altora, când pentru acest dublu scop care le aducea venituri mai mari, ei nu se mulţumeau să parcurgă drumurile din cuprinsul unui singur ţinut, ci cutreierau întreaga Peninsulă Balcanică, când, în fine, prin ocupaţiunea cu caravanele, foarte mulţi dintre celnicii lor începuseră să se dedea şi la comerţ şi, prin aceasta, se vedeau siliţi să treacă de la ţară la oraşe, atunci meseria transporturilor cu caravanele ajunsese la o extensiune foarte mare, devenind cel mai sigur mijloc de îmbogăţire.
Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsulă. Ei străbăteau, pornind de acasă cu caravanele, drumurile care duceau la centrele cele mai importante pentru comerţul intern al Peninsulei. Intre acestea, lăsând la o parte oraşele
mari ca Salonicul şi Constantinopolul, în timpurile vechi cele mai cunoscute printre populaţiunile din Epir, Albania şi Macedonia erau porturile Valona, Durazzo şi Raguza. Din aceste trei, chervangii macedoromâni transportau în interior toate mărfurile aduse din Italia prin Venezia şi Trieste. Acei care expediau aceste mărfuri, constând mai
mult din ţesături scumpe ca pânză de mătase şi postav, după aceea tot felul de obiecte de sticlă şi de metal, în fine, argintării în filigran, etc., erau Macedoromânii stabiliţi în cele două oraşe italiene.

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de dincolo de Nistru în anii 1940

Am amintit în aceste rânduri despre patru feluri de Români Călători, adică întâi păstorii sau ciobanii, apoi chervanagii sau, cum le-am spune astăzi, „transportatorii„, apoi călăuzii sau călăuzele, şi, desigur, negustorii.
La aceştia se adăugau însă şi alţii.

Primii, pe nedrept uitaţi, sunt plutaşii.
Aceştia coborau cu plute uriaşe pe râuri, din munţii în care îşi aveau aşezările (deci nu erau nomazi) până la târgurile, cetăţile sau porturile unde vindeau lemnul adus pe calea apelor.
Mureşul, Drava, Morava, Vistula, Nistrul, Oltul, Repedea/Bistriţa, Siretul, Prutul, Dunărea, Mariţa/Evros… iată doar câteva dintre apele pe care, veacuri şi milenii de-a rândul, Românii Plutaşi au dus roadele munţilor, şi în primul rând lemnul, constructorilor de case, corăbii, mobilă etc.
Şi, dacă tot am vorbit despre ape, trebuie să amintim podarii şi luntraşii de pe marile cursuri de apă – Dunăre, Olt, Nistru, Mureş etc. – care asigurau trecerea, mutându-se adesea, după schimbările cursului, în susul şi în josul râului sau fluviului. Având, în acelaşi timp, aşezările lor, unde aveau casele, familiile şi toată averea.

Marinarii Români din vechime sunt foarte puţin cunoscuţi. Cel mult se ştie numele unuia sau altuia ajuns pe cine ştie ce corabie veneţiană ori genoveză, bizantină sau de altă origine. Ştim că Ştefan cel Mare a construit corăbii de transport, că Mircea cel Bătrân avea vasele sale, că pe caiacele turceşti lucrau şi Români… Prea puţin pentru a avea un tablou cât de cât limpede.

În schimb ştim că erau herghelegii sau crescători de cai dintre care unii, asemenea păstorilor transhumanţi, aveau satele sau cătunele lor, pe când alţii se mişcau alături de cai toată viaţa lor, din Bărăgan în Basarabia sau Vozia, din Zaporojia în Tauria, Crimeea sau Sarmaţia Cubanului. Unii dintre ei aveau case – ba chiar şi neveste – în mai multe sate şi cetăţi din aceste locuri; familiile lor nu ştiau una de alta, chiar dacă bănuieli erau, aşa cum erau asemenea bănuieli şi asupra marinarilor din acele vremuri. Desigur, nu spunem că toţi crescătorii de cai Români de atunci se ţineau cu mai multe femei, dar nici că toţi erau uşă de biserică.

Tot o transhumanţă, dar de obicei pe întinderi mult mai mici, se făcea cu cirezile de vite – vaci şi bivoli, aceştia din urmă cel mai rar – sau cu ciurdele de porci. Mişcările cu cirezi de bivoli, sau cu cele de amestec între vaci şi bivoli sunt, după informaţiile noastre, specifice părţii de nord dintre Tisa şi Nistru, cu treceri de cel mult 80 de kilometri la vest şi respectiv est de aceste râuri. (Însă mai este mult de studiat în această privinţă.)

În sfârşit, nu se poate să scoatem dintre Românii Călători categoriile – desigur, pentru unii exotice – ale aventurierilorluptătorilor profesionişticălugărilor şi altor misionari şi solilor sau diplomaţilor.

Subliniem aici că prin aventurieri înţelegem ceea ce mai târziu s-a numit mai ales exploratori, cu toate că mulţi dintre aceştia au fost departe de rigoarea exploratorilor britanici, oameni ai interesului practic (ştiinţific, economic, politic etc.). Însă la Români destui tineri – şi nu doar tineri – au simţit, în fiecare generaţie, chemarea curiozităţii, dorinţa de a ştii – „de-a dreptul” – „ce se află dincolo de zare”. Asemenea oameni au ajuns până departe – un călător Român ce vizita Imperiul Rus la începutul secolului XX a găsit în Vladivastok asemenea compatrioţi, plecaţi din acelaşi spirit de aventură cu al lui, dar rămaşi în Manciuria pentru totdeauna.

Iarăşi trebuie să subliniem faptul că luptătorii profesionişti nu sunt ceea ce se înţelege de obicei prin mercenari. Sunt, foarte adesea, oameni care pur şi simplu au o vocaţie a armelor şi vieţii ostăşeşti. Mulţi dintre ei au trăit şi au murit pentru cauze nedrepte, dar pe care le credeau drepte sau nobile. (Amintim că în Războiul Civil din Rusia au fost implicaţi enorm de mulţi ostaşi Români, fiind documentaţi până în prezent peste 50.000 în Armata Albă şi peste 50.000 în Armata Roşie…) Înainte de orice judecăţi de valoare – dacă pot fi făcute asemenea judecăţi – este nevoie de o adâncă înţelegere a realităţilor istorice. Faptul că în secolele XV-XVI toţi hatmanii din Zaporojia sunt Români – cu toate că, după datele actuale, se pare că Românii nu depăşeau un maximum de 40% din numărul Cazacilor Zaporojeni – este cert şi are o legătură directă cu moştenirea războinică a urmaşilor Romanilor şi Traco-Sciţilor, popoarele cele mai puternice în război ale Antichităţii din Europa şi vestul Asiei. (Fără a scădea calităţile şi capacităţile războince ale Celţilor, Germanilor, Grecilor etc., dimpotrivă.) O pildă aspră şi greu de înghiţit a tradiţiei ostăşeşti a Românilor o constituie oamenii munţilor, un trib musulman din Sinai. Acesta a luptat de curând cu trupele ISIS (Daesh), înfrângându-le în mai multe bătălii grele, în ciuda armamentului net superior al Islamiştilor. Luptele au fost provocate de încercările ISIS de a ataca şi distruge Mânăstirea Sfânta Ecaterina, pe care oamenii munţilor, deşi musulmani, o apără cu fanatism, dintr-un motiv simplu şi cutremurător: în urmă cu peste 1.500 de ani Împăratul lor, Iustinian, i-a adus din satele valahe ale străbunilor din Munţi şi i-a aşezat în Sinai ca să apere Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Ultima femeie care ştia limba română s-a stins prin anii ’80 ai secolului XX, deşi unele cuvinte şi cântece însă se mai păstrează. Credinţa s-a pierdut, amestecându-se cu o formă specifică a Islamului, dar misiunea de apărare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina este îndeplinită şi astăzi, cu orice preţ. E doar un exemplu al complexităţii vieţii şi valorilor luptătorilor profesionişti, cum am numit această categorie românească… Sperăm să trezească măcar un pic de respect în sufletele cititorilor şi să-i facă să se oprească de la pripite judecăţi – pozitive sau negative – şi să se deschidă către o altă viziune asupra Neamului Românesc.

Iarăşi trebuie subliniat că misionarii creştini au atins recorduri greu de închipuit pentru lumea de astăzi. Este dovedit faptul că Celţii Ortodocşi au călătorit în Atlantic în bărci din piele tăbăcită, cusute, ajungând până în Islanda şi Groenlanda, înfiinţându-şi chilii şi mânăstiri pe stânci bătute de furtuni etc., etc. În acelaşi fel şi misionarii Români au ajuns până departe, din Alpi în Caucaz, Siria şi Palestina, din Sinai în Finlanda. Ca un semn al unităţii peste veacuri, chiar şi mocanii şi alţi Români strămutaţi de Ruşi/Sovietici, aşezaţi în lagăre şi în domicilii obligatorii în Siberia, Kazahstan etc. au îndeplinit în ultimele două secole rosturi misionare, atât religioase cât şi civilizatoare. (Despre asta, poate, o să putem scrie altădată.)

Despre soli şi diplomaţi este poate cel mai greu de scris, pentru că, pe de-o parte, în afară, poate, de familie, ei lucrau, adesea, singuri. Mai mult, se întâmpla să fie şi iscoade, ceea ce făcea trebuincioasă o taină şi mai mare decât cea oricum cerută de solii şi alte „diplomaticeşti iscusinţe„. Dar ştim că de la familiile boierilor mari din Muntenia, Moldova şi Transilvania, până la cele ale Domnitorilor Români, multe erau grupurile care trimiteau soli şi diplomaţi la felurite curţi europene şi asiatice. Triburile Româneşti din Pind, Rodopi şi alte părţi sudice îşi aveau oamenii lor aflaţi la Istambul, Viena, Veneţia, Buda ş.a.m.d.  Este o întreagă lume, în mare parte românească – dar cu masive influenţe din afară – şi cu un ecou pe cât de tainic, pe atât de puternic, în viaţa Românimii.

Sunt, toate cele amintite, doar puncte din ceea ce au fost în trecut Românii Călători.
Oameni puternici, care au ştiut să fie Români şi să îşi păstreze dragostea de Dumnezeu, de Neam şi Ţară chiar şi în mijlocul unor populaţii cu totul străine.
Această lecţie de bun-simţ – pe care alte naţii o cunosc şi o arată preabine chiar şi în zilele noastre – să fie cea care i-a făcut pe politicieni să ascundă existenţa Românilor Călători de copiii României din ultimele secole?
Căci, desigur, dacă Românul ştie că poate să fie Român oriunde s-ar duce, dacă Românul ştie că oriunde este un Român este o Românie, izgonirea Românilor din România nu ar duce la nimicirea Neamului Românesc, ci la întărirea lui! Căci Românii izgoniţi, scăpaţi de apăsarea politicienilor anti-români, ar lucra româneşte la eliberarea României şi la înălţarea Neamului.
Acum, oricare ar fi pricina tăcerii, oricare ar fi pricina pentru care se aminteşte doar de Românii Aşezaţi, nu şi de Românii Călători, cine a citit până la capăt ştie. Rămâne să şi facă ceea ce este de făcut!

(o mică urmare aici)

Mihai-Andrei Aldea

[1] http://basilica.ro/sfantul-niceta-de-remesiana-apostolul-daco-romanilor/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Nomad#Common_characteristics

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Fală goală…

„- Mă admiri, într-adevăr, mult? – îl întrebă el pe micul prinţ.
– Ce înseamnă să admiri?
– Să admiri înseamnă să recunoşti că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai interesant de pe planetă.
– Păi tu eşti singur pe planetă!
– Fă-mi plăcerea asta! Admiră-mă, totuşi!
– Te admir, zise micul prinţ dând un pic din umeri, dar la ce-ţi foloseşte chestia asta?
Şi micul prinţ plecă.”

Antoine de Saint-Exupery (Micul prinţ)

Înfiinţarea şi desfiinţarea „Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt)

A. Înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1691 – Are loc intrarea Transilvaniei sub directa stăpânire a Austriei – stat „apostolic”, adică obligat să răspânească, prin orice mijloace, Catolicismul. Această stăpânire manu militari avea să fie recunoscută definitiv de Turci – cărora Transilvania le fusese până acum stat tributar – în 1699 (Tratatul de la Karlowitz).

1686, iunie 26 – Tratatul de la Viena dintre nobilii transilvăneni şi Austria, prin care primii recunosc „protecţia” Austriei iar aceasta îl recunoaşte pe Apafy (calvin) drept Principe al Transilvaniei; în lipsa acordului „puterii protectoare” turceşti valoarea internaţională a actului era contestabilă; tratatul este important deoarece arată puterea Calvinilor în Transilvania acelor ani.

1697 – Pacea de la Zenta, care lasă practic Transilvania pe mâna Austriecilor.

1697-1701 – Papalitatea încearcă fără succes să-i convingă pe clericii români din Ardeal să accepte Uniaţia, după modelul aplicat în Galiţia, Rutenia, Ucraina sau altul asemănător;
mai târziu iezuiţii şi propagandiştiii Uniaţiei vor născoci basne şi vor falsifica documente, încercând să pretindă că „Unirea cu Roma” s-ar fi făcut în 1697, în 1698, în 1700 şi în 1701 (lipsa de logică a pretenţiilor este evidentă), ba chiar că „Românii Ardeleni au fost totdeauna uniţi cu Roma şi călugărul sârb Sofronie (sau, după caz, Visarion) i-a trecut pe unii la Ortodoxie” etc., etc.; falsul documentelor amintite a fost dovedit de mulţi istorici, inclusiv greco-catolici, de la Nicolae Iorga la Ioan Crişan, Silviu Dragomir ş.a.m.d.
1696-1701 nobilii unguri se opun încercărilor habsburgo-papiste de catolicizare a Românilor, atât pentru că cei mai mulţi erau calvini şi i-ar fi vrut calvinizaţi pe Români, cât şi pentru că vedeau în creşterea numărului catolicilor o întărire a influenţei austriece în Transilvania; „toleranţa” Ungurilor din Transilvania şi Ungaria în privinţa Românilor şi Ortodoxiei este exprimată astfel în Approbatae Constitutiones (în vigoare din 1653):

Românii să fie ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei fiind în ţară doar toleraţi câtă vreme va plăcea principelui şi proprietarilor de pământ cărora [Românii] trebuie să le plătească dări şi muncă silnică [robotă]” (Partea I, Titlul I, Art. 3 şi Partea III, Titlul III, Art. 2)

1697-1701 – treptat Austria şi Papalitatea câştigă sprijinul Ungurilor de religie catolică şi al Secuilor nobili (majoritar catolici), având însă de înfruntat şi propaganda calvină – care avea în spate un secol de persecuţii anti-ortodoxe crunte -, şi ura nobililor faţă de Români, deci şi faţă de orice drepturi pe care le-ar fi primit aceştia prin catolicizare;
Mitropolitul Teofil respinge Uniatismul, cerând şi primind şi sprijinul Domnitorului Constantin Brâncoveanu în munca şi lupta pentru păstrarea Credinţei.

1697 – în urma Păcii de la Zenta iezuitul maghiar Ladislau Baranyi vine la Viena şi iniţiază demersurile pentru Uniaţie;

1697-1698 – au loc negocieri între Viena şi Ungurii calvini în privinţa realizării Uniaţiei, cei din urmă opunându-se puternic şi declarând-o un atac împotriva Religiei Calvine – pe care de cca. 100 de ani încercau să o impună Românilor prin forţă şi persuasiune; unul dintre argumentele Vienei – ce revine de-a lungul întregului secol – este acela că prin Uniaţiei se va realiza ruperea Românilor din Transilvania de cei din Moldova şi Muntenia.

1698, ianuarie 22 – are loc hirotonirea la Bucureşti a lui Atanasie Anghel ca Mitropolit al Transilvaniei, hirotonie făcută, după rânduiala ortodoxă, de mai mulţi episcopi, în frunte cu Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Mitropolitul; Episcopul Atanasie Anghel jură să apere Biserica lui Christos din Transilvania primită spre păstorie şi Dreapt Credinţă Creştină cu orice preţ, indiferent de încercările prin care ar trece, chiar şi cu viaţa şi sângele său.

1698, aprilie 14 – Prima Diplomă Leopoldină, dată de Leopold I, care promitea preoţilor ortodocşi care se unesc cu Roma doar prin recunoaşterea Papei drept cap al Bisericii, în rest păstrându-şi toate celelalte „obiceiuri”, aceleaşi drepturi cu cele ale clericilor catolici; la stăruinţele Ungurilor calvini se adăugase o promisiune similară pentru trecerea preoţilor ortodocşi din Transilvania la celelalte „religii recepte”; rămânerea în Ortodoxie însemna rămânerea în starea de semi-sclavie (şerb) sau în care stare se aflau ortodocşii în cauză (o parte dintre Românii ardeleni nu era în şerbie).

1698, iunie 2 – Cardinalul Colonici, nemulţumit de faptul că Prima Diplomă Leopoldină cerea pentru Uniaţie doar recunoaşterea Papilor, dă un Apel către predocument foarte important, pentru că arată că Uniaţia încă nu avusese loc, ci doar, prin amintita diplomă, „s-a deschis calea către Unire”; în Apel se promit avantaje cu atât mai mari preoţilor cu cât acceptă mai mult din Catolicism şi mai ales „cele patru puncte” (primatul papal, împărtăşirea cu azimă, filioque şi purgatoriul).

între 1698 şi 1701 – iezuitul Ladislau Baranyi falsifică un document care este datat 7 octombrie 1698 de către primii semnatari; documentul este o propunere de unire făcută de unii protopopi şi înaintată Mitropolitului Atanasie Anghel; documentul cuprinde 6 pagini, dintre care prima pagină este scrisă în româneşte, a doua este scrisă în latineşte, de către iezuitul Baranyi, paginile 3-5 conţin semnăturile, în josul lor fiind adăugat un text scris de Atanasie Anghel, ultima pagină este goală; textele româneşti de pe prima pagină prevăd o unire cu Roma în care nu se recunoaşte nimic din învăţătura catolică, singurul drept recunoscut Papilor fiind acela de confirmare şi ungere a episcopului ales de Români; textul latinesc, adăugat ulterior, pretinde o unire deplină, inclusiv recunoaşterea celor patru puncte (primatul papal, azima, filioque, purgatoriul); textul lui Atanasie Anghel (recunoscut după scris, semnătura lui nu apare pe document) prevede păstrarea întregii Legi a Bisericii noastre (adică a întregii Învăţături de Credinţă Ortodoxe), a tuturor practicilor liturgice ortodoxe, calendarului etc., declarându-se că dacă se vor încălca unirea cu Roma este anulată.
Este evident că textul a fost realizat întâi de protopopi în 7 octombrie 1698, fiind propus Mitropolitului Atanasie Anghel care a completat în josul semnăturilor cu ceea ce astăzi se numeşte „aviz ierarhic”, dar pe care nu l-a semnat, astfel încât nu a intrat niciodată în vigoare. Această propunere de Uniaţie făcută de acei protopopi a ajuns pe mâna iezuitului Baranyi, care „l-a completat” cu textul în latină, aflat în contradicţie radicală cu cel românesc, dar care îi permitea iezuitului să pretindă în faţa superiorilor săi ca ar fi obţinut Uniaţia; data falsificării nu este clară, dar pare să fie anterioară anului 1701.
Faptul că actul a fost o propunere de Uniaţie nefinalizată se vede şi din textul incomplet, şi din lipsa semnăturii mitropolitului, şi din lipsa oricăror efecte şi menţiuni (inclusiv din realizarea ulterioară a Uniaţiei, în care acest act, ca şi alte falsuri datate ante-1700 nici măcar nu sunt amintite).
Istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu a făcut o analiză critică a acestui act pe care îl defineşte „falsificarea unui document public”.

1698, noiembrie-decembrie – În urma propunerii de Uniaţie făcută Mitropolitului Atanasie Anghel de protopopi iezuitul Baranyi cere Dietei Transilvaniei recunoaşterea drepturilor oferite prin Prima Diplomă Leopoldină preoţilor ortodocşi ce s-ar uni cu Roma; Ungurii calvini – şi de alte religii – resping această cerere şi iniţiază o anchetă în privinţa Uniaţiei, spre a vedea dacă există.

1698, noiembrie 27 – iezuitul Baranyi scrie o scrisoare către Cardinalul Colonici în care îi cerea să obţină chemarea de către împărat a Mitropolitului Atanasie Anghel la Viena, pentru ca acesta să fie silit să accepte Uniaţia (care, deci, nici vorbă să fi fost făcută până acum).

1699, ianuarie – Ancheta făcută de Dieta Transilvaniei arată că nu există niciun preot unit cu Roma; cel mult există câţiva care ar accepta, de nevoie, această unire (în Comitatul Dobâca un singur sat ar accepta, de silă, Uniaţia; în Comitatul Cluj, din 41 de comune doar şase preoţi au declarat că ar accepta Uniaţia dacă mitropolitul o acceptă; în Scaunele Secuieşti, în Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului toţi au respins ideea de Uniaţie etc., etc.); ancheta invalidează toate falsurile făcute de iezuiţi – atunci şi după aceea – în încercarea de a pretinde că Uniaţia a fost făcută înainte de 1699; în toate aceste activităţi nu există nicio menţiune şi nicio discuţie despre pretinsele documente de „unire cu Roma”, atribuite mai târziu de iezuiţi şi propaganda greco-catolică ba Mitropolitului Teofil, ba protopopilor ortodocşi etc.

1699, februarie 16 – Nou decret al Împăratului Leopold I; creşterea puterii austriece în Transilvania şi, respectiv, scăderea puterii calvine, dar, totodată, şi presiunile calvine şi ale altor religii protestante sunt reflectate de acest document; acesta pretinde a recunoaşte „Unirea cu Roma” a Românilor ortodocşi ardeleni „deplin”, adică într-o formă de trecere totală la Catolicism a Românilor din Ardeal;
fie că actul a fost eliberat doar ca mijloc de presiune politică pentru Uniaţie – şi anti-calvină -, fie că a fost eliberat în urma falsului lui Baranyi, el a stârnit un întreg scandal în nobilimea alogenă din Transilvania; aceasta, pe de-o parte, ştia că Românii nu s-au „unit cu Roma” (tocmai cercetaseră situaţia) şi, pe de altă parte, nu voiau să piardă câştigurile uriaşe pe care le aveau din abominabila exploatare a băştinaşilor din Transilvania.

1699 – deoarece iezuiţii din bisericile şi mânăstirile transilvănene nu izbutiseră să realizeze Unirea cu Roma, Austria numeşte pentru această misiune missionari castrenses, adică iezuiţii militari; aceştia urmau să beneficieze de sprijinul armatelor habsburgice în impunerea Uniaţiei; trupe austriece însoţesc pe iezuiţii militari prin satele româneşti, unde li se promit românilor mari câştiguri materiale dacă părăsesc „schisma” (Ortodoxia) şi se unesc cu Papa.

1699, august 26 – Decret al lui Leopold I către Dieta Transilvaniei, încercând să forţeze acceptarea de către aceştia a Uniaţiei Românilor, fiind implicată şi armata austriacă în impunerea decretului.

1699, martie-decembrie – Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte un Catehism în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice;
– Mitropolitul Atanasie Anghel tipăreşte o Cazanie în care se regăsesc învăţăturile ortodoxe aflate în opoziţie cu cele catolice; ameninţările Cardinalului Colonici spre a introduce măcar filioque în această Cazanie nu au nicio urmare;
– Mitropolitul Atanasie Anghel îi spune într-o scrisoare Domnitorului Constantin Brâncoveanu că unii popi au acceptat Uniaţia doar „în aparenţă”, pentru a fi scutiţi de dări, însă toţi păstrează Ortodoxia;
– Mitropolitul Atanasie Anghel păstrează alături de el intendentul calvin, încercând astfel să-şi alieze Ungurii calvini în respingerea Uniaţiei.

1699, toamna – Dieta Transilvaniei face o nouă anchetă; se constată că niciun preot român nu a primit Uniaţia şi că Mitropolitul Atansie nu a înştiinţat de aşa ceva pe clerici şi popor nici în scris, nici prin vorbă.

1700, toamna – iezuitul Neurauter este trimis (de la Sibiu) la Alba Iulia, spre a-l convinge prin promisiuni şi ameninţări pe Mitropolitul Atanasie Anghel să meargă la Viena (unde sperau că nu va mai avea curajul să respingă Unirea cu Roma).

1701, ianuarie – Sinodul de la Alba Iulia (semnat pe 6 ianuarie), care proclamă autonomia Mitropoliei Transilvaniei faţă de orice putere străină şi ţinerea, fără schimbare, a „Legii Vechi” (Ortodoxia).

1701, sfârşitul lunii ianuarie – La Viena Atanasie Anghel este pus în arest „la domiciliu”, fiind judecat de către un tribunal condus de Cardinalul Colonici pentru mai multe capete de acuzare, inclusiv păstrarea Credinţei Ortodoxe; se foloseşte şi Raportul iezuitului Kapi din Cluj, care, printre altele, nota că mitropolitul „este prost şi are multe defecte cunoscute poporului„; acuzaţiile includeau şi unele imoralităţi pretinse a fi fost săvârşite de mitropolit.

1701, martie 10 – fostul Mitropolit Ortodox Atanasie Anghel acceptă apostazia, în schimbul numirii sale ca Mitropolit Greco-catolic şi a înnobilării rudelor sale; aceeaşi vânzare a credinţei o fac şi epitropii Mitropoliei Ardealului, ce îl însoțeau; notăm că este vânzare a Credinţei pentru că nu este vorba despre o convertire bazată pe convingere, ci pe laşitate şi interese materiale. Paradoxal faţă de acuzaţiile cu care fusese hărţuit în ultimele două luni, în noul act Atanasie Anghel este făcut consilier imperial „pentru învăţătura şi erudiţia sa, pentru viaţa lui exemplară, pentru bunele moravuri şi celelalte virtuţi ale sale„.

1701, martie 19 – Atanasie Anghel primește decretul de înnobilare și titlul de Episcop Unit al Transilvaniei (nu de mitropolit!), devenind astfel primul episcop greco-catolic român din Ardeal; contradicția cu pretenția realizării anterioare a Uniației este clară.
– Se dă A Doua Diplomă Leopoldină, fără urmări practice, fiind ascunsă de iezuiţi – întrucât leza interesele de asuprire a Românilor din Ardeal – şi redescoperită abia în 1938 în Biblioteca „Bruckenthal” din Sibiu; se pare că ascunderea ei s-a făcut printr-o înţelegere între Viena şi Dieta Transilvaniei.
– Episcopul Greco-catolic Atanasie Anghel este subordonat Arhiepiscopului Catolic Ungur de Ezstergom, deschizându-se calea maghiarizării prin Greco-catolicism, mult dorită de Ungurii Catolici.
– Semnarea Lepădărilor de către Atanasie Anghel – prin care apostaziază din Ortodoxie şi acceptă în afara unei totale uniri cu Roma şi alte umilitoare prevederi este caracterizată de Nicolae Iorga astfel:
 „Va recunoaşte oricine, după citirea acestui act autentic, în care se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de neamul său, că, între deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, nici una n-a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus Unirea, foloase pe care Atanasie, […] nu putea să le înţeleagă şi să le prevadă, declaraţia lui din April 1701 e desigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun Vlădică românesc.„.  

1701, martie 24 – Atanasie Anghel este hirotonit preot catolic, începându-şi urcuşul în cadrul Religiei Catolice; o zi mai târziu este hirotonit episcop catolic; pe 25 iunie este instalat în Transilvania.

1701, iunie – Românul Nagyszegi depune la Curtea Imperială de la Viena un protest în numele Românilor (ortodocşi) din sudul Transilvaniei (din părţile Albei până în cele ale Braşovului), împotriva Uniaţiei; este pedepsit cu şase ani de închisoare.

1701, iunie-iulie – Românii din sudul Transilvaniei îşi declară despărţirea de Atanasie Anghel – denumit de ei Satanasie Anghel – şi trec sub directa păstorire a episcopilor ortodocşi din Muntenia şi chiar din Serbia.
– în aceeaşi perioadă Atanasie Anghel şi oamenii lui încearcă să-i convingă pe Români că nimic nu s-a schimbat şi că se păstrează ca înainte şi Biserica, şi Credinţa, legătura cu Papa şi episcopii catolici fiind declarată doar un fel de „supraveghere” similară celei calvine (oricum extrem de abuzive, dar cu care oamenii erau oarecum obişnuiţi).

după 1701 – începe răspândirea de iezuiţi falsului lui Baranyi drept „Documentul Unirii cu Roma”, pretinzându-se că aceasta s-a făcut cu recunoaşterea celor patru puncte; merită observat că şi într-un asemenea caz orice depăşire a acestor patru puncte – de mult făcută – anulează Uniaţia, ceea ce Catolicii din România nu au observat niciodată.

1701-1716 – are loc înfiinţarea treptată a Greco-catolicismului în Transilvania, prin folosirea celor mai diverse metode, cu sprijinul direct al autorităţilor habsburgice şi al iezuiţilor; în această perioadă, cu toate că episcopii uniţi sunt recunoscuţi ca episcopi catolici de Papalitate, ei nu sunt recunoscuţi drept cap ai unui rit sau cult sau altei structuri similare catolice, având un statut de misionari.

1710-1715 – perioada în care iezuitul Gabriel Hevenessi şi alţi iezuiţi (probabil fiind implicaţi şi Kapi din Cluj, Gebbardt din Sibiu etc.) falsifică o serie de documente, încercând să pretindă că Uniaţia ar fi fost cerută încă de Mitropolitul Teofil, în 1697, că Mitropolitul Atanasie Anghel ar fi cerut să meargă la Viena în 1699 să prezinte împăratului Uniaţia etc.;
dintre documentele pretins a fi ale acestei „uniri”, toate date arhivelor catolice, se păstrează aşa-zisa Adresă a Mitropolitului Teofil către Cardinalul Colonici, la care s-au dovedit falsificarea semnăturii Mitropolitului Teofil şi scrierea pe spatele unei pagini cu 12 semnături de preoţi români, ruptă dintr-un document ortodox, a textului pretins a-i aparţine acestuia, sub care s-a adăugat semnătura falsificată atribuită mitropolitului.
Toate aceste falsuri vin în contradicţie şi cu documentele ortodoxe păstrate, dar şi cu documentele austriece şi catolice, atât la nivel de procedură, cât şi de evenimente istorice, conţinut etc.

1715, ianuarie – recomandarea lui Patachi drept episcop greco-catolic cuprinde recomandarea folosirii amestecate de forţă şi blândeţe pentru convertirea treptată la Catolicismul Roman a tuturor Românilor, inclusiv a Greco-catolicilor. Greco-catolicismul este definit drept „unire vopsită”, aşa cum mai târziu un episcop catolic de la Bucureşti (Theodor Cisar) va declara Greco-catolicii drept „ţiganii Catolicismului”.

1716, iulie 6 – Actul oficial al Papalităţii prin care se înfiinţează Biserica Greco-catolică din Transilvania.

B. Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1927-1929 – Prin Concordatul semnat între Vatican și România, sub uriașele presiuni ale lui Iuliu Maniu (greco-catolic) și altor politicieni ardeleni greco-catolici [1], Biserica Greco-Catolică este desființată; dreptul Blajului de a alege trei candidați la titlul de mitropolit, din care Regele (înainte de 1918, Împăratul) să aleagă unul este suprimat; toate proprietățile fostei Biserici Greco-Catolice sunt trecute Bisericii Catolice, adică Vaticanului, care le reorganizează – nu în totalitate! – în cadrul unei noi structuri, Biserica Catolică de rit bizantin din România. Spre înșelarea poporului se adaugă denumirea de „Greco-catolică„, astfel încât oamenii să nu observe schimbarea.
Conform definiției Greco-catolicismului (cel puțin din secolul al XVII-lea până în perioada interbelică), din 1929 în România încetează să mai existe greco-catolici, existând doar catolici de rit latin și catolici de rit bizantin.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Un rol esenţial în realizarea Concordatului l-a avut şi şantajul religios exercitat asupra Regelui Ferdinand până în ultima clipă de clerul catolic din Bucureşti.

CRIMA ALTEI PĂRERI

CRIMA ALTEI PĂRERI
 
Este plin internetul de oameni extrem de furioşi pe cei care au alte păreri decât ei.
Limbajul trece de la o ironie plină de duşmănie la ura cea mai abjectă. Eufemistic sau nu, acoperă aceeaşi poziţie, oricât de variat exprimată: cine are altă părere este complet prost ori este un nenorocit, o satană.
Chiar şi cele mai moderate atitudini – dintre cele mai răspândite, vreau să spun – sunt undeva într-un ton extrem de ascuţit. Ceva de genul: dacă ai altă părere te-ai lepădat de credinţa ta, te-ai lepădat de neamul tău, te-ai lepădat de umanitate etc.
 
Să luăm o pauză!
Să ne uităm în jur şi să ne dăm seama că se trece peste absolut orice limită a bunului simţ.
 
Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de vremea în care mă contraziceam în liceu cu profesorii mei din Creangă (azi colegiu, dar şi atunci, şi acum, în Bucureşti). Luasem, ce-i drept, exemplu de la ei. Adunaţi, adesea în Biblioteca liceului, purtau lungi discuţii şi dispute, atât în pauză cât şi în „ferestre” (orele în care nu predau, aflate în mijlocul programului).
Critica lui Vianu sau Călinescu, Istoria Românilor sau a altor popoare, linii politice, descoperiri ştiinţifice, calităţi şi defecte umane, poziţii filosofice… Temele erau nenumărate. Disputele erau vii, colorate, pline de informaţii şi argumente. Şi niciodată, NICIODATĂ, lipsite de respect faţă de alte păreri!
S-a întâmplat să fiu şi eu primit în cercul acestor discuţii ale profesorilor.
Ascultând mult, uneori chiar devenind parte.
Uneori aveam dreptate, alteori greşeam.
Niciodată, dar NICIODATĂ, vreunul dintre profesori nu a manifestat cel mai mic dispreţ sau cea mai mică aroganţă faţă de părerile mele – greşite sau corecte, nu contează. Cu atât mai mult a existat mereu un respect personal minunat. Cu atât mai minunat cu cât îl pot compara cu ceea ce se întâmplă astăzi.
 
De unde această violenţă nemărginită?
De unde această părere că orice altă opinie este o CRIMĂ deja condamnată şi care trebuie pedepsită cât mai urgent şi cât mai radical?
De unde această ură faţă de cei care cred altceva, care gândesc altceva?
 
Fie că sunt discuţii despre politicieni sau politică, despre fizică sau maşini, despre religie sau economie, oamenii dovedesc aceeaşi atitudine ultra-radicală.
Ai crede că părerile pe care le exprimă sunt esenţiale pentru omenire! Că de acceptarea sau respingerea părerii lor atârnă soarta întregii lumi!
Dar, de fapt, cui îi pasă?
Real?
Nimănui important!
Nu se schimbă politica după discuţiile de pe forumuri, chaturi sau alte „zone de exprimare” ale internetului şi societăţii. Păi nu o schimbă nici măcar hotărârile justiţiei, dar vorbăria noastră!
Nu de postările pe facebook sau alte reţele depinde ce vor face autorităţile cu imigranţii, cu noua moscheie de la Bucureşti sau cu alte asemenea lucruri. Este nevoie de mult mai mult! Şi nu stă în calea viselor cuiva faptul că altul are o părere diferită!
De fapt, pe scurt spus, nu se schimbă realitatea după opiniile şi postările unora şi altora!
Mai exact, nu prea se schimbă nimic!
În uriaşa, imensa, covârşitoarea lor majoritate, aceste discuţii sunt, ca importanţă publică, undeva sub zero absolut. Doar dacă nu au autorităţile – vizibile sau nu – chef să se folosească de ele.
Aşa stau lucrurile, realist vorbind, şi cu tot respectul faţă de fiecare dintre emiţătorii amintitelor opinii (oricât de nepoliticoase)!
 
De fapt, mi se pare mie, de aici izvorăşte şi violenţa extremă a tonului folosit.
Din sentimentul neputinţei.
Un om care are conştiinţa împăcată, un om care ştie că ceea ce face este important, că îşi împlineşte rostul, nu ajunge niciodată la un asemenea fel de a vorbi.
Îi am în faţă pe acei profesori de la Creangă, pe care i-am iubit şi i-am respectat mult, iar astăzi mai mult ca niciodată.
Aveau salariile mizere de profesor, dar erau împliniţi cu munca lor.
Aveau bucuria de a învăţa – ei! – şi a cunoaşte, şi de a dărui mai departe ceea ce au învăţat şi înţeles.
Aveau o putere de a recepta păreri diferite. Ba chiar, aveau o anume lăcomie în a recepta păreri noi, aş putea spune! În felul în care începeau să le bombardeze cu întrebări şi (contra-)argumente era o adevărată bucurie a celui care descoperă şi explorează noi teritorii.
Ei voiau să fie dascăli, voiau să fie oameni (şi) ai spiritului. Şi, slavă Domnului!, chiar erau.
 
Suficienţa agresivă – delicat spus – a multora din oamenii zilelor noastre provine din complexare.
Numai un om complexat poate să devină atât de violent, prin supra-compensare.
Nemulţumit de viaţa lui, nemulţumit de ceea ce este şi de ceea ce face, îşi revarsă veninul care îl macină interior peste ceilalţi.
Ceea ce nu aduce însă nici o satisfacţie reală, nu aduce vreo îmbunătăţire a stării interioare. Mai curând, o înrăutăţire.
 
Crima altei păreri NU ESTE CRIMĂ!
Dar a-l dispreţui, sau chiar – cât de monstruos! – a-l urî pe altul pentru că are altă părere… cel puţin alunecă înspre crimă.
Soluţii există. Şi sunt în puterea fiecăruia.
Primul pas este acela al privirii sincere în interior, spre a căuta şi a găsi izvorul real al nemulţumirii, amărăciunii, veninului, urii. Pentru că acesta este totdeauna în noi; ceea ce este afară e numai pretext.
 
Un alt mijloc, foarte bun, în apărarea de această capcană este pasul înapoi.
Abţinerea de la graba de a avea opinii (mai ales categorice!) – indusă de întreaga atmosferă mass-media.
Dar, ca să vezi!, aici ajungem la altă variantă a crimei de a avea altă părere: „cum să nu-ţi dai seama unde este adevărul???”
Pentru că, într-adevăr, pentru fanaticii propriei păreri, a nu-ţi da seama, imediat, că ei „au dreptate” este aproape acelaşi lucru cu a avea altă părere!
Şi, totuşi, fiecare are timpul lui de cântărire a ideilor şi argumentelor.
Uneori foarte lung, alteori foarte scurt, precum şi oriunde între aceste două variante.
Este profund greşită pretenţia luării fulgerătoare de poziţie, fără timp de gândire, fără timp de cercetare, de observare, de acumulare, de analiză.
De fapt, este una din sursele extremismului „părerist”.
 
În toată această agitaţie plină de insulte şi răutăţi, de acuzaţii teribile şi exprimări ritoase, mai există încă oameni de bun-simţ.
Mai sunt oameni care înţeleg faptul că a avea altă părere decât ei, chiar şi în privinţa celor mai sfinte lucruri, nu te face nici prost, nici criminal.
Doar om.
Pentru că primul examen picat de cei care cred că altă părere este o crimă, e acela al omeniei.
Părerea mea.
 
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cea mai tristă poezie

Am vrut să las ca amintire,
cea mai tristă poezie.
Are doar un rând însă
şi cine ar fi recunoscut-o ca atare?
Doar amintirile-regrete,
doar tăcerile fugare,
doar vorbele ce fulguie în gând
şi tremurând
în suflet greu se lasă
din doruri şi frustrare
înserare
şi rostesc în taină,
iar şi iar
aş fi vrut să…

Mihai-Andrei Aldea